Page 1


Traducere şi adaptare din limba engleză de Sînziana Popescu Redactor: Amalia Alexandru Restaurare imagini, tehnoredactare şi copertă: Dinu Mihai BASME ALESE Copyright © 2009 - Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Editurii Mediamorphosis, Bucureşti. Nicio parte a acestui volum nu poate fi reprodusă, înregistrată sau transmisă în orice formă sau prin orice mijloace, electronice sau mecanice, prin fotocopiere, înregistrare sau în orice alt fel, fără acordul prealabil scris al editurii. www.mediamorphosis.ro | office@mediamorphosis.ro | (+4) 031 407 3772

Apărut: Bucureşti, aprilie 2009 ISBN 978-973-88826-3-8 Contravaloarea timbrului literar se plăteşte Uniunii Scriitorilor din România Cont: RO65RNCB0082000508720001 / BCR - Sucursala Unirea Tipărit la Imprimeria Arta Grafică S.A., Bucureşti | www.artagrafica.eu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GRIMM, fraţii Basme alese / Jakob şi Wilhelm Grimm, Jeanne-Marie LePrince de Beaumont, Marie-Catherine Le Jumel de Barneville; il.: Walter Crane; trad.: Sînziana Popescu. Bucureşti: Mediamorphosis, 2009 ISBN 978-973-88826-3-8 I. Leprince de Beaumont, Jeanne-Marie II. Aulnoy, Marie-Catherine Le Jumel de Barneville 82-93-34=135.1


BA S M E A L E S E I L U S T R AT E D E WA LT E R C R A N E

P R I N } U L BROTAC ..... 7

F R U M OA S A {I BESTIA ..... 18 C | P R I OA RA ALB| ..... 29

P R I N } E S A S T EA-FRUMOAS| ..... 45

A L A D I N { I L A M PA FERMECAT| ..... 60 F R U M OA S A ADORMIT| ..... 70


P R I N } UL BROTAC de Jakob şi Wilhelm Grimm

emult, tare demult, pe vremea când toate dorinţele puteau fi îndeplinite, trăia un Rege care fusese binecuvântat cu

trei fete neasemuit de frumoase. Cea mai mică dintre surori era atât de frumoasă încât până şi Soarele, deşi o vedea adesea, era încântat atunci când copila apărea în lumina razelor lui. În apropierea castelului acestui Rege se întindea o pădure mare şi întunecată. Iar în mijlocul pădurii se găsea un tei bătrân, care-şi răcorea ramurile într-o micuţă fântână. Astfel că de fiecare dată când era prea cald, cea mai mică dintre fiicele Regelui fugea în pădure şi se aşeza lângă fântână. Iar când se plictisea, obişnuia să se joace aruncând în aer o minge de aur pentru a o prinde mai apoi în căuşul palmelor. Asta era distracţia ei favorită!

Într-o zi însă se întâmplă ca mingea să nu se mai întoarcă în mâinile copilei, ci să cadă chiar pe buza fântânii şi să se rostogolească înăuntru. Prinţesa privi în urma jucăriei, dar mingea dispăruse de mult în adâncurile de nepătruns ale apei.

Copila începu să plângă cu suspine. Şi cum plângea ea aşa, tot mai tare şi mai tare, numai ce se auzi o voce care o întrebă: — De ce plângi şi jeleşti aşa, fiică de Rege? Căci plânsul tău ar înmuia şi pietrele! Prinţesa privi în jur şi văzu cum un Brotac urât tocmai îşi iţise capul din fântâna în care îi căzuse mingea. — Oh, bătrâne vâslaş, tu ai vorbit? întrebă fata. Plâng pentru că mingea mea de aur a căzut în apă şi nu mai ajung la ea.

7


P RIN } U L B R OTAC

— Nu mai plânge, fiindcă eu pot să te ajut! Dar spune-mi ce ai să-mi dai în

schimb, dacă îţi aduc din apă jucăria?

— Orice îţi doreşti, dragă Brotăcelule, spuse copila. Rochiile mele, perlele

mele sau coroana de aur pe care o port pe cap. Brotacul răspunse:

— Rochiile, nestematele sau coroanele de aur nu sunt pentru mine. Dar dacă

mă vei îndrăgi şi mă vei lăsa să-ţi fiu tovarăş de joacă de acum înainte, dacă mă vei lăsa să mănânc la masa ta, din talerele tale aurite, să beau apă din cupele

tale poleite şi să dorm alături de tine în pat – dacă vei promite toate acestea! – atunci voi coborî în adâncurile fântânii şi îţi voi aduce mingea de aur.

— O, da! răspunse fata. Promit toate acestea, promit tot ce îmi vei cere numai

să-mi aduci mingea de aur!

Dar în sinea ei Prinţesa se gândi astfel: „Oare ce tot trăncăneşte Brotacul ăsta?!

Să rămână în apă alături de cei ca el. Nu e făcut să iasă în lume!”.

Brotacul, de îndată ce fata îi promise, îşi vârî capul sub apă şi se scufundă în

adâncurile fântânii. Iar după o vreme reveni la suprafaţă cu mingea de aur în gură şi îi dădu drumul să alunece pe iarbă, până la picioarele fetei.

Prinţesa se bucură foarte mult când îşi văzu preţioasa jucărie, o ridică şi fugi

îndată de acolo.

— Opreşte-te! Opreşte-te! strigă Brotacul. Ia-mă cu tine! Eu nu pot fugi atât

de repede!

Dar toate vaietele lui fură în van... Chiar dacă orăcăia suficient de tare, copila

nu voia să-l audă. Prinţesa se grăbi să ajungă acasă, unde în scurtă vreme îl şi uită pe bietul Brotac, care fu nevoit să sară înapoi în fântână.

A doua zi însă, când fiica Regelui stătea la masă alături de tatăl ei, de surori

şi de curteni, şi mânca din farfurioara ei de aur, ceva se auzi lipăind pe scările de marmură ale palatului – lip-lop!

8


PRIN}UL BROTAC

9


PRIN}UL BROTAC

10


PRIN}UL BROTAC

Apoi când lipăielile ajunseră în dreptul uşii, se mai auzi şi un ciocănit şi o

voce care spuse:

— Să-mi deschizi numaidecât uşa, tu, cea mai tânără dintre Prinţese!

Aşa că mezina se duse să vadă cine o striga. Dar când deschise uşa şi îl văzu

pe Brotac în prag, Prinţesa o trânti înapoi cu putere şi fugi din nou la masă şi se aşeză lângă tatăl ei.

Regele observă că fata era foarte palidă şi că inima îi bătea cu putere, aşa că

o întrebă:

— Cine era la uşă, fata mea? Să fi fost oare vreun Uriaş care a venit să te răpească? — O, nu! zise fata. Nu era niciun Uriaş, tată, doar un Brotac urât. — Dar ce vrea Brotacul de la tine? întrebă Regele.

— Oh, dragul meu tată, ieri pe când mă jucam lângă fântâna cea răcoroasă

din pădure, mingea mea de aur a căzut în apă. Iar Brotacul mi-a adus-o din adâncuri, fiindcă am plâns mult după ea. Dar înainte de aceasta, trebuie să-ţi mai spun, dragă tată, că urâtul a insistat atât, încât m-a făcut să-i făgăduiesc că

îmi va fi tovarăş de acum înainte. Nu m-am gândit niciodată că ar putea ieşi afară din apă. Dar iată că a făcut-o şi acum aşteaptă la uşă!

Chiar în acea clipă se auzi din nou o bătaie puternică în uşă şi Brotacul strigă

şi mai tare:

Să-mi deschizi numaidecât uşa,

Tu, cea mai tânără dintre Prinţese! Ori deja ai uitat,

Ce ieri la fântână ai încuviinţat? Să-mi deschizi numaidecât uşa,

Tu, cea mai tânără dintre Prinţese!

Aşa că Regele îi spuse fetei:

— Ceea ce ai promis trebuie să şi faci, draga mea. Du-te şi deschide-i uşa!

11


P RIN } U L B R OTAC

Fata nu avu încotro şi îi deschise uşa Brotacului, care intră ţopăind şi se aşeză

lângă scaunul ei. Apoi, de îndată ce copila se aşeză şi ea la masă, Brotacul strigă: — Ia-mă numaidecât sus!

Prinţesa ezită îndelung, astfel că Regele se văzu nevoit să îi poruncească din

nou să facă aşa cum îi ceruse Brotacul.

Imediat ce se văzu pe masă, Brotacul îi spuse fetei:

— Acum fă bine şi împinge mai aproape de mine farfurioara ta, ca să putem

mânca împreună!

Fata se supuse, dar făcu toate acestea parcă împotriva voinţei ei. În timp ce

Brotacul mânca de zor, fetei îi stătea în gât fiecare îmbucătură, atât de silă îi era de el.

Şi când terminară de mâncat, Brotacul zise:

— Acum că mi-am astâmpărat foamea, mă simt ostenit. Du-mă în camera ta

şi pregăteşte-mi patul ca să putem dormi împreună!

Auzind acestea, copila începu să plângă fiindcă se temea de Brotac. Îi era

tare silă la gândul că ar putea să-i atingă pielea rece şi o înspăimânta faptul că acesta voia să doarmă în patul ei curat.

Dar pânsul fetei mai mult îl supără pe Rege, care îi zise:

— El te-a ajutat când ai avut nevoie, acum şi tu trebuie să-ţi ţii făgăduiala!

Prinţesa n-avu încotro şi apucă Brotacul cu două degete, cu mare greaţă, şi

îl duse până într-un colţ al iatacului ei. Apoi se aşeză pe marginea patului. Dar cum şedea ea aşa, numai odată ce se oţărî Brotacul la ea, spunându-i:

— Sunt atât de ostenit încât cred că am să dorm mult. Fă bine, rogu-te, şi

ia-mă în pat, că de nu, am să te spun Regelui!

Auzindu-l ce spune, fata se înfurie, îl înşfăcă şi-l izbi cu putere de unul dintre

pereţii odăii. Apoi îi zise printre suspine: — Acum să taci, Brotac urât!

14


PRIN}UL BROTAC

15


PRIN}UL BROTAC

16


P RIN } U L B R OTAC

Dar de îndată ce Brotacul căzu în acel colţ al încăperii, se transformă într-un Prinţ cu ochi frumoşi şi blânzi. Acesta îi povesti fetei cum fusese blestemat de

o vrăjitoare rea să trăiască sub acel chip hidos şi cum nimeni în afara fetei nu avusese puterea să-l ajute să rupă vraja. Fata se bucură nespus şi împreună

obţinură încuviinţarea Regelui pentru a se cununa. Apoi hotărâră să pornească împreună spre regatul Prinţului.

Zis şi făcut. A doua zi dimineaţă, Prinţul şi Prinţesa văzură cum în faţa castelului îi aştepta o trăsură la care erau înhămaţi opt cai albi, împodobiţi cu panaşe albe pe creştet şi având cu toţii hamuri aurite. Iar în spatele trăsurii stătea slujitorul de încredere al Prinţului. Acesta suferise atât de mult atunci când stăpânul lui fusese transformat în Brotac, încât îşi strânsese pieptul cu trei cercuri de fier, de teamă ca nu cumva să-i plesnească inima de atâta durere. Dar acum, că vraja dispăruse, valetul se simţea eliberat. Nu merseră mult şi Prinţul numai ce auzi o trosnitură ce venea din spatele trăsurii. Aşa că scoase capul pe fereastră şi-şi întrebă slujitorul: – Ce s-a întâmplat? S-a stricat trăsura? Dar valetul îi răspunse bucuros: – Nu s-a stricat trăsura, stăpâne. S-a frânt doar un cerc cu care îmi legasem inima-ndurerată, să nu se sfărâme de atâta tristeţe. Apoi, de încă două ori se mai auziră aceleaşi zgomote şi de fiecare dată fiul Regelui scoase capul pe geamul trăsurii pentru a vedea dacă totul e în regulă. Dar nu se rupea trăsura, ci numai cercurile din jurul inimii credinciosului său servitor, care se simţea acum de zece ori mai liber şi mai fericit!


F R U M OA SA {I BESTIA de Jeanne-Marie LePrince de Beaumont

-a întâmplat odată ca un Negustor, odinioară foarte înstărit, irosindu-şi averile, să fie nevoit să se mute într-o mică fermă

de la ţară, împreună cu cei trei fii şi cele trei fiice ale sale. Fetele mai mari fură foarte nemulţumite de cele întâmplate, dar mezina, care se numea Frumoasa, încercă să-şi mângâie tatăl şi să transforme umila lor locuinţă într-o casă primitoare. Într-o zi însă omul se hotărî să plece într-o călătorie îndepărtată, ca să-şi caute norocul, iar fetele veniră să îi ureze drum bun. Surorile mai mari îl rugară să le aducă la întoarcere nişte cadouri scumpe, dar Frumoasa de-abia îndrăzni să îi ceară tatălui să îi culeagă un trandafir. La înapoiere, Negustorul zări nişte trandafiri minunaţi în curtea unui castel şi gândindu-se la Frumoasa lui, se opri să culeagă câţiva. Dar nu trecu mult şi lângă el răsări ca din pământ o Bestie hidoasă. Creatura îl întrebă pe Negustor cum de îndrăzneşte să îi atingă florile. Apoi îşi puse în gând să-l omoare pe bietul om. Negustorul îi ceru îndurare, spunându-i că a vrut să culeagă un trandafir doar pentru că fiica lui, Frumoa-

sa, îl rugase să-i aducă o asemenea floare la întoarcerea acasă. Auzind acestea, Bestia spuse: — Bine, n-am să-ţi iau viaţa dacă îţi aduci aici una dintre fiice, să plătească în locul tău. Şi trebuie să vină de bunăvoie, altfel n-o voi primi. Te poţi odihni în palatul meu până mâine! Cu toate că Negustorului i se servi în odaia lui o cină copioasă, nu putu mânca nimic. Şi nici nu se putu odihni, deşi toate fuseseră aranjate în aşa fel

18


FRUMOASA {I BESTIA

19


FRUMOASA {I BESTIA

20


F RU M OASA {I B E ST I A

încât să-l mulţumească. A doua zi dimineaţa, Negustorul găsi un cal frumos pentru a călări până acasă, pregătit anume de către Bestie.

Atunci când Negustorul ajunse acasă, copilele îi ieşiră în întâmpinare. Dar

când văzură tristeţea de pe chipul său şi lacrimile care-i curgeau şiroaie, fetele

îl întrebară ce îl tulburase într-atât. Omul le povesti toate câte i se întâmplaseră, în timp ce îi întindea trandafirul Frumoasei.

Surorile cele mari dădură vina pe mezină pentru cele petrecute, dar fraţii ei,

care tocmai se întorseseră din pădure ca să-şi întâmpine tatăl, declarară că se vor duce numaidecât la Bestie. Frumoasa le spuse că din moment ce ea abătuse nenorocirea asupra familiei sale, numai ea singură trebuia să sufere pentru

asta. Şi era foarte dornică să se sacrifice! Astfel că – în ciuda insistenţei fraţilor ei, care o iubeau mult – Frumoasa primi schimbul cu tatăl ei şi porni către Bestie, spre mulţumirea tainică a celor două surori mai mari.

Când fata şi tatăl ei ajunseră la palat, porţile acestuia se deschiseră singure;

se auzi o muzică suavă, iar ei intrară într-o încăpere mare, în care prânzul era deja pregătit.

În aceeaşi clipă, Bestia se înfăţişă dinaintea lor şi îi zise fetei:

— Frumoaso, ai venit aici să faci schimb cu tatăl tău din proprie voinţă? — Da, am venit! răspunse fata cu voce tremurândă.

— Atunci cu atât mai bine pentru tine! spuse Bestia. Tatăl tău poate rămâne

în noaptea aceasta, dar va trebui să părăsească palatul mâine în zori.

A doua zi, în clipa despărţirii, Frumoasa se strădui să-şi îmbărbăteze tatăl,

spunându-i că va încerca să îmblânzească inima Bestiei ca să-i dea drumul acasă. După ce bietul Negustor plecă, Frumoasa intră într-o odaie impunătoare,

pe a cărei uşă vrăjită stătea scris cu litere aurite: „Iatacul Bestiei”. Când păși în cameră, văzu tronând deasupra mesei portretul ei, sub care era scris: „Unde Frumoasa e Regină, toate lucrurile i se închină!”. Iar fata fu servită în sunetul

21


F RU M OASA {I B E ST I A

muzicii. Apoi sosi şi stăpânul castelului, urmat de un întreg alai, şi îi vorbi Frumoasei atât de blând şi de curtenitor, încât fetei îi trecu în curând teama de dânsul. După o vreme, Bestia o întrebă: — Sunt chiar atât de urât?

— Da, chiar eşti! încuviinţă fata. Dar eşti atât de blând şi de bun cu mine,

încât nu mă deranjează felul în care arăţi. — Vrei să fii soţia mea? o întrebă el.

— M-am rugat să nu mă întrebi asta, zise fata.

— Noapte bună! îi ură Bestia cu tristeţe, în timp ce Frumoasa se retrăgea în

dormitorul ei.

Locul acela avea multe odăi pline de minunăţii. Într-una dintre încăperi,

Frumoasa văzu o colivie cu păsări rare. În alta, multe maimuţe de toate mărimile, care înaintară spre ea să o cunoască.

Frumoasa se purtă cu blândeţe cu animalele şi le rugă pe unele dintre ele să

îi ţină companie. Atunci două dintre maimuţele înalte, îmbrăcate în curteni, o

însoţiră. În acelaşi timp, alte două maimuţe mai mici îi purtară trena. Şi toate îi acordară Frumoasei respectul cuvenit doar unei Regine.

Frumoasa era acum chiar Regina palatului! Toate dorinţele i se îndeplineau

pe dată şi Bestia se purta cu ea aşa de respectuos, încât fata începu să îl

îndrăgească din ce în ce mai mult. Dar de fiecare dată când el o întreba: „Frumoaso, vrei să fii soţia mea?”, nu se alegea din partea ei decât, cel mult, cu o strângere de mână. Iar lucrul acesta îl întrista nespus!

Cu toate că Frumoasa avea acolo tot ce îşi dorea, nu îşi putea uita tatăl, fraţii

şi surorile. Astfel, într-o seară, fata rugă fierbinte Bestia să o lase să-i vadă şi

până la urmă primi încuviinţarea. Dar înainte de a pleca, Bestia îi smulse Frumoasei promisiunea să nu stea mai mult de două săptămâni în casa tatălui ei

24


FRUMOASA {I BESTIA

25


FRUMOASA {I BESTIA

26


F RU M OASA {I B E ST I A

şi îi dădu un inel cu ajutorul căruia fata s-ar fi putut reîntoarce degrabă la castel, dacă l-ar fi pus pe măsuţa ei de toaletă.

Stăpânul castelului era mai îndurerat ca niciodată! Frumoasa încercă să-l

înveselească spunându-i „mă voi întoarce curând”, dar nimic nu părea să-i

aline suferinţa. Apoi fata se duse în odaia ei şi avu grijă ca înainte de culcare să aşeze inelul pe măsuţa cu oglindă de la capul patului. Când se trezi a doua zi dimineaţă, mare îi fu bucuria când descoperi că nu se mai afla în palat, ci

într-o altă casă, unde ajunsese împreună cu toate cadourile şi cu toate rochiile primite de la Bestie.

La început, Frumoasa se întrebă unde se afla. Dar de îndată ce auzi vocea

tatălui ei, fugi spre dânsul şi îl îmbrăţişă. Tatăl şi fata avură multe să îşi povestească unul celuilalt. Frumoasa îi înşiră toate câte i se întâmplaseră la

palatul Bestiei. Iar tatăl îi povesti că între timp, mulţumită Bestiei, el se îmbogăţise şi acum trăiau cu toţii într-o casă mare, la oraş, iar surorile ei urmau să se mărite cu doi domni de familii bune.

După cele două săptămâni petrecute alături de familie, Frumoasa descoperi

că surorile ei, supărate din cauza norocului ce dăduse peste dânsa, încă o priveau ca pe o rivală şi o tratau cu mare răceală. În afară de aceasta, fata îşi reaminti de promisiunea pe care i-o făcuse Bestiei şi vru să se întoarcă la castel.

Totuşi, tatăl şi fraţii săi o rugară atât de stăruitor să mai rămână măcar o zi sau două, încât fata se înduplecă.

Dar în noaptea aceea Frumoasa visă că Bestia ar fi zăcut în grădina palatului.

Aşa că se trezi, îşi căută inelul şi îl puse pe măsuţa ei de toaletă. Într-o clipă fu din nou la castelul Bestiei!

Bestia însă nu era de găsit nicăieri. Frumoasa fugi în grădina palatului, cea

pe care o visase, şi acolo îl văzu leşinat.

27


F RU M OA SA {I B E ST I A

Frumoasa plânse amarnic, învinovăţindu-se pentru că-l osândise la pieire. Se duse la fântână şi-i aduse apă, apoi îl stropi pe faţă. Când o văzu, Bestia zâmbi şi de îndată ce putu vorbi, îi zise: — Acum, că te-am mai văzut încă o dată, pot muri liniştit!

— Nu, nu muri! îl rugă Frumoasa. Ci trăieşte ca să-mi fii soţ, iar eu să-ţi fiu soţie credincioasă!

În momentul în care Frumoasa spuse aceste cuvinte, o lumină orbitoare inundă pe dată grădinile şi odăile castelului. O muzică dulce se auzi de pretutindeni. Apoi, spre marea ei uimire, copila văzu că un Prinţ tânăr şi frumos stătea chiar lângă dânsa. Acesta îi spuse că tocmai s-a rupt vraja care îl condamnase să poarte chipul unei Bestii până ce o tânără frumoasă se va îndrăgosti de el, în ciuda urâţeniei sale. Prinţul o ceru încă o dată de soţie pe Frumoasă, iar fata acceptă bucuroasă. Negustorul fu înştiinţat de îndată de norocul şi fericirea fiicei lui, iar Prinţul şi Frumoasa făcură o nuntă mare, care ţinu trei zile şi trei nopţi încheiate.


C | P R I OARA ALB| de Marie-Catherine Le Jumel de Barneville, baroneasă d’Aulnoy răiau odată un Rege şi o Regină care erau nespus de fericiţi împreună. Singura lor mâhnire era că nu aveau încă un

moştenitor. Dar într-o bună zi, pe când Regina stătea lângă o fântână, un crab mare răsări din apă, chiar lângă dânsa şi îi spuse: — Mărită Regină, dorinţa îţi va fi îndeplinită! Apoi crabul se preschimbă într-o bătrână care ieşi din fântână cu straiele uscate ca prin minune. Bătrâna o conduse pe Regină într-o parte de pădure pe care aceasta n-o mai văzuse, deşi străbătuse pădurea de mii de ori până atunci. Uimirea Reginei crescu atunci când văzu în faţa ei un palat clădit în întregime din diamante. Porţile palatului se deschiseră şi şase Zâne îi ieşiră în întâmpinare. Zânele îi

dădură bineţe Reginei şi fiecare dintre ele îi dărui câte o floare din pietre preţioase. Florile pe care Zânele le ţineau în mâini erau un trandafir, o lalea, o anemonă, o narcisă, o garoafă şi o floare de rodie.

— Mărită Doamnă, îi spuseră Zânele, te anunţăm că în curând vei avea o fiică, o Prinţesă neasemuit de frumoasă, care se va numi Prinţesa Dorinţă. Trimite după noi de îndată ce se va naşte, fiindcă vrem să o înzestrăm cu daruri minunate. Ţine buchetul de flori în mână şi numeşte fiecare floare, gândindu-te la noi. Astfel noi vom apărea în odaia ta! Regina se întoarse la palat şi după ce se născu Prinţesa, o numi Dorinţă. După care luă buchetul primit de la Zâne şi numi florile pe rând. Astfel toate

29


C | PRI OA R A A L B |

cele şase Zâne sosiră la căpătâiul micii Prinţese Dorinţă. Ursitoarele o luară pe Prinţesă pe genunchi şi o sărutară. Apoi una dintre Zânele Ursitoare îi dărui

virtute, alta înţelepciune. A treia Zână o înzestră cu frumuseţe, următoarea cu noroc, a cincea cu o sănătate trainică, iar a şasea cu darul de a duce lucrul început la bun sfârşit.

Regina le mulţumi Zânelor Ursitoare, dar când să iasă cu fetiţa din încăpere,

un crab imens îi tăie calea. Regina fu prea înspăimântată ca să poată trece mai departe.

— O, Regină nesăbuită! îi zise crabul. Oare atât de curând s-o fi uitat pe Zâna

Fântânii şi ajutorul pe care ea ţi l-a dat, prezentându-te surorilor sale? Le-ai chemat pe toate Zânele Ursitoare, doar eu singură am fost lăsată deoparte!

Regina îi ceru ruşinată iertare. Şi la fel îi cerură şi Zânele Ursitoare,

temându-se ca Zâna Fântânii să nu hărăzească fetei ghinion ori sărăcie, din cauză că Regina uitase să o cheme.

— Preabine! se învoi Zâna Fântânii. N-am să-i urez copilei asemenea belele!

Totuşi, te previn, Regină! Dacă Prinţesa Dorinţă va vedea lumina zilei înainte de cea de-a cincisprezecea aniversare, asta s-ar putea să o coste viaţa.

După plecarea crabului, Regina le rugă pe Zânele Ursitoare să îi ferească

fata de această grea urgie. Iar Zânele hotărâră să construiască un palat fără gea-

muri şi fără uşi, în care să o crească împreună pe Prinţesă, până când avea să treacă perioada fatală. Trei bătăi de baghetă fură de ajuns pentru a face să apară

acel palat în care razele soarelui nu puteau ajunge şi în care lumina venea doar

de la candele şi de la lămpile aprinse. Dar acestea erau atât de multe, încât palatul era luminat de parcă ar fi fost mereu ziuă!

Darurile cu care o înzestraseră Zânele Ursitoare o făcură pe fetiţă să înveţe

repede. Iar frumuseţea ei uimea pe toată lumea!

30


C|PRIOARA ALB|

31


C|PRIOARA ALB|

32


C | PRI OA R A A L B |

Atunci când Prinţesa Dorinţă se apropie de a cincisprezecea aniversare, Re-

gina ordonă să i se facă portretul şi îl trimise tuturor regatelor din lume.

Şi n-a fost Prinţ care să n-o îndrăgească! Dar dintre toţi, doar unul singur nu

fu în stare să o dea uitării – Prinţul Războinic. Într-atât de vrăjit fu acesta de fru-

museţea Prinţesei Dorinţă, încât se închise în camera lui, fără ca nimeni să-l poată înţelege. Unii dintre curteni chiar îndrăzniră să îi spună Regelui că Prinţul Războinic şi-a pierdut minţile; stă închis în odaia lui cu orele şi vorbeşte cu năluca unei Prinţese.

Regele îl chemă numaidecât înaintea lui şi îl întrebă ce îl tulbură. Prinţul se

aruncă la picioarele tatălui său şi zise:

— Mărturisesc tată, Măria Ta, că sunt îndrăgostit la nebunie de Prinţesa

Dorinţă şi vreau să mă însor cu ea!

Apoi Prinţul aduse dinaintea tatălui său portretul.

— Oh, dragul meu Războinic, ai încuviinţarea mea! îi zise Regele. Sunt sigur

că voi întineri şi eu, dacă voi avea o asemenea minunăţie de Prinţesă drept noră la curtea mea.

Prinţul Războinic îşi mai rugă tatăl să trimită degrabă un sol la curtea Prin-

ţesei Dorinţă, pentru a o încredinţa de toată afecţiunea lui. Astfel fu ales solul Becaţină, căruia Prinţul îi spuse:

— Ţine minte, dragul meu Becaţină, însăşi viaţa mea depinde de această

căsătorie. Nu uita să-i transmiţi Prinţesei toată dragostea ce i-o port.

Solul Becaţină încuviinţă, apoi plecă luând cu dânsul multe daruri pentru

Prinţesă şi un portret al Prinţului.

La aflarea veştii, părinţii Prinţesei fură peste măsură de bucuroşi, fiindcă au-

ziseră de meritele Prinţului Războinic. Şi se bucurară la gândul că, iată, fata lor urma să aibă un soţ atât de potrivit.

33


C | P RIOA R A AL B |

Regele şi Regina fură de acord ca solul să o vadă pe Prinţesa Dorinţă, însă

Zâna Lalea o avertiză pe Regină:

— Ai grijă, Măria Ta! Nu-l lăsa pe sol să o vadă. Şi nici din palat n-o lăsa să

iasă înainte să împlinească cincisprezece ani. Altminteri o mare nenorocire se va abate asupră-i!

Regina promise să îi urmeze sfatul. Astfel că atunci când solul ceru să intre

la Prinţesă, fu surprins să afle că nu i se mai permitea s-o vadă.

— Nu e niciun capriciu de-al nostru! îl asigură Regele, după care îi povesti

solului întreaga istorie a Prinţesei Dorinţă.

În zilele care trecură, Regina nu îi vorbi Prinţesei, dar ea află că i se pregă-

teşte o nuntă nemaipomenită.

Când solul se întoarse însă la Prinţul Războinic, iar acesta află că nu îşi putea

vedea Prinţesa mai devreme de trei luni de zile, căzu bolnav la pat.

În tot acest timp, copila admiră portretul Prinţului Războinic, de care se în-

drăgosti pe loc, neştiind însă câtă durere îi pricinuise fără vrerea ei. Prinţesa Do-

rinţă avea două domnişoare de companie: Micsandra şi Spin-Lung. Micsandra o iubea nespus pe Prinţesa Dorinţă şi îi era credincioasă, dar Spin-Lung era

foarte geloasă pe stăpâna ei. Mama acesteia era fosta guvernantă a Prinţesei, ri-

dicată acum la rangul de primă-doamnă de companie. În ciuda acestui lucru însă, pentru că era mama lui Spin-Lung, nici ea nu îi dorea binele Prinţesei Dorinţă.

După o bucată de vreme, solul Becaţină fu din nou trimis să le spună părin-

ţilor Prinţesei că dacă nici acum nu îi vor permite Prinţului Războinic să o vadă,

acesta va muri de dragul fetei. Astfel că într-un sfârşit Regele şi Regina promiseră că până seara vor lua o hotărâre în această privinţă.

Regina se duse la Dorinţă şi îi povesti ce i se întâmplase sortitului ei. Iar mâh-

nirea fetei fu peste măsură de mare!

34


C | PRI OA R A A L B |

— Nu te întrista, iubita mea copilă! îi zise Regina. Cu siguranţă vei putea să-l

vindeci! Nu sunt însă foarte sigură ce va face Zâna Fântânii, dacă vei ieşi din acest palat...

— N-aş putea să mă duc la el într-o trăsură? întrebă Prinţesa. Într-una în

care să stau complet ferită de lumina zilei şi care să nu se deschidă decât noaptea, ca să pot mânca? Astfel aş putea ajunge în siguranţă la palatul lui.

Regele şi Regina fură de acord cu planul fetei şi dădură de veste prin solul

Becaţină că Prinţesa îşi va vedea sortitul. Apoi puseră să se construiască acea trăsură, ornată toată cu broderii roz şi argintii. Caleaşca nu avea nicio fereastră, iar unul dintre dregători fu însărcinat cu păstrarea cheilor de la uşile ei.

Astfel Prinţesa Dorinţă fu închisă în trăsură, împreună cu doamna şi dom-

nişoarele ei de companie: Micsandra şi Spin-Lung. Spin-Lung o invidia mult pe Prinţesă şi era îndrăgostită în taină de ursitul acesteia, de Prinţul Războinic. De

fapt, ea îi şi spusese mamei sale că ar muri dacă nunta stăpânei ar avea într-adevăr loc. Iar mama fetei, prima-doamnă de onoare, făcu tot ce îi stătea în putere pentru ca nunta Prinţesei Dorinţă să nu aibă loc.

Regele şi Regina avuseseră un sentiment neplăcut în legătură cu călătoria

fetei, dar Prinţesa porni totuşi la drum. Iar după câteva zile, pe când se aflau

aproape de castelul Prinţului Războinic, domnişoara Spin-Lung îşi văzu planul pus în aplicare.

Atunci când soarele amiezii era sus, mama lui Spin-Lung tăie acoperişul ca-

leştii cu un cuţit, lăsând-o pe Dorinţă pradă razelor lui. Astfel că atunci, pentru întâia oară în viaţă, Prinţesa văzu lumina zilei!

Copila privi cu teamă lumina. Apoi sări de îndată din caleaşcă, sub înfăţişa-

rea unei Căprioare Albe şi fugi în adâncurile întunecate ale codrului, ca să se ascundă.

35


C | P RIOAR A A L B |

În tot acest timp, Zâna Fântânii, care era şi cauza acestei transformări, părea

pornită să distrugă lumea. Tunetele şi fulgerele iscate ca din senin îi înspăi-

mântară chiar şi pe cei mai îndrăzneţi dintre curteni, care dădură bir cu fugiţii. Numai Micsandra sări iute din caleaşcă, urmându-şi stăpâna în pădure.

Spin-Lung şi mama ei nu fugiră. Şi după ce Spin-Lung se îmbrăcă în hainele

Prinţesei Dorinţă, porniră amândouă să-i întâlnească pe Rege şi pe fiul acestuia, Prinţul Războinic.

Când ajunseră acolo, întreaga curte înaintă pentru a o întâmpina pe falsa

Prinţesă. Dar în momentul în care Regele se apropie de Spin-Lung, întrebă îngrozit:

— Vai, Doamne! Dar ce îmi e dat să văd?

— Sire, grăi atunci mama prefăcutei, înaintând cu îndrăzneală, aceasta e

Prinţesa Dorinţă ce vă aduce cu ea scrisori din partea Regelui şi a Reginei-

Mamă. De asemenea, iată, vă încredinţez şi caseta cu bijuterii pe care ei mi-au dat-o să v-o aduc!

Regele ascultă toate acestea în tăcere, iar Prinţul apropiindu-se de Spin-Lung

văzu că aceasta era pe atât de urâtă pe cât era Dorinţă de frumoasă şi suspină către Rege:

— Am fost trădat!

— Ce vrei să spui, Măria Ta? îl întrebă Spin-Lung. Că n-ai să te însori cu mine? Regele şi Prinţul Războinic nu îi răspunseră, dar dădură poruncă gărzilor

ca nou-venitele să fie duse în oraş şi găzduite într-un turn.

Prinţul Războinic fu copleşit de cele întâmplate, astfel că nu mai îndură tra-

iul la curte şi hotărî să plece în secret şi să îşi găsească un locşor retras, în care să-şi trăiască ce îi mai rămăsese din mizerabila lui viaţă.

38


C | PRI OA R A A L B |

Îi spuse toate acestea servitorului său, Becaţină, care se oferi să îl însoţească

oriunde s-ar ascunde. La plecare, Prinţul le lăsă Regelui şi Reginei o scrisoare

în care îi asigura că de îndată ce inima îi va fi mai uşoară, se va întoarce acasă. Astfel, când toţi se înghesuiau să-l consoleze pe Rege pentru pierderea su-

ferită, Prinţul Războinic şi Becaţină zburau departe de palat. După numai trei

zile ajunseră într-o pădure mare şi întunecată. Acolo făcură un popas şi înce-

pură să caute fructe ca să îşi ameţească foamea. Mai cu seamă că Prinţul încă era bolnav.

Iată că a trecut vreme îndelungată de când am lăsat-o în pădure pe Că-

prioara Albă! Între timp, Zâna Lalea fu nespus de tristă din cauza celor întâm-

plate, aşa că o conduse nevăzută prin pădure pe Micsandra, gândind că aceasta are să-şi aline stăpâna. Dar în timp ce Micsandra îşi căuta stăpâna, Căprioara

Albă fu cea care o zări pe ea şi, sărind peste un pârâu, fugi cu agerime spre

domnişoara ei de onoare. Micsandra privi Căprioara Albă şi o recunoscu pe dată. Putea jura că e draga ei Prinţesă!

Scena o înduioşă într-atât pe Zâna Lalea încât apăru pe dată lângă fete.

Micsandra o rugă să o aducă pe Dorinţă la forma ei naturală.

— Nu pot face asta! îi răspunse Zâna Lalea. Dar îi pot scurta pedeapsa şi o

mai pot îndulci. Atunci când ziua face loc nopţii, va putea părăsi forma de Căprioară. Dar de îndată ce se vor ivi zorii, se va întoarce la ea şi va fugi în

codru să zburde alături de alte animale. Dacă sunteţi de acord, mai zise Zâna Lalea, vă pot duce pe amândouă la o cabană.

Micsandra încuviinţă, aşa că Zâna le ghidă spre o cabană pe treptele căreia

le aştepta o bătrână care împletea un coş de răchită. Cum Zâna dispăruse, fetele se lăsară conduse de bătrână într-o odaie frumoasă, în care se aflau două paturi mititele.

39


C | P RIOA R A AL B |

Imediat ce se întunecă, Dorinţă lepădă pielea de Căprioară şi deveni din nou

Prinţesă. Apoi o îmbrăţişă pe Micsandra şi îi spuse că o va răsplăti pentru ajutorul ei de îndată ce blestemul va lua sfârşit. Bătrâna bătu la uşa lor şi le servi

cu nişte fructe, apoi se culcară. Când se lumină de ziuă, Dorinţă luă din nou forma Căprioarei Albe şi fugi în pădure.

În tot acest timp, după ce dormise dus o noapte întreagă, Prinţul se trezi şi

intră şi el în pădure. Şi după ce colindă el aşa o vreme, văzu o Căprioară Albă, nimeni alta decât Prinţesa Dorinţă. Neştiind însă cine este, Prinţul îşi îndreptă arcul spre dânsa şi ţinti. Săgeata o răni pe Căprioară într-o labă. Şi dacă n-ar fi fost protejată de către Zâna Lalea, probabil că ar fi murit pe dată. Aşa însă Zâna

o făcu scăpată! Iar Prinţul îi pierdu urma şi într-un târziu, fiind foarte ostenit, renunţă să mai alerge după ea.

A doua zi, Prinţul se afundă iarăşi în pădure, hotărât ca de astă dată să nu

mai lase să îi scape Căprioara Albă. Dar afară era foarte cald, iar Prinţul se întinse lângă o tufă şi adormi pe dată.

În timp ce dormea, Căprioara Albă se apropie de el, pentru a-l vedea mai

bine şi îl trezi fără să vrea. Surpriza Prinţului fu foarte mare când o văzu atât

de aproape şi începu să alerge după dânsa prin pădure. La un moment dat Că-

prioara nu mai putu fugi, iar Prinţul se apropie de ea, de data asta cu blândeţe. Văzu că o lăsaseră toate puterile, aşa că rupse nişte rămurele şi îi bandajă laba rănită cu ramuri, cu feşe şi cu muşchi.

Apoi se aşeză lângă dânsa, ca s-o vegheze!

Dar noaptea se apropia cu paşi repezi. Căprioara Albă nu se gândea decât

cum să scape mai iute de lângă Prinţ. Iar atunci când el se duse să îi aducă nişte

apă dintr-un pârâu, Căprioara Albă îşi adună ultimele puteri şi fugi la căsuţa din pădure.

40


C|PRIOARA ALB|

41


C|PRIOARA ALB|

42


C | PRI OA R A A L B |

Când Prinţul se întoarse, Căprioara Albă dispăruse! Oricât o căută, nu mai

dădu de ea. Aşa că se înapoie la trăsură şi îi povesti servitorului său toată în-

tâmplarea, acuzând Căprioara de nerecunoştinţă. Becaţină îl povăţui să o pedepsească atunci când i se va oferi din nou ocazia.

A doua zi, Prinţesa Dorinţă se transformă din nou în Căprioara cea Albă şi

se ascunse în pădure. Căprioara tocmai îşi găsise un locşor sigur, într-un tufiş, când îl simţi pe Prinţ apropiindu-se. Acesta trase cu o săgeată spre acel tufiş ce părea să mişte şi o lovi din nou în lăbuţă. Şi Căprioara Albă căzu!

Când văzu pe cine lovise, Prinţul fu foarte îndurerat şi culese din nou nişte

ierburi şi îi îngriji laba care sângera.

Dar iată că din nou se apropia timpul să se întoarcă la căsuţa din pădure.

Prinţul însă, simţind că dacă o lasă din nou liberă Căprioara va fugi iar, îi legă labele de rădăcina unui copac şi porni să-l caute pe Becaţină.

Cum noaptea era aproape şi Prinţesa nu mai ajungea la căsuţa din pădure,

Micsandra porni să o caute şi când o găsi, începu să-i dezlege labele. Dar

tocmai atunci apărură şi Prinţul şi Becaţină. Aşa că Micsandra se văzu nevoită să se scuze.

— Căprioara asta a fost a mea, înainte să fie a dumneavoastră, Sire! spuse

Micsandra. Mai degrabă mi-aş pierde viaţa decât s-o pierd pe dânsa!

Auzind acestea, Prinţul, generos, le lăsă să plece. Fetele se întoarseră la căsuţa

din pădure, iar Prinţul le urmă îndeaproape. Când ajunseră acolo, Prinţul o în-

trebă pe bătrâna ce stătea în prag cine e fata aceea, dar bătrâna îi răspunse că n-o cunoaşte. Becaţină îi spuse însă stăpânului său că el parcă şi-o aduce aminte. Seamănă mult cu una dintre domnişoarele de companie ale Prinţesei Dorinţă.

Între timp, în odaia din căsuţă, Micsandra pansa mâna rănită a Prinţesei din

care sângele curgea şiroaie. Şi amândouă erau tare supărate.

43


C | P RIOA R A A L B |

— Ah! suspină Prinţesa. Oare va trebui să fiu mereu Căprioară în timpul zilei şi să îl văd cum îşi îndreaptă arcul spre mine, fără să fiu în stare să-i vorbesc?

Becaţină, care trăgea cu urechea, le auzi ce-şi zic şi îi spuse Prinţului, care privi pe fereastră şi o recunoscu de îndată pe Prinţesă. Aşa că după ce bătu încetişor la uşă, o deschise şi se aruncă la picioarele Prinţesei Dorinţă. — Nu e cu putinţă! Tu erai cea pe care am rănit-o?

Dar Prinţesa îl iertă şi îi vorbi atât de blând, încât el nu se mai îndoi nicio clipă de dragostea pe care fata i-o purta. Prinţesa îi povesti de cele puse la cale de Spin-Lung şi de mama acesteia, iar Prinţul Războinic promise să le pedepsească. Chiar atunci se auzi un corn de vânătoare şi Prinţul, privind pe fereastră, recunoscu însemnele regatului său. Văzu curteni şi multe trăsuri. Apoi îşi văzu tatăl şi alergă spre dânsul ca să-i povestească despre norocul său de a o descoperi pe adevărata Prinţesă. Şi atunci blestemul se destrămă... Totul se întâmplase aşa datorită Zânei Lalea. Căci drăguţa casă din pădure fusese a ei şi tot ea fusese bătrâna ce şezuse-n prag! La scurtă vreme, Prinţul Războinic şi Prinţesa Dorinţă se căsătoriră în prezenţa celor şase Zâne Ursitoare, iar Micsandra şi Becaţină le urmară exemplul şi îi slujiră cu credinţă împreună, până la sfârşitul zilelor lor.


P R I N } E S A S TEA-FRUMOAS| de Marie-Catherine Le Jumel de Barneville, baroneasă d’Aulnoy

emult de tot, trăiau odată trei Prinţese neasemuit de frumoase, care se numeau Roşcovana, Bruna şi Bălăioara.

Acestea se retrăseseră într-un conac de ţară, împreună cu mama lor, o Prinţesă ce îşi pierduse întreaga avere.

Într-o bună zi, o bătrână sărmană veni în căsuţa lor şi le ceru ceva de pomană. Prinţesa-Mamă, o bucătăreasă

neîntrecută, o servi pe bătrână cu o mâncare gustoasă. După ce termină de

mâncat, femeia, care era de fapt o Zână, îi spuse Prinţesei-Mamă că bunătatea ei nu va rămâne nerăsplătită, apoi dispăru.

Chiar în acea clipă însă se întâmplă să ajungă la conac un Rege, însoţit de

fratele lui şi de Lordul Amiral. Cu toţii fură uluiţi de frumuseţea copilelor, astfel că Regele o ceru de îndată în căsătorie pe cea mai mică dintre fete, pe Bălăioara. Fratele lui se însură cu Bruna, iar Lordul Amiral cu Roşcovana.

După care tot Zâna – care fusese şi cauza acestor fericite întâmplări! – îi dărui

Bălăioarei, la scurtă vreme, trei copii de vis: doi băieţi şi o fetiţă. Pruncii aveau

cu toţii părul presărat cu nestemate, la gât purtau lănţişoare de aur, iar în fruntea fiecăruia strălucea câte o stea de diamant.

În acelaşi timp şi Bruna, sora Bălăioarei, născu un băieţel. Astfel, din pricina

copiilor, cele două surori deveniră şi mai apropiate decât fuseseră înainte. Roş-

covana însă începuse să le invidieze şi să se înstrăineze de dânsele. Iar Regina bătrână, mama Regelui, le ura şi ea pe nurorile ei.

45


PRI N}ES A ST E A - F R U M OAS|

Bruna muri la scurt timp după naşterea fiului ei, şi cum Regele era plecat

într-un război teribil, Roşcovana se alie cu Regina bătrână, urzind în taină să o piardă pe Bălăioara.

Într-o zi Regina-Mamă îi porunci cameristei sale, numită Minciună, să-i

sugrume pe cei trei copii ai Bălăioarei şi pe băiatul Brunei şi să-i îngroape în mare taină.

Dar tocmai când camerista se pregătea să execute cumplita poruncă pe care

o primise, fu izbită de frumuseţea pruncilor, ce păreau protejaţi de steluţele din frunte, astfel că îi cruţă.

Femeia găsi o barcă pe malul mării. Aşa că după ce îi aşeză pe cei patru copii

într-un leagăn, îi puse în barcă şi le dădu drumul să plutească pe mare, în derivă.

Barca ajunse în curând în mijlocul mării. Valurile vuiau, ploaia cădea în şu-

voaie şi tunetele se înteţeau asurzitoare. Minciună nu se îndoi nicio clipă că

barca avea să fie scufundată, aşa că se simţi eliberată la gândul că micuţii vor pieri în cele din urmă şi astfel îşi va fi îndeplinit, indirect, porunca.

Dar Zâna cea bună îi protejă pe cei mici. Şi după ce navigară aşa timp de

şapte zile încheiate, cei patru copii fură găsiti de un Corsar. Omul fu atât de im-

presionat de frumuseţea pruncilor încât schimbă de îndată direcţia în care naviga şi se întoarse acasă. Acolo îi lăsă în grija nevestei sale, care nu avea copii şi care se bucură nespus atunci când soţul îi puse copilaşii în braţe.

Apoi admirară împreună frumuseţea copiilor, steluţele ce le luceau în frunte

şi lanţurile de aur, care nu le puteau fi luate de la gât. Dar şi mai mare fu

uimirea femeii atunci când încercă să îi pieptene. Pentru că la fiecare trecere a pieptenelui, din părul copiilor picau perle, rubine, diamante şi smaralde.

Femeia îi arătă şi soţului minunea, iar acesta fu nu mai puţin surprins decât

ea. Apoi îi spuse nevestei sale:

46


PRIN}ESA STEA-FRUMOAS|

47


PRI N}E S A ST E A- F R U M OA S|

— Dacă pruncii aceştia continuă să ne dăruiască asemenea comori, în curând

voi sfârşi prin a stăpâni marea-ntreagă!

Soţia Corsarului, pe numele ei Corsina, fu foarte încântată de cele ce li se în-

tâmplaseră şi-i iubi nespus pe copii. Ea o numi pe Prinţesă, Stea-Frumoasă, pe fratele ei mai vârstnic, Micul-Soare, pe al doilea, Fericitul, iar pe fiul Brunei, Drag.

Pe măsură ce copiii creşteau, Corsarul acordă o importanţă mare educaţiei

odraslelor sale de suflet, fiind convins că naşterea acestora era învăluită într-un mister pe cât de mare, pe atât de însemnat.

De atunci însă Corsarul şi soţia lui nu mai vorbiră despre felul în care îi gă-

siseră pe copii, iar aceştia crescură repede şi foarte uniţi. Prinţul Drag însă o iubea mai mult pe Prinţesa Stea-Frumoasă decât pe ceilalţi doi fraţi ai săi.

Într-una dintre zile, Prinţesa Stea-Frumoasă îl auzi pe Corsar sfătuindu-se cu

soţia lui.

— Atunci când i-am descoperit, zicea Corsarul, n-am remarcat niciun indiciu

care să-mi spună ceva despre locul în care s-au născut. Dar cred, mai spuse

omul, că Drag nu e fratele lor de drept. Nu are nici stea în frunte, nici lanţ de aur la gât, nici nu-i curg nestemate din păr atunci când se piaptănă.

Prinţesa Stea-Frumoasă alergă degrabă la fraţii ei şi le povesti totul. Aceştia

îşi rugară părinţii adoptivi să îi lase să descopere misterul naşterii lor. Şi după îndelungi insistenţe, primiră consimţământul.

Un vas minunat fu pregătit şi frumoasa Prinţesă şi cei trei Prinţi plecară.

Erau hotărâţi să ajungă până în locul în care îi găsise Corsarul. Prinţii chiar se gândiră să facă un sacrificiu Zânelor, pentru a cere în schimb protecţie. Dar

când erau cât pe ce să jertfească o porumbiţă, Prinţesa o salvă, fiindu-i milă de dânsa. În acel moment, o Sirenă ieşi din apă şi le spuse:

— Lăsaţi-vă vasul să plutească liber! Apoi acostaţi acolo unde va opri!

48


PRI N}ES A ST E A - F R U M OAS|

Și aşa plutiră ei o vreme pe mare, până când ajunseră în apropierea unui

oraş atât de frumos, încât Prinţii de-abia aşteptau ca vasul lor să intre cât mai repede în port. Iar vrerea le fu în scurt timp îndeplinită! În port se adună o

mulţime numeroasă, fiindcă oamenii observară foarte repede magnificul vas care ancorase şi erau curioşi să-l vadă de aproape.

Unii dintre ei alergară la Rege şi îi aduseră la cunoştinţă noutăţile, iar acesta

ieşi pe terasă şi privi spre mare.

— Iată-l pe Majestatea Sa! strigă mulţimea.

Văzându-l pe Rege, Prinţesa Stea-Frumoasă făcu numaidecât o plecăciune

adâncă.

Regele îi privi la rândul său pe cei patru Prinţi şi fu impresionat de înfăţi-

şarea lor strălucitoare şi de bunele lor maniere. Aşa că îi luă de îndată sub protecţia lui.

Regele fu atât de încântat de cei patru tineri, încât se grăbi la Regina bătrână,

mama lui, să îi vorbească despre steluţele din fruntea copiilor şi despre tot ceea ce-l uimise la înfăţişarea acestora.

Reginei însă îi stătu inima-n loc la gândul că Minciună, în loc să piardă copiii,

aşa cum îi poruncise ea, o trădase. Astfel că după ce plecă Regele, o chemă la dânsa, cu gândul s-o omoare. Minciună mărturisi că nu îi îndeplinise porunca întocmai, dar fu iertată, atunci când promise că va încerca din nou.

La scurt timp, Minciună se duse în dreptul ferestrei de la odaia Prinţesei şi

cântă un cântecel atât de drăguţ, încât Stea-Frumoasă o invită înăuntru.

— Draga mea copilă, îi spuse Minciună, ai fost binecuvântată cu atâta fru-

museţe, dar totuşi îţi lipseşte un lucru: Apa-Dansatoare. Eu dacă aş avea-o, n-ai vedea niciun fir de păr alb la tâmpla mea şi nici vreun rid pe faţă!

— Dar unde aş putea găsi oare această Apă-Dansatoare? întrebă Prinţesa

Stea-Frumoasă.

49


PRI N}ES A ST E A- F R U M OA S|

— În Pădurea Luminată! îi răspunse Minciună. Ai trei fraţi. Oare niciunul nu

te iubeşte suficient de mult ca să se ducă până acolo şi să îţi aducă măcar puţin din acea apă?

— Toţi fraţii mă iubesc mult, zise copila, dar unul dintre ei ştiu că nu mi-ar

refuza niciodată nimic.

Apoi bătrâna cea perfidă se retrase, bucurându-se în sinea ei că avusese atât

de mare succes.

Când Prinţii se întoarseră de la vânătoare, o găsiră pe sora lor adâncită în

gânduri, după discuţia avută cu Minciună. Iar îngândurarea ei fu atât de evidentă, încât Drag, pe care nu îl interesa decât cum să îi fie pe plac, curând află

şi cauza tulburării fetei. În ciuda insistenţei fraţilor mai mici, îşi înhămă calul alb şi porni în căutarea Apei-Dansatoare.

Minciună era foarte nerăbdătoare să afle rezultatul sfatului ei. Și când auzi

că Drag plecase deja, fu peste măsură de mulţumită. Aşa că îi aduse la cunoştinţă toate acestea Reginei-Mamă.

— Recunosc acum, Mărită Doamnă, zise Minciună, că sunt aceiaşi patru

copii. Dar unul dintre ei, Prinţul Drag, a plecat deja să caute Apa-Dansatoare, deci se îndreaptă cu paşi repezi spre pieire. Cât despre ceilalţi trei, voi găsi alte căi pentru a-i înlătura.

Planul pe care vicleana îl ticluise pentru Prinţul Drag era unul foarte sigur,

fiindcă Apa-Dansatoare nu era uşor de obţinut. Erau atât de binecunoscute

nenorocirile pe care le adusese celor care o căutaseră şi o văzuseră, încât puţini mai ştiau drumul până la ea.

Trecuseră opt zile de când Prinţul Drag plecase spre pădure. Şi acum suferea

din cauza unei călduri din ce în ce mai mari, o căldură care nu era dată de

Soare. Prinţul nu se dumiri despre ce e vorba până când nu văzu în vârful dealului Pădurea Luminată.

50


PRIN}ESA STEA-FRUMOAS|

51


PRI N}ES A ST E A - F R U M OAS|

Toţi copacii ardeau fără să li se fi dat foc şi aruncau cu flăcări atât de departe

încât totul în jurul pădurii era pârjolit.

La vederea pădurii, Prinţul descălecă, gata să se lase pradă disperării. Teama

lui cea mai mare era că urma să moară de sete. Dar chiar în acea clipă, ca un făcut, Prinţul zări în faţa lui o fântână; aşa că se apropie, dorind să ia puţină apă în plosca aurită pe care o purta mereu la el.

În fântâna aceea însă Prinţul văzu o porumbiţă care se îneca. Şi pentru că i

se făcu milă de ea, o ajută să iasă.

— Prinţe Drag, îi spuse porumbiţa, îţi sunt recunoscătoare! Drept răsplată te

voi ghida către Apa-Dansatoare, la care fără mine n-ai fi putut ajunge. Apa se găseşte într-o fântână fermecată, aflată în mijlocul Pădurii Luminate şi nu poţi răzbate până la ea decât mergând pe sub pământ.

Atunci, ca din senin, se adunară acolo o sumedenie de animale ale pădurii

care începură să sape un tunel. Drag urmă sfatul porumbiţei şi coborî în sub-

teran, în tunelul pe care animalele îl săpaseră pentru dânsul. Prinţul urmă pasărea, care îl conduse astfel până la fântâna fermecată. Apoi îşi umplu vasul de aur cu Apă-Dansatoare şi se întoarse acasă pe acelaşi drum pe care venise.

Când reveni acasă, Drag o găsi pe Stea-Frumoasă stând îndurerată la umbra

unui copac. Dar când îl zări venind, Prinţesa fu atât de fericită încât de-abia ştiu cum să-l primească mai bine.

Bătrâna Minciună află prin spioanele ei că Prinţul Drag se întorsese acasă şi

că Prinţesa, după ce îşi spălase faţa cu Apă-Dansatoare, se făcuse de o mie de ori mai frumoasă.

Atunci Minciună se grăbi să-i povestească Prinţesei despre Mărul-Cântăreţ,

cel care te ajută să cânţi cu glas de privighetoare, şi o făcu să-l râvnească şi pe

acesta. Iar Prinţul Drag din nou o văzu abătută. Şi când află cauza supărării

52


PRIN}ESA STEA-FRUMOAS|

53


PRI N}ES A ST E A - F R U MOAS|

fetei, încălecă pe calul său alb şi porni iarăşi la drum, lăsând în urma lui doar o scrisoare pentru Stea-Frumoasă. Regele îşi aminti de copilă şi de fraţii ei şi le reproşă că nu îl vizitaseră încă. Prinţii se scuzară spunându-i Regelui că absenţa fratelui lor, Drag, i-a împiedicat până acum să îl viziteze. Între timp, Prinţul Drag află de la un tânăr plăcut cu care stătuse de vorbă pe drum unde se afla Mărul-Cântăreţ. Dar după ce călători o vreme fără să vadă nici urmă de măr, el zări o porumbiţă căzându-i la picioare, aproape moartă. Lui Drag i se făcu milă de ea şi o obloji. — Bună ziua, frumosule Drag! zise porumbiţa. Pari sortit să-mi salvezi viaţa,

iar eu să-ţi întorc mereu favoarea. Ai pornit să cauţi Mărul-Cântăreţ, dar trebuie

să ştii că acesta e păzit de un Dragon teribil. Apoi, drept recompensă că o vindecase, porumbiţa îl conduse pe Prinţ la un castel în care se găseau multe armuri, toate din sticlă. Urmând sfaturile porumbiţei, el îmbrăcă o armură şi porni să-l întâlnească pe Dragon. Bestia îl întâmpină pe Drag suflând foc cu cele două capete ale sale. Dar când se oglindi în armura Prinţului, Dragonul se sperie de imaginea lui. Se opri şi privi temător spre Prinţ, pe care armura îl făcea să arate în ochii Dragonului ca unul dintre semenii lui. Apoi dihania îşi luă zborul de lângă Drag şi se aruncă în abis. Prinţul Drag găsi copacul, ce era înconjurat de oasele celor care încercaseră să-i culeagă roadele, şi după ce luă un Măr-Cântăreţ, se întoarse înapoi acasă la Prinţesa Stea-Frumoasă. Atâta timp cât el fusese plecat, copila nu dormise, iar atunci când îl văzu apropiindu-se, alergă într-un suflet spre el. Când Minciună auzi cântecul dulce al mărului, durerea ei fu fără margini, fiindcă în loc să îi piardă pe cei patru copii, prin uneltirile ei, le făcuse numai bine. Aşa că se mai duse încă o dată la Prinţesă şi o întristă spunându-i că

54


PRIN}ESA STEA-FRUMOAS|

55


PRI N}ES A ST E A - F R U M OAS|

Apa-Dansatoare şi Mărul-Cântăreţ n-au nicio valoare fără mica Pasăre Verde, care îţi poate răspunde cu glas omenesc la orice întrebare.

Desigur, Drag plecă din nou şi, după îndelungi căutări, află că această pasăre

îşi avea sălaşul în vârful unui munte înalt şi îngheţat. După o zi şi o noapte de căţărări, Drag ajunse în vârful muntelui, care era foarte înalt şi foarte abrupt. Şi

chiar acolo sus de tot, în vârf, se afla şi Pasărea Verde, care glăsuia ca un oracol, spunând lucruri minunate. El se gândi că dacă se mişcă rapid o poate prinde, fiindcă mica Pasăre Verde părea foarte plăpândă.

Drag descălecă şi se mai căţără puţin, apoi întinse mâna către pasăre. Dar

când să o prindă, muntele se desfăcu în două şi Prinţul căzu într-o grotă adâncă şi rămase încremenit, ca o statuie.

Drag nu putea să se mişte deloc, darămite să se mai şi plângă de situaţia

cumplită în care ajunsese. În jur, peste trei mii de cavaleri care făcuseră aceeaşi greşeală ca şi el erau în aceeaşi stare. Şi singurul lucru ce le era permis era să se privească unul pe altul!

Timpul trecea tare greu pentru Stea-Frumoasă, pentru că nu primise niciun

semn de la Drag. Ca s-o aline, Micul-Soare porni să-l caute. Dar şi el fu împietrit şi căzu în prăpastie alături de Drag. Prima persoană pe care o văzu acolo Micul-

Soare fu chiar Drag, dar nu-şi putură spune nimic unul celuilalt. Iar după ei, la scurtă vreme, căzu şi fratele lor mai mic, Prinţul Fericit.

Minciună află că Prinţii nu se mai întorseseră acasă şi fu mulţumită pentru

că planul ei avusese, în sfârşit, succes.

Stea-Frumoasă se întristă foarte tare, dar nu mai stătu nicio clipă pe gânduri

şi plecă în căutarea fraţilor ei.

Prinţesa era deghizată în cavaler, dar nu purta altă armură în afara coifului

ei. Atunci când ajunse aproape de stâncă era foarte frig şi fata văzu o porumbiţă zăcând îngheţată în zăpadă.

56


PRIN}ESA STEA-FRUMOAS|

57


PRIN}ESA STEA-FRUMOAS|

58


P RIN }ES A S T E A -F R U MOAS|

Stea-Frumoasă o luă în căuşul palmelor şi o încălzi, aducând-o la viaţă. Şi de îndată auzi o voce, care îi spuse: — În ciuda deghizării tale, ştiu cine eşti! zise porumbiţa. Urmează-mi sfatul. Când vei ajunge în vârful stâncii să începi să cânţi cel mai frumos cântec pe care îl ştii. Pasărea te va asculta. Apoi prefă-te că dormi. Şi numai când Pasărea Verde mă va vedea şi va veni după mine, numai atunci poţi să o prinzi! Iar toate se petrecură întocmai cum spusese porumbiţa! După ce fu prinsă, Pasărea Verde cerşi îndurare. — În primul rând, îi spuse Stea-Frumoasă, trebuie să-mi eliberezi fraţii. — Sub aripa mea dreaptă vei găsi o pană roşie, răspunse Pasărea Verde. Smulge-o şi atinge vârful stâncii cu ea. Prinţesa urmă întocmai instrucţiunile, apoi intră în peşteră. Îi văzu acolo pe fraţii ei, alături de mulţi alţi cavaleri. Stea-Frumoasă alergă într-un suflet la Drag, care nu ştia însă cine se ascunde sub coiful acela şi nici nu putea să se mişte ori să vorbească. Pasărea Verde îi spuse Prinţesei să şteargă cu pana roşie gura şi ochii celor pe care vrea să-i dezlege de vrajă. Iar Stea-Frumoasă, din bunătate, îi trezi pe toţi cavalerii. În final, Prinţii se prezentară cu toţii în faţa Regelui, iar Pasărea Verde îi spuse acestuia că Stea-Frumoasă, Prinţul Micul-Soare şi Prinţul Fericit erau copiii lui, iar Drag, nepotul lui. Regina Bălăioara, care fusese în doliu după ei în toţi aceşti ani, îi îmbrăţişă, iar Regina-Mamă, Roşcovana şi servitoarea Minciună fură aspru pedepsite pentru uneltirile lor. Apoi, pentru că Drag era cel mai frumos şi mai curajos cavaler de la curte, Regele consimţi ca acesta să se căsătorească cu fiica lui, Prinţesa Stea-Frumoasă. Şi într-un sfârşit, pentru ca toată lumea să fie mulţumită, Regele trimise şi după bătrânul Corsar şi după soţia acestuia, care fură răsplătiţi pentru că îi crescuseră atât de frumos pe cei patru copii.


A L A D I N { I L A MPA FERMECAT| poveste din suita Nopţilor Arabe

ladin era fiul unui croitor sărac ce trăia în Orientul Înde-

părtat. Băiatul era un copil răsfăţat, ce iubea mai mult

joaca decât munca. Astfel că atunci când Mustafa, tatăl lui, muri, Aladin nu fu în stare să îşi asigure traiul de unul

singur. Iar mama lui, sărmana, trebuia să toarcă bumbac cât era ziua de lungă pentru a câştiga câţiva bănuţi şi a

avea ce pune pe masă. Dar ea îşi iubea fiul, ştiind că acesta era totuşi bun în

adâncul inimii lui. Şi spera ca atunci când băiatul va mai creşte, acesta să ajungă un om de vază în oraşul său.

Într-una dintre zile însă, pe când Aladin cutreiera împrejurimile oraşului,

un bătrân îl sfredeli cu privirea, apoi se apropie de dânsul şi îi spuse că el e

fratele tatălui său. Îi povesti că fusese plecat pentru multă vreme într-o ţară îndepărtată, dar că acum se întorsese în oraşul lui natal şi ar vrea să-şi ajute nepotul să îşi facă un rost în lume.

Apoi, bătrânul puse un inel pe degetul băiatului, zicându-i că niciun rău nu

i se va putea întâmpla, atâta timp cât va purta inelul.

Străinul acela însă nu era nici unchiul lui Aladin, nici vreo altă rudă mai în-

depărtată, ci era un Magician viclean care voia doar să se folosească de băiat.

Vrăjitorul îl duse pe Aladin departe de oraş, până când ajunseră la nişte

munţi înalţi şi întunecoşi. Aici Vrăjitorul aprinse un foc şi începu să bolborosească vorbe numai de el ştiute.

60


ALADIN {I LAMPA FERMECAT|

61


ALADIN {I LAMPA FERMECAT|

62


A L A D I N { I L A MPA F E R M E C AT |

Pământul se despică, iar cei doi văzură cum o trapă de piatră se dădu la o

parte dinaintea lor. După ce îi întinse o făclie ca să-şi lumineze calea, Magicianul îl îndemnă pe Aladin să coboare scările, spunându-i că la capătul acestora va găsi trei încăperi. Îl povăţui să treacă prin ele fără să le atingă pereţii, apoi

să deschidă uşa ultimei camere şi să străbată grădina minunată ce îi va apărea în faţă. Apoi, după ce va mai coborî alte câteva trepte, Vrăjitorul îi spuse că va ajunge pe o terasă, unde într-o mică nişă va găsi o Lampă. Porunca Magului era

ca Aladin să stingă lumina Lămpii, să o golească de ulei şi să i-o aducă de îndată.

Aladin coborî scările şi văzu că toate cele povestite de Vrăjitor erau ade-

vărate. Păşi cu băgare de seamă prin cele trei săli, în aşa fel încât să nu le atingă pereţii, întocmai cum fusese povăţuit. Şi odată ce se văzu afară şi din ultima sală, Aladin străbătu o grădină minunată. Apoi ajunse la terasa pomenită, luă Lampa din nişă, îi goli uleiul şi o vârî în buzunar.

La întoarcere, Aladin fu din nou vrăjit de minunăţiile grădinii prin care tre-

cea: de păsări, de copacii fermecaţi pe care îi întâlnea în cale, precum şi de

fructele rare, ce străluceau de parcă ar fi fost făurite din sticlă colorată. Astfel

că nu se putu abţine şi culese câteva asemenea fructe, pe care le vârî la loc sigur, în buzunar. După care se întoarse la unchiul său şi îi spuse să-l ajute să sară peste treptele şubrede care îi mai rămăseseră de urcat până la trapă. — Dă-mi mai întâi Lampa! îi zise bătrânul mânios.

— Nu ţi-o dau până nu mă ajuţi să ies de aici în siguranţă, răspunse băiatul. Atunci Vrăjitorul închise trapa şi îl lăsă acolo pe Aladin să putrezească singur,

în întuneric. Băiatul strigă după ajutor, dar nimeni nu-l auzi. Aşa că zăcu în întuneric trei zile şi trei nopţi încheiate, fiind pe deplin încredinţat că avea să moară

63


A L A D IN { I LA MPA F E R M E C AT |

în curând. La un moment dat însă, din greşeală, băiatul dădu cu mâna peste inelul dăruit de Vrăjitor şi dintr-odată răsări în faţa lui o arătare care îi spuse:

— Eu sunt sclavul tău, stăpâne, sunt Duhul Inelului! Spune-mi ce dorinţă ai

vrea să-*i îndeplinesc?

Aladin îi răspunse Duhului Inelului că vrea să fie din nou liber şi să ajungă

de îndată la mama lui. Astfel, într-o clipă numai, Aladin se trezi la el acasă.

Bătrâna lui mamă se bucură foarte mult când îl văzu, iar Aladin îi povesti toate câte i se întâmplaseră. Mama îi ceru să vadă şi ea Lampa pe care a adus-o şi o şterse puţin de praf, ca să o facă să strălucească.

Chiar atunci amândoi fură uimiţi să vadă cum răsare dinaintea lor altă arătare

stranie, mai mare decât prima – Duhul Lămpii. Duhul îi întrebă care le e porunca. Auzind că tot ce îşi doreau era doar o masă îmbelşugată, Duhul Lămpii făcu

să apară de îndată un servitor, care le servi stăpânilor tot felul de bucate minunate în talere de argint.

Văzând norocul care dăduse peste dânşii, după ce terminară de mâncat,

Aladin şi mama lui vândură farfuriile şi paharele de argint, iar cu banii obţinuţi pe ele trăiră vreo câteva săptămâni în linişte şi belşug.

Datorită Duhului Lămpii, Aladin era acum mereu îmbrăcat în straie fru-

moase şi primenite şi se plimba pe străzi fără nicio grijă.

Într-una dintre zile, se întâmplă ca Aladin să o vadă pe diafana Bulbul, fiica

Sultanului, întorcându-se de la o baie publică, împreună cu alaiul care o însoţea. Aladin fu atât de impresionat de frumuseţea Prinţesei încât se îndrăgosti

de ea pe dată. Se întoarse acasă şi îi spuse mamei sale că trebuie să meargă la Sultan şi să îl roage să îi dea mâna Prinţesei. Sărmana femeie îşi închipui că fiul

ei înnebunise, dar Aladin nu numai că ştia ce comori putea dobândi cu ajutorul

64


ALADIN {I LAMPA FERMECAT|

65


ALADIN {I LAMPA FERMECAT|

66


A L A D I N { I L A MPA F E R M E C AT |

Lămpii Fermecate, dar între timp aflase şi cât valorau acele fructe strălucitoare, pe care el le crezuse din sticlă colorată.

La început, Aladin îi trimise Sultanului în dar un bol plin cu asemenea fructe

şi îi ceru prin mama sa mâna Prinţesei Bulbul. Văzând cât de bogat era Aladin, Sultanul îi spuse mamei acestuia:

— Voi îndeplini rugămintea fiului tău numai dacă în două săptămâni îmi

va trimite patruzeci de astfel de boluri cu fructe din nestemate, cărate de tot atâţia servitori, frumos înveşmântaţi!

Sultanul gândi atunci că aşa îl va putea ţine pe Aladin la distanţă, dar, în

acelaşi timp, va putea păstra şi darul pe care tocmai îl primise.

Dar la sorocul cuvenit, Duhul Lămpii îl ajută pe Aladin fără nicio greutate

şi îi trimise Sultanului cele patruzeci de boluri cu fructe din nestemate, împreună cu servitorii frumos înveşmântaţi. Atunci, văzând cât era de bogat Aladin, Sultanul se învoi, dar nu fără regret, să îi dea fata de soţie.

Prinţesa Bulbul se mărită astfel cu Aladin, iar Duhului Lămpii îl ajută şi de

această dată pe norocosul tânăr. La nuntă, mirii îmbrăcară haine neasemuit de fru-

moase, fură purtaţi de cai de rasă şi însoţiţi de un alai numeros. Iar slugile lor aruncau mulţimii galbeni de aur, pentru ca şi săracii să se bucure de nunta stăpânilor.

De îndată ce se căsătoriră, Aladin îi porunci Duhului Lămpii să îi construias-

că, în decurs de numai o noapte, un palat de o frumuseţe rară. Astfel că Aladin şi soţia lui trăiră acolo fericiţi o vreme.

Într-una dintre zile însă, pe când Aladin se afla cu Sultanul la vânătoare,

Vrăjitorul cel viclean, care auzise de norocul băiatului, se întoarse în oraş pentru a pune mâna pe Lampa Fermecată.

67


ALADIN {I LAMPA FERMECAT|

68


A L A D I N { I L A MPA F E R M E C AT |

Magul se deghiză într-un bătrân neguţător de Lămpi şi începu să strige cât

îl ţinea gura pe străzile oraşului:

— Schimb lămpi noi pentru lămpi vechi!

Auzindu-l pe bătrân, Prinţesa Bulbul se gândi ce bine ar fi să dea ea Lampa

cea veche a soţului ei şi să primească în schimb una nouă. Aşa că făcură târgul, iar Vrăjitorul intră astfel în posesia Lămpii Fermecate.

Apoi Magul îi porunci Duhului Lămpii să mute palatul, cu tot cu Prinţesă,

tocmai în îndepărtata Africă. Atunci când văzu că Prinţesa dispăruse, cu tot cu palat, Aladin se întristă peste măsură, iar Sultanul fu atât de mânios încât îi spuse lui Aladin că are să îl omoare, dacă nu îi aduce fata înapoi în trei zile.

Aladin chemă atunci Duhul Inelului. Dar acesta nu fu în stare decât să îl

ducă până în Africa, în locul în care se afla acum palatul.

Prinţesa Bulbul se bucură foarte mult când îl văzu pe Aladin, dar se amărî

când pricepu că ea fusese cauza pentru care se întâmplaseră toate necazurile, pentru că înstrăinase Lampa Fermecată. Dar Aladin o mângâie şi îi spuse să nu

mai fie tristă, fiindcă el se gândise la un plan prin care aveau să intre din nou

în stăpânirea Lămpii Fermecate. Apoi Aladin plecă, dar se întoarse în aceeaşi zi, aducând cu sine o licoare adormitoare. Aladin îşi sfătui soţia să toarne li-

coarea în paharul cu vin al Vrăjitorului, astfel încât, după ce acesta avea să adoarmă, ei să îi poată lua Lampa Fermecată.

Şi toate se întâmplară aşa cum plănuiseră! Vrăjitorul bău vinul, adormi, iar

Aladin intră din nou în stăpânirea Lămpii Fermecate. Apoi chemară Duhul Lămpii şi îi porunciră să îi ducă înapoi, în oraşul lor natal.

Sultanul se bucură mult la întoarcerea lor, iar Aladin şi Prinţesa Bulbul trăiră

fericiţi până la adânci bătrâneţi.


FRU M OAS A ADORMIT| de Jakob şi Wilhelm Grimm răiau odată, în vremuri demult apuse, un Rege şi-o Regină care nu mai erau tineri. Dar cu toate că soarta nu se în-

durase să le hărăzească un urmaş, nu trecea nicio zi în care să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!”. Însă pruncul cel râvnit se lăsă aşteptat multă vreme. Într-una dintre zile se întâmplă ca pe când Regina se îmbăia, o broască mare să sară din apă pe prundişul malului şi să îi spună: — Află, Mărită Regină, că dorinţa îţi va fi îndeplinită! În mai puţin de un an vei avea o fiică! Şi aşa cum prevesti broasca, aşa se şi întâmplă! Regina aduse pe lume o fetiţă atât de frumoasă, încât Regele nu îşi mai încăpea în piele de bucurie şi nu mai înceta să o admire. Dar cum era un om tare generos, care dorea să se mai bucure şi alţii de fericirea ce dăduse peste dânşii, Regele puse la cale o mare petrecere. Iar la petrecerea aceea, Regele şi Regina nu chemară numai rudele,

prietenii ori cunoscuţii, ci şi pe nişte femei înţelepte, numite Ursitoare, în speranţa că acestea vor fi favorabile copilei. În acel regat trăiau pe atunci treisprezece asemenea doamne. Dar pentru că Regele şi Regina n-aveau decât douăsprezece tacâmuri şi pocale aurite, una dintre Ursitoare nu fu poftită la ospăţ. Petrecera a fost una cum nu se mai pomenise, iar la sfârşitul ei Ursitoarele păşiră în faţă pentru a-şi prezenta darurile micuţei Prinţese. Una dintre ele îi

70


F RU M OA SA A D O R M I T |

dărui copilei virtute, alta înţelepciune, a treia frumuseţe, iar şirul darurilor continuă cu tot ceea ce un om şi-ar mai putea dori pe lume.

Şi chiar pe când cea de-a unsprezecea Ursitoare îşi încheie urarea, ajunse

acolo şi cea de-a treisprezecea surată, aceea care nu fusese invitată. Ea

ardea de nerăbdare să se răzbune şi, fără nicio urmă de respect, le spuse feţelor încoronate:

— Eu îi urez Prinţesei ca în ajunul celei de-a cincisprezecea aniversări să se

înţepe într-un fus şi să moară.

Apoi, fără să mai adauge un cuvânt în plus, se întoarse pe călcâie şi părăsi

petrecerea.

Toţi musafirii fură îngroziţi din cauza celor întâmplate. Dar cea de-a două-

sprezecea Ursitoare veni în faţă, pentru că ea nu îşi rostise încă urarea. Şi cu toate că nu avea puterea să anuleze profeţia suratei sale, o mai putea îndulci puţin. Aşa că zise:

— Prinţesa nu va muri, ci va cădea într-un somn adânc care va dura o sută

de ani. Apoi va fi trezită de fiul unui Rege, care o va lua de soţie şi vor trăi mulţi ani fericiţi împreună!

Regele însă refuză să accepte cele auzite. Pentru că dorea să-şi salveze copila

chiar şi de acea mare nenorocire, dădu ordin ca toate fusele din regat să fie arse.

Anii trecură şi Prinţesa crescu având toate darurile cu care o înzestraseră

Ursitoarele. Era atât de frumoasă, de modestă, de blândă, de bună la suflet şi de înţeleaptă, încât oricine o vedea nu se putea să nu o îndrăgească pe dată.

Se întâmplă însă ca într-una dintre zile, foarte aproape de cea de-a cinci-

sprezecea aniversare a Prinţesei, Regele şi Regina să plece de acasă şi să o lase singură în castel. Prinţesa colindă atunci toate încăperile palatului până

când ajunse într-un turn vechi. Acolo fata se căţără pe scările şubrede şi

71


F RU M OA SA A DO R M I T |

dădu de o uşă mică, în care se vedea o cheie ruginită ieşind din broască. Şi atunci când Prinţesa intră în încăpere, văzu o bătrână care torcea lână cu un fus.

— Bună ziua, bunicuţo! zise copila. Ce faci acolo?

— Iaca torc şi eu, răspunse bătrâna, dând uşurel din cap.

— Şi ce este lucrul acela care se învârte atât de vioi? întrebă fata şi luând

fusul în mână, se apucă la rândul ei să toarcă. Dar nu trecu mai mult de o clipă

că profeţia se şi împlini: Prinţesa îşi înţepă degetul în fus şi leşină pe un pat care se afla acolo, apoi căzu într-un somn adânc ca moartea. Imediat totul în jurul ei căzu la fel, întru grea odihnă. Întreg palatul adormi! Regele şi Regina, care tocmai se întorseseră şi se aflau în sala tronului, adormiră alături de

întreaga curte. Adormiră şi caii în grajduri şi câinii prin cotloanele curţii şi porumbeii pe acoperiş şi muştele pe perete. Carnea ce se rumenea în vatră se opri din sfârâială, iar bucătarul care tocmai voia să îl altoiască pe unul dintre băieţii din bucătărie, îl lăsă şi adormi pe loc.

Şi vântul parcă se opri şi el! Astfel că nicio adiere nu se mai simţi printre ra-

murile copacilor din împrejurimi.

După o vreme, de jur împrejurul castelului începu să crească un tufăriş de

mărăcini, cu spini ascuţiţi, care devenea tot mai des pe an ce trecea, până când

zidurile castelului fură ascunse în întregime. Şi nimic nu se mai putea vedea în afară de vârfurile acoperişurilor!

Între timp, povestea Prinţesei Adormite – căci aşa o numeau cu toţii pe tânăra

şi nefericita Prinţesă Rosamunde – se răspândi cu repeziciune până în ţări înde-

părtate. Şi mulţi fii de Regi au vrut să o salveze încercând să străbată gardul de spini ce înconjura castelul, dar n-a fost chip să o ajute, nici să-şi salveze viaţa. Pen-

tru că mărăcinii se prindeau laolaltă ca nişte mâini ghimpoase şi, cum nu-i lăsau nici să intre, dar nici să iasă, Prinţii rămâneau acolo şi piereau unul câte unul.

72


FRUMOA SA ADORMIT|

73


FRUMOA SA ADORMIT|

74


F RU M OA SA A D O R M I T |

La mulţi ani după aceea, se întâmplă să ajungă prin pădurile din jurul

castelului şi fiul unui alt Rege. Acesta află de la un bătrân despre palatul în-

conjurat de spini, despre Frumoasa Prinţesă Rosamunde care dormea în el de o sută de ani şi despre Regele, Regina şi întreaga curte care se odihneau alături de dânsa.

Tot bătrânul îi mai povesti că aflase de la bunicul lui cum că mulţi fii de Regi

încercaseră în trecut să o salveze, dar niciunul dintre aceştia nu reuşise să străbată gardul des de mărăcini din jurul castelului. Dar Prinţul îi spuse încrezător:

— Nu îmi e teamă să încerc! Eu voi învinge şi o voi salva pe frumoasa

Prinţesă Rosamunde!

Bătrânelul încercă să îl facă să renunţe, dar Prinţul nu-l ascultă.

Întâmplarea făcu însă ca suta de ani să fi fost tocmai pe trecute. Sorocul celei

de-a douăsprezecea Ursitoare era aproape împlinit şi atunci când Prinţul se apropie de castel era exact ziua în care Prinţesa putea fi salvată. Spinii se trans-

formară în nişte flori uriaşe şi frumos mirositoare, care se dădură în lături, lăsându-l să treacă.

Şi când intră în curtea castelului, Prinţul văzu caii şi câinii de vânătoare

adormiţi, iar pe acoperiş zări porumbeii dormind cu capul vârât între aripi.

Apoi când păşi înăuntru, Prinţul văzu muştele dormind pe pereţi şi pe bucă-

tar stând împietrit cu mâna întinsă spre slujitorul care greşise. Mai văzu şi o servitoare încremenită cu o găină neagră în poală, înainte să apuce s-o cureţe.

Apoi urcă în sala tronului şi acolo găsi întreaga curte adormită, iar pe Rege şi pe Regină îi văzu dormind duşi pe tronurile lor.

Dar în ciuda lucrurilor atât de stranii pe care le văzu, Prinţul nu se opri, ci

merse mai departe. Şi merse atât de încet încât, în timp ce înainta, îşi putea auzi

75


FRUMOA SA ADORMIT|

78


F RU M OA SA A DO R M I T |

bătăile inimii. Într-un sfârşit, ajunse şi în turn. Urcă scările şubrede şi deschise uşa cea mică din odaia în care dormea Prinţesa Rosamunde.

Când Prinţul o văzu cât e de frumoasă în somnul ei, nu îşi putu întoarce privirea. Aşa că se aplecă şi o trezi cu un sărut. Fata deschise ochii şi îl privi cu căldură. Apoi coborâră împreună în sala cea mare, unde Regele, Regina şi întreaga curte se treziseră şi ei. Tot astfel cum se treziră caii şi câinii din curte sau

porumbeii de pe acoperişuri, care îşi scoseseră capul dintre aripi, priviră în jur, luându-şi apoi zborul. Muştele de pe pereţi se treziră şi ele. Focul se înteţi frigând friptura, bucătarul se dezmetici şi îi dădu servitorului o palmă straşnică după ureche, încât acesta se duse de-a rostogolul, iar slujnica se apucă să cureţe de pene găina neagră pe care încă o mai ţinea în poală. Ca prin farmec, aşa cum venise, somnul magic al întregii curţi luă sfârşit! Curtenii au mers din nou, s-au mişcat, au vorbit şi au râs, întocmai cum făcuseră cu un veac în urmă! Iar Regele şi Regina se bucurară atât de mult că toate se sfârşiseră cu bine, încât ţinură morţiş ca nunta tinerilor să aibă loc chiar în acea zi. Astfel se făcu o petrecere de pomină: nunta Prinţului şi a Prinţesei Adormite din Pădure, care trăiră fericiţi până la sfârşitul zilelor lor.


Basme alese  

Povesti soptite, ilustrate in stil victorian de Sir Walter Crane. Un videobook produs de Mediamorphosis acompaniind volumul pe hartie si au...

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you