Page 1

Scurt fragment rトピfoibil extras din volumul Kindle disponibil pe site-urile Amazon din SUA, Marea Britanie sau Germania


mediamorphosis

© 2011 – Toate drepturile asupra ediţiei electronice sunt rezervate Editurii Mediamorphosis, Bucureşti. Prezentul fragment promoţional poate fi reprodus, înregistrat sau transmis către public în orice formă sau prin orice mijloace fără acordul editurii.

Colaj copertă: Dinu Mihai Fotografii copertă: Photos8.com

Redactor: Maia Costea

www.mediamorphosis.ro office@mediamorphosis.ro tel.(+4) 031 407 3772 | fax (+4) 031 815 1545


Sosirea în Lafavaria

CAPITALA ARDARIEI. Întotdeauna am ştiut că e capitala Ardariei. Mă obligaseră să o învăţ la şcoală, cu ani în urmă. Geografia nu a fost niciodată punctul meu forte, iar cea a ţărilor actualmente candidate pentru intrarea în confederaţie, cu atât mai puţin. Nici din punct de vedere lingvistic, nici cultural ori de altă natură aceste state cu popoarele din ele nu mă interesau. Ar fi putut foarte bine să nu fi existat niciodată pe hartă, amănuntul nu m-ar fi deranjat. Am fi avut un golf de proporţii considerabile în acea parte a continentului nostru şi atâta tot. Şi mie îmi place marea: cu cât mai multă, cu atât mai bine. Şi iată că fusesem sortit să trăiesc şi să muncesc în acea ţară, de unde ne veneau doar produse cosmetice şi veşti despre cutremure de pământ şi ierni catastrofale, cu temperaturi mult prea scăzute pentru a permite organismelor pluricelulare să supravieţuiască – cel puţin după părerea mea. Mai veneau şi unele ştiri din lumea baschetului, sport în care ardarii excelau, însă, cum pe mine mă interesează doar fotbalul, polo-ul pe apă, şahul şi tenisul, eram perfect imun la recepţionarea unor astfel de informaţii. Ştiu că au făcut multă garagaţă când au câştigat cupa mondială de baschet, sau un eveniment de genul ăsta, care se desfăşurase taman la noi, în urmă cu vreo zece ani.


I-am văzut pe suporterii lor defilând gălăgioşi pe străzile liniştitului nostru oraş, inclusiv prin faţa imobilului nostru. Avionul AIRdaria Airlines plutea în aer, cu turbinele vuind puternic, peste vocea stewardesei care mă întreba dacă nu cumva vreau încă un pahar cu suc. Nu vroiam. A părut contrariată. Bineînţeles, mă resimţeam încă de pe urma discursului inspectorului. Acesta constituise încununarea absurdităţilor ultimelor zile şi, de departe, ascultarea lui fusese cel mai straniu moment din viaţa mea de până atunci. Din şirul de argumente prin care se voia deculpabilizarea instituţiei poliţieneşti, a Statului în general, şi punerea mea în faţa faptului împlinit, am reţinut esenţialul – şi l-am pus în ordine în mintea mea în cele două ore şi jumătate de aşteptare de pe aeroport. Reuşisem astfel să văd ceva mai clar – dacă nu evenimentele, măcar ceea ce doreau ei să mă facă să cred despre evenimente. Pe scurt: un război cu profunde consecinţe izbucnise. Eram implicaţi. Puternicii noştri aliaţi făcuseră nişte experienţe revoluţionare, care avuseseră efecte secundare. Era foarte posibil ca dedublarea mea şi dispariţia soţiei mele să fi fost urmarea acestor experienţe. Soţia mea putea fi considerată pierdută pe vecie, sau cel puţin nu se ştia unde era şi dacă şi cum ar putea să se întoarcă într-o zi. Peste câţiva ani, dacă previziunile lor erau corecte, ţara noastră urma să fie depopulată, în scopul colonizării fostei Uniuni a Sudului, despre a cărei existenţă aflasem cu această ocazie (într-adevăr, se pare că eram serios pe dinafară cu realităţile politice ale momentului). Pentru că mă dedublasem şi mai ales pentru că îmi pierdusem soţia, statul urma să mă menajeze.


Dat fiind că eram profesor de engleză, el mă trimitea (pentru a mă proteja) în Ardaria, ca să predau franceza, limbă pe care o cunoşteam sumar. Asta era totul. Clar ca lumina zilei. Dacă nu mă gândeam la ea? Bineînţeles că mă gândeam! Cum să nu mă fi gândit! Iubita mea soţie, dispărută pentru totdeauna... De fapt... Nu, nu mă gândeam la ea. Nu m-am gândit nici o clipă la ea. Adică m-am gândit, însă nu am simţit nimic. . Nu am putut să. Oricât m-am căznit. Deşi nici nu m-am căznit. Dacă aş fi ajuns în acea primă după-amiază de la începutul coşmarului acasă şi mi-aş fi găsit soţia înjunghiată, într-o baltă de sânge, ori cu ochii deschişi în cada de baie, având încă în mână uscătorul de păr care îi pusese capăt zilelor, m-aş fi îngrozit şi aş fi plâns cu lacrimi amare şi sincere, aşa cum e şi firesc. Însă imersiunea mea în aberant s-a făcut pe ocolite şi în acelaşi timp cu mijloace extrem de persuasive, în absenţa oricăror dovezi. Nimeni nu îmi putea dovedi că totul nu era decât o maşinaţiune ale cărei implicaţii îmi scăpau şi că soţia mea nu era acasă, îngrijorată de dispariţia mea. Că José 2 nu era de fapt o sosie, un actor care de luni de zile îmi învăţase rolul cu desăvârşire, în pofida ţoalelor sale imunde. Nimeni şi nimic. Doar semnul din naştere de pe sânul stâng, pe care nu îl mai aveam. Mă convinseseră cu siguranţa lor. Imersiune totală în aberant. Proba butoiului – unul din cele două suplicii cu adevărat legale şi autorizate în Evul Mediu civilizat şi normativ. Ca să văd adevărul. Ca să devin părtaş al adevărului, prin tăcerea mea


care urma să fie mai mult decât un răspuns. Şi iată, mă aflam deja deasupra munţilor Caşuri (vârful Sarlolan, 3024 de metri, zicea ghidul pe care sergentul mi-l strecurase în geamantan). Eram acolo, îmi acceptasem soarta – probabil pentru că nu vedeam cum aş fi putut să o refuz. Afişarea siguranţei de sine e cel mai bun argument. Dictată de starea de lucruri, o cacealma, de cele mai multe ori, convinge. A convins şi în cazul meu. A izbucnit un război îndepărtat şi din această cauză soţia mea nu mai este, iar eu mă duc să predau franceza în Ardaria. Cărţile pe care sergentul mi le vârâse între haine: „Round trip to Ardaria – A land of contrasts“ (Lonely Planet). „La pratique du français“ (Editions Larousse). Un „dicţionar de ardară – franceză, franceză – ardară“. „Lafavaria, Tripolon, Zarwanil – as cidades do noreste.“ În cele două ore şi jumătate de zbor, am aflat că Ardaria e o ţară de 65.637 , cu o populaţie de 6 milioane de locuitori, majoritatea creştini monofiziţi. După secole de dictatură, Ardaria se putea lăuda cu o continuitate de douăzeci de ani a sistemului democratic parlamentar. Economia se pare că trecea printr-o recesiune majoră, de cincizeci de ani încoace. La ceasul integrării în Confederaţie, Ardaria manifesta o serioasă criză identitară, naţiunea ei având sentimente împărţite între păstrarea specificului naţional şi adoptarea deplină a principiilor liberale – singura soluţie de ajungere la un grad de prosperitate mulţumitor. Ardaria are câteva păduri – câte au mai rămas după devastatorul incendiu din 1976, adevărat dezastru ecologic, la scară continentală. În ele, fotografii pot admira râsul alb, o specie


endemică şi pe cale de dispariţie. Astăzi mai trăiesc optzeci de exemplare, căutate fără milă de braconieri, în mare lor majoritate finanţaţi de clasa politică locală. Ardaria nu are ieşire la mare – şi-a pierdut coasta litorală cu 300 de ani în urmă, iar repetatele încercări de a smulge măcar o fâşie de coastă de la Republica Fumarilor ori chiar de la Tawarstanul Democratic de Sud au eşuat în mod repetat şi fără drept de apel. Se pare că lipsa accesului la mare a produs o psihoză naţională cronică şi acest element trebuie luat în calcul întotdeauna atunci când vizitatorul încearcă să descifreze comportamentul localnicilor. Ardaria are nişte munţi frumoşi, înalţi şi înzăpeziţi, dar investitorii locali nu au reuşit să se pună niciodată de acord în legătură cu exploatarea turistică a acestora – cele trei staţiuni de schi existente fiind în paragină de mai bine de două decenii, cu toate că în vremurile lor de glorie ele găzduiseră oaspeţi celebri precum Anthony Quinn, ori Marele Duce Jean al Luxemburgului. Dintre oraşele principale e de reţinut vechea capitală, Saora, unde centrul istoric numără câteva remarcabile clădiri în stil Art Nouveau, însă al cărei parc municipal este foarte prost întreţinut. Cât despre capitală, Lafavaria, se pare că oraşul, renumit altădată pentru grădinile sale şi o anumită viaţă boemă dominată de festivaluri de muzică şi cenacluri literare, astăzi nu prezintă cine ştie ce interes pentru vizitatorul străin. Este o urbe întinsă, de 800.000 de locuitori, cu nenumărate cartiere cenuşii de periferie, care se întind tentacular în toate direcţiile. Centrul istoric, singura parte cu adevărat „urbană“ (în înţelesul urbanistic pe care noi occidentalii îl dăm termenului) cuprinde câteva muzee şi două


frumoase biserici monofizite în stil neo-romanic ardar. Acest centru e minuscul faţă de întinderea oraşului: îl poţi parcurge pe jos de-a lungul şi de-a latul într-o jumătate de oră. Limba ardară se pare că a împrumutat enorm din alte limbi de circulaţie mai largă, precum engleza, franceza, spaniola, persana şi vechea egipteană, în asemenea măsură încât substratul lingvistic autohton reprezintă astăzi mai puţin de 30% din fondul lexical. Totuşi, datorită unei gramatici indo-europene conservatoare şi a unor trăsături care apropie structura ardarei de cea a limbilor semite, învăţarea ei se pare că e foarte dificilă, chiar şi la nivelul conversaţiei uzuale. Gastronomia ardară corespunde unor preparate cu multă ceapă, oţet şi carne tocată. Băuturile spirtoase sunt la ele acasă, într-o ţară a iernilor cumplit de aspre. Alte ocupaţii tradiţionale, olăritul şi ţesutul lânii... Am închis ghidul, apoi ochii. Am înţeles ceea ce era de înţeles: o ţară în care nu văd de ce aş fi pus piciorul vreodată. Interes, zero. Există şi atât. Dar uite că va trebui să o cunosc. Măcar atât cât să pot lucra în ea şase luni, un an sau doi, cât o fi prevăzut contractul. Am deschis de mai multe ori dosarul bleumarin cu toate clauzele contractuale ale misiunii mele, însă de fiecare dată privirea mea aluneca între paragrafele puchinoase, precedate de numere de capitole, secţiuni, titluri şi sub-titluri. Undeva pe acolo trebuie să existe şi descrierea precisă a misiunii mele – deşi contrariul nu m-ar surprinde peste măsură. Poate cu asta ar fi trebuit să încep, însă... „Relaţiile tripolare de dispensă încadrate schimburilor cu caracter educativ corespund prevederilor de realizare a unui


cadru comun diversificat care să dinamizeze schimburile interconfederale, dar în egală măsură cu noile candidate, în spiritul prevederilor globale ale politicii confederale de instruire şi difuziune culturală (vezi Carta Generală de Acţiune a Organizaţiilor Guvernamentale şi Non-Guvernamentale, fascicolul 10, 3.14.29b.) Pentru aceasta, fiecare misiune corespunde implementării unei...“ Am închis cu zgomot dosarul. Chiar nu se putea. Vocea aseptică a stewardesei ne-a anunţat că peste zece minute aveam să ajungem la Aeroportul Libertat din Lafavaria. Aha, iată-mă. Urma să... Dumnezeule, Fabiola! Fabiola, soţia mea! Ai dispărut pentru totdeauna şi eu nu sunt în stare să mă gândesc la tine. Probabil că organismul meu refuză... Oricum, nu e firesc. E firesc să plângi, e firesc să boceşti. Era soţia mea! Partenera mea de viaţă! Am petrecut momente plăcute împreună! Ce mă voi face fără tine? Şi dintr-o dată mi s-a pus un nod în gât şi lacrimile au început să curgă de la sine. Hohoteam cu faţa îngropată în batistă. Am simţit pe umăr mâna prevenitoare a stewardesei. Are you OK, sir? Yes... fine...

[...]


Domnul da Silva face turism

SE APROPIA IARNA, faimoasa şi teribila iarnă ardară şi mă întrebam la ce anume ar fi trebuit să mă aştept. Cunoştinţele mele de ardară deveniseră remarcabile, aş putea afirma, cu oarece lipsă de modestie. Directorul şcolii era perfect mulţumit de prestaţia mea profesională, banii de la Confederaţie îmi erau viraţi cu promptitudine, la fiecare sfârşit de lună, războiul era devastator, însă departe, şi în timpul liber mă vedeam cu Mira, ieşeam cu ea la o bere, o ajutam la tradus filme ori mă culcam cu ea. Eram la început de decembrie. Cu o sâmbătă în urmă trecusem neinvitaţi pe la atelierul Alianei, care ne primise cu o uitătură piezişă: – Am treabă. Ce căutaţi aici? – Vrem să te corupem, a zis Mira. José n-a vizitat nici un cimitir de când e aici. Aliana a făcut ochii mari, ca şi cum i s-ar fi anunţat o enormitate. – Nu se poate! Şi îndrăzneşti să-l aduci la mine? Tu ce-ai păzit? – Mă gândeam să-i ofer un ghid de calitate, a surâs prietena mea. Aliana a lăsat compoziţia la care lucra, s-a îmbrăcat şi am plecat cu toţii spre cimitirul Samterin, pe jos.


– Cine a venit în Ardaria, să meargă la cimitir, a început la faţa locului explicaţia Aliana, pe un ton didactic. În Ardaria nu vezi oameni vii. Viii sunt creaturi degenerate ale crepusculului care parazitează visele morţilor. Ardaria e AICI, a spus ea, izbind cu vârful bastonului o cruce de marmură străjuită de doi îngeraşi. Şi e mai bine aşa. O, ţara noastră e frumoasă! Numai că e moartă. Dar asta e o problemă? Uitaţi-vă împrejur: morminte faine. Ardarii ştiu unde să investească. A crede că pot face ceva cu viaţa lor e o jignire adusă inteligenţei şi bunului simţ. Dar ardarii nu sunt proşti – ei profită de existenţa lor letargică pentru a lăsa urme trainice. Cimitirele noastre... nici un urbanist nu le-a sistematizat, nici un conducător luminat nu le-a răscolit. Aici la Samterin vei vedea morminte vechi de o mie de ani. Aici identitatea noastră nu s-a alterat: de la întemeierea bisericii naţionale monofizite şi până astăzi. Aici e ce a mai rămas din noi. Şi nimic din noi nu s-a pierdut. Oamenii se nasc şi mor, ţărâna se întoarce în ţărână, însă aici ceva rămâne. Rămâne o urmă. În nici o altă ţară nu există specializarea de arhitect funerar, validată de şase ani de studii. În nici o altă ţară oamenii nu încep să strângă bani pentru groapă la vârsta de 18 ani. Te-ai întreba poate, domnul meu, de ce niciodată n-ai auzit despre lucrurile acestea. Nu te mira, despre moarte nu se vorbeşte niciodată. Moartea înseamnă acţiune. Numai viaţa e letargică. Spun că adevărata valoare a acestui neam se regăseşte în ţintirimurile lui – şi am dreptate. Căci dacă ar fi să mă iau după realizările noastre recente, cimitirele ar trebui să fie şi ele supra-etajate – blocuri de 17 etaje. Morminte cu balconaş, cu debarale anexe unde să înghesuie defuncţii gogonelele de la


parastase. Însă moartea e un lucru serios. Viaţa-i doar o glumă. O glumă de prost gust. Ne-a condus apoi pe alei, printre plumbuite aripi de heruvimi, vestale cu chipul înlăcrimat, despletite peste lespezi, trâmbiţe ale judecăţii de apoi pe care se încolăcea iedera, matroane înmărmurite în poze pios-lascive, largi în şolduri şi cu un umăr dezgolit, busturi de domni cu monoclu, pălărie şi mustaţă, donjoane romantice ori mausolee de cărămidă. Cimitirul creştea în toate părţile, urca şi cobora pe trei coline, iar în mijlocul lui curgea un râuleţ cu maluri pietruite. De-a lungul acestuia, din când în când, trecea câte o garoafă, iar malurile erau flanelate cu un strat decolorat de panglici de jerbă, care fuseseră luate cu vremea de apă şi vânt. Am văzut Pereţii cu Gânduri, pe care muritorii îşi scriau singuri epitafuri, din cele mai vechi timpuri şi unde puteai găsi catrene sculptate cu alfabetul colţuros ardar, dinaintea trecerii la grafia latină. Am văzut şi neliniştitoarea Scară a Teilor, de pe aleea cu acelaşi nume, pe care nimeni nu urca şi pe care se vedeau urme de mâini, de parcă cineva urmărit de groază ar fi încercat să se caţăre în patru labe. Era o veche legendă, pe care acum nu mi-o mai amintesc. Îmi amintesc numai că toate acele urme erau roşii şi toate se opreau la jumătatea scării. Aliana nu punea nici o secundă la îndoială că acele urme de mâini ar fi aparţinut defuncţilor. Se pare că după ce îţi moare cineva, te poţi duce acolo să vezi dacă au apărut noi amprente. Dar se zice că nu e bine, s-ar putea să îi poarte ghinion pe lumea ailaltă. Am văzut şi cavoul domniţei Smaranda, lângă zidurile căruia se spune că Başir, regele cântăreţ, ar fi cântat din lăută vreme de


optsprezece nopţi, când, conform aceleiaşi legende, se sculaseră din somn toţi morţii de pe alee, numai inima de piatră a domniţei nu a vrut să se scoale la viaţă şi să îl ierte pentru uciderea amantului său, Dargerin. Vergelele îndoite ale ţarcurilor, crucile sfărâmate şi copacii noduroşi crescuţi strâmb mai pomenesc şi astăzi de stricăciunile prilejuite de morţii înviaţi de cântul regelui, a cărui suferinţă a fost oprită numai atunci când fidelul lui sfetnic, Tanemud, s-a îndurat să îl răpună cu o săgeată. Şi dacă până atunci văzusem că ardarii sunt un popor evlavios, ultimele mele îndoieli asupra credinţei lor nestrămutate în viaţa de apoi s-au risipit în momentul în care am dat peste morminte de dată recentă, aparţinând ştabilor oraşului, care erau dotate cu curent electric şi cu conexiune internet rapidă şi nelimitată, pentru uzul defuncţilor. Se spune că ţăranul ardar are trei perechi de pantofi: pe prima o poartă toată viaţa, de la 18 ani. Celelalte două, păstrate curate şi noi, îl vor urma în mormânt: una pentru viaţa de după moarte de zi cu zi şi alta pentru ocaziile speciale. – Dacă nu vine iarna, ar trebui să te ducem zilele astea să vezi şi un cimitir de ţară, a zis Aliana. E altceva. Ţăranii nu au nevoie de rafinament – ei au nevoie de proporţii. Un cimitir de ţară are suprafaţa unui sat. Cavourile sunt nişte bordeie de paie şi musai să aibă un cămin cu lemne uscate la dispoziţia strămoşilor. În secolul 19, chiaburii instituiseră cutiile poştale – morţii lor erau abonaţi la Naţiunea şi Săptămâna politică. De altfel, când arhivele naţionale au ars din temelii, s-au putut recupera din cimitire colecţii complete ale principalelor ziare politice şi culturale ale vremii! Ţăranul nu


are noţiunea arhitecturii mortuare. Pentru el, dacă există viaţă după moarte, ea nu are cum să fie diferită de viaţa asta. Cum cavourile ţărăneşti nu se deosebesc, sau cel puţin nu se deosebeau cu nimic de casele ţărăneşti, de multe ori îţi e imposibil să spui la prima vedere dacă te afli într-o aşezare a viilor sau una a morţilor. La 14 ani, în timpul unei excursii la munte, m-am desprins de grup şi m-am rătăcit. Văzând de pe o culme nişte acoperişuri undeva în zare, am mers înspre acolo, spunându-mi că măcar puteam să îmi petrec noaptea sub un acoperiş. Însă mi-am dat seama că era un cimitir numai în momentul în care am ajuns la primărie – vreau să spun, la mormântul primarului. A fost una din cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Căci dacă azi tradiţiile se pierd, ospitalitatea morţilor e proverbială. În dimineaţa următoare, dintro curte am cules un căţel. Viu. De altfel, vă cunoaşteţi. Îl cunoşteam. Aliana avea un ciobănesc mare, alb şi blând, pe care îl botezase Cerber. – Am o întrebare prostească, am zis, luându-le de braţ pe însoţitoarele mele. Ceea ce mi-aţi arătat astăzi ridică pentru mine un şi mai mare mister. Nu, nu e vorba despre arhitectura funerară monumentală. Nici despre legendele cu strigoi, ori semnele trecerii lor. Aşa ceva întâlnim şi aiurea. Ceea ce depăşeşte puterea mea de înţelegere e faptul că într-o ţară precum Ardaria, singurul lucru cu adevărat fascinant e ignorat cu desăvârşire. Ghidul Lonely Planet nu pomeneşte nicăieri de cimitirele voastre. Şi de când sunt aici, nimeni nu s-a lăudat cu ele, niciodată. Să întâlneşti un balaur cu şapte capete e un fapt tulburător. Dar şi mai tulburător e să constaţi că presa nu catadicseşte să consemneze evenimentul.


Aliana a schiţat un surâs nervos. – Nu ne cunoşti deloc. Îţi spuneam că esenţa spiritualităţii acestui popor se regăseşte în cimitire. Or, fibra cea mai sensibilă a oricărei comunităţi e şi cea mai greu de desluşit. Şi asta e valabil şi pentru ardarii înşişi. Crezi că noi ştim de ce ridicăm oraşe ale morţii, deşi suntem un popor laş şi iubitor de viaţă? Crezi că nesfârşitele parastase (numai plocoanele aduse morţilor sunt mai însemnate decât cele aduse viilor) sunt făcute din convingere, din instinct sau în virtutea inerţiei? Orice ritual e un scop în sine şi orice miracol e rezultatul unei acţiuni de laudă şi nu o precede pe aceasta. Cimitirele noastre înseamnă viaţă, înseamnă veşnicie. Şi viii din ziua de azi dau dovadă de prea multă sfială şi stângăcie pentru a le pângări, vorbindu-vă despre ele. Este tot ce ne-a rămas. Este tot ce-am avut vreodată. Pricepi? – Nu. – Atunci e bine. Dacă ai fi spus contrariul, aş fi avut de ce să îmi pun întrebări, a surâs Mira. Aliana se aşezase cu faţa la statuia unui înger şi o privea în ochi cu seriozitate. Pe lângă noi a trecut la braţ o pereche între două vârste. – Dacă şi luna asta scumpesc întreţinerea... l-am auzit pe domn, în timp ce trecea pe lângă mine. Mira m-a sărutat pe gură. Era pentru prima oară că o făcea în public. Mărunt şi des, începea să ningă. Versiunea integrală poate fi descărcată de pe site-urile Amazon din US, UK sau DE.

Ancheta  

Fragment răsfoibil extras din romanul "Ancheta" de George Mureşan, editura Mediamorphosis, 2011

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you