Issuu on Google+

2

martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere

Hristos a înviat! Din mormântul întunecat Azi Hristos a Înviat A înviat, a înviat Lumea iar s-a bucurat! Joia Mare Este ziua cea mare a preoţiei, când preoţii se unesc şi celebrează Sfânta Liturghie cu Episcopul locului, bucurându-se de acest dar mare pe care Domnul Isus Hristos Preot şi Arhiereu l-a lăsat umanităţii în porunca şi Sacramentul (Taina) Iubirii. „Aşa să vă iubiţi unul pe altul, cum v-am iubit şi eu pe voi, ... prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste între voi... dar să iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri...”. Isus prin gestul spălării picioarelor ucenicilor dă exemplu de smerenie, umilinţă, dragoste faţă de aproapele, slujirea celui care are nevoie până la sfârşitul vieţii, în acest fel orice gest din iubire poate deveni deci „o liturghie”, un „sacrament”, ceea ce este vizibil, întrupat, limbajul simbolic nu trebuie să rămână numai o poruncă de repetare, un rit „sec”, ci o unică realitate: iubirea Tatălui în Hristos, iubirea în Hristos a credincioşilor. La cina cea de Taină, instituie Euharistia (Sfânta Împărtăşanie) ca şi rit memorial al Noului Legământ. Sfântul Potir original de la Ultima Cină (după tradiţie şi studiile făcute) se găseşte în Catedrala din Valencia, Spania. După tradiţia din primele secole, Sfântul Petru l-a dus la Roma, păstrat apoi de Papi care îi urmează până la Papa Sixt al II-lea care îl încredinţează diaconului San Lorenzo (Sfântului Laurenţiu) originar din Spania care îl duce în patria sa în secolul al III-lea în timpul persecuţiei împăratului Valerian. În 8 noiembrie 1982 – Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat Sfânta Liturghie în acest Sfânt Potir în vizita sa la Valencia – Spania, în 9 iulie 2006

Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea cu ocazia celei de a V-a întâlniri Mondiale a Familiei a celebrat Sfânta Jertfă Euharistică cu acelaşi Sfânt Potir. Vinerea Mare 1. Nimic nu este creştinul fără Cruce. Un copac fără rădăcini şi totuşi roditor 2. Liniştea din inima Maicii Domnului la picioarele lui Isus răstignit pe Cruce 1. Nimic nu este creştinul fără Cruce. Un copac fără rădăcini şi totuşi roditor. Copacul din care au mâncat Adam şi Eva şi au păcătuit, a fost un adevărat copac cu fructe, copacul vieţii (Crucea) – a fost o traversă, o bârnă, care nu dă roade ci numai o mişcare verticală, această logică este omenească, totuşi în înţelepciunea lui Dumnezeu lucrurile sunt diverse; Crucea nu este un copac steril, ci roditor (cfr. 1 Petru 1,18-19), „Fructul” său cel mai copt este trimiterea Sfântului Spirit (Duh). Isus moare şi apoi învie pentru ca să se permită comunicarea Sfântului Spirit (Duh) care înainte de acest eveniment era împiedicat de trei ziduri despărţitoare, pe care Domnul Hristos, istoric şi mântuitor, le abate unul după altul: 1. zidul firii naturale; 2. zidul voinţei umane coruptă de păcat (rău); 3. zidul morţii. Primul din aceste ziduri a fost tăiat la jumătate de Mântuitorul prin Întruparea Sa (şi cu ungerea sa de Rege, Profet, Arhiereu); al doilea a fost eliminat cu răstignirea Sa pentru că Crucea distruge păcatul. Cel de-al treilea zid va fi abătut şi el la Înviere; îl va distruge Mântuitorul răsturnând piatra de pe uşa mormântului şi punând această piatră de la Înviere ca şi bază la casa fiecărei persoane umane. Ne găsim în faţa unei recreării: Dumnezeu revitalizează un copac deja tăiat de mâna omului şi făcut semn de moarte, îl replanteză, (► pagina 10) (◄ pagina 2) îl face un „copac al vieţii”. Acesta este înţelesul adevărat al Crucii în sensul pozitiv,


însemnătatea şi acceptarea, numai printr-o hermeneutică de credinţă, numai pe drumul acesta ea apare la creştini ca şi „parte” al misterului lui Hristos. 2. Liniştea din inima Maicii Domnului la picioarele lui Isus răstignit pe Cruce Maica Domnului sub Cruce numai a tăcut şi a ascultat. Evanghelişti nu îi atribuie nici un cuvânt, dar o totală tăcere după cum nici Isus nu a scos nici un cuvânt. Fecioara Maria nu ne învaţă numai virtuţi, ci şi criterii esenţiale şi legi despre istoria mântuirii: 1. Curajul: „nu se fuge din faţa ultimului vrăjmaş” (1 Cor. 15,26) 2. Fidelitate: nu se abandonează nici un om, şi cel puţin un copil în ultimul moment al vieţii 3. Credinţa: nu se dă înapoi, în faţa unei situaţiilimite, de la moarte pentru că nu este sfârşitul ultim 4. Coerenţa: negând întâlnirea cu moartea se reneagă sensul vieţii 5. Seninătatea: sub Cruce, Maica Domnului nu discută, dar încredinţează liniştii inimii experienţa de a da mărturie, moartea Fiului, cât poate semnifica pentru ea lucrul acesta 6. Răbdarea: sub Cruce Maria nu-i condamnă pe cei care-i răstignesc Fiul iubit 7. Paradoxul: în inima Ceasurilor (3, 6, 9 adică ora 9 dimineaţa, 12 la amiază şi ora 3-4 după amiază) acceptă iertarea ca şi principiu de viaţă. Sâmbăta Mare Coborârea în cele mai de jos ale pământului: Hristos, al doilea Adam, coboară în cele mai de jos ale pământului; (în Crezul Sfinţilor Apostoli se spune: „coborârea în infern”) „merge a căuta pe primul părinte, tată, ca şi pe oaia pierdută. El vrea să coboare, să viziteze pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii. Dumnezeu şi Fiul Său merg să elibereze de la suferinţe pe Adam şi Eva, căci se găsesc în închisori. O icoană a Sâmbetei Mari din anul 1502 păstrată la Muzeul rus din Pietroburgo, îl reprezintă pe Hristos înviat nu în faţa mormântului,

martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere 3 ci în profunzimea lui. Hristos intră în inima pământului, pentru ca pământul oamenilor să regăsească adevărul său şi să-L servească, aşa şi Adam, nu pentru ca să se ascundă de faţa lui Dumnezeu, ci pentru a-l reda lui Dumnezeu răscumpărat şi glorificat. Hristos nu iese din mormânt ca şi unul care s-a eliberat de la moarte şi fuge; El nu a învins moartea pentru sine însuşi, ca şi supraom; El într-adevăr coboară în cele mai de jos ale pământului, deci intră în lumea morţii, în împărăţia întunericului care ţine sclav pe Adam şi pe urmaşii lui. El întinde mâinile Sale lui Adam şi Eva îi prinde de mână (însă de unde se ia pulsul de la mână – pentru că acolo se vede dacă are viaţă) şi îi readuce la existenţă; începe aşa reîntoarcerea la Tatăl, drumul în sânul Sfintei Treimi, portul (locul) de mântuire pentru fiecare om. Hristos coboară în cele de jos ale pământului pentru al întâlni pe Adam, omul făcut de mâna Lui (cfr. Col. 1; Ef. 1). Hristos este noul Adam, mai mult decât Adam (cfr. Rom. 5,14), pentru aceea îl caută, şi în el caută omul, toţi oamenii, fiecare om. Hristos intră în locul cel mai ascuns unde locuieşte omul şi, îi oferă şi îi împărtăşeşte mântuirea lui; regăseşte omul în punctul cel mai de jos, care este moartea sa; coboară şi intră în enigma omului, în interiorul misterului persoanei umane pentru ai duce seminţele Învierii. „Fie că trăim, fie că murim suntem deci ai Domnului” (Rom. 14,8), cu evenimentele petrecute cu El a dat un nou sens cosmosului şi istoriei. Este surprinzătoare „logica” misterului copacului Învierii; rădăcinile fiindu-i în cer dar înfloreşte pe pământ şi până în interiorul pământului. Învierea Învierea se trăieşte în fiecare zi. Isus Hristos înviat este lumina care împrăştie întunericul din inima şi mintea omului şi atunci totul devine clar. Dumnezeu în Hristos cheamă omul la viaţă (► pagina 4).


4

martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere (◄ pagina 3) În ziua de Paşti este posibilă o adevărată foame şi sete de a asculta Cuvântul Său, singură atitudine: credinţa care permite lui de a răspunde la întrebările din rugăciunea pe care Dumnezeu să ilumineze viaţa noastră şi să o redea Isus ne-a învăţat: „Tatăl nostru”. utilă pentru aproapele. Hristos a înviat! Pentru un creştin adevărat faptele bune cum se Adevărat a înviat! cântă în fiecare Liturghie – Fericirile - , foamea şi Părintele Serafim Iulian Vescan setea de a face dreptate în acest drum al împărăţiei Lui Dumnezeu este apartenenţa la „înviere”; o ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦

02.05.2007: Simpozion aniversar la Colegiul Pio Romeno În zilele de 30 aprilie şi 1 mai 2007 la Colegiul Pontifical Pio Romeno a avut loc simpozionul "Naşterea la viaţa în Hristos. Reflecţii actuale asupra paternităţii preoţeşti" organizat cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la întemeiere. Alături de Preasfinţiile lor Virgil, Alexandru şi Florentin, prezenţi la festivităţi, profesorii invitaţi de la Roma şi din ţară au concentrat atenţia lor asupra aspectelor slujirii spirituale şi a formării candidaţilor la preoţie. Temă adesea uitată în preocupările teologiei contemporane, paternitatea preotului rămâne provocarea principală a rescrierii trăsăturilor şi a priorităţilor clerului în viaţa Bisericii. Colegiul Pio Romeno, inaugurat pe 10 mai 1937 pentru a adăposti bursierii greco-catolici candidaţi la preoţie, se dorea prin bunăvoinţa fondatorului său, papa Pius al XI-lea o pepinieră pentru aprofundarea Evangheliei în spiritul tradiţiilor proprii fecundate însă de legătura de suflet şi credinţă cu Scaunul apostolic al Romei, dar şi de spiritul universal al Bisericii. Seminarul de studiu a fost deschis în dimineaţa zilei de 30 aprilie prin salutul rectorului Colegiului, părintele Mihai Frăţilă, care a precizat: "Un adevărat înţelept nu poate impune adevărul. Un adevărat părinte sufletesc care are un cuvânt de spus altora este în mod necesar o persoană care mai întâi în propria sa viaţă trăieşte îndurarea Domnului. Iar îndurare (misericordia, cuore misero - inimă sărmană) spune în latină literalmente că Dumnezeu însuşi cunoaşte această stare fiindcă, în coborârea sa la noi, a asumat-o în Persoana Fiului Său...Colocviul de faţă este un simplu pretext pentru a deschide pentru prima dată dialogul între alumni, exalumni şi profesorii invitaţi. Un studiu serios care să ţină cont de realităţile imediate ale epocii în care trăim". Prima comunicare a fost cea a abatelui emerit de la mânăstirea Chevetogne, părintele Michel Van Parys, asupra preotului/păstor în viziunea sfântului Grigore de Nazianz. Intervenţiile profesorilor Renzo Lavatori şi Michelina Tenace, primul consacrându-şi atenţia asupra lucrării mântuitoare a Fiului ca împlinire a voinţei Tatălui, iar a doua vorbind despre aşteptările laicilor în drumul lor spre Evanghelie, au nuanţat coerenţa teologică a paternităţii între meditaţia Sfintei Scripturi şi trăirile societăţii contemporane. După câteva mărturii pastorale cu incidenţă asupra temei simpozionului, propuse de părinţii Roberto De Odorico şi Giovanni D`Ercole, au urmat în după-masa aceleiaşi zile comunicările profesorului Mihaly Szentmartoni, directorul Institutului de spiritualitate al Universităţii Gregoriene şi a părintelui Eduard Fărtan. A doua zi, pe 1 mai, lucrările au fost deschise de meditaţia Cardinalului Spidlik centrată de prioritatea educării candidaţilor la preoţie spre regăsirea paternităţii ca lucrare a harului spovezii. A urmat comunicarea părintelui Claudiu Pop, rectorul Misiunii române de la Paris, proaspăt doctor în teologie (► pagina 5)


martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere 5 (◄ pagina 4) spirituală la Universitatea Gregoriana, asupra maturizării afective în drumul de convertire al creştinului. Partea finală a fost dedicată celor care prin misiunea lor lucrează în seminariile din România. Astfel părinţii Vasile Bizău (Baia-Mare), Călin Bot (Cluj) şi Cristian Sabău (Oradea) au ilustrat căi posibile în responsabilizarea unei aprofundări spirituale pornind de la poziţia profetică a misiunii preoţeşti sale şi a exercitării direcţiei sufleteşti. Lucrările, presărate de întrebările studenţilor şi intervenţiile competente ale relatorilor, au oferit sărbătoririi celor 70 de ani un cadru de speranţă în valorificarea unui capital sufletesc pe care îl reprezintă instituţia Colegiului Pio Romeno. Eforturile alumnilor de a studia şi reclădi un cadru teologic pertinent, conform tezaurului doctrinar pe care îl oferă liturghia, se înscriu astfel în chemarea responsabilă a unei Biserici Române unite aflată în dialog cu prezentul într-un nou statut juridic care cere responsabilităţi sporite, dar mai ales reînnoirea energiilor spirituale. A fost prezent cu această ocazie la Roma şi părintele Olivier Raquez, cel care timp de zece ani (1994-2004) a fost ctitorul edificiului moral de formare studenţilor români greco-catolici de la Pio Romeno. (Corespondenţă pentru Catholica.ro semnată de pr. Mihai Frăţilă) ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦

Un cuvânt despre post din Ioan Gura de Aur Omul este o fiinţă vie compusă din trup şi suflet. Credinţa creştină susţine unitatea omului ca fiind compus din trup şi suflet. Ea nu se identifică cu o concepţie spiritualistică a omului şi nici de vedea realitatea corpului şi a sufletului, ca fiind opuse între ele. În urma păcatului omul pierde armonia primordială cu care a fost creat. Prin diverse mijloace el încearcă să păşească, deşi cu stângăcie, spre acest Dumnezeu care-l atrage cu dragostea Lui. Unul dintre aceste mijloace este rugăciunea şi postul. Ne vom opri aspra postului dar încadrându-l în dimensiunile noastre, în ceea ce noi suntem: corp şi suflet, pentru a descoperi felul şi modul de a posti. În aceste rânduri vom avea ca şi ghid cuvintele lui Ioan Gură de Aur, Părinte al Bisericii din secolul IV. Postul, rugăciunea şi alte mijloace pe care Dumnezeu ni le oferă, sunt toate pentru a ne descoperi ca şi fiinţe umane create într-o armonie: trup-suflet şi pentru a primi darul luminii de sus pentru a ne recunoaşte ca dar şi minune a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este creatorul corpului nostru, vin preţuite, darurile trupului nostru, sănătatea corpului. Corpul nostru este şi el creat pentru veşnicie. În acelaşi timp rămâne o enigmă,

o minune creată de Dumnezeu, e un lucru sfânt. Pentru aceasta corpus nostru nu este un lucru de comercializat sau de banalizat. El este un dar de la Dumnezeu pe care noi trebuie sa-l păzim, el având propria bogăţie şi frumuseţe create de Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu este creatorul şi sufletului nostru, avem grijă şi de suflet. Dimensiunea corporala nu ar trebui sa fie in opoziţie cu cea sufletească. “Toată grija noastră să ne fie pentru mântuirea sufletului, cum am putea înfrâna săltările trupului, ca să postim cu adevărat, adică să ne oprim de la rele. Acesta este postul. Ca pentru aceasta ne oprim de la bucate, ca să ne înfrânam tăria trupului, sa facem calul uşor de strunit. Se cuvine ca acela care posteşte, mai înainte de toate, să-şi înfrâneze mânia, să fie învăţat să fie bun şi blând, să aibă inima zdrobită, să smulgă din minte gândurile poftelor celor rele, să aibă dinaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată; să fie mai presus de bani, să fie darnic atunci când face milostenie şi să izgonească din sufletul său orice răutate faţă de semenul său. Acesta este adevăratul post […]” (Omilii la Facere, VIII, V) (◄ pagina 6)


6 martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere (► pagina 5)Misterul omului consistă şi în faptul nemâncaţi până seara. Nu ni se cere nouă atât, ci, că în el se uneşte veşnicia cu coruptibilul. Omul împreună cu oprirea de la mâncături, să ne oprim este ceva mai mult decât un lucru natural, mai şi de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm multă mult decât componentele sale biologice, silinţă pentru săvârşirea faptelor celor sentimentale şi psihice. Postul cere implicarea duhovniceşti. Cel care posteşte trebuie să fie dimensiunilor noastre umane: trup şi suflet în care smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei vieţii de omul se descoperă ca fiinţa coruptibilă creată aici […] Ca n-avem nici un folos, nici de postim pentru veşnicie. Descoperă că nu aparţine doar nici de ne rugam, nici de facem milostenie, nici acestei lumi ci şi al celei veşnice, că nu este doar de săvârşim vreo alta faptă bună, dacă nu o facem fiul necesităţii dar şi al libertăţii. numai pentru Acela care ştie şi cele tainice şi cele Postul implica, după cum ne învaţă Ioan ce se află în adâncul cugetului nostru” (Omilii la Gura de Aur, o mortificare a trupului dar şi o Facere, VIII, 6). În lumina postului ne îndreptam spre înfrânare a mâniei, un exerciţiu de a fi mai bun, blând. Rugăciunea şi dorinţa de a ne izgoni din misterul pascal. Noi primim iubirea lui Hristos, suflet ranchiuna, mânia şi gândurile rele mort şi înviat, dacă murim şi înviem împreuna cu împreunată cu dimensiunea noastră corporala El. Hristos moare în dragoste depăşind moartea. Moare pentru nevoia noastră de a fi iertaţi. oferă adevărata dimensiune a postului. “Ai văzut iubitule, care este adevăratul post? Aşa să postim şi să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atât numai că stau

Student Teolog Cristian I. Rus

♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦

26.04.2007Misiunea Română Unită din Germania: 50 de ani în slujba românilor Misiunea Română Unită din Germania sărbătoreşte în acest an 50 de ani de la înfiinţarea ei. În acest context jubiliar, în data de 28 aprilie 2007 se va organiza o sesiune de comunicări cu titlul "Misiunea Română din Germania: 50 de ani în slujba românilor", care va avea loc pe în Mathildensaal (Mathildenstr. 4 80336 München), începând cu ora 15. La acest eveniment vor participa invitaţi de seamă din ţară şi străinătate, Preafericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major de Alba-Iulia şi Făgăraş, prezentând la deschiderea sesiunii mesajul său intitulat "Misiunea Cuvântului". Dintre comunicări amintim "Misiunea Română Unită leagănul românilor din exil", susţinută de dr. Petru Zima, şi "Perspectivele Misiunii Române Unite după aderarea României la Uniunea Europeană", prezentată de dr. Viorel Roman. Cu acest prilej va fi relansată Revista "Perspective" şi, totodată, va fi lansat situl oficial al Misiunii Române din Germania. De la ora 19, corul "Magnificat" din Cluj-Napoca va susţine un concert de muzică religioasă la biserica St. Elisabetskirche, din Muenchen, Matildenstr. 10, biserică în care se desfăşoară de altfel şi programul liturgic obişnuit al Misiunii Române din Germania. Aceasta va găzdui duminică, 29.04.2007, şi Sfânta Liturghie, pontificată de Preafericirea Sa Lucian, şi Slujba Parastasului pentru odihna sufletelor Monseniorilor Vasile Zăpârţan şi Octavian Bârlea, promotori şi întâistătători ai Misiunii. (Comunicat semnat de pr. Adin Pop, coordonator al Centrului arhiepiscopal de presă - Blaj) ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦


martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere 7

Crucii tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim! Am cântat acest imn cu toţii împreună sărbătorind Duminica Crucii din Postul Mare şi în acelaşi timp doi ani de când în fiecare duminică şi sărbătoare ne reunim în rugăciune şi în Frângerea Pâinii (Sfânta Liturghie) la Labaro, în locul în care odinioară pe cer i-a apărut împăratului Constantin semnul Crucii pe cer însoţită de cuvintele: „în acest semn vei învinge”. Ne-am rugat şi am cântat în jurul Sfântului Altar împreună cu ierarhul locului, Preasfinţia sa Enzo Dieci, alături de Părintele greco-catolic, Serafim Iulian Vescan, cel neobosit în a-şi cheltui viaţa pentru românii creştini din Roma care vin la Labaro; de Părintele Vasile Sabo din Cluj cel pe care adesea l-aţi putut întâlni în scaunul Mărturisirii sau la Masa Sfântă celebrând şi predicăndu-ne cuvinte de învăţătură; l-am avut apoi în mijlocul nostru pe Părintele Paroh al parohiei catolice San Melchiade, don Francesco prin grija căruia nu de mult ne-am putut muta într-un spaţiu mai mare pentru a putea celebra Sfânta Liturghie; comunitatea de călugăriţe, din congregaţia Maria Consolatrice, în bisericuţa cărora am celebrat până nu demult Sfânta Liturghie, timp de 2 ani de zile, a fost reprezentată de Superioara acestei mănăstiri, Maica Silvianita Galimberti, de consiliera, Maica Consolata şi nu putea lipsi cea mai învârstă dintre călugăriţele din această mănăstire, Maica Pace; cred că se cuvine în momentul de faţă să le aducem mulţumire acestor adevărate mironosiţe ale Domnului pentru ospitalitatea şi bucuria cu care neau primit în casa lor punându-ne la dispoziţie bisericuţa mănăstirii pentru ca noi, românii, să putem celebra şi participa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Din partea Oficiului Migrantis al Vicariatului Romei a fost alături de noi în acest ceas de sărbătoare Părintele, Don Pier Paolo. Alături şi împreună cu toţi credincioşii prezenţi, aşa cum se întamplă la fiecare Litughie, au

cântat cântările sfinte un grup de studenţi grecocatolici români din Colegiul Pontifical Pio Romeno din Roma. Iată deci cum, această zi de duminică a devenit o zi specială de sărbătoare începută aşa cum mântuitorul ne-a învăţat, prin celebrarea Sfintei Liturghii în cadrul căreia am avut bucuria de a vedea multe persoane apropindu-se de scaunul de spovadă şi spovedindu-se şi apoi cuminicându-se cu Trupul şi Sângele Domnului; am avut harul de a putea asculta cuvântul de învăţătură al Preasfinţiei sale Enzo Dieci care şi-a exprimat bucuria de a se afla între noi românii, binecuvântând mulţimea la sfârşitul Sfintei Liturghii s-a apropiat mai mult de copiii prezenţi binecuvântându-i pe fiecare în parte mai ales pe cei care au fost botezaţi de Părintele Serafim în aceşti doi ani de activitate. Nu putea să lipsească un salut şi din partea părintelui grecocatolic, Serafim Iulian Vescan, adresat tuturor invitaţilor prezenţi şi tuturor credincioşilor veniţi la această sărbătoare. Un cuvânt de salut a fost adresat şi de Părintele, Don Pier Paolo Director adjunct al Oficiului Migrantis din Vicariatul Romei şi de asemenea un cuvânt din partea Parohului parohiei San Melchiade, don Francesco. Cum ne-am obişnuit deja după celebrarea Sfintei Liturghii, a Tainei Iubirii, ne-am arătat unul faţă de altul iubirea frăţească într-o agapă, o masă îmbelşugată din care ne-am înfructat cu toţii, mare mulţumită tuturor celor care s-au ostenit cu pregătirea şi organizarea acestui moment de împărtăşire, zic împărtăşire nu numai din bunătăţile cele pământeşti ci şi împărtăşire din bucuria de a ne întâlnii unii cu alţii, noi fraţii români şi creştini şi de a putea cânta cu toţii: Noi suntem români! Am ascultat câteva poezii care ne-au încântat inima şi ca şi altă dată am cântat cu toţii într-un (► pagina 10)


8

martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere


martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere 9


10 martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere (◄ pagina 7) cuget pricesnele, aceste rugi cântate tuturor Domnul să le răsplătească cu mult bine şi bucurie. Domnului. Şi dacă această zi a fost începută prin Mare mulţumită tuturor celor care ne-au ajutat şi ne-au sprijinit în toţi aceşti doi ani pe care i-am rugăciune cum oare s-ar putea sfârşi daca nu tot prin sărbătorit în această zi de duminică, mulţumim de rugăciune cântând cu însufleţire: Crucii tale ne asemenea tuturor celor prezenţi şi celor pe care îi închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm întâlnim în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, şi o mărim! Student teolog Zamfir Ioan RUSU ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦

03.05.2007: Papa a salutat Colegiul Pio Romeno Miercuri, 2 mai 2007, la audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea a participat şi comunitatea Colegiului Pio Romeno, în sărbătoare în zilele acestea pentru aniversarea fondării. Sfântul Părinte a adresat studenţilor următorul mesaj: "Salut comunitatea Colegiului Pio Romeno din Roma care celebrează în aceste zile aniversarea celor 70 de ani de la fondare. Dragi prieteni, amintirea binelui împlinit de aceasta importantă Instituţie educativă, în favoarea Bisericii Catolice din România, să vă încurajeze în continuarea cu elan sporit a misiunii de renaştere spirituală a patriei voastre". Studenţii au intonat cu bucurie "Hristos a înviat", iar la sfârşitul audienţei părintele Mihai Frăţilă, rectorul colegiului întreţinându-se câteva momente cu Sfântul Părinte în prezenţa PS Virgil şi a PS Florentin, a pr. Vasile Man şi a rectorului seminarului din Oradea, pr. Cristian Sabău, i-a oferit din partea comunităţii Colegiului o icoană a Maicii Domnului în semn de omagiu şi recunoştinţă. Sfântul Părinte a răspuns cu bucurie ovaţiilor studenţilor, oferindu-le binecuvântarea ne informează situl www.catholica.ro ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦

30.04.2007Patriarhul Teoctist l-a primit pe Cardinalul Paul Poupard Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, l-a primit astăzi pe Eminenţa Sa Cardinalul Paul Poupard, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură şi al Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios, aflat în România cu prilejul Întâlnirii europene a Consiliului Pontifical pentru Cultură de la Sibiu (2-5 mai a.c.). La întâlnire a participat şi Excelenţa Sa, Jean Claude Perisset, Nunţiul Apostolic în România. În timpul întrevederii Părintele Patriarh Teoctist şi Cardinalul Paul Poupard au subliniat semnificaţia ecumenică a celei de a III-a Adunări Ecumenice Europene (Sibiu, 4-9 septembrie a.c.), organizată pentru prima dată într-o ţară majoritar ortodoxă care încurajează angajarea ecumenică şi dialogul teologic dintre Bisericile europene. În acest sens, Preafericirea Sa a subliniat mărturia comună pe care Bisericile creştine trebuie să o dea într-o Europă secularizată. Subliniind bunele relaţii consolidate în timp între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi-a exprimat speranţa intensificării dialogului teologic ortodoxo romano-catolic în vederea realizării unităţii Bisericii Mântuitorului Isus Hristos. (Biroul de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române) ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦


martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere 11

Despre iubirea aproapelui Domnul nostru Isus Hristos ne-a învăţat că cea mai mare poruncă din Lege este aceea a iubirii. Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele sunt esenţiale pentru o viaţă creştină autentică. Aceste caracteristici ale iubirii, faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu, sunt cuprinse în porunca lăsată nouă de Isus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Apoi, mai spune Domnul cu privire la iubire: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”( Ioan 13,13). Porunca iubirii aproapelui este indispensabil legată de iubirea faţă de Dumnezeu. Nu poţi iubi omul dacă nu îl iubeşti pe Dumnezeu. Iubind pe Hristos şi deschizându-te lui, tu îi permiţi să te iubească pe tine şi prin tine pe ceilalţi. Deschiderea omului în faţa coborârii lui Hristos asupra lui, fie prin Sfintele Taine, fie prin rugăciune îţi permite săi iubeşti pe ceilalţi. În măsura în care îl primeşti pe Hristos, în măsura în care îi permiţi să te învăluie, tu poţi dărui şi celorlalţi. A iubi un alt om înseamnă a i-l împărtăşi pe Hristos. A iubi înseamnă a te dărui, a face bine celorlalţi. Cu toate acestea nu este de ajuns să dăruieşti bunuri materiale. În lumina credinţei bunurile spirituale sunt mult mai importante. Anturajul tău are dreptul ca, sporind în harul sfinţitor şi în aspiraţia către sfinţenie, tu să devii pentru el un canal curat al harului. Sporirea ta în sfinţenie devine în lumina credinţei darul cel mai apropiat pentru aproapele tău. Trebuie să-ţi pui în cauză iubirea, trebuie să te plasezi în adevăr şi să te întrebi dacă iubeşti cu adevărat. De exemplu dacă un tânăr iubeşte cu adevărat pe logodnica lui nu se îngrijeşte numai a-i dărui lucrurile trecătoare, gesturi de tandreţe, cadouri, flori sau cuvinte de amor dar ştie să se gândească şi la sufletul ei şi să se roage pentru ea. Dar valoarea şi eficienţa rugăciunii nu depind de sentimente, ci de gradul recunoştinţei

sfinţitoare, de gradul credinţei tale şi al iubirii de Dumnezeu. De fapt trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare participare la Euharistie, fiecare primire a tainei pocăinţei sau a spovedaniei, primirea celorlalte taine şi fiecare rugăciune, în virtutea „sistemului vaselor comunicante”, altfel spus al unirii noastre în Trupul mistic al lui Hristos, este întotdeauna, simultan, şi un bun dăruit celorlalţi. Îţi iubeşti prietenul, prietena, părinţii, persoanele apropiate sau îndepărtate, în măsura în care te converteşti tu însuţi la Dumnezeu, în care tinzi spre sfinţire şi în care permiţi ca să nu fii tu acela care trăieşte, ci Hristos care trăieşte în tine. El, care este unica iubire şi unicul bun, doreşte să ne iubească fără margini şi caută fără încetare suflete asupra cărora ar putea să-şi reverse imensitatea dragostei lui. Nu putem iubi omul dacă nu-l iubim pe Dumnezeu. Numai sfinţii îi iubesc cu adevărat pe ceilalţi oameni, aceia care s-au deschis în întregime lui Hristos, în care Hristos poate trăi şi iubi din plin. În ceea ce priveşte dragostea sau iubirea părinţii deşertului sau călugării eremiţi au vorbit foarte mult şi frumos. Unul dintre aceştia, bătrânul Iosif Isihastul, zicea călugărilor săi: „Ceea ce nu-i dăm lui Dumnezeu spre a fi întrebuinţat de El, este întrebuinţat de diavol. De aceea Domnul ne-a dat poruncă să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, pentru ca cel rău să nu găsească nici loc nici odihnă pentru a locui în noi”. Un alt părinte, Epifanie, zicea: „Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra celei dintâi rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”. Cu alte cuvinte nu se sfârşeşte niciodată după cum şi Sfântul Apostol Pavel spune că „dragostea nu moare niciodată”. La sfârşitul acestei scurte meditaţii aş spune că a iubi înseamnă să punem viaţa noastră la picioarele Crucii Mântuitorului, să îl iubim pe Dumnezeu şi


12 martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere (◄ pagina 11) apoi implicit îl vom iubi şi pe De asemenea iertarea faţă de cel care ne-a greşit nu aproapele. Iubirea are aceste două caracteristici: pe trebuie să aibă margini: să iertăm „de şapte ori câte orizontală – iubirea faţă de ceilalţi oameni şi pe şapte” aşa spune Isus. A iubi este uneori greu dar să nu uităm că este verticală – dragostea faţă de Dumnezeu. Una fără cealaltă nu se poate: „Cine spune că iubeşte pe cel mai frumos lucru pe care îl putem realiza în Dumnezeu iar pe fratele lui îl urăşte este mincinos” această viaţă. Iar cine iubeşte are parte de foarte aşa ne spune Sfânta Scriptură. De fapt, când ne multă mângâiere sufletească şi ajutor de la iubim aproapele, este ca şi cum l-am vedea pe Dumnezeu. Student teolog Iulian BOBE Dumnezeu deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Dragostea faţă de aproapele îi include şi pe duşmani deoarece aşa ne-a învăţat Domnul nostru. ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦

05.04.2007: Declaraţie de presă despre data pascală, (Cluj) În anul acesta creştinii de pretutindeni trăiesc bucuria de a sărbători Învierea Domnului în aceeaşi zi. Dacă ceea ce ar trebui să fie normal provoacă bucurie, deci o excepţie de la regulă, înseamnă că regula în sine, adică practica generală, reprezintă o anormalitate. Nu-mi propun să analizez mecanismele istorice care au dus la dezbinarea creştinilor pe tema calendarului. Amintesc doar că Biserica a stabilit o regulă încă în secolul al IV-lea, prin Sinodul Ecumenic de la Niceea, care o hotărât în unanimitate ca Paştile să fie sărbătorite în prima Duminică de după luna plină care-i urmează echinocţiului de primăvară. Aşadar, punctul fix era echinocţiul, iar calcularea acestuia i-a fost încredinţată Bisericii din Alexandria, Egiptul fiind pe atunci patria astronomiei. Ştiinţa astrelor însă a evoluat în timp, noile descoperiri au provocat calcule noi, în 1924 a fost adoptat calendarul gregorian, dar numai de către o parte din ţările creştine, pe când celelalte au rămas la cel iulian, şi aşa se face că tot mai des circulă întrebarea: De ce nu hotărăsc Bisericile ca Învierea Domnului să fie prăznuită de toţi creştinii la aceeaşi dată? Oare nu ar trebui să se ajungă la o înţelegere, cu atât mai mult cu cât data Paştilor nu este o problemă de dogmă, ci doar una de practică liturgică? Doresc să informez opinia publică de la noi că tema unificării datei pascale se află pe agenda Consiliului Ecumenic al Bisericilor, că ea nu reprezintă un obstacol de netrecut, că, prin urmare, se poate ajunge la un consens, dar că, asemenea tuturor problemelor de această natură, rezolvarea şi punerea ei în practică cer timp şi răbdare. Nu va fi suficientă o simplă hotărâre de la centru, fie ea şi unanimă. E absolut necesar ca ea să fie omologată de către clerul şi credincioşii tuturor Bisericilor. Să nu uităm că de-a lungul secolelor s`au creat tradiţii adânc înrădăcinate în conştiinţa şi practica populară şi că alinierea lor la actualitate nu se face cu uşurinţă. Noi, românii, avem exemplul din 1924 când reforma calendarului a fost hotărâtă de sus, fără o prealabilă pregătire a poporului, ceea ce a provocat rezistenţa stiliştilor din Moldova şi constituirea lor într`o unitate disidentă care dăinuie şi astăzi. Dacă, cel puţin din când în când, coincidenţele calendaristice le oferă tuturor creştinilor bucuria de a sărbători împreună Învierea Domnului, faptul în sine reprezintă garanţia că ceea ce este astăzi o excepţie, mâine poate fi regulă. Esenţial însă nu este când sărbătorim Paştile, ci cum le sărbătorim. (Material semnat de Mitropolitul ortodox Bartolomeu, apărut în 05.04.2007 pe situl Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului) ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦Ştiri ♦Ştiri ♦ Ştiri ♦ Ştiri ♦


martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere 13

Episcopul greco-catolic de Lugoj Ioan Ploscaru S-a născut la 11 noiembrie 1911 în comuna Frata, judeţul Cluj. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar cursul mediu la Liceul Sfântul Vasile cel Mare din Blaj. În toamna anului 1929 a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi student în anul I al Academiei de Teologie Română Unită din Blaj, pe care a absolvit-o după patru ani de studii, în primăvara anului 1933. La 17 septembrie 1933 a fost hirotonit preot celib, prin punerea mâinilor episcopului Valeriu Traian Frenţiu de Oradea. În acelaşi an a fost numit profesor de religie şi preot II la Braşov, unde a funcţionat până în 1935, când a fost transferat preot la Crăciunel, judeţul Harghita. Între anii 1933-1936, concomitent cu pastoraţia, intenţionând să se titularizeze ca profesor de religie, a pregătit şi promovat examenul de licenţă în Teologie la Academia Teologică din Blaj, singura din instituţiile teologice greco-catolice din ţară autorizată să acorde titlul de licenţiat. În 1936 Mitropolitul Alexandru Nicolescu l-a trimis pentru perfecţionarea studiilor teologice la Strassbourg, în Franţa. După o nouă licenţă în teologie la Strassbourg a urmat anul de pregătire pentru teza de doctorat, dar nu a apucat să o susţină, fiindcă, izbucnind cel de-al doilea război mondial, germanii au rupt frontul şi se apropiau de Paris, unde Ioan Ploscaru se refugiase. După sosirea la Lugoj a fost numit secretar episcopesc, în 1942 a fost ales canonic, iar în 1945 a fost numit vicar general episcopesc . La 30 noiembrie 1948 a fost consacrat ca episcop auxiliar al eparhiei Lugojului prin punerea mâinilor nunţiului apostolic Patrik O’Hara la Bucureşti. În urma refuzării colaborării cu regimul comunist, in anul 1949 episcopul Ioan Ploscaru a fost arestat şi ţinut în arestul poliţiei la Lugoj, la Timişoara, apoi la Bucureşti la Ministerul de Interne. În februarie 1957, a fost judecat şi

condamnat la 45 de ani de închisoare. Aplicându-ise pedeapsa cea mai mare, condamnarea s-a rezumat la 15 ani de temniţă. A executat-o în închisorile Malmaison, Jilava, Piteşti, Timişoara, Dej şi Gherla, de unde, în urma decretului de graţiere din 1964, a fost pus în libertate. Revenit la Lugoj şi-a continuat, clandestin, activitatea episcopală, fiind mereu urmărit de către autorităţile statului român. Abia revoluţia din 1989 i-a adus episcopului deplina siguranţă a libertăţii. La 12 martie 1990, odată cu restabilirea ierarhiei catolice în România, episcopul Ioan Ploscaru a fost numit titular al eparhiei Lugojului. Episcopul Ioan Ploscaru, după o scurtă dar grea suferinţă, părăseşte această viaţă în dimineaţa zilei de 31 iulie 1998. În data de 30 noiembrie ar fi împlinit 50 de ani de episcopat, dar Dumnezeu l-a chemat mai repede să se bucure în veşnicie de răsplata meritată pentru o viaţă dăruită în totalitate lui Dumnezeu. Cartea Preasfinţitului Ioan Ploscaru Meditaţii, este adresată tuturor creştinilor şi este importantă atât pentru viaţa sufletească, cât şi pentru cunoaşterea adevărului istoric. Conţinutul prezentei lucrări îl descoperim încă din titlul cărţii, Meditaţii. Această carte cuprinde meditaţii asupra unor teme teologice, vorbeşte despre iubire, rugăciune, har, păcat, convertire, iertare, vorbeşte despre importanţa Sfintei Liturghii, despre Sfânta Euharistie, şi nu în ultimul rând aminteşte de Sfânta Fecioară Maria, mama noastră din ceruri. Autorul vorbeşte de iubirea veşnică a lui Dumnezeu pentru noi oamenii citând din profetul Ieremia: „Cu iubire veşnică te-am iubit” (Ier 31,3). Această iubire eternă ne-o dovedeşte Domnul prin creaţie, plăsmuind cerul şi pământul din nimic cu toate tainele naturii, dar această iubire veşnică ne-o dovedeşte Domnul mai ales prin răscumpărare: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său l-a dat să moară pentru ea” (Io 3,16). Această iubire sa ne fie nouă model de a ne iubi unii (► pagina 14)


14 martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere (◄ pagina 13) pe alţii aşa cum ne-a iubit şi Cristos doreşte să locuiască şi să trăiască în sufletele pe noi: „Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit şi noastre, care este iubire, căci „Dumnezeu este iubire Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Io 13,34). şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Iubirea este singura valoare la care Dumnezeu se Dumnezeu în el”. apleacă pentru că în ea se cuprind toate virtuţile. Amintind gravitatea păcatului în viaţa Este cea mai mare poruncă, ne spune Isus creştinului, autorul vorbeşte indispensabil şi de răspunzând la întrebarea unui învăţător al legii; „Să necesitatea pocăinţei, a convertirii, a întoarcerii iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima noastre la Dumnezeu. Trebuie sa fim în orice ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău” (Mt moment pregătiţi pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Cât de mult şi de des, stăruie însuşi Isus 22,37). Episcopul Ioan Ploscaru ne îndeamnă la Cristos pentru convertire, mai ales în parabolele rugăciune, rugăciunea continuă, urmând porunca despre vigilenţă: „Dacă ar şti stăpânul casei în ce Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Mt oră vine hoţul, ar priveghea şi nu ar lăsa să-i spargă 26,41). Rugăciunea este respiraţia fără de care casa. Şi voi, fiţi gata, căci în ora în care nu vă gândiţi sufletul se sufocă, se asfixiază. Isus insistă mult va veni Fiul Omului” (Lc 12, 39-40). De aceea noi, asupra rugăciunii, pentru că această ne dă credinţa, prin toate mijloacele orânduite de Biserică, prin ne înfloreşte speranţa şi ne aprinde iubirea. Sfintele Sacramente, prin spovadă să fim mereu Dumnezeu nu lasă rugăciunile noastre neîmplinite. pregătiţi şi treji cu sufletul. Puterea de a ierta Din acest motiv, nu numai a insistat asupra păcatele este o putere dumnezeiască. Această rugăciunii, dar în cele mai hotărâtoare clipe ale vieţii putere a dat-o Isus apostolilor şi urmaşilor lui, când Sale pământeşti, n-a găsit ceva mai important să ne a spus: „Luaţi Spirit Sfânt, cărora veţi ierta păcatele ceară decât rugăciunea: „Privegheaţi şi vă vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Io rugaţi…”, urmând exemplul Lui în Grădina 20,22). Elogiindu-o pe Preasfânta Fecioară, episcopul Ghetsimani: „Părinte, de este cu putinţă să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu voia Mea, ci voia Ioan Ploscaru o numeşte „Mama noastră din ceruri”, „Mai cinstită decât heruvimii şi mai onorată ta să fie!”. Vorbind despre păcat, Ioan Ploscaru îl decât serafimii, care pe Dumnezeu Cuvântul a caracterizează ca fiind încălcarea poruncilor lui născut”. Ca să ne fie mamă, ea ne-a dat pe Dumnezeu şi ale Bisericii, cu ştiinţă şi voinţă. Mântuitorul pe cruce. Iar El de pe cruce ne-a Păcatul, moartea sufletului nu este vizibil, aşa cum încredinţat-o nouă. Ea care a cunoscut suferinţa, în timpul iernii nu poţi distinge care copac din „nădejdea celor fără nădejde”, din care nimeni din pădure este verde şi care este uscat, dar când vine cei ce aleargă la ea nu este părăsit, nu s-a auzit să fie primăvara, deosebirea este evidentă pentru oricine. refuzat. Ea, care de la început a purtat crucea în Cel viu va da frunze, flori şi rod, iar cel uscat şi mort inimă, care a păşit pe urmele de sânge ale lui va fi tăiat şi aruncat în foc. Păcatul este o revoltă Cristos, de la pretoriu până la Golgota, ea cunoaşte împotriva lui Dumnezeu. El ne-a dat porunci să preţul mântuirii noastre. Puterea Fecioarei Maria pe ştim ce să facem ca să ajungem la viaţa de veci. lângă Fiul său Preasfânt este de necontestat. Cu Prin păcat omul se ridică împotriva lui Dumnezeu, multă încredere şi dragoste, să oferim toată munca ca diavolul Lucifer, care a făcut prima împotrivire. noastră de creştini, protecţiei Preacuratei, care ne va Păcatul este o nouă răstignire a lui Isus Cristos, cum răsplăti. Cultul Fecioarei Maria ocupă un loc foarte spune Sf. Pavel: „Răstignesc din nou pe Fiul lui important atât în viaţa Bisericii, cât şi în viaţa Dumnezeu şi-l expun la batjocuri” (Ev 6,6). Păcatul fiecărui credincios. Persoana şi misiunea Sfintei este un atentat la însăşi viaţa Preasfintei Treimi, care Fecioare Maria sunt active şi subordonate total


misterului lui Cristos. Cultul pe care (► pagina 15) (◄ pagina 14) Biserica îl dă Fecioarei Maria este motivat, înainte de orice, de maternitatea sa divină, apoi, pentru că a rămas permanent unită cu Cristos, comuniune care niciodată n-a fost întârziată de vreun păcat. Biserica o venerează pe Maria pentru că ea a trăit slujindu-l pe Fiul lui Dumnezeu, pentru că l-a manifestat şi l-a urmat pe Cristos în modul cel mai autentic, pentru că e prima creatură glorificată de Domnul. Cu ea a început nu numai realitatea Bisericii, ci şi realitatea mântuirii escatologice.

martie – aprilie 2007 Cruce şi înviere 15 Închei această prezentare citându-l pe Sfântul Bernard, care se ruga Fecioarei Maria: „Adu-ţi aminte, o, preablândă Fecioară Maria, că nu s-a auzit niciodată să fi alergat cineva la ocrotirea ta, cerând ajutorul şi mijlocirea ta fără să fi fost ascultat. Însufleţit de o astfel de încredere alerg la tine, o, Maică, fecioară a fecioarelor, la tine vin şi stau înaintea ta ca un păcătos, nu dispreţui cuvintele mele, ci auzi-mă şi mă ascultă”. Amin. Student teolog Aurel RUS

►◄ Sommario ►◄ Cuprins ►◄Sommario ►◄ Cuprins ►◄ Sommario ►◄ Cuprins►◄

Cuprins

Sommario

Hristos a înviat! ....................................................p. 2 Un cuvânt despre post din Ioan Gură de Aur .................................................................................p. 5 Crucii tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim! ...................p. 7

Cristo è risorto! …………………………...p.2 Una parola sulla quaresima dai scritti di Giovani Crisostomo ……………………………..p. 5 Davanti alla tua Croce Signore ci prosterniamo e la tua risurrezione noi ho lodiamo e ho glorifichiamo…………………………….p. 7 Sull’amore del prossimo p. 11 Il vescovo greco-cattolico di Lugoj Ioan Ploscaru ………………………………..p. 13

Despre iubirea aproapelui ...............................p.11 Episcopul greco-catolic de Lugoj Ioan Ploscaru ...............................................................................p. 13

►◄ Sommario ►◄ Cuprins ►◄Sommario ►◄ Cuprins ►◄ Sommario ►◄ Cuprins►◄

♦♦♦ REDACTIA ♦♦♦ DIRECTOR AL REVISTEI ŞI REDACTOR ŞEF: Pr. Serafim VESCAN Iulian; TEHNOREDACTORI: Zamfir RUSU, Andrei MĂRCUŞ; FOTOGRAFII Rocco Mario POLLA COLABORATORI: Pr. Serafim VESCAN, Zamfir RUSU, Aurel RUS; Cristian RUS; Iulian BOBE ♦♦♦ REDACTIA ♦♦♦

♦♦♦ADRESE DE CONTACT ♦♦♦

Preot Serafim VESCAN Iulian: PAROHIE Via F. Torfanini, 27 - 00188 ROMA – LABARO ACASĂ : Via V. Comparini 100; 00188 ROMA – LABARO Tel.: 349.7307782 ; 06.336 253 28 E-mail: padreserafino2001@yahoo.it ♦♦♦ADRESE DE CONTACT ♦♦♦


Cruce si Inviere 2/2007