Issuu on Google+

                                    „Terapie de şoc”    În urma discuţiilor pe care le‐a stârnit noul meu proiect, mă simt dator să  vorbesc despre intentia acestuia.   Vreau să precizez încă de la început faptul că nu sunt homosexual şi nici  antihomosexualitate. Intenţia mea este de a prezenta, în limbaj plastic şi cu  obiectivitate, un subiect social pe care îl consider de maximă impor‐    tanţă în  dezvoltarea societăţii civile.  

 

Încă de la începutul formării societăţilor umane artistul a avut un rol  important în formarea acesteia. Însă în istoria contemporană observ că rolul  educaţiei culturale a fost preluat de tehnologie. Acest lucru a condus la o izolare a  fenomenului artistic şi, totodată, a format un handicap: arta, de cele mai multe ori  devenind un moft al bogaţilor şi sclavă a lumii culturale.   Acest cerc vicios a trasat o barieră împiedicând accesul la artă a omului de  rând.  Ruptura a condus la un exil al artei din viaţa cotidiană şi a creat un  dezinteres al maselor vis‐a‐vis de arta contemporană. Acest exil ascunde frustrări  şi de o parte şi de cealaltă: artiştii isi ascund neputinţa mesteşugului in spatele  conceptului, iar omul de rând înţelege conceptul, dar nu‐l regăseşte în operele de  artă, fiind bulversat de modul de expunere.   Acum nu ştiu cine are dreptate... însă, istoric vorbind, revoluţiile spiritului  uman s‐au petrecut mereu la nivel artistic, nu prin cuceriri sau războaie. Relaţia  dintre operele de artă şi publicul larg a fost „scânteia” multor revoluţii. Artistul  seco lului XXI şi‐a uitat funcţia de revoluţionar al spiritelor umane, de educator al  societăţii, devenind un sclav al clişeelor frumosului şi conceptului. Complexitatea  acestei situaţii m‐a făcut să îmbin figurativul cu conceptualul în aşa fel, încât să  creez o punte între cele două şi să facilitez mesajul.Fiind artist în secolul XXI am  înţeles că este de datoria mea să propun probleme sociale pe care să le aduc în  atenţia conştiinţei maselor populare într‐un context cultural‐artistic.  


“The shock Therapy” – “Terapie de şoc” este un proiect SOCIAL care  porneşte de la imagini sexuale reale necenzurate reprezentative homosexu alităţii  şi se va termina cu imagini ale unei familii “contemporane”. Proiectul pune în  discuţie publică/ în evidenţa conştiinţei publice a maselor, statutul  homosexualităţii şi felul în care ne raportăm la acesta, cu precădere drepturile pe  care această minoritate şi le exercită asupra vieţilor noastre. Faptul că  homosexualitatea este o boală, o nebunie sau o orientare sexuală normală nu  face parte din subiectul propus de „Terapie de soc”.  Uitându‐mă tot mai atent la societatea noastră şi purtând discuţii cu  persoane din întreaga lume, am observat că educaţia generaţiilor se face prin  mass‐media şi internet. Nu ştiu cât este de bine ... constat că există o campanie  „violentă”  prohomosexualitate începând cu desenele animate, până la filme, ştiri  sau sisteme de educaţie( în special în şcoli din Anglia, Ţările Nordice şi SUA...  doresc să precizez că există instituţii de invăţământ în care cuvântul „mama” este  interzis pentru a nu discrimina, iar în alte şcoli copiii sunt educaţi să nu‐şi  cunoască sexul, tocmai pentru a putea alege ce vor să devină când vor creşte).   Mă gândesc, de asemenea şi la lumea europeană înainte de creşti‐nism – cu  precădere la Grecia Antică , unde pederastia era foarte normală. Atunci când un  tânăr avea vârsta de 14‐15 ani, îşi alegea un tutore, un bărbat mai în vârstă decât  el. Tutorele trebuia să‐l înveţe cum să iubească, cum să trăiască, îl educa şi între  cei doi exista o anumită dragoste...inclusiv carnală. Acest proces reprezenta  trecerea la adolescenţă. Odată cu cca. 400 d.Hr  Crestinismul a resetat întregul  sistem iar acum sistemul actual încearcă să eradice crestinismul...  Mă uit în jur şi observ un război între anti şi pro homosexuali, iar cei care sunt la  mijloc trebuie să aleagă o tabără. Eu mă aflu în cea de a treia categorie, însă refuz  să judec.   „Terapie de şoc” este viziunea mea asupra acestei transformări sociale şi  care mă preocupă. Expun scenele pe care le regăsesc în jurul meu, „administrez  tratamentul” şi încerc să găsesc răspunsuri în reacţiile „pacienţilor” mei.    


Terapia de soc