Issuu on Google+

Sãgetãtorul Nr. 689 „ 26 octombrie 2010 „ Pagini culturale ale cotidianului „Argeºul“

Trăieşte şi mergi mai departe Trãieºte ºi mergi mai departe, cel mai recent roman al lui Constantin Stan, a apãrut la Editura „Pãmântul”, Piteºti, 2009, roman ce a fost premiat la Concursul naþional „Literaturã modernã”, Ediþia I, 2009, ºi considerat, pe bunã dreptate, ,,un roman cinematografic” (Mircea Bârsilã, Luceafãul de dimineaþã, nr.21/5 mai 2010). Depãºind un numãr de o sutã de pagini (mai exact 137), romanul este unul complex, în care digresiunea este prezentã în scopul unei expuneri mai variate, dar totuºi cu o acþiune destul de simplã. În schimbul prefeþei, autorul a introdus un fragment semnat de Zeruya Shalev ºi un text, scris la persoana întâi, ce descrie strada pietruitã pe care personajul principal al romanului a petrecut clipe de neuitat. Scris la persoana a doua, structurat în 15 capitole, toate numerotate cu cifre romane ºi fãrã titluri specifice, romanul debuteazã cu o descriere directã fãcutã, de narator, unei fete de la „Winners”, „Winners” fiind o terasã pe unde se perindau marinarii, care tocmai ce acostaserã în portul din Paranagua, în cãutare de „târfe”. „Târfele” care prestau aici, la „Winners”, erau de toate felurile: „N-ai vãzut ºi nici nu vei mai vedea vreodatã aºa ceva: blonde, minione, cu ochi migdalaþi care se cheamã Sajida ori Sayaka, negrese cu funduri bombate ºi pãr cârlionþat ce se uitã la tine cu priviri albastre în timp ce îºi spun numele: Olena, Alia, Raisa sau Charleen: fete genul scandinav sau german – sportive, ciolãnoase, sincere, dar lãsându-te cu gura cãscatã când spun cã se cheamã: Gu, Mai ori Samira” (p. 12). Protagonistul romanului, care îºi pãstreazã anonimatul în ceea ce priveºte numele sãu, împreunã cu

Constantin Stan

Stelicã, unul dintre membrii echipajului navei „Breaza”, s-au hotãrât sã meargã la „Winners”. Acesta era obiceiul tuturor marinarilor când acostau pe undeva: sã meargã la târfe pentru a se „elibera” de tot ce acumulaserã în perioada cât au fost în larg. De data aceasta au acostat într-un port mic, sãrac, umil din Brazilia, un loc cu strãzi pline cu copii ai strãzii „care furã beþigaºele de la frigãrui aruncate la resturi spre a le trece prin gurã mãcar aroma cãrnii” (p. 10), cu magazine sãrãcãcioase în produse, motiv pentru care nici protagonistul nu avut de unde sã-ºi aleagã un suvenir, lucru neîntâlnit pânã acum de el. Despre eroul romanului aflãm cã este un tanner journalist, îmbarcat pe nava ,,Breaza” cu scopul de a transmite, o datã pe sãptãmânã, informaþii despre aceastã incursiune pe apã a navei transportatoare de cereale, cât ºi mesaje din partea marinarilor pentru cei de-acasã. Acest ultim lucru se întâmpla foarte rar, marinarii refuzând sã transmitã vreun mesaj celor dragi. Se obiºnuiserã cu traiul pe apã, cu cerul înstelat, care era precum o pãlãrie imensã ce putea acoperi capetele tuturor, cu mâncarea

Muzica zilelor noastre

preparatã de Mihai-Bondarul, cu Cox, câinele comandantului, cu atitudinea ursuzã a lui Vasile º.a. Pentru ei totul devenise o rutinã, rutinã în jocul cãreia intraserã, nu pentru cã erau marinari profesioniºti, pentru cã adorau ceea ce fãceau, nu, o fãceau de nevoie, din cauza banilor, pentru cã, totuºi, se câºtiga destul de bine. Trebuiau sã transporte cereale, iar pe lângã asta mai introduceau, în porturile în care acostau, ºi þigãri sau bãuturã, ilegal normal, pentru a multiplica câºtigul. Cam în felul acesta îºi duceau ei existenþa timp de 6-8 luni, perioadã în care erau doar pe mare. Este de la sine înþeles faptul cã aceºti oameni, o parte din ei, nu mai aveau o viaþã de familie liniºtitã când se întorceau acasã. Un exemplu este Stelicã, cel care a fost pãrãsit de nevasta lui, Nicoleta, tocmai din acest motiv: lipsa prea mare de-acasã. Din acest motiv, Stelicã a ajuns sã plãteascã femeile pentru a se putea culca cu ele, lucru ce se întâmplase ºi cu Nicoleta, pentru cã ,,doar plãtea! Cât stãtea acasã, îi fãcea toate poftele ºi spãrgea banii cu ea ca ºi cu-o curvã din port” (p. 104). Tema de bazã a romanului este iubirea, fie una imaginarã ºi una realã, fie ambele. Sensul de iubire imaginarã poate porni de la numele primei iubite a protagonistului. Numele de origine sanscritã, Maya, care înseamnã vis, iluzie, ne poate duce cu gândul la o iubire imaginatã de îndrãgostitul nostru, iubire trãitã doar în vis, apropiindu-se de tipul de iubire trãitã de Dan-Dionis cu Maria pe lunã. Ar putea fi ºi realã datoritã scrisorii primite de protagonist de la Maya, care îi spunea cã: ,,…da, da, da, ºi mie mi-e dor de tine, dar asta nu mai înseamnã nimic” (p. 33). Aceastã relaþie se terminase pentru cã Maya îl înºelase cu cel mai bun prieten. Iubirea dintre el ºi Silvana, fata descrisã la începutul romanului: ,,Fata

Miză cu câştig A-nceput sã miroase-a filarmonicã bine-n Piteºti. Sporind ideea cã n-am ostenit degeaba fãcând propuneri. O constatarãm ºi joi. Când s-a mizat iar pe tineri. Cert, cu folos ºi succes. Fin’cã ºi Vodã, ºi Stãnculeasa, ºi trupa s-au dovedit meritorii... Bogdan munci acerb la pupitru. E exigent ºi luptã-nfocat pentru fiece notã. Astfel cã, în concert, întregul, ceasornic sunã. Orchestra urmând bagheta-i la fix. Omu’ i-a fost discipol lu’ Bacs ºi se cunoaºte. Are trãire ºi ºtie meserie. Dând randament pe mãsurã... Cât îl priveºte pe Vlad, e june ºi e straºnic. Are-o vioarã de preþ ºi mâna-i umblã pe ea iscusit. Aprig sau fin, dupã caz. S-a potrivit pe deplin cu Bogdan ºi ce-au fãcut ne-a plãcut. De ce nu-n tandem cu Ganea sau Goia? Presimt c-ar ieºi ceva tare... Fost-au în ºtime Brahms, Elgar, Nielsen. Tustrei, minunaþi în muzica lor. Ovaþii stârnind, ca rãsplatã. Dar ºi regretul imens cã înspre case-am plecat prea curând. Dupã o searã peste-aºteptãri. Mãrind dorinþa ca de la anul p-aproape s-avem sãptãmânal cântãri orchestrale. Numa’ din astea, de soi. Este momentul ºi e nevoie. Conex, amintesc de Bãlan, Andreescu ºi Dillorth. Simon, Pãuþa, Negrescu. Râmbu, Badea ºi Katz. Sbârcea, Doni ºi Mandeal. De Moroianu, Goiþi, Prunaru. Cazacu, Popa, Parfenov. Martin, Ungureanu ºi Bercu. Petean, Donose ºi Hãrãºteanu. Lupu, Naforniþã, Brenciu. Pe ei ºi pe încã atâþia îi vrem la pult ºi soliºti. Cãci sufletu’ pot încãlzi chiar dacã-n salã e frig ºi viaþa, tot o problemã... Adrian SIMEANU cu ochi oblici de asiaticã.(..) Are un zâmbet cuceritor ºi inocent, faþa i se adumbreºte uneori a tristeþe, a melancolie, a ceva ce nici ea nu ar putea spune ce e (…)” (p. 9); „Are pielea arãmie ºi picioare care nu crezi cã au cunoscut vreodatã, pentru cã nu au avut nevoie, depilarea. Este o piele finã de copil, întinsã pe un corp de adolescentã, de femeie foarte tânãrã” (p. 16), este una realã ºi de scurtã duratã, ce se înfiripã încã din primul capitol. Ei se întâlnesc la „Winners”, unde protagonistul îi oferã 100 de dolari, doar pentrul zâmbetul ei, fapt ce este ironizat, ulterior, de câþiva membri ai navei. Urmãtoarea lor întâlnire a avut loc în portul unde nava acostase, Silvana venind cu taxiul pentru a-l lua la ea acasã, locul unde iubirea, fizicã de data asta, se împlineºte fãrã protecþia adecvatã, dovadã a deplinei încrederi ce o aveau unul faþã de celãlalt. Silvana devenise prostituatã pentru cã avea nevoie de ºase mii de dolari pentru a-ºi putea plãti cursurile de

180 de ani de la moartea lui DINICU GOLESCU, primul român modern (III) 1777 - 1830

„Cãci ºi cel ce va aduce folos patriei un bulgãre de aur ºi cel ce va aduce numai cât un grãunþ de mei, tot trebuie sã fie cinstiþi mai mult decât cei ce în urmã vor scrie, ca niºte începãtori ai acest sfânt lucru ºi ca niºte înlesnitori la cei din urmã…“ Dinicu Golescu

Micul teatru naþional de la Goleºti Considerând teatrul un instrument eficace de luminare a poporului, Aaron Florian pregãteºte cu elevii sãi de la Goleºti spectacole teatrale menite sã încununeze festivitãþile prilejuite de susþinerea examenelor de sfârºit de an. Actul de culturã în sine meritã a fi consemnat pentru implicaþiile sale în procesul complex de formare a viitorilor absolvenþi. Ei deveneau, astfel, tribuni ai ideii rãspândirii spectacolelor de acest gen în mase, promotori ai dezvoltãrii teatrului în limba naþionalã. S-ar pãrea cã alegerea piesei „Regulus” de Heinrich Ioseph von Collin, în traducerea lui Iancu Vãcãrescu, piesã al cãrei subiect oferea o

strãlucitã pildã de patriotism, n-a fost întâmplãtoare, Dinicu Golescu observând cã „spectatorii vor sã auzã faptele cele virtuoase ºi eroiceºti ale acelor mari ºi de laudã oameni din vechime”. O astfel de piesã de inspiraþie istoricã netezea calea spre lucrãri dramatice originale, pentru oglindirea trecutului glorios al patriei, slujind luptei pentru libertatea socialã ºi naþionalã a poporului român. De aceea, reprezentaþia teatralã din anul 1830 de la Goleºti se înscrie ca un moment de seamã în istoria teatrului românesc cult. Relatarea unui martor ocular, publicatã în „Curierul românesc” din 10 aprilie 1830, n-a lãsat sã cadã cortina uitãrii peste spectacolul dat de elevii ªcolii slobode obºteºti de la Goleºti, la 30 martie 1830: „Seara s-a urmat tot de aceºti copii reprezentaþia

asistentã, lucru ce-l înnebunea pe îndrãgostitul nostru când se gândea la numãrul de bãrbaþi cu care trebuia sã întreþinã relaþii sexuale. Prostituata se deosebea de târfã, în sensul cã prima presta aceastã muncã din nevoia de bani, de-a se întreþine, pe când târfa era cea care iubea sã primeascã bani de la amant, de la cel care are mai mulþi, cea care îºi înºela soþul, iubitul (Maya, Nicoleta). Moartea lui Vasile ºi gãsirea, de cãtre autoritãþi, a þigãrilor ascunse în magazia cu cereale au condus ºi spre cercetarea tuturor membrilor echipajului, printre care ºi a jurnalistului nostru, cãruia i s-au luat toate documentele pentru cã nu era nici marinar, nici pasager, ci jurnalist, devenind astfel un om fãrã identitate. Salvarea a venit din partea Silvanei, care a declarat în faþa autoritãþilor cã este tatãl copilului ei, recãpãtându-ºi din nou identitatea. (continuare în pagina 8) Mirela CORNEA

unei tragedii intitulatã «Regulu». Nu poate cineva descrie mulþumirea privitorilor în care ei strãmutã declamarea unei copiliþe de 8 ani a domnului Grigore Leurdeanul, ce juca rolul Marþii... Lacrimi de bucurie smulgea din ochii tuturor aceastã copiliþã ºi mie ºi mai mult, vãzând cât este de destoinic duhul românesc când ar fi lucrat ºi bine pregãtit”. Comentând, peste ani, evenimentul, Pompiliu Eliade sublinia, în „Istoria spiritului public în România”, cã: „Un mic teatru naþional ºi-a fãcut apariþia la Goleºti.”. Poate cã orientarea elevilor ªcolii slobode obºteºti spre teatru îºi va fi gãsit îndemnul ºi de la vremelnicul profesor al ºcolii, Ion Eliade Rãdulescu, care avea sã i se destãinuie, mai târziu, scriitorului Costache Negruzzi: „Altã ºcoalã n-am vãzut mai înlesnitoare decât o gazetã ºi un teatru. Cel dintâi pentru cei care ºtiu a citi ºi cel de-al doilea ºi pentru unii, ºi pentru alþii...” Refugiindu-se la Goleºti, în toamna anului 1827, din pricina epidemiei de ciumã care izbucnise la Bucureºti, Ion Eliade Rãdulescu împãrtãºi cu generozitate experienþa sa didacticã de la Colegiul „Sf. Sava” ºcolarhului Aaron Florian, iniþiindu-l în tainele metodei de predare lancasteriene. (va urma) Grigore CONSTANTINESCU

Tipografia ARGEªUL imprimã în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cãrþi ■ cataloage ■ calendare ■ afiºe ■ pliante ■ postere ■


8

● săgetătorul

Seară de haiku la Fundaţia literară „Liviu Rebreanu”

ARGEªUL 26 octombrie 2010

Amintiri de demult

Poiata şi târnaţul din Tioltiur

1. Cireº în floare petale cãzute peste un leagãn Cérisier fleuri – des pétales tombées sur un berceau Cherry tree in the flower – the fallen petals over a cradle 2. Pe firul de înãltã tensiune – doi guguºtiuci

Parohia Tioltiur

Sur les fils de tension – deux pigeons On the high voltage wire – Two pigeons 3. În pãrul ondulat întâmplãtor fluturele – agrafã Dans les cheveaux ondulés par hasard le papillon – agrafe In your curly hair a change butterfly – a hair ribbon

4. Apus de soare umbra plopului – în vârf pãlãria mea Coucher du soleil l`ombre du peuplier – au sommet mon chapeau Sunset the poplar`s shadow on top of it, my hat

Cu oarecare mâhnire am ieºit din casa Protoiereului Roman Rãzbog, om aspru în administraþie. Printre uºi am zãrit-o pe soþia lui, albãgalbenã la faþã. Gândul m-a dus cã viitorul meu protoiereu era aspru ºi prin casã… Când pe jos, când pe sus, în câteva maºini de ocazie, m-am îndreptat spre Tioltiur, noua parohie la care am fost numit. Când am fost agreat de a fi preot celibatar în Transilvania, mi s-au oferit trei parohii, pe care sã le vãd ºi sã mã decid. La aºa mare deschidere, am rãspuns: - Nu merg nicãieri. Nu vreau sã vãd nicio parohie dinainte. Am venit sã lucrez acolo unde hotãrâþi sã mã trimiteþi. Merg în cea mai sãracã ºi amãrâtã parohie. Atunci, consilierii au zis în cor: La Tioltiur! Cã acolo nu-i bisericã pentru slujbã. Auzeam pentru prima oarã de aºa numire. Mai târziu aveam sã aflu cã a fost un sat pe nume Tötör, cu populaþie maghiarã, cu preponderenþã, dar acum, nemaifiind niciun creºtin, Biserica lor reformatã a ajuns în cea mai amarã ruinã. Aºa aveam sã vãd, într-o zi de toamnã cu soare ºi însoþit de pãrintele Covalciuc Vasile, parohia Tioltiur ºi ruinele bisericii de piatrã. Rugãciunile se fãceau într-o bisericuþã de lemn afarã din sat, la vreo trei sute de metri.

Românii nu aveau voie sã aibã biserica în mijlocul satului, ci doar la o oarecare depãrtare pe o coastã abruptã. Mergând prin colb, întrebam pe însoþitorul meu, mic ºi îndesat: - De unde începe parohia Tioltiur? - De aici, pãrinte, arãtându-mi cu mâna dinspre stânga drumului ºi tot

● Agendã culturalã ● Agendã culturalã ●

Biblioteca Judeþeanã „Dinicu Golescu”, în colaborare cu Fundaþia literarã „Liviu Rebreanu”, organizeazã joi, 28 octombrie, la ora 17,30, în sala de conferinþe a bibliotecii, prezentarea volumelor de versuri ale lui Gheorghe Puiu Rãducan-Þepeº. Consemnãm apariþia celei de a doua ediþii a romanului „În cãutarea iluziilor pierdute”, sub semnãtura argeºeanului Ion C. ªtefan, nãscut la Arefu ºi bucureºtenizat de o bunã bucatã de vreme. Aici conduce o editurã, „Arefeanã”, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor, scrie ºi publicã prozã ºi poezie, studii literare. („S”)

■ ■

Duminicã, 24 octombrie, au avut loc manifestãri dedicate Zilei comunei Mihãeºti. Un spectacol folcloric a fost oferit de cãtre Ansamblul folcloric profesionist „Dorul”, Orchestra „Doina Argeºului” ºi grupul vocal bãrbãtesc „Doruri muscelene”, din localitatea VãcareaMihãeºti – colective artistice ale C.J.C.P.C.T. Argeº (director artistic: Dorin Oancea, maestru coregraf: Cãtãlin Oancea, dirijor: Marin Mihalcea). În ziua de 31 octombrie, la Galeria Naþionalã de Artã Naivã a Muzeului Judeþean Argeº va avea loc Expoziþia Naþionalã de Artã Naivã, ediþia a XLII-a. Începând cu ora 9, artiºtii naivi ºi cei interesaþi sunt aºteptaþi în Amfiteatrul Muzeului Judeþean (corpul C, bdul. Eroilor) pentru colocviul „Puncte de vedere despre Arta naivã”. Vernisajul expoziþiei va avea loc în aceeaºi zi, începând cu ora 12. La aceastã manifestare sunt aºteptaþi aproximativ 60 de artiºti din aproape toate zonele þãrii. Se vor acorda trei premii: „Premiul pentru sculpturã «Din Vasilescu»” (oferit de Muzeul Judeþean Argeº), „Premiul pentru picturã «dr. Ioan Grigorescu»” ºi „Premiul Tinereþii” (oferite de C.J.C.P.C.T. Argeº). Sorin-Dãnuþ RADU, sociolog C.J.C.P.C.T. Argeº

Scriitori, publicişti şi folclorişti ai Argeşului Pro memoria

Constantin PÃUN

Trăieşte şi mergi mai departe (urmare din pagina 7) O ultimã întâlnire a celor doi se petrece în spitalul în care eroul fusese internat, loc unde are loc ºi o ultimã partidã de amor, dar ºi despãrþirea lor, care era una iminentã. „Constantin Stan stãpâneºte cu mãiestrie tehnica descompunerii în detalii a unei situaþii, a montãrii ansamblului ºi procedeele focalizãrii revelatoare pe conºtiinþa ºi viaþa interioarã a personajelor. Remarcabil, de asemenea, dinamismul epic ce lasã impresia cã autorul foloseºte drumul cel mai scurt în ceea ce priveºte actul de evidenþiere a ceea ce trebuie evidenþiat ºi a ceea ce trebuie spus, sub semnul aºa-numitei urgenþe a comunicãrii.” (Mircea Bârsilã, Luceafãrul de dimineaþã, nr. 21/5 mai 2010)

aºa pânã la dealul Cherit, de unde veneau furtunile mari cu apã multã. - Apoi de unde numele râului biblic Cherit, tocmai aici în aceastã fundãturã?, întreb eu puþin cam intrigat. - Aºa se numeºte. Iar atunci când un sãtean se burzuluia peste mãsurã, auzeai pe cei din jur: - Feriþi-vã, fârtaþilor, cã s-a înnorat de cãtre Cherit! Am ajuns la casa parohialã, casã în care locuise pãrintele Covalciuc Vasile, de unde plecase cu ani în urmã, dar tot el fiind lãsat sã suplineascã parohia pânã la venirea noului preot. Eram atent la fiecare pas, la fiecare casã, uliþã, fântânã, troiþã, garduri de nuiele. Când ne-am apropiat de locul unde era casa parohialã, preotul paroh Vasile, cu glas piþigãiat, sfâºie pacea inimii mele: - Aici este casa Parohiei Tioltiur. Fântâna are apã, florile sunt cam ofilite, cã nu am avut timp sã vin sã

le ud. Colea-i coteþul pentru câine, iar mai încolo este poiata. - Care poiatã, pãrinte? - Adicã grajdul, sare rapid popa Vasile. La noi, pe aici, grajdul se numeºte poiatã. Mã gândeam la coteþul de gãini din Moldova, care în Ardeal se numea poiatã pentru vite. Apropiindu-ne de casã, pusã cam spre râu, aud: - Acesta este târnaþul. - Care cârnaþ? Eu nu vãd aºa ceva! - Târnaþ, pãrinte! nu cârnaþ. Este pridvorul casei. Aºa se numeºte pe la noi. Mai învãþam ceva numiri locale. Când deschid uºa ºi vãd casa pustie, goalã puºcã, doar cuiele arãtau cã a fost ceva pe pereþi, iar în mijlocul camerei o movilã de pãmânt, l-am întrebat: - Aºa ai lãsat casa, pãrinte Vasile, la plecare? Parcã au fost barbarii pe aici. M-a apucat o mânie mare ºi mã sileam sã nu-i trag un toc de bãtaie. A ieºit repejor din casã. L-am vãzut puþin grãbit ºi mai mult speriat. I-am spus rãspicat, drept consolare: - Pe aici sã nu mai calci de azi înainte fãrã ºtirea mea. - Nu am sã mai calc, dar înainte de a pleca sã-þi fac cunoºtinþã cu domnul prim-corator, David David. Auzeam pentru prima oarã de un nume ºi prenume aºa de frumos - ºi unde? - tocmai în buricul Transilvaniei, într-un sat sãrac ºi cu glod pânã-n gât. Când mã prezintã, coratorul se uitã sec ºi fãrã nicio tresãrire a bucurie, dar nici a sfialã. Dintr-o ochiturã l-am cântãrit. Îl aud sacadat ºi cu fum pe nãri dând: - Apãi, dumneata eºti rãgãþean. Dupã câte vãd eu, pe la noi n-ai sã faci prea mulþi purici. În casa parohialã nu poþi sta. Trebuie sã facem curãþenie. Pânã atunci vei sta la noi, în gazdã. Vino cu bagajele dupã mine. Eram surprins de mersul lucrurilor. Fãrã sã observ, popa Covalciuc Vasile, însoþitorul meu, dispãruse fãrã sã mai dea bineþe. Aºa îmi începeam noua lucrare bisericeascã dupã care am nãzuit atât de mult. Calinic ARGATU

Nicolae Prelipceanu (n. 10 VIII 1942, Suceava) Stabilit cu familia în Curtea de Argeº în 1955. Membru al USR din 1969, redactor, secretar al USR, consilier ºef la Inspectoratul pentru Culturã Bucureºti, poet, prozator. Opera: „Turnul înclinat” (1967), „Antù” (1968), „131 iluzii” (1971), „Vara unui fost campion de pian” (1973) – prozã. „Întrebaþi fumul” (1975) – interviuri literare, Premiul Uniunii Scriitorilor (1977), „De neatins de neatins” (1978) – versuri, Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, „Tunelul norvegian” – roman, Premiul Asociaþiei Scriitorilor din Cluj, „Jurnal de noapte”, „Un civil în secolul XX” (1980) – volume de versuri, „Fericit prin corespondenþã” (1982) – Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, „Zece minute de nemurire” (1983) – prozã, „Degetul de gheaþã” (1984) – volum selectiv de versuri, „Arma anatomicã” (1985) – versuri, „Maºina de uitat” (1990) – versuri, „Binemuritorul” (1996) – Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor etc.

Nicolae A. Diaconescu (n. 13 VIII 1947, comuna Vultureºti, judeþul Muscel) Inginer doctor, profesor, redactor, director, publicist, prozator, membru în Comisia Naþionalã a Muzeelor ºi Colecþiilor.

Lucrãri reprezentative (literaturã artisticã): „La gura povernei”, „Sus pe deal” („Almanahul copiilor”, 1984); „Cãlãtorie în timp” („Azi”, 12.VII.1995); „Pledoarie pentru un univers pierdut”, în volumul „Suflet Românesc”, antologie de poezie ºi prozã, Bucureºti, 1997; „Poveste de duminicã”, în volumul „Pe drumurile vieþii” (1999) º.a.

Florian I. Tucă/pseudonim – Florian T. Argeşanu (n. 12 VIII 1928, Curtea de Argeº) Doctor în istorie, profesor universitar, redactor de ziare ºi reviste, istoric, scriitor, publicist, general de brigadã. Volume reprezentative de autor ºi coautor: peste 60 de cãrþi pe teme de istorie, culturã, teorie militarã, religie: „În amintirea eroilor”, debut editorial, Bucureºti, 1965; „Neagoe Basarab, 15121521”, Bucureºti, 1972; „Triunghiul eroic. Mãrãºti, Mãrãºeºti, Oituz”, Iaºi, 1977”; „Cronica participãrii armatei române la Rãzboiul pentru Independenþã. 1877-1878. Repere cronologice”, Premiul „Nicolae Bãlcescu” al Academiei Române; „Poezii ºi cântece paºoptiste”, Bucureºti, 1998; „Lirica Rãzboiului pentru Reîntregirea Neamului, 19161918”, Bucureºti, 1999; „2000 de ani de stabilitate, creºtinism ºi culturã în spaþiul românesc. Repere cronologice”, Bucureºti, 2000; „Judeþul Argeº. Mileniul III, anul I. Micã enciclopedie”, Bucureºti, 2001; „Lirica rãzboiului din anii 1941-1945”,

Bucureºti, 2001; „Legenda Mânãstirii Argeºului”, 2002, 2003, Bucureºti; „Chemãrile copilãriei. În veacul trecut prin Argeºul natal. Amintiri”, Bucureºti, 2003; „Voievozi, domni, principi, regi, preºedinþi ºi alþi ºefi de stat din spaþiul românesc. Dicþionar”, Bucureºti, 2004 etc.

Vasile I. Ghilencea (n. 15 VIII 1936, Retevoieºti-Argeº) Membru în Liga Scriitorilor din România (2007), al Societãþii Scriitorilor Ardeleni-Cluj, publicist, redactor, romancier. Autor al romanelor: „Trei anotimpuri” (Editura „Scrisul Românesc”, 1986), „Între douã iubiri” (1997), „Flori pentru mama” (2005), „La marginea dimineþii” (2007).

Marin Gh. Rădulescu (n. 15 VIII 1943, satul Spãtaru, comuna Cungrea, judeþul Olt) Scriitor, editor, metodist la Casa de Culturã a Studenþilor din Piteºti (din 1972), institutor ºi profesor la ºcoli din Piteºti (din 1974), inspector ºcolar (din 1976), metodist la IªJ Argeº (19852007), director de ºcoalã (1991-1996; 20022008) etc. Autor a 14 cãrþi didactice (1980-2007), trei volume de literaturã („Cartea de citire. Reflecþii la reflexii”, 2006; „Lumea pe dos”, 2008; „Mi-e dor de mama”, 2008) ºi o carte de istorie literarã (2008).

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


● săgetătorul

9

ARGEªUL 26 octombrie 2010

Teatru

EPIGRAME

O cronică mult prea lungă, cu atât de multe omisiuni Cronicarul Cristian Sabãu publicã în „Ziarul de Argeº”, din 22 octombrie, o cronicã la spectacolul „Patriotica Românã” de Mircea ªtefãnescu, ce se joacã cu succes pe scena Teatrului „Al. Davila”. Spectacolul ne-a plãcut, dar cronica domnului Sabãu NU. Este mult prea lungã, 3 pagini de ziar, încât e greu sã reþii ceva esenþial. ªi ca sã nu cãdem în acelaºi pãcat de vorbãrie, ne mãrginim doar sã punctãm câteva lucruri care ne-au deranjat: ww Premiera absolutã din 12 decembrie 1955 nu a avut loc pe scena Teatrului „C.I. Nottara” de pe Magheru, ci pe scena Studioului actorului de film C.I. Nottara de pe strada Sãrindar (Teatrul Mic de azi). ww George Cãlinescu nu l-a omis din a sa „Istorie a literaturii”, Mircea ªtefãnescu se aflã trecut între Alex. Kiriþescu ºi George Mihail Zamfirescu (e cazul ca domnul cronicar sã-ºi schimbe dioptriile). Din acelaºi regretabil motiv îl citeazã greºit pe N. Carandino. Eu, având vederea bunã ºi înþeleg mai bine ce citesc, îi Cristian Sabãu explic pe îndelete: la volumul de „Teatru” din 1977 (Ed. „Minerva”), Nic. Carandino, care scrie cuvântul înainte, face o clasificare a operei lui Mircea ªtefãnescu, dupã cum urmeazã:

Repetabila clipă Prin amintiri luceºte ochi de lup ªi hibernãm prin vise iar ºi iarã... Tãiarã furi grãdina Ghetsimani, Iar viitorul îl trãim a doua oarã... Suntem ºi cerbi, pãdure, deal ºi munte, În gât de vrãbii – soarele rãpus... ªi ciuturã, ºi apã, ºi fântânã, Întunecimea, cerul alb de sus... Prin amintiri luceºte ochi de lup ªi aripi de ºindrilã vor sã doarã... Tãiarã furi grãdina Ghetsimani, Iar viitorul l-am trãit a doua oarã... Nicolae IONESCU

Marin Velea (n. 17 VIII 1937, Radovanu, Dolj) Cadru didactic universitar dr., dirijor, folclorist, publicist, membru în Comisia de Acreditare ºi Evaluare a Învãþãmântului Preuniversitar. Volume reprezentative: „Colinde religioase”, Bucureºti, 1993; „Preoþi ºi învãþãtori folcloriºti. Contribuþia lor la dezvoltarea folcloristicii româneºti”, Piteºti, 2000; „Compoziþii ºi prelucrãri corale psaltice pentru voci egale, mixte ºi bãrbãteºti”, Piteºti.

Sevastian M. Tudor (n. 20 VIII 1952, comuna Poiana Lacului, Argeº) Muzeograf principal, redactor-ºef la „Curierul de Argeº”, consilier-ºef ºi director la Culturã – Argeº, director general, Teatrul „Al. Davila”, Piteºti, doctor în ºtiinþe istorice, publicist, preºedinte de onoare al Asociaþei Culturalªtiinþifice de Prietenei România-Israel. Volume reprezentative: „Personalitãþi politice ºi culturale” (Editura „Calende”, 1992), „Istoria Teatrului «Al. Davila» Piteºti” (Editura „Paralela 45”, 1995), „Monografia comunii Poiana Lacului, judeþul Argeº” (idem), „Argeº. Monografie” (2005).

Vasile Ghiţescu (n. 20 VIII 1939, Bãbana, satul Groºi, Argeº) Filolog, publicist, critic ºi istoric literar, secretarºef la Institutul de Învãþãmânt Superior Piteºti, redactor, metodist documentarist la CCD Piteºti.

Piese ºi drame: „Frãmântãri”, „Maestrul”, „Ave Maria”, „Acolo departe” ºi „Casa cu douã fete”. Comedii sentimentale ºi de salon: „Comedia zorilor”, „Lupul ºi sania”, „Reþeta fericirii”, „Vis de secãturã”, „Micul infern”, „Pe urmele lui Demetrian”. Comedii satirice: „Patriotica Românã”. Evocãri istorice: „Romanþa”, „Cuza Vodã”, „Procesul domnului Caragiale, Cãruþa cu paiaþe”. Ion Focºa Prelucrãri Traduceri Scenarii de radio ºi film. De unde a scos cronicarul sintagma lui N. Crandino cã unele piese nu pot fi încadrate la categoria de... consum curent? Poate cã era mai util dacã ar fi folosit spaþiul cronicii, mult prea lãbãrþat, spre a face cunoscute tinerilor spectatori legãturile autorului cu Teatrul „Al. Davila”. Fãrã sã-mi arog merite, dar aducerea lui la

Piteºti mi se datoreazã, dupã cum m-am luptat la minister pentru „Micul infern” ºi „Casa cu douã fete” sã fie aprobate, iar spectacolul „Casa cu douã fete” l-am ºi pus în scenã, cu laudele bine meritate ale autorului care consemneazã evenimentele în volumul 2 al „Amintirilor unui dramaturg” (1998, p. 263 ºi 325). Indiferent de toate acestea, Cristian Sabãu este un om cultivat, e la curent cu viaþa teatralã internaþionalã, cunoscãtor al câtorva limbi strãine ºi nu de puþine ori traduce texte valoroase. În el, teatrul poate avea un colaborator de preþ, ferindu-l de provincialism ºi de mediocritate. Deocamdatã, însã, teatrul îºi alege þinte mãrunte ºi se bucurã cã ia premii la Târnovo, Kragujevac, Malmo ºi Vaxjo, din Suedia. Prin cronicile sale, trebuie sã-i îndemne sã cucereascã mai întâi capitala, sã se înscrie printre teatrele care au ceva de spus în cultura teatralã. Aºa mi l-aº dori pe prietenul meu, Cristian Sabãu. Ion FOCªA, actor

N.R. Textul trimis „Sãgetãtorului” de dl. Ion Focºa ne-a determinat sã rãsfoim volumul ilustrului om de teatru Mircea ªtefãnescu „Amintirile unui dramaturg”. Credem cã meritã sã readucem în atenþia cititorilor noºtri pãrerile dramaturgului despre teatrul piteºtean, unde a fost jucat ºi graþie demersurilor lui Ion Focºa. „La Teatrul «Al. Davila» din Piteºti Pentru a treia oarã, teatrul din capitala Argeºului mi-a fãcut bucuria de a-mi juca o piesã. Dar aceastã bucurie a pornit – prima oarã cu Micul infern, apoi cu Cãruþa cu paiaþe ºi a treia oarã cu Casa cu douã fete – mereu din aceeaºi iniþiativã a prietenului Ion Focºa, artist fruntaº al acestui teatru. Prima oarã a avut curajul sã scoatã Micul infern din anumite intrigi þesute din pãcate chiar în suburbia unor culise oficiale. A doua oarã, jucând în Cãruþa cu paiaþe, Ion Focºa a dat personajului Bãdia – interpretat pânã atunci de actori de valoarea lui ªtefan Dãncinescu (Iaºi), Marcel Anghelescu ºi Ion Finteºteanu (Bucureºti), Gh. Leahu (Timiºoara) – un nou ºi strãlucit impuls de viaþã, realizat prin

talentul, pasiunea ºi devotamentul cu care acest actor serveºte însãºi ideea de teatru. Ca director de scenã al Casei cu douã fete, Ion Focºa ºi-a câºtigat noi galoane pe câmpul «bãtãliei teatrale». A lucrat piesa cu totalã dãruire, remarcabil proces creator de contopire cu viziunea iniþialã a autorului. S-au valorificat prin regie pânã ºi nuanþele imponderabile ale textului, transformând totul în valori dinamice, dramatice. Regizorul a dat astfel un spectacol viu ºi profund gândit, o cununã de lauri pentru Teatrul «Al. Davila». Publicul a rãsplãtit regia, ca ºi interpretarea actorilor ºi arhitectura ingenioasã a scenografiei lui Emil Moise-Szalla, cu îndelungi aclamaþii. (...) Pe alte scene (spicuiri) (...) Datoritã stãruinþelor lui Ion Focºa, care de la un timp se fixase împreunã cu soþia lui, Ileana, la Teatrul «Al. Davila» din Piteºti – unde amândoi, cu talentul ºi pasiunea lor curatã pentru arta dramaticã, au contribuit efectiv la ridicarea nivelului teatrului argeºean.”

În 1981 îi apare ampla lucrare „Schiþã în opera lui Tudor Arghezi” („Buletinul ºtiinþific al Facultãþii de Învãþãmânt Pedagogic – Universitas”, Piteºti).

Viorel Pătraşcu (n. 21 VIII 1946, Piteºti, Argeº) Doctor în medicinã, publicist ºi scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariºtilor Profesioniºti din România, membru al Uniunii Mondiale a Medicilor Scriitori. Volume de autor: „Teroriºtii sexului”, Editura „Paralela 45”, 1997; „Femei cu ochii violeþi” (idem, 1999), „Jurnal de la Filipeni” (idem, 2000); ediþia a II-a a vol. „Jurnal de la Filipeni”, cu un blitz dupã 30 de ani, (idem, 2003); „Europa ca o iluzie” (idem, 2001), „Inventar în cer”, (idem, 2003); „De la Erevan la Cabo da Roca” (idem, 2004); „Atenþie, Europa, sosim!”, (idem, 2005); „Moara cu nenoroc” (idem, 2007), „Sindromul Santorini”, (idem, 2008); „Blestemul Împuºcatului” (idem, 2009); „Jurnal de la Filipeni (Apostolatul unui medic în Epoca de Aur)”, Editura „Paralela 45”, Piteºti, 2010.

Paul Everac/Petru Constantinescu (n. 23 VIII 1924, Bucureºti) Stabilit de câteva decenii la Podu Dâmboviþei, Argeº (1970). Dramaturg, regizor, prozator, poet, eseist, publicist.

Debuteazã în „Tânãrul scriitor” (1949), cu o schiþã. Revine la prozã, în 1968, prin „Don Juan din Grãdina Icoanei”; publicã eseuri, „Reflecþii despre inteligenþã” (1967), teatrologie, „Încotro merge teatrul românesc” (1975), poezii, „Poeme discursive” (1972), piese de teatru, „Poarta” (1958), „Un fluture pe lampã” (1974), „Cititorul de contor” (1975), „Simple coincidenþe” (1964), „Camera de dincolo” (1970), „Acord” (1976); „ªedinþa balerinelor” (1978); „Teatru” (1984); „Reacþionarul” (1991); „Încotro?” – teatru (1995); „Poeme crepusculare” (1995); „Mirandor” – teatru (2001); „Repetabile violuri” (2003) – teatru etc. În 2009, vol. „Acomodãri” – poeme, poezii, cuplete (Editura „SemnE”).

Alexandra M. Stănescu (n. 24 VIII 1944, Râmnicu-Vâlcea) Stabilitã în Piteºti, unde urmeazã studiile liceale. Profesoarã de matematicã, bibliotecarã, publicistã, prozatoare. Debut editorial: „Trei zile de anchetã”, roman poliþist (1982, Premiul Editurii „Eminescu”). Alte volume: „Regula paralelogramului” (1983), „Nu vã plecaþi în afarã” (1984), „Nevinovaþii” (1987), „Monologuri” (1989) – romane; „Singurãtãþi”, culegere de povestiri parabolice.

Margareta M. ONOFREI, Marian STOICA

NOTÃ: În curând, la Editura „Argeº Press“ din Piteºti va apãrea volumul „Scriitori, publiciºti ºi folcloriºti ai Argeºului“ (de la Neagoe Basarab pânã azi), dicþionar biobibliografic de Marian Stoica (redactor coordonator) ºi Margareta M. Onofrei. Relaþii – la secretariatul cotidianului „Argeºul“.

Exagerări Natura, cu-ale sale oºti, Mereu în vervã ca ºi-acuma, Firesc sã fi creat ºi proºti, Dar prea s-a întrecut cu gluma.

Precauţie Fiind toþi pe-aceeaºi navã, Sã scãpãm de handicap: Nu-i urcaþi pe proºti în slavã Cã ne cad tot nouã-n cap.

Saturaţie Cu timpul nu scapi de dilemã, Devii prea sãtul de poveþe, Când ºtii, sau nu ºtii, o problemã ªi vine un prost sã te-nveþe.

Teama de promovări... C-au tot umblat cu fofârlica Sã-nºele doar ºi sã triºeze, Când vãd un prost m-apucã frica Sã nu cumva sã-l promoveze.

Prostul dacă nu-i fudul... Prostul ne dezamãgeºte Fãrã milã, sistematic: Nici chiar când se chercheleºte Nu devine mai simpatic.

Şcolitul... Cã-ºi bagã coada necuratul ªi-aici e lucru necurat.. Cum de ce are doctoratul? Voiai sã nu-l ia... când i s-a dat?

Anomalie ªi-ar fi dozat ºi proºtii ura ªi n-ar fi fost prea agresivi, De nu ar fi greºit Natura Sã-i zãmisleascã longevivi.

Acord parţial Sã ne prea intereseze Chintesenþa rostului: Înþeleptul sã cedeze... Dar nu-n faþa prostului!

Unui infatuat Ca tu sã recunoºti nici gând, De parcã chiar þi-ar fi ruºine... Mulþi erau proºti din când în când Dar nu exagerau ca tine.

Axiomă Mai e nevoie de dovezi Spre-a lãmuri acest cusur? Prostia-i mai uºor s-o vezi ªi s-o „admiri” la cei din jur!

Soluţie... „Când vezi prostul ce nu simte Nici durerea ºi nici mila, De-aveþi inimã ºi minte”... Dezrãdãcinaþi-i pila!

Infamie şi tupeu Dezarmantã-i impostura Feþelor impertinente... Tristã ca iscãlitura Proºtilor pe monumente!

Convingeri tardive S-a convins poporul meu Însã dupã ani destui: „Mare este Dumnezeu!”... Mare-i ºi grãdina Lui! Nic PETRESCU N.R. La mulþi ani domnului profesor Nic Petrescu de ziua naºterii sale, 1 noiembrie!

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


10

● săgetătorul

ARGEªUL 26 octombrie 2010

Situaţia ţiganilor în ţările române şi în celelalte ţări europene - o paralelă* A

m vãzut în subcapitolele anterioare care au fost statutul juridic ºi condiþia economicã ºi socialã a þiganilor în þãrile române în Evul Mediu. Ne punem întrebarea în ce mãsurã aceste realitãþi se potrivesc cu ceea ce a fost istoria þiganilor în celelalte þãri ale Europei în aceeaºi perioadã. Avem în vedere aici robia þiganilor, nomadismul celei mai mari pãrþi a lor, funcþia economicã îndeplinitã, raporturile cu autohtonii, evoluþiile sociale cunoscute de þigani etc. - trãsãturi care caracterizeazã istoria de mai multe secole a acestei populaþii în spaþiul românesc ºi care se regãsesc sau nu în alte þãri europene. Din secolul al XIV-lea începând ºi pânã în prima parte a secolului al XV-lea, þiganii plecaþi din Bizanþ s-au rãspândit în toate direcþiile, ajungând în aproape toate þãrile Europei. Grupurile de þigani au ajuns sã trãiascã în þãri diferite ºi sã înceapã fiecare o istorie proprie. Odatã cu plecarea lor din Balcani de fapt nu mai avem de-a face cu una, ci cu mai multe istorii ale þiganilor, pe þãri ºi eventual pe spaþii geografice ceva mai mari. Ceea ce uneºte toate aceste istorii este extraordinarul spirit de conservare a identitãþii culturale ºi refuzul obstinat al adaptãrii la valorile civilizaþiei europene ºi al asimilãrii. Credem cã doar sub acest aspect putem vorbi de o istorie (unicã) a þiganilor în epoca medievalã ºi modernã. e la început precizãm cã statutul de robie particularizeazã de departe istoria þiganilor din România în istoria generalã a acestei populaþii. Sclavia a existat în Evul Mediu în toatã Europa, mai ales în þãrile din vecinãtatea bazinului Mediteranei ºi al Mãrii Negre, dar ºi la alte popoare. Actele juridice din aceste þãri ºi istoria comerþului mediteranean sunt pline de date privind aceastã realitate socialã. Ea a þinut însã, în general, de Evul Mediu timpuriu. În Imperiul Bizantin, unde, în ce priveºte sclavia, a existat continuitate din Antichitate, instituþia a ajuns sã aibã un rol minor, casnic, ºi s-a mers spre stingerea ei1. În Ungaria medievalã, instituþia sclaviei, care privea unele populaþii de origine orientalã ºi de religie necreºtinã stabilite aici, dispare în secolul al XIII-lea2. În Rusia, unde în timpul statului kievean robia era o instituþie relativ însemnatã numeric ºi riguros reglementatã, în secolele XIV-XV, se petrece procesul de eliberare a holopilor ºi de transformare a lor în þãrani ºerbi3. În secolul al XV-lea vedem cã sclavii casnici aproape cã dispar în þãrile din sudul Europei (Italia, Franþa, Spania), unde anterior ei au fost o prezenþã. Comerþul cu sclavi proveniþi din estul bazinului mediteranean ºi din bazinul Mãrii Negre nu se mai practicã în þãrile creºtine4. În toate aceste þãri, precum ºi în alte þãri europene, atât timp cât a existat, sclavia medievalã a avut un caracter casnic ºi utilizarea sclavilor în producþie a fost extrem de limitatã. Sclavia a depins în bunã mãsurã de rãzboaiele epocii, cu capturile de sclavi necreºtini, de piraterie ºi de comerþul cu sclavi din bazinul mediteranean. În þãrile

D

române vedem cã tocmai acum, în epoca în care sclavia medievalã dispare în Occident ºi în Rusia, se instituie sclavia populaþiei de origine indianã care pãtrunde din direcþia Peninsulei Balcanice. În þãrile din

centrul ºi vestul Europei þiganii nu au cunoscut sclavia. e ce aceastã diferenþã de statut social-juridic? Cauza existenþei robiei în þãrile române nu a fost, aºa cum s-a spus, „dependenþa strânsã a principatelor române de Orient, unde robia era ºi mai rãspânditã”5. Timp de secole, istoria principatelor a fost legatã, într-adevãr, de Imperiul Otoman. Însã, chiar dacã în Imperiul Otoman au existat robi6, într-o situaþie asemãnãtoare robilor þigani de la noi, regimul social din þãrile române nu are nimic de-a face cu Orientul. Feudalismul românesc a fost unul european, cu particularitãþi comune ariei sud-est europene. În niciun caz nu poate fi vorba în cazul robiei þiganilor de preluarea unei instituþii orientale. Aceasta cu atât mai mult cu cât robia exista în principate înainte de contactele cu Imperiul Otoman. um am vãzut, apariþia robiei în þãrile române se explicã prin modul în care românii de la sud ºi est de Carpaþi s-au substituit stãpânirii tãtare, care s-a exercitat aici dupã 1241. Crearea statelor româneºti a fost rezultatul unor lupte în care s-a aplicat regula, generalã atunci în estul Europei, a luãrii în robie a prizonierilor. Þiganii sosiþi din sudul Dunãrii, prin numãrul lor, au conferit greutate instituþiei robiei. Aceasta a fãcut parte din sistemul social al þãrilor române, a suferit unele modificãri în cursul timpului, pentru ca la mijlocul secolului al XIX-lea sã fie desfiinþatã. Amintim faptul cã robia þiganilor a fost prezentã ºi în alte þãri din sudestul Europei. Nici în Imperiul Bizantin, nici în Imperiul Otoman, þiganii nu erau oameni liberi7. Ei se aflau într-o condiþie asemãnãtoare cu cea pe care o aveau robii domneºti în þãrile române. Regimul de obligaþii ºi statutul juridic pe care îl aveau þiganii din Corfu în secolul al XV-lea, în timpul stãpânirii veneþiene - aºa cum apar într-un decret din 14708 însemnau, formal, un regim de ºerbie. El era însã foarte apropiat de ceea ce era robia în þãrile române. Despre

D

C

þiganii din Corfu existã atestãri începând cu a doua jumãtate a secolului al XIV-lea, înainte ca insula sã încapã în mâinile veneþienilor (1386), ºi cu siguranþã cã þiganii au sosit aici mai devreme. A fost vorba,

foarte probabil, de sclavi ai statului din perioada bizantinã, pe care Veneþia i-a organizat într-un feud (feudum acinganorum). Condiþia pe care o au în 1470 este de fapt o prelungire a statutului lor din perioada bizantinã. Robia þiganilor a existat cu siguranþã ºi în statele medievale Bulgaria ºi Serbia. Datoritã împrejurãrilor de istorie politicã, informaþiile documentare directe în acest sens lipsesc, dar putem presupune cã statutul pe care l-au avut þiganii în aceste þãri a fost apropiat de cel din þãrile române. Prin dispariþia statelor creºtine de la sudul Dunãrii, þãrile române au rãmas singurele în Europa în care þiganii erau robi. ând primii þigani ºi-au fãcut apariþia în þãrile române, în a doua jumãtate a secolului al XIV-lea, datoritã împrejurãrilor politice (luptele cu tãtarii ºi cu otomanii), aici era încã vie confruntarea între creºtini ºi necreºtini, populaþia sedentarã româneascã ºi nomazii strãini. Datoritã trãsãturilor lor, modului lor de viaþã ºi organizãrii în cete, þiganii au fost vãzuþi ca duºmani ºi fãcuþi robi. Contactul popoarelor din Europa centralã ºi de vest cu þiganii a avut un alt caracter. Aici þiganii n-au fost identificaþi cu duºmanii. În timpul primului raid al þiganilor în þãrile occidentale, petrecut în anii 14161419, a existat chiar interes ºi toleranþã faþã de aceºtia9. În consecinþã, nu s-a pus problema robirii lor. Motivul principal pentru care aceste þãri nu au luat mãsura robirii þiganilor nomazi a fost însã faptul cã la începutul secolului al XV-lea, când vin þiganii, structurile sociale ale Occidentului medieval erau bine cristalizate, din ele lipsind sclavia, chiar cu caracter patriarhal, care, ce e drept, existase aici pânã la începutul mileniului II. Doar în þãrile mediteraneene ea a fost menþinutã o vreme, dar la un nivel practic insignifiant. acã nu a existat sclavie, în schimb, atunci când popoarele de aici ºi-au dat seama cã cetele de þigani nomazi îºi câºtigau existenþa din ghicit, vrãjitorie, furt etc.,

C

D

împotriva noilor veniþi au fost luate mãsuri. Istoria þiganilor în þãrile Europei centrale ºi de vest a fost, pânã în secolul al XVIII-lea, un ºir nesfârºit de prigoniri, expulzãri, deportãri, pogromuri etc. Din partea populaþiei a existat tot timpul ostilitate faþã de þigani, iar autoritãþile publice au dus în multe locuri o politicã deschis antiþigãneascã10. Situaþia pe care o relevã documentele Ragusei (Dubrovnik) este cu totul singularã. În secolul al XV-lea, þiganii care practicau aici diferite meserii sau comerþ erau trataþi de raguzani de la egal la egal. Nu existau nici prejudecãþi ºi nici mãsuri de persecuþie împotriva lor11. Aceasta a fost însã o excepþie. În Occident, þiganii nu ºi-au gãsit un loc în societate, au rãmas întotdeauna în afara ei, ca un element strãin. Aici nu a existat situaþia din þãrile române, unde þiganii au fost acceptaþi în organizarea socialã, ca o clasã servilã ºi inferioarã, ºi au ocupat un anumit loc, chiar marginal, în economie. În consecinþã, chiar dacã exista dispreþ faþã de þigani, care reprezentau treapta cea mai de jos a societãþii, mãsuri împotriva lor de felul celor din Occident nu au fost luate nicicând în þãrile române. e ce aceastã diferenþã de tratament? Rãspunsul se aflã, credem, în stadiul diferit de dezvoltare în care s-au aflat þãrile române ºi Europa centralã ºi de vest. În þãrile române, caracterul cvasiagrar al economiei ºi numãrul mic al meºteºugarilor autohtoni sau veniþi din þãrile vecine au fãcut ca þiganii fierari sau cei stãpânind alt meºteºug sã-ºi gãseascã un loc, sã fie cãutaþi atât de proprietarii marilor moºii, cât ºi de populaþia þãrãneascã. Iar raritatea populaþiei a permis nomadismul (limitat ºi controlat) al grupurilor de þigani în cãutarea unei surse de venit prin þarã. În Europa centralã ºi de vest situaþia era însã complet alta. În sistemul economic ºi social al þãrilor de aici nu era loc pentru nesedentari. Meºteºugurile erau riguros organizate în bresle, care aveau un caracter închis, producþia avea caracter de monopol ºi era

D

cartelatã. Accesul unor meºteºugari strãini era total exclus. Þiganii cu meseriile lor ºi cu produsele rudimentare pe care le confecþionau nu au avut loc în acest sistem. În consecinþã, în Occident þiganii nu au fost meºteºugari; ei au trebuit sã se îndrepte spre ocupaþii cu totul marginale, cum erau creºterea cailor, practicarea muzicii, ori sã se îndeletniceascã cu ghicitul în cãrþi, falsificarea de bani, hoþia º.a. Deja la jumãtatea secolului al XV-lea ei erau vãzuþi ca o povarã pentru populaþia sedentarã. Li se interzicea aºezarea în oraºe sau în sate, erau alungaþi, se luau alte mãsuri împotriva lor. Pentru occidentali, þiganii erau un popor nedorit ºi au fost trataþi ca atare12. rocesul de sedentarizare a þiganilor petrecut în Moldova ºi Þara Româneascã în cazul unei pãrþi a robilor aparþinând mãnãstirilor ºi boierilor, dar ºi în Transilvania, îºi gãseºte corespondent ºi în alte pãrþi. Deja în secolul al XIV-lea existau în satele bizantine þigani sedentari, cãsãtoriþi cu femei grecoaice ºi mai mult sau mai puþin creºtinaþi, deci despãrþiþi definitiv de comunitãþile lor iniþiale13. În a doua parte a secolului al XIV-lea ºi prima jumãtate a secolului urmãtor, în mai multe descrieri, este arãtatã existenþa þiganilor sedentarizaþi în Pelopones, în partea vesticã a Greciei continentale ºi în insulele ionice14. n Moldova ºi Þara Româneascã amploarea procesului de sedentarizare a fost mai mare decât în þãrile vecine. În secolele XVIII-XIX, imensa majoritate a þiganilor a fost legatã de agriculturã, astfel încât în momentul dezrobirii doar unele grupe de þigani, aparþinând mai cu seamã statului, mai practicau nomadismul. Procesul de sedentarizare a fost unul natural, dar a avut urmãri mai importante decât politica de asimilare forþatã practicatã în Ungaria, Transilvania ºi Banat în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea de împãrãteasa Maria Terezia ºi de împãratul Iosif II. La aceasta a contribuit ºi caracterul mai deschis al societãþii româneºti, unde, în ciuda robiei, barierele sociale au putut fi depãºite mai uºor. Aºa cum au existat ��igani care s-au eliberat de robie ºi au devenit oameni liberi, au existat ºi români din rândul þãrãnimii aservite care, prin cãsãtorie cu þigani, au intrat în categoria robilor.

P

Î

* Fragment din volumul „Þiganii în istoria României”, de Viorel ACHIM

1 Vezi Helga Kopstein, op. cit.. 2 Vezi Al. Gonþa, op. cit., p. 307-311, cu trimiterile din note. 3 B.D. Grekov, op. cit., p. 141-163 ºi 560-577. 4 Pentru aceastã problemã vezi Ch. Verlinden, L’Esclavage dans l’Europe medievale, I— II, Brugge-Gent, 1955-1977. 5 Istoria României, red. responsabil M. Roller, Bucureºti, 1947, p. 385. 6 Vezi H. Inalcik, Servile Labor in the Ottoman Empire, în The Mutual Effects ofthe Islamic and Judeo-Christian Worlds: The East European Pattern, ed. by A. Ascher, T. HalasiKun and B. K. Kirâly, Brooklin N.Y., 1979, p. 25-52. 7 Ilse Rochow, K.-P. Matschke, op. cit., p. 243-246. 8 G. Soulis, op. cit., p. 164-165; A. Fiaser, op. cit., p. 50-51. 9 Vezi F. de Vaux de Foletier, op. cit., p. 42 ºi urm. 10 Pentru mãsurile ºi politicile antiþigãneºti din þãrile occidentale în evul mediu ºi la începutul epocii moderne, vezi A. Colocci, op. cit., p. 67-107; J.P. Clebert, op. cit., p. 83 ºi urm.; F. de Vaux de Foletier, op. cit., p. 58 ºi urm.; M. Hasenberger, Die Zigeuner in Europa mit besonderer Beriicksichtigung des mittel-und sudosteuropaischen Raumes. Ein historischer Abrifi iiber die Reaktionen zwischen Wirtsvolker und Zigeuner (tezã de doctorat), Wien, 1983, p. 22 ºi urm.; R. Stangl, Die Verfolgung der Zigeuner im deutschsprachigen Raum Mitteleuropas von ihrer Anfãngen bis heute (lucrare de diplomã), Wien, 1986, p. 18 ºi urm.; J.S. Hohmann, Verfolgte ohne Heimat. Geschichte der Zigeuner in Deutschland, Frankfurt am Main, Bern, New York, Paris, 1990, p. 17-26; A. Fraser, op. cit., p. 85-190. 11 Dj. Petrovic, op. cit.. 12 R. Stangl, op. cit., p. 16-17. 13 lise Rochow, K.-P. Matschke, op. cit., p. 253. 14 Soulis, op. cit., p. 151 ºi urm.

Manuscrisele se primesc la redacþia ziarului „Argeºul“, b-dul Republicii nr. 88, Piteºti. Tel. 0248/217704 ºi 0248/210060 e-mail: argesul@rdspt.ro www.ziarulargesul.ro

Sãgetãtorul Director coordonator - Mihai GOLESCU


Sagetatorul Nr. 689