Issuu on Google+

Sãgetãtorul Nr. 675 „ 20 iulie 2010 „ Pagini culturale ale cotidianului „Argeºul“

DINICU GOLESCU – iniţiatorul primei muzici militare moderne româneşti

Înfiinþarea primelor formaþii de muzicã militarã româneascã, în urmã cu 180 de ani, a constituit un important moment în istoria muzicii noastre, marcând începutul unei epoci de avânt cultural autohton. În cele 18 decenii de existenþã, pe lângã îndatoririle cu caracter militar, fanfarele noastre militare au cultivat ºi propagat în rândul maselor marile valori ale muzicii româneºti ºi universale, dovedindu-se a fi o adevãratã ºcoalã de educaþie muzicalã a poporului. În vremurile acelea de pionierat artistic, în ceasurile de promenadã, în parcurile oraºelor sau în staþiunile de odihnã, fanfarele militare ofereau publicului creaþii din repertoriul universal, alãturi de lucrãrile compozitorilor români ºi numeroase cântece ºi jocuri populare. Ascultând nemuritoarele valsuri ale lui Johann Strauss ºi Iosif Ivanovici, precum ºi alte creaþii celebre ale clasicilor ºi romanticilor, arii ºi uverturi din opere ºi operete pe care, în acel timp, publicul larg nu avea posibilitatea de a le auzi (neexistând întreaga reþea de aparaturã electronicã de azi), publicul larg a dobândit dragostea pentru aºa-zisa muzicã cultã

ºi interesul de a frecventa mai târziu sãlile de concert, datoritã activitãþii concertistice a muzicilor militare. Înainte, însã, cu peste douã decenii de la data înfiinþãrii primelor muzici militare româneºti, la Iaºi, Bucureºti ºi Craiova, marele cãrturar ºi logofãt Dinicu Golescu a avut ideea înfiinþãrii unei formaþii muzicale care, ulterior, a îndeplinit ºi sarcini în cadrul armatei lui Tudor Vladimirescu. Dupã cum se cunoaºte, Dinicu Golescu, om de înaltã culturã, cu vederi înaintate în acea epocã, a înfiinþat pe moºia sa din Goleºti, în anul 1826, o ºcoalã în care puteau învãþa gratuit tineri indiferent de categoria socialã din care proveneau. Mare iubitor ºi cunoscãtor de muzicã, el s-a preocupat ºi de educaþia prin aceastã artã a poporului, hotãrând a înfiinþa, tot la Goleºti, ºi o ºcoalã de muzicã, precum ºi o formaþie instrumentalã. Aceastã ºcoalã artisticã a precedat-o pe cea de culturã generalã, luând fiinþã încã din anul 1818, înainte de cãlãtoria sa în Apus. ªcoala a luat fiinþã ºi a funcþionat mai întâi la Goleºti, ulterior fiind mutatã la Bucureºti, în vasta sa locuinþã de pe podul Mogoºoaiei. În timp ce pentru ºcoala de culturã generalã marele cãrturar l-a ales pe marele cãrturar ºi luptãtor ardelean Florian Aaron, pentru ºcoala de muzicã a adus mai întâi un profesor din Sibiu, dupã care, în anul 1820, pe italianul Pietro Ferlendis, ambii dascãli reuºind a educa artistic elevii ºcolii muzicale. Cu ajutorul profesorului, Dinicu Golescu a selectat pe cei care urmau a primi educaþia muzicalã, mai întâi cinci tineri, fii de þãrani care aveau voce frumoasã, cântând la hora satului, la ºezãtori, la clãci, dispunând de auz muzical foarte bun. Celor cinci li s-au adãugat ulterior alþi ºapte, fii de þigani lãutari din localitãþi apropiate. Cei 12 tineri, deveniþi elevi, au

alcãtuit prima promoþie a ºcolii de muzicã, ºcoalã care îºi desfãºura activitatea într-o odaie rezervatã acestui scop din cadrul palatului Golescu. Dupã numai un an, ºcoala a reuºit sã instruiascã ºi sã formeze doi flautiºti, doi clarinetiºti, un oboist, un fluieraº, doi trâmbiþaºi, doi scripcari, un toboºar ºi un þambalist, alcãtuind o orchestrã care, dupã un debut bunicel, a început a fi folositã la petrecerile ce se þineau în casa lui, cât ºi în casele prietenilor. În paralel, tot în casa sa mai funcþiona ºi o altã orchestrã, taraful lui Cocoratu, pe care Golescu a sprijinit-o, folosindu-le pe amândouã în diferite ocazii, precum a fost cea din seara de Anul Nou 1820, la petrecerea ºi balul ce au avut loc în saloanele sale. Aceastã orchestrã, formatã ºi instruitã în casele ºi din iniþiativa lui Dinicu Golescu, ºi-a înscris numele, prin activitatea ei, nu numai în istoria muzicii româneºti, ci ºi în aceea a vitejiei pe câmpul de luptã, alãturi de armatele de panduri ale lui Tudor Vladimirescu. Aºa dupã cum precizeazã dr. I. Weimberg, muzicolog român de mare reputaþie, în lucrarea Momente ºi figuri din trecutul muzicii româneºti, în timpul rãscoalei populare din 1821, în lupta de la Drãgãºani, o unitate s-a avântat în focul bãtãliei având ca stimulatori de energie ºi eroism câþiva muzicanþi ieºiþi din ºcoala lui Dinicu Golescu. Unitatea era alcãtuitã din batalionul sacru, cu patru companii comandate de Dimitrie ªuþu, Draculea, Andronic ºi Rizea. Drumul de la Piteºti cãtre Drãgãºani era desfundat de ploi, batalionul înota de zile întregi în noroi, în marºuri forþate. Trupa era demoralizatã de obosealã ºi nemâncare, se hrãneau numai cu cireºe verzi. Destrãmarea trupei a fost împiedicatã de prezenþa micului grup de lãutari de pe moºia lui

Remember

1905 - Radu Gyr - poet martir 1975 al neamului românesc (V) Eliberare condiþionatã Graþiat în anul 1963, în cursul acþiunii statului comunist de „cosmetizare” a realitãþilor crunte din România socialistã, poetul martir Radu Gyr va fi obligat sã se „alinieze” altor scriitori ostili comunismului (Nichifor Crainic, Romulus Dianu, Pãstorel Teodoreanu º. a.), prin publicarea dirijatã ideologic a unor articole în revista „Glasul Patriei” – oficinã a Securitãþii în perfida politicã orchestratã de regimul totalitar de a-i prezenta strãinãtãþii ca susþinãtori fideli ai regimului comunist pe cei pe care acesta îi aruncase în închisori pentru a le frânge, în torturi inimaginabile, idealurile lor de libertate. În poemul „Tartuffe”, scris la 20 iunie 1971, sub pretextul evocãrii celebrului personaj al lui Molière perceput ca o perfectã întrupare a

Dinicu Golescu ºi alcãtuiau un fel de fanfarã ce electriza soldaþii, îi fãcea sã uite de foame ºi de obosealã. La un moment dat, unitatea a ajuns o cãruþã a poºtei care transporta alimentele cele mai bune rezervate pentru Ipsilanti ºi cvartirul lui. Lãutarii au dat tonul: cãruþa a fost opritã, golitã la repezealã ºi foamea a fost astfel potolitã. Când inegala luptã dintre cei 800 de panduri ºi cei 6.000 de turci s-a încins, când cãpitanul Iordache a strigat pã ei, fraþilor, sã-i prãpãdim!, atunci alãturi de vitejii olteni s-a avântat în luptã ºi ceata de lãutari care au dovedit cã sunt tot atât de buni mânuitori ai flintei, ca ºi ai arcuºului Fanfara alcãtuitã în ºcoala lui Dinicu Golescu a devenit astfel iniþiatoarea viitoarei prime muzici militare moderne româneºti care va apãrea peste mai puþin de un deceniu. Dovadã elocventã, faptul cã prima muzicã militarã din Þara Româneascã, înfiinþatã în anul 1830 la Craiova, de cãtre marele spãtar Alexandru Ghica, comandantul corpului de oaste din aceastã zonã, a fost formatã din muzicanþii fanfarei, proprietate particularã a marelui vornic Dinicu Golescu ºi completatã cu ghitãri ºi flaute de la isnaful bãrbierilor craioveni. Aceastã muzicã, singura din toatã oºtirea Þãrii Româneºti, s-a numit banda ºtabului (fanfara statului-major), ºeful acesteia fiind un anume Doboº, iar subcapelmaistru era Dinicã, lãutar de-al lui Golescu, care era ºi prim-clarinetist. Componenþii muzicii nu aveau un salariu legal, fiind plãtiþi din colectã publicã de la ofiþeri, care donau din leafa lor câte douã parale. Aceastã aºa-zisã leafã a primit denumirea de paraua muzicii, constituind forma principalã de salarizare a muzicanþilor multã vreme. Urmaºi ai urmaºilor bravilor muzicanþi ai lui Dinicu Golescu, în zilele noastre membrii fanfarei municipiului Piteºti, Argeºul, provenitã la rândul ei din membrii muzicii militare a ªcolii militare ce a existat în oraº, pãstreazã ºi duc mai departe cu multã silinþã ºi alese

ipocriziei, Radu Gyr pare sã se regãseascã el însuºi în aceastã ipostazã a „supravieþuirii”, dupã eliberarea din temniþele comuniste, încifrându-ºi mesajul, în lirica impusã de cãtre proletcultiºti, subordonatã unor principii strãine sufletului sãu: „Mâna, auzul, ochii, nãrile, zadarnic /pipãie, ascultã, vãd, arome sorb… /Frâng aripi sub talpã ºi, zâmbind fãþarnic, /vierme-i spun miresmei ºi zãpezii corb… // Port sutana groasã, în urechi bag cearã, /leg, pe chip, o cârpã neagrã când mã scol, /ochii nu mi-i ardã soarele de-afarã, /carnea nu mi-o frigã Adevãrul gol…”. Îngrijit de Barbu Cioculescu, volumul „Ultimele poeme”, apãrut postum, la Editura „Vremea”, în 1994, cuprinde trei cicluri de poezii grupate sub genericele: „Vioara din pod”, „Cuprindere” ºi „Pragul de piatrã”. Mãrturia fiicei sale, Simona Popa-Gyr, privind articolele apãrute sub semnãtura poetului în presa comunistã, este cu totul tulburãtoare, prin evocarea presiunii exercitate de cãtre organele represive asupra tatãlui ei, pentru a-l determina sã elogieze un regim care îi rãpise libertatea de gândire, unele dintre aceste articole

Muzica zilelor noastre

Lecţia maestrului, la capăt de stagiune Un curs cu tineri de pretutindeni. Vrând cu bagheta sã umble. Veniþi sã-nveþe-n Piteºti, la filarmonica noastrã. C-o somitate-n domeniu. Omu’ cu MUZICA-n mâini. Care vivace, tenace, dibaci i-a dãscãlit cu folos. Solid meºteºug transmiþând. Precis, rafinat ºi peren. Benefic, cert, ºi orchestrei. Pusã la treabã cu sârg. ªi reuºind un concert de notat. Romantic sadea, plãcut integral. Cu Mendelssohn ºi Ceaikovski în ºtime. ªi Alexandru Mãlaimare, solist. Promiþãtor pe vioarã, student la Florin Croitoru. Fin’cã profesorul a lucrat cu temei. Respect unanim cucerind. ªi-ndemnu’ de-a repeta spre Crãciun lecþi-asta. Vãdit, de soi ºi cu profit... L-au asistat inspirat Alex Ganea ºi Steve Huang. Dorit degrabã la pult pe aci. I-au urmat sfatul exact Roman Baltag, Liviu Condriuc þi Dan Þeican. Thomas Gregory, Tom Crowley þi Canès Nicolas. Florent de Bazelaire, Joost Smeets þi Jun Kim. Ultimii trei, cât mai curând, meritând sã revinã. Cu toþi am fi în câºtig, realmente. Cãci, sigur, Dumitru Goia nu face lucru de mântuialã... Adrian SIMEANU

rezultate frumoasele tradiþii ale înaintaºilor lor. La cele mai diverse ºi mai importante manifestãri culturalartistice ºi sportive, la zile festive ºi diverse aniversãri, precum ºi în grãdina publicã, fanfara Argeºul aduce în sufletele oamenilor acestor binecuvântate de Dumnezeu meleaguri bucuriile inegalabile ale muzicii, aºa cum odinioarã, la Goleºti ºi în Bucureºti, muzicanþii luminatului cãrturar ºi iubitor de muzicã Dinicu Golescu au fãcut-o. Ion PELEARCÃ

nefiind, de fapt, decât semnate de poet, la insistenþele torþionarilor care controlau ºi puþinele clipe de libertate absolut condiþionatã ale fostului deþinut politic.

Sfârºitul unei vieþi netrãite Trãind continuu cu spaima cã va fi din nou arestat, întrucât nu putea accepta un regim torþionar care contravenea ideilor sale, cu sãnãtatea mãcinatã în lunga noapte a detenþiei, Radu Gyr va trece în sferele luminii eterne la 29 aprilie 1975. Încheind apoteotic o viaþã încercatã ºi încarceratã prin destin, poetul considerându-se un „tragic împãrat” al liricii, îºi va concepe propriul epitaf: „Singur întru toate / tragic împãrat / intru-nsângerat / în Eternitate.”. [Lauda suferinþei]. Rãstignit pe crucea destinului sãu, în întunericul terifiant al închisorilor comuniste, Radu Gyr lumineazã de acolo, de dincolo de imaginaþia noastrã, cu forþa versurilor sale tulburãtoare, speranþa în dãinuirea veºnicã a libertãþii neamului românesc. Grigore CONSTANTINESCU Sfârºit

Tipografia ARGEªUL imprimã în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cãrþi ■ cataloage ■ calendare ■ afiºe ■ pliante ■ postere ■


8 ● săgetătorul Despre filozofia inconştientului Pornind de la idea cã orice operã de şi salvatorii artã, inclusiv literarã, trebuie sã rãmânã legatã de numele celui care a creat-o, subiectivităţii studiul estetic privind imaginarul românesc, ilustrat în volumele „Poetica umane imaginarului românesc”, „Imaginarul ºi

ARGEªUL 20 iulie 2010

Eternizarea unei lumini

Mihai ªora, Leonid Dragomir ºi Lucian Pricop

Un moment special, vineri, pe terasa de la „Librãria Mea” a fost acela care ni i-a adus mai aproape pe scriitorii Mihai ªora, Leonid Dragomir ºi Luiza Palanciuc cu prilejul lansãrii cãrþii lui Leonid Dragomir, anume „Nietzsche ºi Freud. Un eseu asupra ideii de subconºtient”. Alãturi de cei trei invitaþi speciali a stat Lucian Pricop, editorul cãrþii proaspãt lansate la Editura „Cartex”, Bucureºti. Desigur, prietenii autorului, personalitãþi distinse, profesori, jurnaliºti, poeþi ºi scriitori invitaþi ºi reuniþi aºa cum ne-a obiºnuit deja Alexandru ªtirbu, organizatorul acestor evenimente culturale de la „Librãria Mea”. Printre cei prezenþi au fost Jean Dumitraºcu, directorul Filarmonicii Piteºti, Radu Gabriel Pârvu, prof. conf. univ. dr, totodatã filozof (numit „un germanist de elitã”) Mariana ªenilã, artist plastic ºi profesor, Tiberiu Viºan, preot, Nicoleta Popa, poetã, Dan Isãilã, pictor, etc.

Freud, contemporan cu Nietzsche 44 de ani Lansarea a avut aerul unui seri de varã purtate în discuþii lungi, la un ceai aromat, lângã oameni de la care ai mereu de învãþat. Discuþii libere, creative, filozofice ºi ºtiinþifice. Cei prezenþi au asistat la un demers filozofic inedit, cãci, aºa cum observa Luiza Palanciuc, se practicã comparativismul în filozofie, astãzi mai mult ca niciodatã, fapt ce supune un tratament mai adânc al psihanalizei celor doi „Maeºtri ai ºcolii suspiciunii”- cum îi numea Ricaeur - salvatorii subiectivitãþii umane, Nietzsche ºi Freud. Citind cartea lui Leonid Dragomir, conceputã ca tezã de doctorat, ne putem întreba dacã textele lui Nietzsche au stat la baza psihanalizei lui Freud. „Cartea lui Leonid Dragomir reuºeºte sã depãºeascã rigorile castratoare ale unei teze de doctorat. Intraþi în subtilitãþile cãrþii, în filozofia inconºtientului!” - a spus Luiza Palanciuc, cea care va edita împreunã cu Mihai ªora întreaga operã a lui Benjamin Fundoianu.

Când marile întâlniri ale vieþii schimbã destinele Vorbindu-ne despre întâlnirea cu Mihai ªora ca despre o întâlnire adevãratã, dar ºi despre întâlnirea lui Freud cu Nietzsche, Leonid Dragomir ne-a invitat sã intrãm în filozofia inconºtientului ºi a spiritului epocii (Zeitgeist), din ale cãror pagini reiese permanent o stare de întrebare: În ce mãsurã influenþeazã filozofia lumea? Cum îi rãspundem vieþii? „În mãsura în care oamenii trebuie sã-ºi vadã rostul, pentru a nu mai sta cu ochii închiºi. Trebuie sã te ocupi de propria ta autorealizare!” - a rãspuns Mihai ªora, nu înainte de a o auzi pe Mariana ªenilã, care ne-a redat versul unui pictor chinez: „Dacã vrei sã pictezi un bambus, trebuie sã-l creºti în tine!” Pendularea între textele lui Freud ºi Nietzsche, acest du-te-vino emanã o atmosferã ºtiinþificã ºi filozoficã. Nu comitem o eroare dacã spunem cã printre aceºti gânditori prezenþi în rândul nostru ni s-au deschis vineri o sumedenie de noi interogaþii asupra ºtiinþei, religiei, psihologiei ºi medicinei. A meritat! Fototext: Flavia JINGA

comparatismul” ºi „Imaginarul ºi publicul literar”, ne aminteºte de regretatul lui autor, prof. univ. dr. Valeriu Filimon. Vorba altui distins cãrturar, Victor Stoleru, coleg de grupã ºi de promoþie (1952-1957) cu acesta, promoþie numitã „Nichita Stãnescu”, fiindcã ºi autorul „Necuvintelor” le-a fost coleg la Facultatea de Filologie a Universitãþii din Bucureºti: „Atunci când lângã pulsul vieþii, al ideilor din cãrþi nu mai existã ºi al acelora care le-a dat viaþã, lacrimi ale oamenilor se pot ivi în colþurile ochilor pentru cei care au fost ºi nu mai sunt printre noi, pentru cã nu existã ideea, nu sunt edificii, nici civilizaþii ºi culturã fãrã ei, iar trecerea prin viaþã unele fãrã altele nu poate fi simþitã decât ca o tristã elegie a naturii însãºi, ca o curgere dialecticã a universului.” Laboriosul studiu, cu o „Prefaþã” de Al. Husar de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaºi, dezvoltã conceptul de originalitate a esteticului valorilor româneºti, având ca fundament lumea imaginarã a spiritualitãþii poporului nostru, literatura românã înscriindu-se astfel în circuitul literaturii universale. Neuitatul estet Valeriu Filimon ºi-a ales ca repere, în susþinerea originalei teorii, textele reprezentative din creaþiile litarare ale lui Eminescu, Blaga, Arghezi, dar ºi din creaþiile populare în care se regãsesc modelele arhetipale specifice meleagurilor mioritice. Volumele sus amintite pot constitui oricând o provocare în plan cultural ºi considerate noi limanuri de luminã pentru elevi, studenþi ºi profesori, conducând ºi spre o nouã metodã de analizã criticã. Cine a avut ºansa sã-l cunoascã pe reputatul nostru contemporan poartã imaginea cãrturarului pe fruntea cãruia se puteau desluºi amprentele unei bogate experienþe de viaþã ºi de înþelepciune, preocupat de mersul lumii în care trãim, observând cu tristeþe cum nefirescul înlocuieºte normalitatea, cum dreptul la libera exprimare genereazã vulgaritãþi, insulte ºi calomnii, cum creºte agresiunea ºi asupra limbii române prin pana poeþilor ce cautã a deveni interesanþi folosind un limbaj aparþinând snobismului lingvistic, nicidecum artei literare:

„În curând post-moderniºtii vor scrie în esperanto. Limba românã le pare o floare urât mirositoare. Cu palmele mi-acopãr ruºinea feþei în faþa neruºinãrii. De asta trãiesc necãjit, Poezie, ºi scriu aceastã odã în metrul ruºinii.” (Din volumul „Tãrâmuri imaginare”) Fiind ºi poet, Valeriu Filimon nutrea o nestrãmutatã dragoste numeroºilor truditori ai cuvântului împodobit cu diademele metaforei. Îi cãlcau pragul

destoinicii sãi discipoli, foºti studenþi, devenind, între timp, slujitori ai artei literare. Deschidea uºa, cu ºi mai intensã bucurie, colegilor de promoþie: Ion Bârsan, Nicolae Mohorea-Corni, Constantin Rãducanu, Victor Stoleru, Florian Saioc. Multe gânduri ale dragului maestru al artei literare Valeriu Filimon ar mai fi vãzut lumina tiparului (ultima carte fiind lansatã postum: „Critica arhetipalã ºi fenomenologia narativã”, 2003), dacã moartea nu s-ar fi rãzbunat pentru straºnica înjurãturã pe care i-a adresat-o, simþindu-i apropierea:

„Ce-mi fluturi, inso, doliu la fereastrã ªi uºa cu-n ciolan mi-o ciocãneºti? Ce mutã rãzbunare te îndeamnã nocturne-nseninãri sã-mi pângãreºti? Ce fac? Îmi scriu Capelele Sixtine, ªi-ascultã, fã! ’tu-þi crucea mã-tii, Cine eºti?” (Din volumul „Tãrâmuri imaginare”) Trecând ºase ani de la nãprasnica loviturã, nu putem lãsa Timpul sã aºtearnã uitarea peste opera ºi peste numele celui plecat dintre noi, în lumea aºtrilor, spre a-ºi eterniza lumina ce de-atâtea ori a revãrsat-o de-a lungul carierei de peste patru decenii de activitate literarã, ºtiinþificã ºi pedagogicã. Gheorghe MOHOR

● Noutãþi editoriale ● Noutãþi editoriale ● Istoria mai aproape de tine, autor George Baciu, Ed. „Alfa” Iaºi, 2010, 320 p. Aceastã carte e o fãrâmã de existenþã umanã, pe care vremea a pãstrat-o la subsuoarã, uitând uneori s-o priveascã pentru a-i descoperi sensurile. Intimitatea evenimentelor aºezate în paginile ce urmeazã are, veþi vedea, o nostalgie aparte, menitã a fi o adevãratã lecþie de istorie. Nu s-a interpretat niciun fapt, ci a fost lãsat sã se prezinte singur, în lumina mãrturiilor sau reflecþiilor unor autori, mai mult sau mai puþin obiectivi, pentru ca dumneavoastrã, dragi cititori, sã aveþi putinþa a gândi ºi concluziona. Istoria este cartea noastrã de identitate. Ea ne prezintã, deopotrivã, fapta ºi mintea, vorba ºi tãcerea, suferinþa trupului ºi tulburarea sufletului. Tocmai de aceea, am încercat sã dau privirii – spre minunare ºi luare aminte – aspecte istorice care sunt mai puþin ºtiute, dar care aratã, prin semnificaþia lor, o altã faþã a trecutului nostru – uneori imperceptibil în esenþã, la prima vedere. Istoria mai aproape de tine este, în fapt, un manual de culturã generalã (Autorul). *** Umorul domniºanului, o formã a existenþei sale, autor Ion C. Hiru, Ed. „Rotarexim”, Râmnicu-Vâlcea, 2010, 416 p. Multe condeie s-au întrecut a descrie cât mai veridic înþelepciunea popularã, har al divinitãþii ºi, slavã Domnului, în literatura româneascã avem un adevãrat tezaur ce ne face sã ne mândrim, ca popor ales pe acest pãmânt, cã umorul nostru ocupã un loc de frunte în panoplia culturii universale, iar izvorul din care au tot bãut minþi ilustre sã-ºi potoleascã setea a rãmas nesecat, ca dovadã cã, din nou, ne putem bucura de apariþia unei cãrþi de excepþie „Umor domniºan”, sub semnãtura profesorului Ion C. Hiru.

Pentru cel care vede ºi aude toate câte ne spun autorii, gãsiþi adevãraþii eroi ai satului muntean, cãci prin aciditatea snoavelor pe seama unor indivizi certaþi cu munca sau care au comportamente deocheate în raport cu cei care-ºi vãd de treaba lor ºi-s oameni aºezaþi, ori de foarte multe ori sunt îngãduitori cu aproapele ºi-i dau câte un sfat de luareaminte, fiind bine ºtiut din moºi-strãmoºi „cuvântul spus la timp este ca un bisturiu ce taie rana de la rãdãcinã” - îi puteþi cunoaºte pe nãzdrãvanii de legendã ai Domneºtiului: Musolini (Nae Ardei), Mãgãreaþã (Gheorghe Petricã), Boacã (Gheorghe Toader), Rotea Ciocârtealã (Nelu Gulie), Gicã Mitu, Bucur Mitu, Nãicã Diaconescu ºi alþii. Deliciul glumelor pe care le fac aceºti „înþelepþi” ai satului muntean Domneºti ne face sã-i vedem ca-ntr-un film de comedie a unor zile trecute, când românul mai avea timp sã ºi glumeascã la un pãhãrel de þuicã sau când mergea la horã în sat sã se distreze. Bineînþeles cã nu a fost uitat locul de întâlnire al domneºtenilor, cârciumioara de altãdatã cu parfumul miresmat al fripturilor pe grãtar, al muzicii de taraf interpretatã de rapsozi vestiþi, unde tot omul se cinstea ºi glumea, cã-i bine cunoscutã zicala: „Râde om de om ºi dracul de toþi”, dar numai bine sã îi fie când e ºpriþ ºi veselie. Aceastã minunatã carte mai cuprinde „Întâmplãri ºi tradiþii” în care fac notã aparte „La blagoveºtenie”, „Primãruº din Domneºti”, „Pomanã la Piscani”, iar în „Succese amare ºi povestiri hazlii cu regizorul Dinischiotu” sunt sigur cã veþi afla multe lucruri interesante. Nu mai puþin sunt de apreciat „Povestiri adevãrate”, din care spicuim „Întâmplãri hazlii cu Alfons Popescu” (vezi o trimitere la o bere ºi atât!...), iar subcapitolul „Întâmplãri cu Bucur Mitu «Þuica buclucaºã»” ne face sã-i cunoaºtem foarte bine pe domneºteni, sã fim vigilenþi, sã nu-i luãm prea mult pe încredere. Cine n-a auzit de Lina lu’ Grãmadã, de Pie ºi Ciocârtealã, iar dacã poþi sã fii slugã la Musolini, numai în scrierile lui Ion C. Hiru gãsim parfumul pãcãlelii nevinovate, a unui haz de bun gust, fãrã a trece limitele bunului simþ impuse de moralitatea societãþii, cãci harul Domniei Sale de a reda viaþa ca pe o scenã de teatru elisabetanã ne face sã le spunem din toatã inima: Sã ne trãiþi!... cãci prin povestirile tale Domneºtiul va exista în eternitate, va purta cununa de glorie a unui þinut cu adevãrat de legendã, cu oameni minunaþi ca tine (Marin VoicanGhioroiu, scriitor, muzicolog, compozitor).

Scriitori, publicişti şi folclorişti ai Argeşului In memoriam

Vlad E. Muºatescu (Piteºti, 4 V 1922 – Bucureºti, martie 1999) Prozator, publicist, traducãtor, redactor. Secretarul Editurii „ABC” (1941-1945); redactor cotidianul „Înainte” (1945-1946), Editura „Europolis” (19461947); ºef-tehnic, redactor artistic, machetor, revistele „Flacãra”, „Gazeta literarã”, „Cinema”. Opera: „Bobby Felix Fãt-Frumos”, „Magdalena ºi Þârloi” (1943), „Pogonici ariciul”, „De-a v-aþi ascunselea” (1974) – texte umoristice; „La sud de lacul Nairobi” (1945), „Apa vie” º.a. – prozã senzaþionalã; „De-a puia-gaia” (1975), „De-a baba oarba” (1976) etc. – parodii ale romanului poliþist; traduceri din Kipling, J. London, Cronin, Dylan Thomas.

George Vaviliu (Dobrogostea, Argeº, 5 V 1908 – Piteºti, Argeº, 1989) Prof. univ. dr., zoologia vertebratelor, Institutul de Învãþãmânt Superior din Piteºti, director ºtiinþific la Institutul de Cercetãri Piscicole al României; director al publicaþiilor „Studii ºi cercetãri” ºi „Ecos”, Muzeul Judeþean Argeº; membru Societatea Internaþionalã de

Theriofilaxie, Societatea Internaþionalã de Limnologie, Societatea Internaþionalã de Ornitologie etc.; publicist, cercetãtor. Facultatea de ªtiinþe Naturale, Universitatea din Bucureºti. Doctorat, Universitatea din Jena, conducãtor ºtiinþific, prof. univ. dr. Ludwig Plate (1932). Studii aprofundate, Institutul de Zoologie, Muzeul din Frankfurt ºi Muzeul de Istorie Naturalã din Paris. Director, Laboratorul de Hidrologie din Constanþa, asistent, Facultatea de ªtiinþe Naturale, Universitatea din Bucureºti; ºef de laborator, Institutul Naþional Zootehnic; biolog, Ministerul Agriculturii; director ºtiinþific la Institutul de Cercetãri Piscicole al României. Colaboreazã cu numeroase studii ºi articole în periodice de specialitate. Volume importante: „Zoologia vertebratelor”, Piteºti, 1970, 1974; „Istoria ihtiologiei româneºti”, Bucureºti, 1987.

Ion A. Ilinescu (comuna Aninoasa, Argeº, 6 V 1907 – Corbi, Argeº, 10 II 1999) Prof. II de matematicã; memorialist, folclorist, animator cultural.

ªcoala Normalã de Învãþãtori din Alexandria, Teleorman; cursuri de perfecþionare organizate de Ministerul Învãþãmântului (Câmpulung Muscel, Râmnicu-Vâlcea, Bucureºti). Învãþãtor (1932-1950), prof. II de matematicã (1950-1969, anul pensionãrii), ªcoala din Corbi, Argeº. Preocupãri literare: „Album cronicã al comunei Corbi, judeþul Argeº”, 1973, Societatea Culturalã „Corvinul”, Corbi; „Mãrturii de suflet - CorbiArgeº”, monografie, 1997 (cap. I-V: „Câteva documente istorice referitoare la satul Corbi”, „Mãrturii de suflet din satele Corbi ºi Jghiaburi”, „Din creaþiile folclorice ale localnicilor”, „Eternitate prin datinã ºi obiceiuri populare”, „Tradiþii ºi obiceiuri de iarnã ºi primãvarã”). Ion A. Ilinescu a trecut în veºnicie la vârsta de 91 de ani ºi nouã luni.

Alexandru B. Þuþuianu (Câmpulung Muscel, 6 V 1898 – 1980) Liceul „I.C. Brãtianu” Piteºti (1909-1914), Liceul „Traian” din Turnu Severin, Facultatea de Litere ºi Filozofie din Bucureºti, specialitatea francezã ºi românã (1922). Profesor de românã ºi francezã, ªcoala Normalã „Alexandru Odobescu” din Piteºti, prof. de francezã

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


9

ARGEªUL

● săgetătorul

20 iulie 2010

Portret cu mistere Marcel Proust spunea cã adevãrata viaþã, singura viaþã cu adevãrat trãitã este literatura. Boala, una dintre experienþele cele mai complete datã omului, se poate converti în ferment de evoluþie spiritualã, pe care numai lipsa curiozitãþii ºi decrepitudinea o devalorizeazã. Astfel, Marcel Proust, fiind suferind, accesa un adevãr subiectiv, aducea lumii o revelaþie, aceea cã memoria involuntarã, structurã integratoare a trãirii, poate fi resuscitatã asemenea unei paradigme standardizate în care eul este prezervat, salvat de la uitare ºi plictis. La rândul lor, poeþii simboliºti europeni au ridicat spleenul la rang de suferinþã dureros de dulce, au filtrat subiectivitatea ºi natura laolaltã, într-o fuziune creatoare producãtoare de emoþie ºi aventurã a cunoaºterii; astfel, poetul devenea deopotrivã îngerul blestemat, bolnavul incurabil ºi supremul savant, iar vizionarismul rimbaldian instaura adevãruri tragice precum acela cã adevãrata viaþã este absentã, cã nu suntem în lume. Nostalgia paradisului pierdut, subiect deopotrivã pentru artã ºi pentru ºtiinþa teologicã, îºi reveleazã dintotdeauna inepuizabilul, existenþa multiformã ºi miºunândã. Charles Baudelaire, urmându-i prin paradisurile sale artificiale nãscute dintr-o bogatã imaginaþie lui Edgar Allan Poe, care ne-a lãsat aforismul conform cãruia „imaginaþia omeneascã nu a creat nimic care sã nu fie adevãrat”, rezuma într-un vers de o splendidã veracitate

sublimitatea artei literare: „Dar viciul nu are defel ca mamã ºtiinþa/Iar virtutea nu-i defel fiicã a ignoranþei!” Dacã astãzi numãrul consumatorilor de literaturã poate fi presupus, statistic vorbind, ca fiind descrescând, dat fiind cã senzualitatea naturalã îi constituie o alternativã preferabilã, totuºi pentru orice om care doreºte sã evolueze în spirit, lectura rãmâne sacrã; chiar atunci când ea rãmâne de suprafaþã, actul lecturii implicã o împrospãtare, o îmbogãþire ºi o ipoteticã înnoire. Literatura ne cheamã asemenea unei mame suferinde, ca ambrozia ºi nectarul odinioarã dãruite zeilor, sã gustãm din fântâna adevãrului ºi a tinereþii veºnice. Nimeni nu o poate urma silnic, ci doar de bunãvoie. Deromantizarea lumii, desimbolizarea ei genereazã frica, necunoaºterea ºi neantul. Lumea modernã a descoperit noi tehnici de supravieþuire, dar e tributarã pierderilor de suflet; genurile sunt inamici care nu ne rateazã dacã noi le-am ratat prima datã, cum spunea cu un umor negru Henri Michaux. Aºadar, astãzi, ca ºi odinioarã, omul se aflã în permanenþã în cãutarea spre salvare a propriului suflet; dincolo de perceptul creºtin ortodox potrivit cãruia cel care-ºi va pierde sufletul pentru Domnul ºi-l va regãsi, iar cel care va voi sã ºi-l pãstreze ºi-l va pierde, dilemele prolifereazã; ºtiinþa laicã inventeazã remedii pentru sufleul viu biologic, cea spiritualã inventeazã vitamine

Punte... de vedere

Despre banalitatea senzaţionalului Am ajuns într-un moment în care nimic nu ne mai mirã. Ne-a ajuns, ne-a cam ajuns agitaþia stârnitã de (dez)informaþiile care curg sau se scurg din abundenþã. Din abundenþa altora, desigur! Ce angoasã, ce spleen?! Românii s-au obiºnuit cu senzaþionalul. Într-o þarã în care aproape totul este posibil (în sens peiorativ, se-nþelege!) ºtirile uluitoare, abracadabrante, au devenit ceva normal. Mai poate susþine cineva cã n-a intrat în normalitate? Noutãþile trãsnet din politicã sau sport au o “patinã” care se vede cu ochiul liber. În ceea ce priveºte politica, am putea chiar spune cã lumea noastrã este alcãtuitã din oameni politici (sau cam aºa ceva!), din oameni declarat politici (sau cam altceva!) ºi cei apolitici (în traducere liberã: cei care fac politica altora!). Acum ar fi mai realist sã scriem: (RO)-MÂNIA, pentru cã multã adrenalinã rezultã din mânia românilor... Vorba ceea: e uºor a face politicã atunci când nimic nu ai a spune sau a pune în gurã – în gura maselor, bineînþeles! În rest, nimic nou (sau senzaþional!) sub soarele României. Care soare, ºtim noi ce se va întâmpla cu el în curând... Nici în soare nu mai poþi avea încredere! Honoria DIACONESCU la ªcoala Comercialã din Piteºti (1922-1927), Liceul „I.C. Brãtianu” (1927-1928), ªcoala Comercialã Piteºti (1928-1930), ªcoala Superioarã Comercialã Nr. 2 din Bucureºti, catedra de francezã, coleg de cancelarie cu George Cãlinescu (1930-1934); Liceul Comercial „N. Kreþulescu” (1934-1945), Liceul „Spiru Haret” din Bucureºti (1945-1948); ºcoli din Bucureºti (1948-1958, anul pensionãrii). În perioada 1926-1936 participã la cursurile de specializare de la Dijon, Paris, Nancy, Cannes. Colaborãri: revistele „Neamul românesc”, „Buletinul Institutului de Literaturã”, condus de prof. univ. Mihail Dragomirescu, „Kalende”, condusã de Vladimir Streinu, „Muguri” (înfiinþatã în 1922 la Câmpulung Muscel). Al. Þuþuianu, alãturi de Tudor Muºatescu ºi Aurel Dancovici, fãcea parte din comitetul de redacþie al revistei „Muguri”. Frecventeazã cenaclurile literare „Prietenii istoriei literare”, „Kalende”, „Sburãtorul” etc. Referinþe critice: S. Cioculescu, „Amintiri”, Editura „Eminescu” 1975, „Medalioane franceze”, Editura „Univers” 1971; E. Lovinescu, „Scrieri, II”, „Memorii”, ediþie de Eugen Simion, Editura „Minerva”, „Documentele literare”, idem, 1981.

Câştigătorii Concursului Naţional Studenţesc de Poezie JUVENTUS 2010 În cadrul Concursului Naþional Studenþesc de Poezie JUVENTUS 2010, organizat de Casa de Culturã a Studenþilor Piteºti, s-au acordat urmãtoarele premii: Premiul I: Adriana Gafencu; Premiul al II-lea: Sinthia Albulescu; Premiul al III-lea: Claudia Moga; Menþiune I: Victor Mãruþoiu; Menþiune II: Sorana Ionãºanu. Premierea va avea loc sâmbãtã, 5 august, ora 12,00, la Casa de Culturã a Studenþilor Piteºti. Premiile constã în diplome, cupe ºi bani. V.D. duhovniceºti cu destinaþia fortificãrii întru credinþã, speranþã ºi dragoste. O astfel de sublimã licenþã asupra vocaþiei pneumatofore a scrisului, asupra universalitãþii logosului ºi asupra funcþiei sale propedeutice ºi euristice ne oferã astãzi, la ceasul deplinei maturitãþi poetice - aºa cum o apreciazã dascãlii sãi din decursul studiilor universitare ºi postuniversitare, poetul, profesorul universitar ºi criticul Mircea Bârsilã ºi criticul, profesorul universitar ºi preºedintele USR Argeº Nicolae Oprea - poeta Magda Grigore. Volumul „Vânãtorul de sacru” vine deopotrivã ca o provocare ºi ca o tainã revelatã, în spiritul unei sfidãri spirituale a oricãrei mãrginiri în trãire ºi visare. Resimbolizând ºi reromantizând lumea, poeta, în eul sãu transfigurat de vocea liricã, îl invocã pe Parsifal, cavalerul Graalului, fiinþa menitã convertirii ºi progresului duhovnicesc universal, la frontiera dintre laic ºi sacru. Poemele sale sunt veritabile oglinzi magice existenþiale, de o profunzime asceticã ºi de o graþie seraficã, elegii nocturne ale fiindului ºi chemãri apoteotice cãtre resublimizarea comuniunii între suflete ºi chiar a faptului mãrunt existenþial, banalizat ºi desacralizat de convenþionalism, de accesorii, de mizeria efemeritãþii unui trup de lut cu suflet destinat nemuririi. În lectura actorului Mihai Nistor ºi în expunerea biobibliograficã a evoluþiei creatoare a poetei Magda Grigore de cãtre scriitorul Marin Ioniþã, ca ºi în micul „Portret cu mistere” schiþat de Mihaela Sandu, cei prezenþi la lansarea celui de-al patrulea volum purtând semnãtura Magdei Grigore au savurat lirismul baroc cu o uºoarã undã de decadentism al unor bijuterii poetice de tip confesiune soteriologicã, o vox anima profeticã, metafizicã, un bocet silenþios ºi un descântec postmodernist de o facturã cu adevãrat de neuitat:

Zenovie Pãun (satul Ciobani, comuna Hârseºti, Argeº, 7 V 1928 – Piteºti, 14 I 1991) ªcoala Normalã „Andrei ªaguna”, Sibiu, Facultatea de Filologie-Istorie, Universitatea din Bucureºti, cu teza de licenþã „Folclorul pastoral din zona montanã a regiunii Argeº în contemporaneitate”, gradul didactic I. Director, ªcoala Generalã din Stolnici; director, Casa Creaþiei Populare a Regiunii Argeº (1959-1968). Fondeazã Ansamblul Artistic al Argeºului (turnee în þarã ºi strãinãtate); colaboreazã la publicaþiile locale ºi centrale cu articole de analizã a creaþiei artiºtilor amatori argeºeni. Publicã lucrãrile: „Aºa cum cântã oamenii”, culegere muzical-literarã (1963, în colaborare); „Vers ºi cântec de pe Argeº”, 1965, texte literare pentru grupurile de satirã ºi umor. A predat cursuri de folclor la Institutul Pedagogic de 3 ani din Piteºti; prof. ªcoala Popularã de Artã, Liceul „Al. Odobescu”.

Elena V. Bãdescu (comuna Arcani, satul Câmpofeni, judeþul Gorj, 19 V 1911 – Arefu, Argeº, 1996) ªcoala primarã din Câmpofeni, apoi ªcoala

„vãd tãlpile tale adânci înfipte în þãrâna profanã, Parsifal, când mã uit la tine, mã uit la pãmântul care te-a nãscut vãd cum þi se-mpletesc picioarele cu drumul nãscând funia cunoaºterii plinã de noduri eºecuri, obsesii, rãtãciri ºi ocoluri. Mi-e milã cã-n adâncul tãu, Parsifal, Stau amestecate literele alfabetului sacru, cunoaºterea magicã, mecanismele lumii, toate vechi, atât de vechi încât le-au ruginit lacãtele, le-au ruginit orologiile astrologice ºi cântã stins secunda lor cãpãtând mai multe înþelesuri. Mã uit la tine, Parsifal, Vãd cum þi se strânge în jurul gâtului sfoara neîncheiatã a cunoaºterii, dar vorbesc cu tine ca ºi cum tu nu ºtii, nu simþi, ca ºi cum nimic din ce vãd nu s-ar întâmpla, nu-þi spun nimic, niciun cuvânt, rãmân cu ochii pierduþi în adâncul din tãlpi pânã vãd cum îþi plesneºte privirea uimitã în faþa fiecãrei forme care descântã ºi miºcã din loc plânsul lumii.” O sublimã arvunã adusã unei luciditãþi din ce în ce mai simptomatice în lumea diversã, deopotrivã crudã ºi sublimã, pendulând între miracol ºi neant sau aºa precum spunea despre luciditate René Char, numind-o „rana cea mai apropiatã de soare”. Sub adnotarea criticului Mircea Petean, cartea „Vânãtorul de sacru” de Magda Grigore a apãrut sub îngrijirea Editurii „Limes” din Cluj, cu o prezentare graficã de excepþie. Prof. Dorina MIHAI

Normalã de Fete din Turnu Severin (1932), repartizatã învãþãtoare în comuna Arefu, Argeº. Se cãsãtoreºte cu învãþãtorul Gheorghe Bãdescu. În 1938, în urma concursului pe þarã, obþine locul I ºi este repartizatã ca institutoare la ªcoala de Aplicaþie de pe lângã ªcoala Normalã de Fete din Turnu Mãgurele, Teleorman. În 1939, detaºatã la ªcoala Normalã de Fete din Piteºti. În 1942, din nou la ªcoala din Arefu, institutoare gradul I ºi directoare a Cãminului Cultural din Arefu (Elena ºi Gheorghe Bãdescu sunt pãrinþii poetului, prozatorului ºi eseistului Horia Bãdescu). Preocupãri literare: ca elevã este premiatã la Concursul de creaþie literarã organizat la Bucureºti de „Tinerimea Românã”; ca institutoare, publicã romanele „Dincolo de amintire” (Editura „Litera”, Bucureºti, 1989), „Noaptea mea de dragoste” (Editura „Clusium”, Cluj-Napoca, 1993) ºi „La Ostrov”, povestiri, Editura „Arefeanã”, Bucureºti, 1998 (prefaþã Ion C. ªtefan, postfaþã - Gh. Bãdescu, selecþie Nora Costescu, fiica autoarei), ultima sa carte încredinþatã profesorului ºi scriitorului I.C. ªtefan, directorul Editurii „Arefene”. Margareta M. ONOFREI, Marian STOICA

Masca provizorie a destinului uman „Provizorat” (Editura „Polirom”, Iaºi, 2010)… romanul Gabrielei Adameºteanu… cu greu se mai pot contura cuvintele, propoziþiile, frazele dupã ce se întoarce ultima filã ºi cartea va fi închisã. Ne întrebãm? Meditãm… la ceea ce este cu adevãrat provizoriu în viaþa noastrã: regimul politic în care trãim, situaþia financiarã pe care o avem, iubirea la care aspirãm sau viaþa însãºi… Toate ºi niciuna… fiecare în parte… Întrebãri provizorii dupã lectura unui roman. Profesorul univ. dr. Nicolae Oprea, preºedintele U.S.R. – Filiala Piteºti, spunea la lansare cã Gabriela Adameºteanu este o scriitoare de talia Hortensiei Papadat-Bengescu, dar mult mai uºor accesibilã ca stil literar. Romanul „Provizorat” adevereºte spusele Domniei Sale. În paginile lui, se întâlnesc clandestin, provizoriu, trecutul ºi prezentul, ceea ce a fost cu ceea ce este. Fiecare timp îºi poartã cu demnitate masca. Dar mãºtile se încurcã între ele, la un moment dat, ºi viitura istoriei agaþã în treacãt viaþa omului, destinul, visele, iubirea. În incertitudinea acestui conglomerat se zbat douã dintre personajele centrale ale romanului: Letiþia Ancan (fostã Barnea), o scriitoare în devenire – pseudonim literar Lelia Arcan – ºi Sorin Olaru, colegul ºi iubitul provizoriu al Letiþiei. Sau poate „Sorin este – mai mult decât atât – înlocuitor de preot, de terapeut, de familie” atunci când prof. univ. Petru Arcan (soþul provizoriu al Letiþiei, aflat la a doua cãsãtorie) are o viaþã proprie, o viaþã care îl consumã ºi pe care o consumã între depresie ºi alcool. În goana prin cadrul-labirint al romanului, dupã cuvântul cheie „Provizorat”, focul sacru al vieþii întreþine flacãra egocentrismului uman. Teoretic, cu mult înainte de a fi tradus Freud ºi psihanalizele sale în limba românã, aflãm cã omul este întors cãtre sine însuºi din teama de singurãtate, iar iubirea se iveºte din dorinþa de încredere: „ªi e vina ei cã i-a cerut atât de puþin lui Sorin, cã l-a vrut doar pe el, nu o viaþã de familie. Iar de la o vreme nici nu a mai ºtiut dacã îl mai vroia ºi nu cumva a legat-o de el nevoia inerþialã de încredere în cineva”. Incertitudinea ei este incertitudinea lui Petru ºi a lui Sorin. Aici apare dilema triunghiului amoros: cine pe cine pãrãseºte? „O sã aibã tot timpul sã se gândeascã Dincolo, sigur este doar cã nu-i va spune Letiþiei nimic atunci când va avea în buzunar paºaportul cu vize ºi biletul de avion. Câteva rânduri pe o hârtie, într-un plic închis, pus la vedere, o sã fie de ajuns” – gândea Petru Arcan ºi aºa a fost. „Iar Letiþia? Letiþia ar suferi un pic, numai bine ca sã aibã un subiect pentru romanul ei, ºi în timpul acesta sigur îmbrobodea pe altul!” – era gândul celuilalt „provizorat” din viaþa ei, Sorin Olaru. Letiþia vroia sã se apere de amândoi ºi de niciunul. Triunghiul lor amoros – Petru, Letiþia, Sorin – se va transforma în altul: Letiþia, Sorin, Dorina. „Cu una nu putea rãmâne, pe cealaltã nu o alesese el – îºi spunea Sorin. ªi îi era greu sã se resemneze cã viaþa nu îi va mai oferi altceva decât ce trãise pânã acum, doar atât.” Iubire, trãdare, ambiþie, speranþã, deznãdejde, dorinþã, vise rãvãºite, revoltã, resemnare, toate au un singur nume: „Provizorat”. Aparent nu se întâmplã nimic spectaculos, dar atât de multe lucruri capãtã formã în spatele cuvintelor încât realizezi cã trebuie sã trãieºti ca sã scrii, cã trebuie sã trãieºti ºi sã simþi cu adevãrat ca sã poþi citi romanul nescris, devenit brusc umbra celui care a vãzut tiparul. Letiþia Arcan este un personaj puternic conturat, a cãrei frãmântare continuã, între dorinþa de a avea, de a consuma sentimentul iubirii ºi lipsa totalã a acestuia, reiese chiar din felul în care îºi priveºte sarcina: copilul este „o bombã cu ceas”, ar da orice sã scape de el. Niciun muºchi al feþei n-a tresãrit de bucurie, instinctul ei matern nu s-a manifestat niciodatã mãcar la gândul cã este… ar putea fi… copilul iubitului ei. Înverºunarea cu care dorea sã se debaraseze de fructul iubirii – acea iubire dupã care alerga prin paturi strãine, la margine de Bucureºti, indiferent de vreme ºi de riscuri – a lãsat în urma ei nu numai golul, singurãtatea, nimicul, ci ºi „liniºtea ºi uºurarea cã nu mai avea nimic de ascuns, de parcã ar fi dat jos, de pe umeri, un rucsac greu”… Gabriela Adameºteanu are dreptate – viaþa însãºi este un „provizorat”. Totul se consumã alegoric între ideea de efemer ºi cea de eternitate. Iar noi? Noi „suntem fãcuþi din gesturi, fapte, impulsuri care se contrazic unul pe altul”. Amalia Elena CONSTANTINESCU

Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■


10

● săgetătorul

ARGEªUL 20 iulie 2010

Un om: Viorel Pătraşcu. Şi cartea vieţii sale: ,,Jurnal de la Filipeni” ,,Un intelectual cu un bun condei“

minunate ale literaturii universale ca un paradox al epocii pe care autorul o descrie. „«Jurnal de la Filipeni» reprezintã trecutul ºi prezentul României încã bolnave, dar care, ca ºi mine, a crezut ºi a luptat pentru viitor. «Jurnal de la Filipeni» este o bijuterie, este Roºia Montana a literaturii noastre”.

P

Viorel Pãtraºcu

M

rezent la lansare, Ion Bogdan Lefter, cunoscut critic ºi istoric literar, a vorbit despre autorul cãrþii ,,Jurnal de la Filipeni” ca despre ,,un intelectual cu un bun condei”. Criticul a vorbit nu numai despre jurnalul lansat, ci ºi despre tabletele ,,dulciamare” semnate Viorel Pãtraºcu: ,,Ar merita sã aparã o carte care sã cuprindã o selecþie a tabletelor marca Pãtraºcu. Viorel Pãtraºcu face o panoramare a lumii din jur, focalizând-o pe cazuri concrete. Reuºeºte însã mai puþin în tabletele care ies din cazuisticã. Jurnalul lansat este personal ºi original pentru cã este un jurnal de medic, ºi nu de prozator. Autorul ne pune în faþa unei realitãþi ce poate fi analizatã atât din punct de vedere medical, cât ºi sociologic”. În timpul discursului sãu, Ion Bogdan Lefter a fãcut referire ºi la jurnalul scris de Radu Petrescu, despre care crede cã este ,,cel mai mare prozator român de la al Doilea Rãzboi Mondial încoace”. De asemenea, criticul literar a atras atenþia asupra faptului cã evenimentele mari ale istoriei (n.r., de la acea datã) nu se regãsesc în ,,Jurnal de la Filipeni”, jurnal care poate fi analizat din punct de vedere istoric ºi sociologic. ersonal, am apreciat în mod deosebit ultimele douã discursuri, ale domnilor Ghiþescu ºi Focºa, deoarece au rostit cuvinte trecute mai întâi prin suflet. u vorbit, din inimã, dar scurt ºi la obiect, despre carte, despre autor ºi cu exemple potrivite pentru evenimentul în cauzã. Profesorul Vasile Ghiþescu a povestit despre prietenia care îl leagã de Viorel Pãtraºcu, despre toate cele trei ediþii ale cãrþii ,,Jurnal de la Filipeni”, dar ºi despre farmecul expresiilor care se regãsesc în carte. a rândul sãu, actorul Ion Focºa s-a limitat la a spune, de aceastã datã în puþine cuvinte, dar în stilul caracteristic: ,,Pe Viorel

O carte cadou Dr. Pãtraºcu ºi prietenii sãi de-o viaþã: Lia ºi Mihai Pãvãluþã din Bacãu

Pãtraºcu, dacã îl declar genial, nici el nu crede, dacã îl declar membru al Uniunii Scriitorilor, e prea puþin pentru cã acolo conteazã dosarul. El scrie ca sã-l înþelegi. Nu vrea sã facã literaturã. Cunosc un scriitor socotit care are atâtea înflorituri în frazã încât pierzi ideea”. Tot de la Ion Focºa am aflat cu interes cã localitatea sa natalã, Peceneaga (jud. Tulcea), spre deosebire de Filipeni, a beneficiat de

-am pregãtit, sufleteºte, pentru lansarea cãrþii ,,Jurnal de la Filipeni” ca pentru o sãrbãtoare religioasã. M-am gândit vreo douã luni cum o sã încep, ce o sã scriu ºi, mã vãd nevoitã sã recunosc, una am gândit ºi alta aºez pe hârtie. Tot drumul, de la Bucureºti la Piteºti, mi-am imaginat cum o sã fie, cine o sã fie ºi, mai ales, ce o sã spunã despre cartea ,,Jurnal de la Filipeni” ºi despre autorul ei, doctorul Viorel Pãtraºcu. Filipeni (n.r., din judeþul Bacãu) este o ,,comunã nenorocitã”, cum o numeºte doctorul Pãtraºcu, în care ºi-a fãcut stagiatura între anii 1970-1973. Toate însemnãrile din acea perioadã grea au fost publicate, treizeci de ani mai târziu, în cartea ajunsã, azi, la a treia ediþie. Lansarea cãrþii a avut loc vineri, 9 iulie, la Biblioteca Judeþeanã ,,Dinicu Golescu”, în prezenþa unui public destul de numeros pentru un asemenea eveniment. Autorul a fost înconjurat de familie, prieteni, colegi ºi prezenþa echipelor regale formate ºi specialiºti din domeniul literar. Eu mtrimise de Dimitrie Gusti în perioada am prezentat acolo nu atât pentru cã 1934-1935. Aceste echipe formate din mi-e drag autorul, ci pentru cât de doctor uman ºi doctor veterinar, din importantã cred cã este cartea. ªi nu studenþi la sport ºi maistre de menaj sunt singura care crede asta, de vreme (care le învãþau pe femei sã gãteascã) ce pãrerile celor care au luat cuvântul se integrau în viaþa oamenilor din la lansare sunã, pe foooaaarte scurt, locurile în care erau trimise. cam aºa: ctavian Sachelarie, directorul Mãrturisiri în direct Bibliotecii Judeþene: ,,Viorel a vremea mãrturisirilor, Viorel Pãtraºcu este unul dintre Pãtraºcu, un talentat în a-ºi scriitorii importanþi din România la ascunde emoþiile, a fãcut, în aceastã orã. În carte este vorba despre câteva fraze, rezumatul anilor România realã a anilor ’70 care, din petrecuþi la Filipeni: ,,M-am dãruit pãcate, se poate reîntâlni ºi în 2010. meseriei. Am conspectat acolo în trei Este o lucrare de sociologie”. luni cât în cinci ani de facultate. criitorul Cãlin Vlasie, directorul Citeam ca un disperat. Nu aveam Editurii Paralela 45, a nicio ºansã sã plec la spus despre autorul cãpºuni sau sã refuz cãrþii cã „este unul dintre postul. Fãceam notiþe cei mai interesanþi scriitori despre tot ce trãiam. de astãzi. Este marea Treizeci de ani au revelaþie a oraºului nostru stat în sertar (n.r., ºi niciodatã nu-mi trecea notiþele), pânã când prin minte cã poate sã scrie domnul Sergiu atât de bine. A ieºit din Nicolaescu, critic zona Argeºului. Cred literar, m-a sfãtuit sã despre tabletele pe care le le public fãrã sã scrie cã sunt excepþionale. schimb o virgulã”. De altfel, i s-a propus sã Pentru cã Ion adune toate tabletele într-o Bogdan Lefter a spus singurã carte. Cred cã ce i cã ar fi interesant de s-a întâmplat în anii de aflat pãrerea unui stagiaturã este obsesia vieþii specialist cu privire lui ºi de aceea literatura lui la teama care îl Viorel Pãtraºcu este încerca pe doctorul Dr. Pãtraºcu ºi Floarea Lupchian, singura care l-a primit în gazdã în anul 1970 deosebit de interesantã”. Pãtraºcu când venea

P A

O

L

S

L

vorba de Filipeni, doctorul însuºi a recunoscut cã are, deseori, un vis care se tot repetã: viseazã, cam de douã ori pe an, cã vine poºtaºul ºi îi aduce o scrisoare în care este anunþat cã nu mai are cabinet la Piteºti ºi cã trebuie sã plece la Filipeni.

Lya ºi Mihai Pãvãluþã

A

utorul a amintit ºi de un moment foarte important care apare în carte, ºi anume cel în care este chemat sã dea o declaraþie la scurt timp dupã ce prietenul sãu Mihai Pãvãluþã (n.r., proprietarul casei în care locuia tânãrul stagiar Pãtraºcu) este arestat de Securitate. Apreciez cã aceastã mãrturisire este una destul de importantã ºi reprezentativã din punct de vedere istoric. Mihai Pãvãluþã, care în 1971 era student la teologie, a fost acuzat de propagandã ºi condamnat la opt ani de închisoare (n.r., tânãrul se afla la a doua experienþã de acest gen. Prima datã a fost condamnat la 22 de ani închisoare, din care a executat 7). I-au fost confiscate toate poeziile ca probã. Deºi la recurs a fost gãsit nevinovat, nu a mai fost reprimit la Facultatea de teologie. Despre poeziile sale s-a spus cã seamãnã, ca stil, cu cele ale lui Nicolae Labiº. Stau ca exemplu aceste strofe din poeziile care i-au fost confiscate, dar pe care a reuºit sã le refacã:

Nestatornicie ,,(...) Ca floarea ce zâmbeºte-n soare sunt cuminte/ªi rãzvrãtit ca fiarele din cuºcã/ reºtin smerit în ruga cea fierbinte/Pãgân viclean ca ºarpele ce muºcã./De ce sã fiu cuprins de nestatornicie/De ce acum sunt pisc, acum sunt vale/Doresc sã fiu sorbit din clipã-n veºnicie/Doresc odihna mântuirii Tale”.

C

Plânsetul naturii ,,(...) Plâng trestiile pãrãsite/Deacele pãsãri fãrã loc/Plâng trestii careau fost iubite/De rândunele cu noroc./E-un plâns din munte în câmpie/Curg apele îngrijorate/Dar dup-a gerului furie/Sosi-vor pãsãri aºteptate”. (Bacãu, 1970) cestui personaj din carte îi stã alãturi, de aproape patru decenii, Lya ,,Din Carte”, cea care s-a dus la Filipeni pentru niºte mere ionatane ºi s-a ales cu un soþ, Mihai Pãvãluþã, ºi cu un prieten pe viaþã, Viorel Pãtraºcu. (Între noi fie vorba, cred cã la toamnã o sã fac ºi eu o vizitã la Filipeni...) Pentru Lya ,,Din Carte”, Filipeni este ,,locul unde o ranã era suturatã cu ac ºi aþã de papiotã, dar unde, într-o bibliotecã de cãmin cultural, se gãseau opere

A

Manuscrisele se primesc la redacþia ziarului „Argeºul“, b-dul Republicii nr. 88, Piteºti. Tel. 0248/217704 ºi 0248/210060 e-mail: argesul@rdspt.ro www.ziarulargesul.ro

V

ã spuneam într-un articol anterior cã posfaþa cãrþii este semnatã de Ovidiu Drimba, cunoscutul istoric literar, care face urmãtoarele afirmaþii: ,,Prin felul în care autorul noteazã atmosfera, oamenii ºi viaþa unui trist sat moldovean se reconstituie cu fidelitate ºi precizie, în culori vii ºi sugestive, cu toatã sãrãcia ºi suferinþa, cu mizeria materialã, fizicã ºi moralã, care nu face decât sã acutizeze la maximum sensibilitatea doctorului, transformându-l ºi formându-l implicit ºi inevitabil în scriitor, în autorul unor pagini de cea mai autenticã literaturã. Tot ce scrie Viorel Pãtraºcu este o literaturã document, izvorâtã ºi generatã de suferinþa, sãrãcia ºi înapoierea românilor.” elul în care este scris, mãrturisirile care se regãsesc în aceste pagini l-au determinat pe jurnalistul Neculai Constantin Munteanu sã declare cã ,,«Jurnal de la Filipeni» este ,de un realism crud, halucinant, în care realitatea desfide imaginaþia. (...) Un teribil document despre minciuna instituþionalizatã ºi despre mizeria cotidianã a existenþei þãranilor în regimul comunist”. am acestea sunt pãrerile despre cartea care-i stã cel mai aproape de suflet doctorului Viorel Pãtraºcu, deºi a publicat vreo zece pânã acum. Poate pentru cã ,,Jurnal de la Filipeni” este parte din viaþa sa, acea parte care cuprinde: personajele atât de diferite ale satului, o ,,echipã” cu care lucra, greutãþile prin care a trecut ca sã-ºi gãseascã gazdã, nãmoalele pe care le-a strãbãtut ca sã ajungã noaptea la pacienþi, temerile ºi ºedintele lunare de la Bacãu, improvizaþiile pe care le-a fãcut ºi care astãzi s-ar putea numi malpraxis. ,,Jurnal de la Filipeni” reprezintã lumea realã a acelui timp. Dacã Viorel Pãtraºcu ar fi dorit sau ar fi ºtiut la vremea aceea cã ceea ce scrie va fi publicat, poate ar rãzbate din acest jurnal ºi un orgoliu scriitoricesc, poate ar fi dat citate din ,,România Literarã” la care era abonat, poate ar fi scris la liniuþã despre cine ºtie ce evenimente care au schimbat lumea, dar de care habar nu aveau bãcãuanii din Filipeni. Bine cã n-a ºtiut! Ne vãduvea de o lecturã rarã, de o carte care se citeºte pe nerãsuflate. O carte care merita, la lansare, prezenþa scriitorului ºi criticului de artã Tudor Octavian. O carte care ar trebui sã ajungã în mâinile unui regizor, o carte pe care eu o gãsesc un cadou frumos de oferit tuturor oamenilor dragi sufletului meu. O carte pe care v-o recomand! Aurora Elena GHIÞÃ Foto: Alexandru OPREA

F

C

Sãgetãtorul Director coordonator - Mihai GOLESCU


Sagetatorul Nr. 675