Issuu on Google+

Secretele turnului

23

Secretele turnului La mat puţin de o lună de lapreluarea tronului Angliei, Eduard al V-lea, în vârstă de 12 ani, a fost sechestrat in Turnul Londrei, wide avea săfie iirmat mai tărzhi defratele său mai mic. De atunci nu au mai fast văzuţi vreodată, iar mistemd dispariţiei lor rămâne încâ neelucidat.

Z

a 9 aprilie 1483, cu purin înainte de a împlini vârsta de 41 de ani, regele Eduard al IV-lea al Angliei s-a srins din viaţă pe neaş-

teptate. Fiul său mai mare şi în acelaşi timp moştenitorul său avea numai 12 ani, aşa că în testamentul lăsat Eduard 1-a desemnat pe fratele său mai tânăr Richard, duce de Gloucester, regent al regatului. Vreme de aproape 30 de ani insulele britanice fuseserâ sfâşiate de un lung război civil purtat între casa de York, ce avea printre însemne un trandafir alb, şi casa de Lan­ caster, simbolizată printr-un trandafir roşu. Aceastâ competiţie cu sorţi de izbândâ schimbători dintre cele două familii a fost mai târziu înconjurată de o aura romantică, primind numele de Razboiul celor Douâ Rozc. Deşi, ca susţinător al casei de York, Eduard al IV-lea îi declarase pe cei trei regi precedenţi din casa Lancaster uzur-

patori, el nu a reuşit să asigure liniştea domniei şi era, cu siguranţă, conştient de pericolele pe care tânărul său moştenitor Eduard, print de Wales, le-ar fi avut de înfruntat. Richard, care se dovedise un soldat loial si descurcăreţ în slujba fratelui său, Eduard al IV-lea, îi jurase credinţâ prinţului de Wales. Acum însă a acţionat rapid penrru a lua în stăpânire un regat râmas în vid de putere. La 29 aprilie, Richard a interceptat escorta care îl conducea pe tânărul Eduard la Londra, 1-a arestat pe unchiul din partea mamei al bâiatului, care îl avea in grijă, iar apoi şi-a însoţit nepotul până în capitalâ. In timp ce tânârul monarh era instalat în apartamentele regale din Turnul Londrei, încoronarea stabilită initial pentru data de 4 mai a fost amânată până pe 22 iunie. Bănuind motivele ascunse ale cumnatului său, văduva lui Eduard al IV-lea, Elizabeth Woodville, a

Turnul Londrei, scena a numeroase evenimente sinstre — inclusiv, probabil, uciderea a doiprinţi.

'


24

Dispdruţi fără iirmd

Se presupnne câfiii lni Eduard al IV-lea aufost snfocaţi m Turmtl Londrei pe când dormeau. Sdfifost unchiul lor Richard al III-lea (dreapta) infamul cocoşat deserts de succesorii sdi din dinastia Tudor? căutat refugiu în Westminster Abbey împreunâ cu fiul ei mai mic şi fiicele saJe. Pe la mijlocul lui iunie, regentul a reuşit sâ o convingă pe Elizabeth să i-1 încredinţeze pe fiul ei în vârsta de 9 ani, Richard, duce de York, rrimiţând vorbă câ tânârul rege se simţea singur în Turn si avea nevoie de un tovarăş de joacâ. Apoi, în ziua de duminicâ destinată încoronârii, lui Eduard al V-Iea i s-au confiscat drepturile de succesiune la tron. Un doctor în teologie de la Cam­ bridge, Ralph Shaa, a ţinut o predicâ în faţa catedralei St. Paul din Londra, care punea sub semnul întrebării legitimitatea succesiunii. Doctorul Shaa pretindea câ Eduard al IV-lea fusese deja logodit la data câsătoriei sale cu Elizabeth Woodville şi, prin urmare, uniunea lui cu aceasta nu era valabilă conform lcgii în vigoare, iar copiii lor — inclusiv regele-copil — erau nelegitimi. Două zile mai târziu, unul dintre cei mai fervenţi suporteri ai regentului a repetat aceastâ acuzaţie în faţa unui grup format din cetâ-


Secretele turnului ţeni de vază ai oraşului, adaugând următoarea lamentaţie: „Vai de ţara ce are un copil drept rege." După un scurt spectacol de împotrivire, la 26 iunie ducele de Gloucester a acceptat coroana, fund proclamat rege sub numele de Richard al III-lea. D o m n i a regelui-copil durase mai puţin de trei luni.

Acuzat: Richard al III-lea In cursul lunii iulie, neîncoronatul print Eduard al V-lea, poreclit acum cu dispreţ „Eduard bastardul", şi fratele său erau uneori zăriţi jucându-se în curţile Turnului. Dar nu după multă vreme, conform unui martor contemporan, cei doi băieţi au fost mutaţi în încăperile tăinuite ale castelului şi puteau fi văzuţi din ce în ce mai rar în spatele ferestrelor zăbrelite, „până când, în cele din urmă, au încetat să mai apară cu desăvârşire". Prin toamna lui 1483 se zvonea peste tot că prinţii fuseseră asasinaţi în Turn — dar de către cine? In ianuariel484, prim-ministrul francez avertiza împotriva pericolelor domniei exercitate de minori — regele Franţei, Carol al VIII-lea, având doar 14 ani. Fiii lui Eduard al IV-lea, afirma el cu autoritate, fuseseră ucişi de către unchiul acestora, iar coroana revenise astfel asasinului. Intre timp Elizabeth Woodville pusese bazele unei alianţe cu duşmanii lui Richard, oferind-o în căsătorie pe fiica sa cea mare pretendentului acesteia din casa Lancaster, Henric Tudor. In august 1485, Richard al Ill-lea 1-a înfruntat pe Henric Tudor în bâtălia de la Bosworth Field. Intr-un moment critic al luptei, unul dintre suporterii regelui a trecut de partea lui Henric, iar Richard a fost ucis. Dezertorul a luat coroana de pe capul regelui căzut şi a aşezat-o pe capul lui Henric al VTI-lea. Războiul celor Două Roze luase sfârşit, iar Anglia urma să cunoască o perioadă de nemaiîntâlnită prosperitate sub domnia casei Tudor. Asa cum Richard al Ill-lea fusese urmărit de zvonurile că i-ar fi asasinat pe prinţi, tot aşa şi Henric al VII-lea era neliniştit de poveştile că aceştia ar fi încă în viaţă şi ar putea deveni potenţiali rivali la tron. In cele din urmă a reuşit să impună varianta conform căreia, din ordinul lui Richard, cei doi băieţi ar fi fost sufocaţi cu saltele de puf şi îngropaţi sub pietre la piciorul unei scări din Turn. Ţapul ispăşitor a fost un anume Sir James Tyrell, judecat şi executat în mai 1502 pentru „trădare din motive neprecizate". De abia mai târziu s-a făcut publică ştirea că Tyrell mărturisise asasinarea prinţilor înainte de a fi decapitat. Povestea a fost acceptată şi a intrat in cărţile de istorie împreună cu biografia lui Richard al Ill-lea publicată de Sir Thomas More în 1534 şi preluată ulterior de Shakespeare ca sursă de inspiraţie pentru drama Richard al IJI-lea.

25

Personajul lui Shakespeare Deşi domnia lui Richard al Ill-lea a fost una dinrre cele mai scurte din istoria Angliei, personalitatea sa a fost reinterpretatâ de aproapc ficcare generaţie succesivă de cercetători, fiind zugrăvit fie ca un rege războinic cu virtuţi eroice, fie ca un monstru diform. In prezent au fost înfiinţate organizaţii „Richard al Ill-lea" cu scopul de a-i apăra numele. Dar lupta e ca şi pierdută în faţa geniului lui William Shakespeare. Acuzat încâ din timpul vieţii de asasinarea celor doi prinţi, Richard Ill-lea şi-a câştigat o notorietate nepieritoare un secol mai târziu ca personajul infam dintr-una din primele piese shakespeariene, drama istorică Richard al Ill-lea. Scriind in ultimul deceniu al secolului al XVT-lea, m timpul domniei reginei Elisabeta I, nu e de mirare că Shakespeare a compus o poveste favorabilă bunicului acesteia, primul rege din casa Tudor, Henric al VII-lea. Richard a fost prezentat ca un uzurpator crud, lipsit de orice remuşcare In a-i ordona unui acolit să-i omoare pe acei „doi crunţi duşmani ce tihna-mi hăituiesc şi-mi strică somnul... d'acei bastarzi din turn e vorba". Odată fapta sâvârşitâ, Richard hotârâşte cu sânge rece să o peţească pe sora mai mare a prinţilor, deja promisă în câsătorie rivalului său, Henric Tudor. Un defect minor — se pare că Richard avea o asimetrie a umerilor — a fost accentuat într-atât încât Richard-ul Shakespearian a devenit un cocoşat jalnic sau, in cuvintele celei pe care şi-o dorea mireasă, „un morman de urâţenie". La finalul fericit al piesei, pe Bosworth Field, Henric Tu­ dor declarâ: >vAm învins! Cel câine sângeros e mort."

Inmormântarea

târzie

In 1674, la aproape 200 de ani de la presupusa crimă, o ladă de lemn command scheletele a doi copii a fost găsitâ în timpul reconstrucţiei Turnului Londrei. Oasele, recunoscute ca rămăşiţele prinţilor ucişi, au fost depuse In Westminster Abbey. In 1933 ele au fost trimise spre a fi examintate de experţi. Verdictul: scheletele aparţineau unor băieţi de vârsta lui Eduard al V-lea şi a fratelui său în m o mentul dispariţiei acestora. Cauza morţii nu a putut fi determinată, dar maxilarul băiatului mai mare arâta că suferise o leziune majoră. Unul dintre ultimii vizitatori în Turn fusese un doc­ tor chemat sâ trateze durerea de dinţi a lui Eduard al V-lea. Regele-copil, relata doctorul, se rugase şi făcuse penitenţă zilnic, convins fund că îl aştepta moartea: „All!, spunea el, ce n-aş da ca unchiul meu să-mi cruţe viaţa, chiar dacâ ar fi să-mi pierd regatul."


26

Dispăruţi fârâ

urmă

» • » "*•* V/#/# cotidianâ la Beijing. In culise, în toarnna lui 1971: o acerbâ luptâ

O prabusive politică Era al doilea om în ierarhia politicâ a Chinei, desemnat oftcial ca succesor al bătrânului Mao Zedong. Dar avea de gând acest ministru alApărării, Lin Biao, să aştepte rabdător succesiunea — sau va încerca săpună mâna peputere printr-o loviturâ militară? ntunericul coborâse peste piaţa Tiananmen. Toată după-amiaza megafoanele transmiseseră marşuri, în timp ce mii dc studenţi şi elevi fă/ ceau repetiţiii pentru parada care peste doar două săptămâni şi jumătate avea să marcheze cea de a 22-a aniversare a Republicii Populare Chineze, la 1 octombrie. Deodată linişrea nocturnă a fosc întreruptă de zgomocul unor motoare ambalate, când aproape 50 de limuzine negre au intrat în piaţă şi s-au oprit în faţa Marii Săli a Poporului, o construcţie rezervată celor mai importante întruniri guvernamencale. Din maşini au coborât personajele de marcă ale guvenului

chinez şi ale Partidului Comunist conducător — mai exact, toţi, cu excepţia ministrului Apărării Lin Biao. Mai târziu în aceeaşi seară, la vreo 270 de kilometri est de Beijing, un avion cu reacţie Trident deco-i. de pe un aeroport aflat în apropiere de Beidaihe. : staţiune a litoralului chinez. îndreptându-se spre nord-vest, avionul a survolat graniţa cu Republica Popularâ Mongolă şi s-a prăbuşit în jurul orei 2:30 dimineaţa. In aparatul prăbuşit s-au găsit nouâ trupuri pe jumătate arse, arme, documente, precum ş echipament care Ldentifica aparatul ca aparţinâr.c forţelor aeriene chineze. La cererea guvernului chi­ nez, trupurile au fost îngropate la locul accidentulu:.


0 prdbuşire politică Festivităţile aniversare programate pentru 1 octombrie, care 1-ar fi plasat pe Lin Biao alături de preşedintele Partidului Comunist, Mao Zedong, au fost anulate fără vreo explicarie. Numele lui Lin, ca şi cele ale altor comandanţi militari de rang înalt nu au mai fost menţionate în presa controlară de guvern. Acestea au fost evenimentele din 12—13 septembrie 1971 — aşa cum au fost ele observate şi consemnate la acea vreme. Dar exista oare vreo legătură între întrunirea nocturnă a conducătorilor chinezi, accidentul de avion de a doua zi dimineaţă şi anularea festivirăţilor? Povestea care a circulat în următorii 12 ani nu este încă pe deplin lămurită — cel puţin, nu în afara Chinei.

Lupta pentru

putere

Lin Biao, comandant militar veteran al forţelor comuniste care îl învinseseră pe Jiang Jieshi în 1949, devenise ministru al Apărării în 1959. Şapte ani mai târziu a fost numit şi vicepreşedinte al Partidului Comunist, iar în 1969 desemnat oficial ca succesor al preşedintelui Mao. Ascensiunea sa a fost marcată de un aparent devotament total faţă de Mao — de exemplu, lui Lin i-a fost încredinţată alcătuirea volumului Citate din preşedintele Mao Zedong, „cărticica roşie" pe care o purtau fanaticele Gărzi Roşii studenţeşti în timpul Marii Revoluţii Culturale Proletare lansate de Mao în 1965. îndreptată împotriva „acelor oameni cu automate în cadrul partidului care au luat calea capitalismului", Revoluţia Culturală mobiliza tineretul Chinei în acţiunea de apărare a comunismului. Totodată, ea a dus la îndepărtarea lui Liu Shaoqui din poziţia de şef al statului, întărind în acelaşi timp puterea supremă detinută de Mao în calitate de conducător al

TJ

Partidului Comunist. Când tulburările politice ameninţau să degenereze într-un război civil sângeros, Lin a intervenit cu forţele militare din comanda sa pentru a reinstaura ordinea în naţiunea dezbinată. De pe margine asista la aceste evenimente premierul Zhou Enlai, care dispreţuia disputele ideologice futile provocate de Revoluţia Culturalâ şi era preocupat doar să întărească economia debilă a Chinei. Dar când Zhou a început să reabiliteze funcţionari de partid revocaţi în timpul tulburărilor politice, el a intrat în conflict cu Lin, care voia ca militarii să deţină puterea decisivă. Spre deosebire de Lin, Z h o u a realizat pericolul de a fi numărul doi după Mao, care era obsedat de putere, şi s-a mulţumit să fie numărul trei sau chiar patru în ierarhia politică. Nemulţumit să fie doar desemnat ca eventual succe­ sor al lui Mao, Lin, în vârstă de 62 de ani, a comis un gest îndrazneţ la o adunare de partid din august 1970. Intr-o manevră de linguşire nedisimulată, el a propus mai întâi un amendament la constituţie astfel ca Mao să fie canonizat ca „geniu". Apoi a sugerat ca locul liber rămas in urma înlâturării lui Liu Shaoqui să fie ocupat şi ca Mao să fie numit deopotrivă şef al statului şi al partidului. Dacă Mao refuza, Lin cerea ca altcineva — probabil el însuşi — să fie numit în această funcţie. Până şi Mao s-a împotrivit primei sugestii. „Geniul nu depinde de o singură persoană sau de câteva", a declarat el cu o modestie care nu-1 caracteriza. „Depinde de un partid, partidul care este detasamentul de frunte al proletariatului." Şi, declinând şi poziţia de şef al statului, Mao a decis ca aceasta trebuie să rămână vacantă. Era evident pentru toată lumea că preşedintele partidului era nemulţumit de maşinaţiile transparente ale lui Lin.

Ţinta: preşedintele Mao După unele teorii, această ruptură între Mao şi Lin a constituit începutul unei conspiraţii care a atins apogeul in noaptea dintre 12 spre 13 septembrie 1971. „Dacă nu există nici un post de preşedinte al statului, atunci ce poate face Lin Biao?", se plângea soţia şi confidenta politicâ a lui Lin, Ye Qun. Cu ce să se

Cine se afla la bordul avionului prăbuşit în Mongolia la 13 septembrie 1971 — şi încotro se îndrepta acesta?


28

Dispăruţi fâră

urmă

Domnia terorii în timpul Revolutiei Franceze

I

nlăturarea lui Liu Shaoqui la începutul Marii Revoluţii CulturaJe Proletare şi moartea suspectă a lui Lin Biao în 1971 nu au constituk evenimente unice în scurta, dar agitata istorie a Republicii Populare Chineze. Şi nici nu sunt astfel de episoade caracteristice doar Chinei revoluţionare. Inu-adevâr, evenimentc similare au avuc loc în urmâ cu aproape 200 de ani, după Revoluţia Franceză. La doi ani după ce asalcul asupra faimoasei închisori pariziene Bastilia a declanşat Rcvoluţia, regele Ludovic al XVI-lea a fost prins pe când încerca s;\ părăseascâ Franţa. Anul următor, la 21 septembrie 1792, Franţa a fost declarată republică, iar regele a fost executat în 1793. Curând dupâ aceea cci nouă membri care formau Comitetul Salvarii Publice al republicii au început sâ administreze putcrea într-un sr.il aproape dictatorial.

Competiţia pentru conducerea Comitctului sc dădea între Georţres o

Robespieire, care-l trimisese pe principalid săn rival, Danton, şi pe atâţia alţii la moarte, înjruntă ehilotina, eficientul instrument de execntie al Revolntiei.

ocupe?" Chiar şi la vârsta de 77 de ani, Mao nu dădea vreun semn de îmbătrânire sau mâcar că s-ar fi gândit la retragarea din funcţia de conducător suprem al ţării. Soţul ei avea trei soluţii, afirma Ye Qun: să aştepte răbdător inevitabila moarte a lui Mao; să renunţe la visul de putere; să îl înlăture pe Mao şi să preia conducerea Republicii Populare Chineze. In toamna lui 1970 Lin Biao 1-a trunis pe fiul său, Lin Linguo, pe care îl numise într-o funcţie de rang înalt în cadrul forţelor aeriene, într-o misiune secretă în cele mai mari oraşe ale Chinei. Sarcina lui: sâ organizeze o reţea de ofiţeri militari loiali şi demni de încredere, ce avea să fie cunoscută sub numele de Flota Unitâ. Până în primăvara lui 1971 conspiratorii au întocmit planul unei lovituri militare care să-1 înlăture pe Mao Zedong de la puterea de care se agăţa cu atâta tenacitate. I-a fost dat numele de cod „Proiectul 5 7 1 " deoarece cuvintele chinezeşti pentru aceste trei numere sunt de asemenea commute şi în sintagma „revoltă armată". Mao a fost numit „B-52", după bombardierul american. Lin avea simpatii prosovietice, aşa că detesta orice era legat de Statele Unite. Au avut loc trei atentate asupra lui Mao: un atac aerian asupra reşedinţei preşedintelui din Shanghai; distrugerea trenului său particular în drum de la Shanghai la Beijing; trimiterea unui asasin deghizat in curier la casa sa din Beijing. Când şi eel de-al treilea a dat greş —

Jacques Danton şi Maximilien Ro­ bespierre. Cu darul sâu pentru oratorie, Danton ceruse înfîinţarea unui tribunal revoluţionar care să elimine duşmanii republicii. în perioada Terorii revoluţionare, victimele tribunalului erau rapid decapitate de ghilotina amplasată în principala piaţă a Parisului. In aprilie 1794 Robespierre a reuşit să îl aresteze pe Danton, să îl judece, să-1 condamne şi să-1 execute. Robespierre i-a supravieţuit fostului său rival mai puţin de patru luni. La sfârşitul lui iulie, el împreună cu vreo o sută din adepţii săi au fost executaţi. Cum majoritatea liderilo; revoluţionari erau acum morţi, poporul a cerut încetarea violenţelor. Ghilotina a fost demontată, iar piau unde avusescra loc execuţiile a fost rebotezatâ Place de la Concorde.

ukimul la 12 septembrie —, Lin Biao, soţia şi fiul său. împreună cu aid complotişti s-au îmbarcat la bordul avionului Trident de pe un aeroport de lângă Beidaihe.

Fuga în Uniunea Sovietică Prinderea şi mănurisirea curierului 1-au implicat pe Lin în conspiraţie. Nesiguri de amploarea sprijinului de care se bucura ministrul Apârârii în cadrul institunc: militare, Mao şi Zhou Enlai au convocat întrunirea :irzie de la Marea Sală a Poporului. In timpul delibe:.-lor, avionul a decolat. Deşi Lin plânuise să zboare srr; sud cu scopul de a castiga sprijin militar pentru lc de stat, se pare că odată aflat la bord s-a râzgândi: decis sâ se rerugieze In Uniunea Sovietică. Aici perxeci:se trei ani refacându-se după rănile primite în eel de-Al Război Mondial şi era aproape sigur de eel puţin un sprijin ideologic din partea prietenilor săi ruşi în opozîţia faţă de Mao. Dar Lin Biao şi apropiaţii săi au rr.ur.: cu toţii în accidentul aviatic din Mongolia. Aceasta era, eel puţin, versiunea prezentată iruri de presa internaţionalâ şi mai mult sau mai p u n : confirmatâ anul urmâtor de guvernul chinez. O rclatare diferită şi mult mai şocantă a apârut in 1983, o data cu publicarea In Statele Unite a unui rapoi sustras din China şi atribuit unui insider cu pseudonimul de Yao Ming4e.


O prăbuşire politicd Inscenarea

unui război

fals

După declaraţiile lui Yao, existau două conspiraţii distincte. Prima, „Proiectul 571", era pusă la cale dc Lin Liguo şi urmărea doar asasinarea lui Mao. Ea a tost anulată de Lin Biao în favoarea unui plan mai elaborat cu numele de cod „Muntele Turnului de Jad", după cartierul de vile luxoase de la marginea Beijingului locuite de elita politică. Aici urma să fie prins Mao. Planul riscant al lui Lin impunea un sprijin secret din partea Uniunii Sovietice în inscenarea unui fals

Triumviratul con Chinei într-o poză armonioasă (de la stânga la dreapta): Lin Biao, Mao Zedong, Zhou Enlai. In spatele lor, Gărzile Roşii ale Revoluţiei Culturale fşi fluturâ „cărticelele rosii".

29

atac asupra Chinei. Acesta pucea să-i furnizeze scuza pentru declararea legii marţiale, punerea lui Mao şi a lui Zhou Enlai „sub protecţie", ca in final aceştia să fie ucişi, iar Lin să poată pune mâna pe putere. Apoi, în iulie 1971, lumea internaţională a fost surprinsă să ia cunoştinţă de vizita secretă a secretarului de scat Henry Kissinger şi de negocierile cu Zhou Enlai care vizau o relaxare a tensiunii care marcase relaţiile dintre cele două ţări încă de la venirea comuniştilor la putere în 1949. La începutul anului următor preşedintele Richard Nixon urma să viziteze China. Aparenta reconciliere cu Statele Unite, precum şi o continuă deteriorate a relaţiilor deja înăsprite cu Uniunea Sovietică impuneau ca acţiunea „Mun­ tele Turnului de Jad" să fie lansată cat mai rapid. Data aleasă era


30

Dispăruţifărd

urmă ziua când Mao se întorcea dintr-o câlătorie în sud, pe sau în jurul lui 11 septembrie. Intre timp însă, prinrr-o înşelătorie, Zhou Enlai se pare că reuşise sâ afle de la fiica lui Lin, Lin Liheng. despre complotul fratelui ei, ba chiar şi de cel urzir de tatâl acesreia. Zhou 1-a prevenit pe Mao de pericol şi cei doi i-au întins o cursâ lui Lin. Dineu

la preşedintele

Mao

In seara de 12 septembrie, Lin Biao şi soţia sa erau invitaţi la un dineu oficial organizat cu ocazia revenirii din călărorie a lui Mao, la vila acestuia din Muntele Turnului de Jad. Mao însuşi a inaugurat sărbâtoarea deschizând o sticlă de vin imperial îmbutcliat cu 482 de ani în urmă într-un vas aparţinând dinastiei Ming. La banchet s-au servk delicatese aduse din coate colrurile Chinei. La un moment dat, Mao s-a folosit de propriile beţişoarele pentru a lua de pe un platou tendoane de tigru şi a le aşeza pe farfuria lui Lin. Dupâ un desert cu fructe proaspete, Ye Q u o a remarcat că se fâcuse târziu; ea şi soţul său ar trebui sâ piece, astfel ca preşedintele să se poatâ odihni după călătorie. Dar Mao părea să nu dorească întreruperea plăcutci reuniuni şi i-a rugat sâ mai râmână încă o jumătate de oră. Cu puţin înainte de ora 11, Mao a condus cuplul la maşina care îi aştepta. Câteva minute mai târziu, pe drumul care cobora de la vila lui Mao, rachete trase de o echipă de ambuscadă recrutată din garda personală a preşedintelui au distrus maşina şi pasagerii acesteia. Zhou Enlai a verifies! personal dacă trupurile carbonizate erau într-adevâr cele ale lui Lin Biao şi Ye Qun. şi i-a sugerat preşedintelui câ trebuia găsită o explicaţie plauzibilă pentru dispariţia lui Lin, astfel ca acesta „să nu apară ca un erou". Impasibil în faţa morţii celui care îl slujise pe el şi Partidul Comunist mai mult de patru decenii, Mao i-a transmis premierului să se ocupe de detaliile muşamalizării episodului cat mai repede posibil. Conform acestei variante, doar Lin Liguo fugise la bordul lui Trident. Avioanele de luptă chinezeşt: care îl urmâreau au lansat un atac încununat de succes, iar avionul s-a prăbuşit imediat după ce a trecu: graniţa cu Mongolia. Mai târziu, autorităţile chineze nu au dezminţit ştirea că şi părinţii acestuia au pierir în accident — o poveste mult mai onorabilă deca: cea a unui dineu încheiat cu o crimă. Oricare dintre variante este preferată, incontesribil rămâne faptul că Mao şi-a eliminat rivalul. In anul următor el îl întâmpina pe preşedintele Nixon la Beijing, avându-1 alâturi pe premierul Zhou En­ lai. La moartea sa în 1976, Mao Zedong, în vârsra de 83 de ani, încă mai controla China, la constructs câreia contribuise. Până în ultima clipă a evitat sâ împartâ puterea sau să desemneze vreun succesor .i conducerea celei mai numeroase naţiuni din lume.


Exploratorul dispârut al Australia

31

Ss

/

V

\

J>

Exploratorul dispărut alAustraliei Deşi coasta australianâfusese semnalată de olandezi încă din 1606, două secole şijumâtate mai târziu interiorul continentului râmăsese încâ în mareparte necunoscut europenilor, când un aventurier german apornit sâ-l traverseeze delaestla vest. Avea sâpătrundâ într-un teritoriu vast şi necunoscut. hiar şi în ţara sa de origine, Germania, nu-

C

mele lui Ludwig Leichhardt le este cunoscut doar studenţilor dc la secriile de istorie a descoperirilor geografice. Insă în Australia şi-a câştigac faimă veşnică prin faptele controversate şi misterioasa sa dispariţie. Un râu, o cascadă, un lanţ muntos, un vârf de munte şi un carrier din Sydney îi poartă numele. In acest oraş i-a fost ridicară o sratuie, iar în urmă cu câţiva ani a fost înfiinţată Fundaţia Ludwig Leichhardt. Patrick White, scriitorul australian laureat al premiului Nobel,

a încorporat povestea exploratorului în romanul său Voss, devenit mai târziu subiectul unei opere. Din 1848, când Leichhhardt şi echipajul său format din şase oameni au dispărut într-o ultimâ călătorie, nouă expediţii însemnate şi nenumărate altele de proporţii mai reduse au strâbâtut continentul. Scriitorul austra­ lian Gordon Connell spunea: „Soarta lor rămâne un mare mister în istoria descoperirii ţării mele." Insă când cineva investighează trecutul exploratorului şi încearcă să judece reuşitele acestuia, celebritatea de care el se bucură devine din ce în ce mai surprinzătoare.

Este posibil ca Leichhardt să fi murit în Channel Country, în vestul Qiieensland-ului, unde râurile, umflate din cauza ploilor din vară, ies din mated punănd în primejdie căldtorii.


32

Dispăruţi fărd urmd Sirămtoarea

Torres

Port Essington +—N Darwin .

Expedilnle lui Ludwig Leichhardl — — —

Pnma expediţie, 1844-1845

■— A doua expediţie, I8^e Posibilul traseu al cclci dft-a îrea expedi|ii. 1848 300 600 km

HnutulAmhem

OCEANUL

INDIAN

Hoinăreala

unui

student

Ludwig Leichhardt, născut în Prusia la 23 octombrie 1813, era fiul unui fermier câruia viitorul nu părea să-i promită prea multe. Fiind studios din fire, a fost primir să urmeze cursurile Universitâţii din Gottingen, unde ar fi rrebuit sâ se pregâtească pentru meseria de profesor de liceu. Doi colegi studenţi, fraţii englezi John şi William Nicholson, 1-au convins să aprofundeze ştiinţele şi medicina, oferindu-se chiar să-i finanţeze srudiile la Universitatea din Berlin. După numai doi ani la Berlin, In mai 1837, Leich­ hardt, nepregâtit încă pentru a exercita o profesie şi dorind să scape de serviciul militar obligatoriu, i s-a alăturat lui William Nicholson la Londra. Mai apoi cei doi au hoinărit prin Franţa, Elveţia şi Italia, şi au pus la cale să piece în Australia — un continent In mare parte necunoscut, deschis colonizării de către britanici cu numai un secol înainte. Când a sosit raomentul plecării, Nicholson s-a răzgândit, dar i-a plătit prietenului sâu drumul şi i-a dat ceva bani cu care sâ înceapă o nouă viaţă. Astfel dotat, în octombrie 1841 Ludwig Leichhardt — sau doctorul Leichhardt, cum îi plăcea acum să se autointituleze — a pornit de unui singur în lunga călâtorie spre emisfera sudică.

Cele trei expediţii ale lui Ludwig Leichhardt sunt trasatepe harta Australiei de mai sus. Nasterea

unui

explorator

Neamţul în vârstă de 28 de ani, care a ajuns in Syd­ ney la 14 februarie 1845, a fost descris de către un contemporan ca „fund înalt de peste 190 de centimetri, cu o frunte înaltă, de intelectual, ochi mici. cenuşii şi isteţi, iar părul de un castaniu închis. Partea inferioară a feţei era ascunsă de o barbă şi o mustaţă stufoase, nasul uşor acvilin..." In următorii doi ani Leichhardt şi-a câştigat existenţa dând lecţii de botanică şi geologie şi făcânc scurte excursii pentru a colecţiona plante, insecte şi roci. La acea vreme şi-a propus sâ devină celebru explorând interiorul sau ceea ce el numea „acel miez al continentului negru". Deşi întreprinsese o lungă câlâtorie de 960 de kilometri de la Newcastle la Brisbane, Leichhardt era încă prea puţin calificar pentru a deveni explorator. Era miop, se temea Ce armele de foe, iar simţul său de orientare lăsa de dorit. N u este de mirare că topograful general al N e w South Wales-ului îi refuzase dispreţuitor serviciile.


Exploratorul dispărut al Australiei La Brisbane, Leichhardt a aflat că o expediţie guvernamentală ce trebuia să străbată nord-estul Australiei până la un avanpost militar aflat la Port Essington ftisese anulată din lipsă de fonduri. Totuşi fermierii de pe coastă erau în continuare nerăbdători să găsească în interiorul continentului pământ fertil pentru agricukură. Prinzând ocazia, Leichhardt s-a întors la Sydney, unde şi-a anunţat planul de a conduce o expediţie particulars în locul celei anulate de guvern, iar la scurt timp a reuşit să găsească cinci oameni şi finanţarea necesară.

Inaintând în ritm lent Intorcându-se la Brisbane, Leichhardt a mai angajat patru persoane; astfel, la 1 octombrie 1844, zece oa­ meni (doi aveau să se întoarcă din drum la scurt timp) au părâsit ultimul bastion al civilizaţiei cântând entuziaşti God Save the Queen. Deşi ţinta lor, Port Essington, se afia la 2 500 de kilometri spre nord-vest în linie dreaptă, Leichhardt şi-a propus să urmeze cursul râurilor din apropierea coastei şi să evite inte­ riorul, figurând pe unica lor hartă ca o pată albă. Pen­

tru a transporta cele 550 de kilograme de provizii, Leichhardt şi-a înlocuit caii cu tauri ce puteau fi tăiaţi pe drum pentru carne. Greu de crezut, dar, conform „strategiei apei" impuse de Leichhardt, în afara ploştilor individuale, expediţia mai deţinea doar un singur container de apâ de 7,5 litri. La primul put care le ieşea în cale expediţia campa, iar apoi un grup de cercetaşi era trimis pentru a-1 găsi pe următorul şi a-i con­ duce pe ceilalţi la locul respectiv. Astfel se garanta siguranţa, dar nu şi rapiditatea înaintării. In februarie 1845, conform calculelor lui Leich­ hardt, fusese parcurs un sfert din întreaga călătorie, dar trei sferturi din rezervele de alimente se consumaseră. La un moment dat, conducătorul însuşi — însoţit numai de unul dintre cei doi membri aborigeni ai expediţiei — s-a rătăcit timp de câteva zile şi a reuşit să supravieţuiască mâncând doi porumbei prinşi de băştinaş. „Am înghiţit oasele şi picioarele porumbelului pentru a-mi potoli foamea ce nu-mi dădea pace", a scris Leichhardt. La scurt timp iguane, oposumi, emu, canguri şi tot felul de păsări erau aruncate cu veselie în tigaia de gătit. „Este formidabilă rapiditatea cu

Traversare reuşită — plătită prea scump La 12 ani de la dispariţia lui Leichhardt în timp ce încerca să străbată Australia de la est la vest, alţi doi exploratori, Robert O'Hara Burke, un poliţist originar din Irlanda, şi Willliam John Wills, un topograf din Devon, au reuşit să străbată continentul, dar de la sud la nord. Pe 20 august 1860, Burke părăsea oraşul Melbourne în fruntea unui grup bine echipat format din 17 oameni, inclusiv trei conducători de câmile. Când expediţia a atins In octombrie cea mai nordică aşezare, Menindee, Burke a decis plin de curaj să continue drumul cu un echipaj mai mic, de numai nouâ oameni. la mijlocul lui decembrie a despărţit din nou grupul, lăsându-1 pe William Brahe cu o rezervă de provizii într-o tabărâ de lângă râul Cooper şi continuând alături de Wills şi alţi doi bărbaţi o înaintare rapidă de 1 000 de kilometri spre golful Carpentaria.

33

Doar Burke şi Wills s-au strâduit să parcurgă ultimii 50 de kilometri până la golf. La 11 februarie 1861, au ajuns la mlaştinile de mangrove de pe coasta nordică a continentului şi, neputând sâ înainteze pânâ la ocean, s-au întors. Călătoria de înapoiere a fost un coşmar. La scurt timp proviziile s-au sfârşit, iar în decurs de trei săptămâni unul dintre însoţitori, Charles Gray, a murit. La 21 aprilie restul de trei au ajuns la râul Cooper. Au găsit ceva provizii şi un bilet de la Brahe; după ce aşteptase cu o lună mai mult decât fusese prevăzut, acesta plecase cu câteva ore înainte! Burke a decis să avanseze de-a lungul râului Cooper spre sud-vest, dar până la sfârşitul lui iunie atât Burke, cât şi Wills au murit. Singurul supravieţuitor, John King, a fost luat în grijâ de aborigeni până când a fost găsit de o echipâ de salvare.


34

Dispdruţi fdră urmd Spre sfârşitul lui iunie, în apropierea golfului Car­ pentaria, exploratorii au fost atacaţi în timpul nopţii de bâştinaşi înarmaţi cu suliţe. Naturalistul expediţiei, John Gilbert, a fost ucis, iar alţi doi oameni răniţi. Dupâ o odihnă de numai douâ zile au conti­ nuat călătoria puternic afectaţi de pierderile suferite, dar decişi să-şi atingă ţelul. La 17 decembrie 1845, după ce parcurseseră în 14 luni şi jumătate circa 4 800 de kilometri, expediţia lui Leichhardt si-a facut intrarea triumfalâ în Port Essington.

Ero ul

care omul uitâ dc dichisurile mâncârii", a observat liderul expediţiei. Din râuri prindeau raci şi ţipari pentru a-şi varia alimentaţia; fagurii le furnizau „cea mai dulce şi parfumată miere pe care am gustat-o vreodată". Ierburile sâlbatice dădeau ceaiurilor şi supelor un gust mai aromat, iar prin experimente prudente, Leich­ hardt a descoperit că anumite plante ce creşteau în apropierea surselor de apă puteau fi gătite şi mâncare pentru a vindeca scorbuml — deşi aveau ca efect secundar o diaree puternică. Pe durata lunilor martie şi aprilie exploratorii au continuat aceastâ înaintare triumfală, dând râurilor şi munţilor pe lângă care treceau numele unor prieteni rămaşi acasă pe coastă. La începutul lui mai grupul a lăsat în urmă matca ultimului râu ce curgea spre est, îndreptându-se spre nord-vest, către golful Carpenta­ ria şi punctul lor de destinaţie de pe coasta nordică.

Australiei

Exploratorii s-au întors la Sydney pe mare şi au fost întâmpinaţi ca nişte eroi, de parcă ar fi revenit din morţi. „Am crezut câ oraşul îşi va ieşi din minţi de bucurie", a scris Leichhardt. Cartografiase o considerabilă parte din teritoriul Australiei de nord-est şi o recomanda ca fund „o regiune excelentâ, propice aproape în întregime activitâţilor pastorale". Leichhardt a fost răsplâtit generos (primii bani caştigaţi vreodatâ de exploratorul în vârstă de 32 de ani), iar ceilalti şase însoţitori au primit şi ei o sumâ adiţională. Cu un asemenea renume câştigat, Leichhardt nu a avut dificultâţi în a strange fonduri pentru o a doua expediţie — cu scopul de a traversa de această data jumâtatea nordică a continentului şi apoi de a continua expediţia spre sud, de-a lungul coastei vesticc, până la Perth. La 7 decembrie 1846, Leichhardt, însoţit de şase albi, doi aborigeni şi o caravană ce număra 270 de capre, 108 oi, 40 de tauri, catâri şi câini ciobâneşti, a pornit în cea de a doua expediţie. Au avut însâ de suportat toate rigorile sezonului ploios, oamenii râmânând uzi până la piele zi şi noapte în timp ce corturile precare le erau spulberate în bucăţi. Curând întregul grup s-a îmbolnâvit de friguri şi malarie, căci de multe ori nu aveau de băut decât apă rece şi plină de noroi şi nimeni nu era în puterc sâ aprindă focul sau sâ facă un ceai. Când aveau ce mânca, sfârşeau prin a înghiţi „în jur de 20 de muşte" la fiecare îmbucăturâ. Temperaturile de pânâ la 42 de grade îi determinau pe exploratori să călarească complet acoperiţi pentru a evita înţepăturile muştelor de nisip; iar caii deseori sângerau din cauza atacurilor insectelor. După şase luni, timp în care grupul a reuşit să parcurgă numai 800 de kilometri spre nord-vest, traversând „eel mai groaznic ţinut în care a pus vreodatâ piciorul vreun alb", expediria s-a întors. Boala şi deshidratarea — Leichhardt fusese acuzat că luase mâncarea de la cei bolnavi — sortiseră eşecului expediţia încă de la început.

Ultimul

marş

Leichhardt nu era genul de om care să renunţe la visul de a strâbate continentul, şi, în ciuda nefericitului cşec


Exploratorul dispărut al Anstraliei

35

Bâstinasii Australiei

A

borigenii, populaţia originară a Australiei, au ajuns pe continentul sudic în urmă cu mai mult de 50 000 de ani venind prin arhipclagurile dc insule din Asia de sud-est. In ianuaric 1788, primii colonişti britanici, respectiv 736 de ocnaşi deportaţi (bărbaţi şi femei), au sosit în portul Sydney la bordul a 11 corâbii aparcinând Primei Flote. Erau mult mai puţin pregâtiţi să supravieţuiască în noua lor patrie decât oamenii epocii de piatră pe care i-au întâlnit aici. Aceşti vânători-culegători umblau aproape dezbrăcau şi foloseau ca arme de vânâtoare in principal bumerangul, lancea, toporul din piatrâ sau sâgeţile aprinse. Existau probabil 750 000 de bâştinaşi împărţiţi în 600 de triburi, cu limbi şi obiceiuri distincte. Toţi erau profund legaţi de natură — bărbaţii fiind vânători răbdâtori şi iscusiţi, iar femeile pricepute culegătoare de plante. Fiecare trib avea un perimetru care

oferea populaţiei mijloacele de subzistenţâ necesare, iar drepturile teritoriale erau respectate cu stricreţe. Soarta aborigenilor, asemănătoare celei a indienilor nord-americani, a constituit un episod dureros în istoria descoperirii şi colonizării noilor lumi de către europcni. Britanicii şi-au proclamat suveranitatea asupra pâmânturilor necesare coloniilor de deţinuţi, arătându-şi lipsa de consideraţie faţă de revendicarile teritoriale ale triburilor locale. Ţelul oficial era de a se clădi o relaţie pasnică cu aborigenii, însâ, în realitate, puţini dintre coloniştii-foşti ocnasi împârtăseau acest ideal de umanitate. ..Oriunde calcă europenii, scria Charles Darwin după vizita din 1836 in Australia, urmeazâ moartea băstinaşilor.*' Privaţi de terenurile Pnţini dintre aborigenii Australiei menţin încă astăzi stilul de viaţd de vândtori-culegători.

de vânâtoare, afectaţi de noile boli, corupţi de alcool, recrutaţi pentru muncă ieftinâ, cu copiii obligaţi sâ urmeze şcolile misionarilor, vânaţi şi omorâţi în interesul „asigurârii păcii", aborigenii au suferit un declin tragic. Până în 1901 populaţia scăzuse la 66 9 5 0 , i a r î n 1921 la 60 479. Al Doilea Râzboi Mondial a marcat o cotiturâ în ceea ce priveşte tratamentul aplicat băstinaşilor australieni. C u m mii de soldaţi fuseserâ trimişi peste mări, forţa de muncâ a ţării era neîndestulătoare. Aborigenii au gâsit astfel de lucru, de cele mai multe ori primind plata în bani pentru prima data. In anii postbelici au obţinut cetăţenia, dreptul de vot, au primit o educatie mai bună, asistenţă medicalâ, dreptul de a deţine pâmânt şi posibilitatea de a alege să râmână aborigeni sau să se asimileze australienilor europeni. Conform recensâmântului din 1991, numărul acestora se ridica la 238 575.

!&-. ^

-

-

:


36

Dispdruţi fărn urmă

al celei de a doua initiative, în 1848 a pregătit o nouâ expediţie. La 4 aprilie a trimis ultima sa scrisoare dintr-o stânâ aflată în interiorul continentului, după care a pornit înspre nord-vest însoţit de patru camarazi albi, doi aborigeni, 50 de tauri, 20 de catâri şi 7 cai. Deşi trecuseră deja doi ani şi jumâtate fără nici o veste din partea expediţiei, nu existau încâ motive de îngrijorare pentru prieteni şi sponsori, datâ fiind anvergura întreprinderii. Dar, spre sfârşitul anului 1850, la Surat, o stână aflatâ la mai puţin de 80 dc kilometri sud de punctul de pornire al lui Leichhardt, şi-a făcut aparida un aborigen cu o relatare alarmantâ. De la un ak băştinaş, din interiorul continentului, aflase câ mai mulţi bârbati albi şi doi negri fuseseră masacraţi la vest de râul Maranoa, exact pe direcţia de înaintare a lui Leichhardt. Atacând pe timpul nopţii, băştinaşii omorâscră întregul grup, măcelăriscră animalele şi plecaseră luând cu ei vasele şi pâturilc. Copaci marcaţi

cu litera „L "

Un vas a fost trimis la Port Essington, în speranţa câ Leichhardt ar putea apârea prin aceste locuri după ce ar fi revenit pe traseul expediţiei anterioare încheiate cu succes, dar fără rezukat. Cercetând zona de nordvest, John McDouall Stuart a raportat faptul câ gâsise urme misterioase de paşi într-o regiune în care până atunci nu mai pătrunseserâ albii. Stuart spunca câ aceste urme erau „lungi şi înguste, cu o arcuire înaltă spre scobitura tălpii şi un deget mare foarte pronunţat... mai degrabă urma unui alb decât a unui aborigen". In cele din urmă, după ce un colo­ nist pe nume Gideon Lang a confirmat un masacru dincolo de râul Maranoa, guvernul a oferit fondurile necesare pentru o operaţiune de căutare, care, din cauza secetei, nu avea să fie întreprinsâ decât în 1852. Dupâ ce conducătorul desemnat al echipei de salvare a căzut peste bord şi s-a înecat pe drumul de la Syd­ ney spre Brisbane, conducerea i-a revenit lui Hovenden Hely, un membru al celei de a doua expediţii a lui Leichhardt. Convins câ exploratorii fuseserâ ucişi la vest de râul Maranoa, Hely a concentrat câutârile în accastă regiune. Aid băştinaşi au repovestit istoria masacrului, relatând că atacul fusese provocat de cei doi aborigeni ai expediţiei care molestaserâ nişte localnice. îndreptându-se la mijlocul lui iunie 1852 spre râul Warrego, Helly a găsit urmele unui vechi loc de tabără în apropierea unui copac pe al cârui trunchi fusese gravată litera „L", iar deasupra — „XVA". Putea fi cititâ litera „L" drept Leichhardt, iar „XVA" ca 15 apri­ lie, data marcând 11 zile de când fusese zâritâ pentru ultima oarâ expediţia? In apropiere s-au gâsit aid doi copaci ce purtau aceleaşi însemne. Hely a abandonat căutarea întorcându-se cu un raport ce dădea ca sigur faptul că dispăruţii fuseserâ ucişi de aborigeni.

Sălbaticul

alb

Până la sfârşitul deceniului au mai fost trimise douâ expediţii de salvare, iar în aprilie 1861 a fost încheiat un raport — de câtre acelaşi Stuart care gâsise ur­ mele de paşi cu zece ani înainte — în care se menţiona o colibă abandonatâ lângâ muntelc Sturt, la limita nord-vestică a regiunii New South Wales; aceasta părea să fi fost construitâ mai degrabâ de câtre un alb decât de un aborigen. Fuseseră descoperiţi şi aid copaci marcaţi cu litera „L". Apoi, In 1871, zvonuri repetate legate de un alb care trâia în sâlbăticie în mijlocul aborigenilor în partea de vest a Queensland au dus la iniderea unei noi operaţiuni conduse de ofîţerul de poliţie J.M. Gilmour. Acesta s-a întors din interiorul continentului aducând cu sine şase perechi de pantaloni bărbăteşti, bucăţi dintr-un cort, rămăşiţele unei pături de lână, o plasă ţesută din par de o m — drept, şi deci aparţinând unui alb — şi oase care s-au dovedit a fi tot ale unui european. In mod evident acestea constituiau relicvele unei expediţii eşuate, dar ale câreia? Leichhardt nu a fost singurul explorator dispărut în acei ani. In 1938, la 90 de ani de la dispariţia lui Leich­ hardt, a lost organizată încă o expediţie de căutare — a noua —, sub presiunea rapoartelor în care se vorbea de găsirea unor oase la marginea deşertului Simpson. Rămăşiţele s-au dovedit a fi aparţinut abo­ rigenilor, dar printrc ele s-au descoperit douâ monede britanice bătute înainte ca Leichhardt să pârăseascâ Anglia. Ar fi putut acestea să-i aparţinâ? Moarte

lângă râul

Diamantina?

După cercetări şi evaluâri minuţioase ale tuturor dovezilor acumulate anterior, Gordon Connell a publicat în 1980 o concluzie asupra morţii lui Leichhardt. Connell considera că Leichhardt a atins ţinutul Arnhem, dupâ care s-a întors spre sud — probabil pentru a reconstitui drumul pe care îl fâcuse ante­ rior până în Queensland. în apropierea unei surse de apâ, acolo unde râul Diamantina traversează graniţa înspre Australia de Sud, el şi însoţitorii săi au fost atacaţi prin surprindere şi omorâţi. Aici au fost găsite ulterior oase de oameni albi. Totodatâ este posibil ca dispariţia lui să fi fost cauzată de inundadile de pe râurile Diamantina şi Cooper. Dacă Connell are dreptate, Leichhardt a parcurs circa 4 800 de kilometri, mai mult decât oricare alt explorator de până atunci. Cu toate acestea, se pare că şi-a gâsit tragicul sfârşit la numai 800 de kilo­ metri de punctul de plecare al expediţiei sale. Cunoştinţele castigate despre interiorul continentului nu i se datoreazâ aşadar lui Leichhardt, ci nenumăratelor expedidi trimise în câutarea lui.


Sfârşitid unei idile

37

Sfârşitul unei idile Intr-o noapte de vară din 1694, un soldat tânăr şi chipeş a fast invitat în odăile iubitei sale, prinţesa moştenitoare a Hanovrei, nefericită în câsnicie. De la această întâlnire nu avea să se mai întoarcă vreodatâ. ntr-o noapcc de dumina stingheră. De a doua zi nică, în jurul orei 10, urma să înceapă o nouă viaPhilipp Christoph, / ţă alături de Philipp. conte de Konigsmarck, şi-a Ultimele detalii ale fugii părăsit reşedinţa din oraşul celor doi au fost puse la nord-german Hanovra şi, la punct cu grijâ exact înainte adăpostul întunericului, s-a de momentul plecării; acum îndreptat grăbit spre castenu le mai rămăsese decât să lul de pe râul Leine. In acea numere orele pânâ în zori. dimineaţă primise o scrisoaInsă Sophia Dorothea a aşre prin care era rugat să-i teptat în van a doua zi. Phi­ facă o vizită nocturnă Solipp nu a mai apărut şi nici phiei Dorothea, tânăra soţie nu a trimis vreun mesaj a prinţului moştenitor al prin care să explice ce se înHanovrei. Deşi scrisul nu-i tâmplase. A dispărut şi nu a era cunoscut, Philipp a acmai fost vâzut vreodatâ. ceptat nerăbdător invitaţia Disperată şi temându-se la o întâlnire secretă cu iude ce era mai rău, Sophia bita sa, căci de multe sâptâDorothea a cerut ajutorul mâni nu mai avuseseră ocaconsilierului privat al coroazia să se afle împreună. Poanei, implorându-1 să investite că fusese rotodară congheze dispariţia lui Philipp: ştient de semnificaţia darei: „Tremur de frică, gândin1 iulie 1694, respectiv patru du-mâ că contele de Konigs­ ani de la ziua în care încemarck ar fi putut să cadă m puseră să îşi trimită scrisori mâinile acelei d o a m n e . . . " In taină, contele de Konigsmarck de dragoste. De care doamnă se temea se furişează în castelul din Hanovra Sophia Dorothea şi de ce? Deşi Sophia Dorothea nu pentru a se întâlni cu prinţesa moştenitoare. Şi ce s-a întâmplat cu adescrisese şi nici nu dictase niAvea safie ultima lor astfel de întălnire, vârat cu Philipp după ce a mănui textul invitaţiei, a câci în dimineaţa următoare plânuiau sâfugă. părăsit odaia prinţesei? Pen­ fost plăcut surprinsă să-1 întru a rezolva misterul este necesar să privim in culitâlnească pe iubitul ei pe neaşteptate. Poate că pensele unei căsnicii nefericite pe fundalul căreia s-a întru o clipă i-a încercat bănuiala că scrisoarea ar fi firipat romatica aventură cu sfârşit fatal. putut constitui o capcană, dar bucuria de a se regâsi i-a făcut să uite de orice precauţie. In orice caz, îşi dăduseră seama că jocul de-a v-aţi ascunselea trebuia Căsătoria: o manevrăpolitică sâ ia sfârşit. A doua zi la răsăritul soarelui o trâsură urma să o ia pe Sophia Dorothea. In cele din urmâ Căsătoriile aranjate între dinastiile rivale erau un luva putea să renunţe la simulacrul nefericitei sale căcru obişnuit în Germania, care la acea vreme era disătorii cu vărul ei, Georg Ludwig, şi să părăsească vizată în ducate si mici regate. Dragostea nu juca pentru totdeauna castelul în care se simţise totdeaunici un rol in strate^ia acestor aliante. Totusi rareori


38

Dispdruţi fărd urmd

Nu exista nici un strop de dragoste între Georg Ludwig (jos, stânga) şi verişoara sa, Sophia Dorothea (dreapta), iar prinţesa s-a simţit totdeanna stingheră în castehd

f î T î i ton ŢŢÎT?:: !;,,:

:«f'!J lit.it ■

au simţit vreun mire şi vreo mireasă o antipatie atât de profundă unul faţă de celâlalt precum Sophia Dorothea şi Georg Ludwig. Acest resentiment reciproc era adânc înrădăcinat, el datând încă de la generaţia anterioarâ a celor două familii. Tatâl miresei, ducele Georg Wilhelm de Brunswick-Celle, fusese logodit cândva cu o altâ Sophia, o prinţesă din învecinarul Renania-Palatinat. Nevrând să renunţe la viaţa de celibatar, Georg Wil­

depe râidLeine (jos). Nn este de mirare câ, la scurt timp, a căzut pradă farmecelor unui prieten din copildrie, Philipp Christoph, conte de Kbnigsmarck (centru).

helm a rupc logodna şi şi-a prezentat viiroarea soţie fratelui său mai tânăr, Ernst August. Pentru a face aranjamentul cât mai atractiv pentru cei doi, a semnat în 1658 un contract conform căruia promitea să nu se căsătorească niciodată, iar în urma morţii sale ducatul Brunswick-Celle avea să se unească cu ducatul Brunswick-Luneberg, pe care Ernst August îl moştenise. La câţiva ani după semnarea înţelegerii, burlacul convins Georg Wilhelm s-a îndrâgostit de o franţuzoaică pe nume Eleonore d'Olbreuse. Nemulţumit sâ o păstreze doar ca amantă, a hotărât să denunţe contractul şi să se căsătorească legal cu aceasta. A facut apel la Leopold I, care la acea vreme conducea de la Viena precara confederate a statelor germane cunoscută sub numele de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. De-abia în 1676 a fost onorată petiţia prinţului. Astfel, Eleonore a devenit ducesă de Brunswick-Celle, iar fiicei lor, Sophia Dorothea, care avea deja zece ani, i s-a recunoscut titlul de prinţesă moştenitoare.


Sfârşitid nnei idile La curtea lui Ernst August din Hanovra aceste evoluţii erau privite cu suspiciune. In acel moment, promisa reunificare a celor două ducate părea ameninţată. Din fericire, cei doi fraţi au soluţionat problema: Sophia Dorothea urma sâ se căsătorească cu vărul ei, Georg Ludwig, fiul eel mare al lui Ernst August. Din punct de vedere politic soluţia părea idealâ; pen­ tru Sophia Dorothea însă era deparre de fi satisfăcătoare. Neobişnuitâ cu protocolul strict, uimită, dar In acelaşi timp afectată de intrigile de la curte, prinţesa nu a reuşit sâ se simtâ niciodată în largul său la Hanovra. In plus, atât soţul, cât şi socrul ei aveau amante. Conform ciudatei etichete a vremurilor de atunci, amanta ducelui Ernst August, contesa Platen, deţinea la Curte un rang mai înalt decât eel al prinţesei moştenitoare. Dupâ naşterea primului său fiu în 1683 şi a fiicei sale patru ani mai târziu, Georg Ludwig şi-a ignorat complet soţia. Xu este de mirare câ, in acest context, Sophia Do­ rothea a cedat rapid farmecelor chipesului conte de Konigsmarck, apărut la Curte to 1688.

Dragoste cu Marte şi Adonis Când a ajuns la Hanovra, Philipp Christoph, conte de Konigsmarck, avea 23 de ani, cu un an mai mult decât Sophia Dorothea. Familia sa, de origine germană, câştigase putere şi avere pe când se aflase In serviciul regilor suedezi. Potrivit rangului său, Philipp urma sâ fie educat ca om de lume şi cavaler. In acest scop, el şi fratele său mai mare, Karl Johann, au fost trimişi în 1680 la Londra pentru a aprofunda artele, dansul, călăria şi scrima — educaţia lor urmând sâ fie întregită cu deprinderi intelectuale căpătate prin studiile continuate la Oxford. Viaţa strălucitoare a capitalei englezc s-a dovedit fatală pentru ei. Philipp a intrat In grele datorii de pe urma jocurilor de noroc, iar Karl Jo­ hann a fost implicat in moartea unui personaj marcant cu a cărui soţie avea o aventurâ. A reuşit sâ sca­ pe de pedeapsâ şi să părăsească Anglia, dar scandalul iscat a slăbit statutul social al lui Philipp. Acesta s-a întors în Germania to 1682, iar vara următoare s-a înrolat în armata imperialâ a lui Leopold I, angajatâ la acea vreme în campania de eliberare a Ungariei de sub turci. Când regimentul său a fost desfiinţat In 1688, Philipp s-a Indreptat spre Hanovra, căutând un post In armatâ. A sosit In timpul carnavalului de dinaintea postului Paştelui, şi la una dintre nenumâratele petreceri de la curte a întâlnit-o pe femeia care avea să-i pecetluiascâ destinul: Sophia Dorothea, nefericită In căsnicie. Cei doi se cunoscuseră In copilârie, dar acum Sophia Dorothea avea In faţa ochilor un soldat chipeş, aflat In floarea vârstei. Conform unei descrieri din acea vreme, Philipp era „admirabil de

39

Destinul unei surori Dispariţia contelui de Konigsmarck a schimbat cursul vieţii surorii mai tincre a acestuia, Maria Au­ rora, asigurându-i şi ei un loc în istorie — deşi probabil numai ca noră de subsol. In ciuda evidenţelor, Maria Aurora era convinsâ că fratele ei rămăsese în viară în urma dispariţiei din noaptea de 1-2 iulie 1694. Convingcrea de nezdruncinat se baza pe prezicerile unui horoscop, care spunea că în acel an Philipp va supravieţui nevătămat unui dezascru. Maria Aurora a găsit sprijin în Friedrich August, elector al Saxoniei, în al cărui serviciu Philipp ar fi trebuit sâ intre. In toamna lui 1694 a ajuns la curtea de la Dresda. Maria Aurora era cunoscutâ pentru frumuseţea şi inteligenţa ei. Printre mulţii ei admiratori se numârau doi duci, unul în vârstâ de 60 de ani, celălalt un tânâr de 17. Filozoful francez Voltaire, nâscut în anul care s-a dovedit fatal pentru familia Konigsmarck, avea să o laude mai târziu, numind-o „femeia cea mai celebră a douâ secole". Tânărul elector al Saxoniei nu a reprezentat o excepţie printre bărbaţii care s-au îndrâgostit de Maria Aurora la prima vedere. Dupâ o perioadâ pe care un biograf a numit-o „scurta rezistenţă", Maria Aurora a ccdat curţii lui înflâcărate şi, în octombrie 1696, a dat naştere fiului lui Friedrich August. Cu toate acestea, de-abia în 1711 electorul şi-a recunoscut fiul şi i-a permis să poarte numele de Hermann Maurice, conte de Saxonia. în 1720, Hermann Maurice a intrat în serviciul Franţei, ajungând să primeascâ în timp eel mai înalt grad militar.

bine făcut, Inalt, frumos, cu pârul ondulat şi ochii vii, într-un cuvânt, o armonioasă Imbinare de Marte şi Adonis [cele douâ figuri mitologice personificând războiul şi frumuseţea bărbătească]". La început, Sophia Dorothea a găsit In contele de Konigsmarck un interlocutor atent şi un prieten loial, căruia îi putea încredinţa toate frâmântările, mici sau mari. In preajma lui putea să dea frâu liber mâniei pe care o resimţea Impotriva uneltirilor contesei Platen, obiectul temerilor şi urii ei. Cu toate acestea exista o problemâ. La puţin timp după venirea sa la Curte, Philipp avusese o aventură cu contesa. Si-a regretat însă prea târziu această indiscreţie nesăbuitâ, realizând cât de dificil era să sfârşească această relaţie fâră s-o expună pe Sophia Doro­ thea şi pe el însuşi furiei contesei. Pentru a se elibera din această încurcâtură jenantă, contele de Konigs­ marck s-a oferit voluntar în armatâ şi a pârasit Curtea. întorcându-se la Hanovra la sfârşitul primei campanii, Philipp s-a înşelat crezând că Intre timp con-


40

Dispârnţi fdră urmâ

tesa Platen îşi pierduse interesul faţâ de el şi considerând câ putea să o viziteze din nou în siguranţâ pe Sophia Dorothea. Până în primăvara anului 1690 probabil că apucase să-şi declare iubirea pe care i-o purta prinţesei. Din 1 iulie şi pânâ în noaptea dispariţiei sale, exact patru ani mai târziu, Philipp şi So­ phia Dorothea şi-au trimis peste 300 de scrisori prin care işi exprimau dragostea, fericirea şi dorul. Pe marginea

prapastiei

Insă pasiunea contesei Platen pentru Philipp nu se stinsese şi, nefiindu-i greu să observe câ motivul pen­ tru care acesta o respingea era Sophia Dorothea, plănuia să se răzbune. Cei doi îndrăgostiţi erau urmăriţi îndeaproape, iar dispariţia scrisorilor şi peceţile rupte i-au fâcut sâ-şi dea seama că erau spionaţi. Până în 1683 aventura fusese cu siguranţă descoperitâ. Intr-o tentativă nechibzuită de a o împăca pe contesa Pla­ ten, Philipp a început sâ-i facă din nou curte, deşi scrisorile sale trădau neplâcerea cu care o făcea. Sophia Dorothea şi Philipp, nemaisuportând situaţia intolerabilă de la Curte, se gândeau tot mai intens să fu»ă din Hanovra. Dar obstacolul urias care zădârnicea acest plan era lipsa de bani. Philipp trăia deja peste mijloacele sale, iar Sophia Dorothea renunţase la toată averea şi proprietăţile personale în momentul câsătoriei cu Georg Ludwig.

în mai 1694 Philipp a părăsit din nou Hanovra, de data aceasta câutând un post de general în armata electorului Saxoniei din Dresda. Contractul negociat îi permitea să se întoarcă peste o lunâ la Hanovra, cu perspective financiare mai bune. In acel moment, marea majoritate a Curţii se mutase într-un palat de varâ din afara oraşului Hanovra, iar în absenţa soţului şi a soacrei fuga avea să fie mai simplâ pentru Sophia Do­ rothea. In noaptea în care Philipp a sosit la iubita sa confirmându-i planul de evadare, luându-şi la revedere — ca apoi să dispară pentru totdeauna, doar bâtrânul Ernst August şi contesa Platen se aflau în castel.

Fără scandal — orice s-ar întâmpla! Zvonul despre dispariţia contelui de Konigsmarck s-a râspândit prin Hanovra ajungând cu mare repeziciune şi la urechile celorlalte Curţi germane. Cu numai doi ani inainte ducatului i se acordase o nouă importanţă, Ernst August fiind numit elector de Hanovra şi devenind deci unul dintre conducâtorii germani cu drept de vot în cadrul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanâ. Un asemenea scandal la curte ar fi putut avea repercusiuni în întreaga Europă, ajungând chiar până în Anglia. Soţia lui Ernst August, bătrâna Sophia, era strânepoata regelui lacob I al Angliei. Aceasta avea un singur ţel în viaţă: să asigure descendenţilor ei tronul

Ascensiunea si dizgratia unui favorit

O

tragcdie asemănătoare celei din Hanovra s-a petrecut trei generaţii mai târziu în Danemarca. Prologul a avut loc în 1766, an în ca­ re regele Christian al VII-lea al Danemarcei, în vârstâ de 17 ani, s-a casâtorit cu Caroline Matilda, sora în vârstâ de 15 ani a lui George al Ill-lea, regele Marii Britanii, şi srră-strănepoata lui Georg Ludwig şi a Sophiei Dorothea. Adevărata intrigă începuse cu doi ani înainte, când Christian îl alesese pe germanul Johann Friedrich von Struensee ca medic personal. Se pare câ tânărul medic a ştiut nu nu­ mai să câştige încrederea regelui suferind de tulburări psihice, dar şi afecţiunea nefericitei regine. Ascen­ siunea sa la Curte a fost inevitabilă; curând ambiţiile sale politice au fost evidente tuturor. In 1770 a fost nu­ mit ministru de stat, bucurându-se de o putere făra precedent.

Personajele unei tragedii: Struensee si reginn jucănd şah in timp ce regele absent sta toldnit pe o canapea. Aventura pe care Struensee o avea cu regina era un secret cunoscut tuturor, dar regele nu pârea să fie afectat de aceasta dezonoare. In acel moment mama vitregâ a rege­

lui, Maria Juliana, a pus bazele unei alianţe cu aristocraria înlăturată. Un scandal care îi implica pe Christian şi pe Caroline Matilda ar fi putut mări şansele fiului ei de a accede la tron. In noaptea de 16-17 ianuarie 1772, un grup de conspiratori a pătruns In dormitoarele regelui obligându-1 să semneze ordine de arest pe numele lui Struensee şi al Carolinei Matilda. Procesul ce a urmat nu a oferit destule dovezi în privinţa conduitei nefaste a doctorului. Când a recunoscut, se presupune că sub tortură, adulterul comis cu regi­ na, a fost condamnat la moarte. Asemeni nefericitei sale stră-străbunici, Caroline Matilda a fost silitâ să divorţeze şi exilata — ironia face — în acclaşi castel în care Sophia Dorothea se nâscuse cu mai mult de un secol inainte.


Sfârşitul unei idile

41

Deşi geloasa contesă Platen nu aputut uitafaptul câ Philipp o părăsise pentru tânăra prinţesâ moştenitoare, a trebuit sâ aştepte patru ani pentru a se răzbuna. Cu toate câ nu a comis personal crima, dupâ cum aratâ aceastâ spectaculoasă versiune a atacului asupra contelui de Konigsmarck, cu siguranţă că ea afbst cea care a plănuit moartea tânârului cavaler.

Angliei. O crimă care îi implica atât pe soţia fiului ei, cât şi pe amanta soţului i-ar fi discrus acest plan. Sophia, deşi indiscretâ din fire, a devenic reticentă în privinţa acestui caz scriind, două săptămâni mai târziu, unei rude: „In piaţa de lemne, unde se aud vrute şi nevrute, se zvoneşte că vrăjitoarele din Dresda 1-au furat pe contele de Konigsmarck." Dar nu vrăjitoarele au provocat dispariţia lui Phi­ lipp. Un studiu aprofundat al acrelor diplomatice ale vremii privind evenimentele din Hanovra scoate la iveală bucăţelele unui puzzle, care, puse laolaltă, ne pot indica ce s-a petrecut cu adevărat în acea noapte. Se pare că spionii contesei Platen au anunţat-o de planul fugii celor doi îndrăgostiţi pe data de 2 iulie. Aceasta i-a relatat întreaga poveste bătrânului elec­ tor, Ernst August, care i-a dat un ordin de arest pen­ tru contele de Konigsmarck. Pe când pleca din apartamentele Sophiei Dorothea în acea noapte fatalâ sau pe când se întorcea a doua zi dimineaţă, Philipp

a fost întâmpinat de patru cavaleri cu săbiile scoase. In încăierarea iscatâ, unul dintre aceştia i-a provocat o rană mortală. Potrivit unei relatări, corpul neînsufleţit a fost aruncat în grabă în râul Leine; după altele, ars şi îngropat în castel. N u se ştie dacă cei patru cavaleri aveau ordin explicit să-1 ucidă pe de Konigs­ marck; în orice caz moartea lui era bine venită. In şase luni Sophia Dorothea şi Georg Ludwig erau divorţaţi, deşi numele lui de Konigsmarck nu a fost niciodatâ invocat în formalităţi. Dizgraţiata prinţesă moştenitoare a fost exilată în castelul Ahlden din apropiere. I s-au interzis vizitele, excepţie făcând cea a mamei sale, şi a fost ţinutâ sub sechestru până la moarte, 32 de ani mai târziu, în 1726. In acest răstimp, bătrâna Sophia a avut parte de ultimul său triumf. In 1714, anul morţii ei, Georg Ludwig era încoronat rege al Marii Britanii sub numele de George I. Descendenţii săi direcţi conduc regatul până astăzi.


42

Dispăruţi fâră urmd

In iadul de verdeatâ Ferm convins de existenţa unui oraş dispărut de milenii înjungla brazilianâ, în 1925 un colonel britanic a pornit la drum pentrn a descoperi originile civilizaţiei sud-americane. n portughezâ, Mato Grosso înseamnâ „pâdure deasâ", un n u m e adecvar pentru izolatul stat / brazilian cu o suprafaţâ de aproape trei ori mai mare decât cea a Texasului. Până în a doua jumătare a secolului XX puţini albi încercaseră să investigheze acest teren, iar indienii erau singurii locuirori ai pădurilor tropicale aproape de nepătruns. In această sălbâticie caldâ şi umedâ, plinâ de specii de animale încă necunoscute zoologilor şi locuită de triburi băştinaşe a căror existenţâ nu fusese nici mâcar bânuită, au îndrăznit să pâtrundâ în aprilie 1925 trei cxploratori. In câurarea unui fantomatic oraş dispărut, cunoscut lor numai sub enigmaticul nume de cod „Z", aceştia au avut de înfruntat şerpi veninoşi, peşti carnivori, nori de insecte agresive şi periculoase şi o primire incertă din partea băştinaşilor. La cinci sâptămâni dupâ ce au pârâsit capitala Cuiaba, conducătorul expediţiei i-a scris soţiei sale aflate în Anglia din aşa-numita, cu un tidu de râu augur, Tabără a Calului Mort (unde îi murise propriul animal înrr-o ex­ pedite anterioarâ): „Sperâm să putem străbate această regiune în câteva zile... Nu trebuie sâ te temi." Acesta a fost ultimul mesaj primit de la exploratorul junglei.

Dincolo de văl Colonel til Percy Harrison Faweett a fost obsedar rimp de aproape douâ decenii de rezolvarea misterelor din jungla braziliană. Intre anii 1906-1909 fusese trimis de guvernul bolivian să exploreze graniţa acesteia cu Brazilia, şi de atunci revenise de mai multe ori in acea sălbăticie inexpugnabilă, poreclitâ popular „iadul de vcrdeaţă". Conchistadorii spanioli ai Amcricii de Sud nu au găsit niciodatâ legendarul El Dorado sau ţinutul femeilor războinice cunoscute sub numele de amazoane, deşi povestirile despre acestea continuau să circule. Dar in 1911 au sosit veşti surprinzâtoare despre descoperirea oraşului dispărut al incaşilor, Machu Pichu, cuibărit in Anzii Peru-ului, de către americanul Hiram Bingham. In ulterioarele sale căutări şi expediţii, bâştinaşii continuau să-i vorbească lui Faweett despre existenţa

akor oraşe dispârute. Auzise, spre exemplu, că în Chile exista un oraş al regilor încă locuit, ale cârui strâzi erau pavare cu argint, iar clâdirile acoperite cu aur. Se spunea câ locuitorii se bucurau de o viaţă binecuvântată sub conducerea unui monarh luminat. O calitate magică făcuse orasul invizibil aventurierilor nedoriţi sosiţi de aiurea. In Rio de Janeiro, Faw­ eett a găsit o relatare din 1753 a unei de mult uitate descoperiri a ruinelor unui monumental oraş de piatră; nu exista nici o evidenţă că acesta ar mai fi fost vizi tat vreodată de atunci. Faweett i-a cerut unui psihometrist, care pretindea că poate ghici originea unui obiect prin simpla cântărire in palmâ, să evalueze o statuetă înaltâ de 25 de centimetri, sculptatâ in bazalt negru. I s-a spus că, fărâ îndoială, aceasta provenea de pc continentul disparut al Atlantidei, de unde fusese luată de locui­ torii care, fugind din faţa dezastrului, s-au refugiat şi au construit un mare oraş in sălbăticia brazilianâ. C u m numele acestuia nu era cunoscut, Faweett 1-a poreclit, conventional, „Z". O civilizaţie mai veche decât cea a Egiptului aştepta să fie descoperitâ. Pe când se pregâtea pentru o altă expediţie in 1924, Faweett scria: „Nu mâ indoiesc nici o clipă de existenţa oraşelor vechi. între lumea exterioarâ şi secretele Antichităţii sud-americane a coborât un văl." Cel care avea sâ pâtrundă dincolo de acest văl urma să îmbogâţească enorm cunoştinţele despre trecut. La vârsta de 57 de ani, Faweett ştia că aceasta va fi ultima lui sansâ de a deveni acea persoană. După ce a strâns ronduri de la diferite societâţi ştiinţifice şi şi-a vândut în avans povestea expediţiei şi a aşteptatelor descoperiri la North American Newspa­ per Alliance, la începutul anului 1925 Faweett era gata de plecare in marea aventură. Urma sâ fie însoţit de fiul său Jack, in vârstă de 21 de ani, şi de un tânăr prieten, Raleigh Rimell. Probabil câ intoarcerea avea sâ aiba loc de-abia la sfârşitul anului următor. Dar, in cazul in care nu reuşeau să revinâ din „iadul de verdeaţâ" al Braziliei, nici un echipaj de salvare nu avea să fie trimis in câutarea lor. Dacă Faweett, cu intreaga sa experienţă, nu reuşea sâ supravieţuiască, atunci


In iadul de verdeaţă şansele altora erau şi mai reduse. Din acest moriv, a refuzat să schiţeze un traseu precis al expediţiei sale.

Indicii

amăgitoare

In 1927 fiul eel mai tânăr al lui Fawcetr, Brian, a întâlnit un călător francez la Lima, capitala Peru-ului. Traversând continenrul cu maşina, francezul dâduse pe o şosea din Minas Gerais, un stat brazilian aflat între Mato Grosso şi Adantic, peste un bătrân bolnav şi aparent confuz. Acesta spusese că purta numele de Fawcett. Cum nu auzise de exploratorul dispărut, francezul nu insistase ca străinul să i se alăture. Brian nu reuşise să strângâ fondurile necesare penrru organizarea unei echipe de salvare. De-abia la sfârşirul anului urmâtor, North American Newspaper Alliance a trimis un grup, sub conducerea lui George Dyott, să investigheze dispariţia lui Fawcett. Un şef de trib local i-a spus lui Dyott câ zărise un bătrân alb, însoţit de aid doi bărbaţi mai tineri, amândoi şchiopi. Se îndreptau spre est, către Atlantic. După cinci zile, timp in care

Nu patima pentru aur l-a determinatpe colonelul Fawcett sâ pătrundd în interiorul pădurilor tropicale ale Brazdiei, ci, mai degrabâ, dorinţa de a regăsi o culturâ disparutâ. Astâzi mii de oameni lucreazâ în minele de aur în condiţii din cele mai vitrege; puţini sunt cei norocoşi să găseascâ pepite asemenea celor de maijos.

43

s-a putut observa fumul ridicânu-se din tabăra lor, nu a mai fost zârită nici o umă a prezenţei acestora. Dyott s-a întors acasă convins că Fawcett şi cei doi tineri fuseseră omorâţi de indieni, deşi familia colonelului refuza să accepte această variantă. Patru ani mai târziu, un vânâtor elveţian, Stefan Rattin, s-a întors din Mato Grosso povestind că Fawcett era ţinut prizonier de către indieni. Brian a aflat ulterior că un bâiat metis pretindea că este fiul fratelui său Jack. Toate aceste indicii, inclusiv apariţia unor oase care i-ar fi aparţinut lui Fawcett, s-au dovedit a fi piste false. Brian a ajuns la concluzia tristă că soarta tatălui său va rămâne o enigma; iar misterul oraşului „Z", pentru totdeauna neelucidat. Colonelul Fawcett îi mărturisise lui Brian: „Fie că pâtrundem în sălbăticie şi reuşim să ne întoarcem, fie că ne lâsăm oasele sâ putrezească acolo, un lucru este sigur. Răspunsul la enigma Antichităţii sud-americane, şi poate a întregii lumi preistorice, va putea fi găsit când aceste oraşe vor fi localizate şi deschise ccrcctărilor ştiinţifice. Eu ştiu că ele există..."


44

Dispăruţi fdrd

urmă

Căutat: Raoul Wallenberg Cu toate că i-aufost dedicate monumente comemorative, străzi îipoartă mimele, i-afost acordat titlul de cetăţean de onoare al Statelor Unite ale Americii, aufost scrise cărţi despre viaţa sa — ultimele evenimente ale acestei vieţi, petrecute într-o închisoare sau într-un lagăr de muncă sovietic, rămân necunoscutepână astăzi. u câteva luni înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Râzboi Mondial, diplomatul suedez Raoul Wallenberg s-a urcat în maşina sa la Budapesta, capitala râvâşită de război a Ungariei. Trupele de ocupaţie germane se retraseserâ, iar armata victorioasâ a Uniunii Sovietice se revărsa în oraş. Din momencul sosirii sale cu o vară înainte, Wallenberg se ocupase neobosit de salvarea evreilor din Budapesta de „soluţia finalâ a problemei evreieşti" iniţiată de nazişti. Dorind să asigure în continuare siguranţa acestora, se îndrepta spre statul major sovieuc din Debreţin, aflat la 230 km nord-est de capitală, pencru a negocia cu mareşalul Rodion Malinovski. Arâtând spre doi soldaţi ruşi pe motociclete şi ofiţerul din ataş, Wallen­

C

berg i-a spus unui prieren că nu era lâmurit de scopul escortei: „pencru prorecţie sau arest". Comentariul sâu glumeţ s-a dovedit însă a fi o sumbră premoniţie: nici Wallenberg, nici şoferul său, Vilmos Langfelder, nu au mai fost vâzuţi vreodatâ în Occident. Ceea ce s-a întâmplat cu ei din acea zi rămâne învăluit de mister şi pradă zvonurilor, speculaţiilor, jumătăţilor de adevâr şi afirmaţiilor intenţionat false venire din spatele Cortinei de Fier. Totuşi cine era acest Raoul Wallenberg, a cârui dispariţie a fost de nenumărate ori investigatâ in ultimii 40 de ani şi al cărui destin tragic a atras simpatia oamenilor de pretutindeni? Născut la 4 august 1912, Wallenberg apartjnea uneia dintre cele mai înstărite fa-

Este posibil ca Raoul Wallenberg săfi murit in spatele zidurilor Lubiankdi, sediul cunoscuteipoliţii secrete de la Moscova?


Căntat: Raoul Wallenberg milii ale Suediei, deseori denumită Rockefellerii suedezi; din rândurile ei proveneau bancheri, industriasi, diplomaţi şi clerici. Deşi a studiat arhitectura la Universitatea din Michigan, Raoul a fost obli^at să lucreze la banca familiei, iar din 1936 a fost trimis să studieze afacerile la Haifa, în teritoriul cunoscut la acea vreme ca Palestina. Stră-străbunicul lui Raoul fusese un evreu convertit la creştinism; la un moment dat tânărul se lăudase că, fiind un Wallenberg şi pe jumătate evreu, nu putea fi înfrânt vreodată. La Haifa a locuit într-un internat cuşer şi, din cauza numârului mare de refugiaţi care sporiseră populaţia evreiască a oraşului la 50 000, a devenit foarte conştient de ameninţarea pe care nazismul o reprezenta pentru evreii europeni. Intorcându-se în Suedia în 1939, în pragul izbucnirii celei de a doua confWratii mondiale, Raoul a intrat In afaceri de import-export de alimente ca partener al unui refugiat e\Teu ungur, Koloman Lauer, care avea nevoie de un creştin de încredere şi poliglot, liber să călătorească prin ţările aflate sub ocupaţie nazistă. înspâimântat de lucrurile văzute în preumblările sale, Wallenberg a devenit in cele din urmă nemulţumit de munca sa şi nerăbdător să îşi dedice viaţa unui scop nobil. In 1942, după ce a vizionat un film britanic dcsprc un profesor aparent senil care îi înşela pe nazişti pentru a salva evrei, Raoul i-a declarat surorii sale că acesta era „exact acel lucru" căruia i-ar fi plâcut să se dedice. Wallenberg

tmpotriva

lui

Eichmann

In toată Europa ocupată de nazişti, evreii au fost condamnaţi să urmeze drumul plin de suferinţe al lagărelor de concentrare sau al camerelor de gazare. Totuşi puţini, chiar şi dintre duşmanii Germaniei, s-au revoltat împotriva acestor atrocităţi sau au dat o mână de ajutor celor care căutau să scape de teroare. De abia In ianuarie 1944 — şi atunci numai datorită iniţiativei secretarului Trezoreriei, Henry Morgenthau Jr. — a reacţionat guvernul american prin crearea Departamentului pentru Refugiaţii de Război. Această agenţie 1-a trimis pe Iver Olsen, un oficial al departamentului Trezoreriei având legături cu Biroul Serviciilor Strategice (BSS, predecesorul din timpul războiului al CIA-ului), In Suedia neutră cu un plan de salvare a ultimei mari comunităţi evreieşti din Europa: cei 700 000 de evrei locuitori ai Ungariei, aliata Germaniei. Până în acel moment guvernul maghiar rezistase presiunii exercitate de nazişti pentru deportarea masivă a evreilor, care in mare parte erau convertiţj la creştinism şi jucau un rol important în viaţa economică a ţării. Simţind că aliata sa şovăia, în martie 1944 Germania a trimis trupe în Ungaria instalând un regim marionetă; printre nemţii repartizaţi la Budapesta se număra şi Adolf Eichmann, arhitect al

45

„solutiei finale", un om descris de către un coleg ca fund „In totalitate obsedat de ideea distruserii fiecărui evreu care i-ar fi ieşit In cale". Din acel moment evreii din Ungaria au fost obligaţi sâ poarte pe piept steaua lui David; la scurt timp au fost convocaţi In vederea deportării In lagărele de concentrare. Intre timp, la Stockholm, Iver Olsen îl racola pe tânărul In vârstâ de 31 de ani, Raoul Wallenberg, la planul american de contracarare a acţiunilor lui Eich­ mann. Profitând dc fondurile secrete americane, dar călătorind ca diplomat suedez, Wallenberg a ajuns la Budapesta la 9 iulic. Avea asupra sa două raniţe, un sac de dormit şi, oarecum neobişnuit pentru un diplomat, un mic revolver „ca să-mi dea curaj", după cum li mârturisise unui coleg. Wallenberg era conştient de pericolul pe care II implica misiunea lui, precum şi de rapiditatea cu care trebuia să acţioneze. Eichmann era decis să deporteze toţi evreii din Budapesta trimiţându-i cu trenul spre lagârele de exterminare. Wallenberg urma să încerce să salveze cat mai mulţi cu putinţâ. Suedezului nu-i mai rămăsese prea mult timp la dispoziţie. Conştient de faptul că armata sovieticâ Inainta susţinut dinspre est, Eichmann a grăbit eforturile frenetice de exterminare a evreilor unguri. In octombrie, când guvernul maghiar s-a oferit sâ negocieze armistiţiul cu sovieticii, partidul pronazist Crucea cu Săgeţi a preluat puterea. Cum deportarea evreilor continua, eforturile lui Wallenberg s-au intensificat. într-o tentativâ de a câdea la învoialâ cu oficialul nazist, Wallenberg 1-a invitat In decembrie pe Eichmann la cină In apartamentul sâu. Intr-o conversaţie Intrerupta de bubuiturile şi luminile artileriei ruse, suedezul i-a spus invitatului său că nazismul este pe cale sâ piară. Eichmann a rămas neclintit. Când a plecat, a rostit urmâtoarele cuvinte: „Nu cred ca suntem prieteni. De fapt, nu suntem. Am de gând să fac orice Imi stâ In putere ca sâ vă împiedic sâ-i salvaţi pe evrei. Paşaportul dumneavoastră diplomatic nu vă poate proteja de toate. Chiar şi un diplomat al unei ţări neutre poate avea un accident." N u dupâ mult timp un ca­ mion german s-a ciocnit „din întâmplare" cu maşina lui Wallenberg; din fericire, diplomatul suedez, neaflându-se In automobil In acel moment, a scăpat. în a doua zi de Crâciun ruşii au Inconjurat Buda­ pesta. Eichmann a reuşit să pârâseascâ capitala Un­ gariei, însă Wallenberg a rămas In urmă ca să-şi con­ tinue misiunea.

In vid La 13 ianuarie 1945, o patrulâ ruseasă 1-a găsit pe Wallenberg într-o clădire aflatâ sub protecţia Crucii Roşii Internaţionle. Tânărul diplomat a cerut să fie escortat spre statul major sovietic, unde spera să-şi prezinte planul privind protejarea evreilor din Unga-


46

Dispăruţi ffcră urmă

ria şi reabilitarea acestora în perioada posrbelică. Patru zile mai rârziu se afla în d r u m spre Dcbreţin. Maşina nici nu parâsise bine Budapesra, când Wallen­ berg şi şoferul sâu, Langfelder, au fost predaţi poliţiei polirice sovietice, temuta N K V D . în loc sâ-1 întâlnească pe mareşalul Malinovski, au fost urcaţi într-un tren spre Moscova. Ministerial de Externe sovietic 1-a anunţat pe ambasadorul suedez că „au fost luate masuri în privinţa protecţiei lui Raotd Wallenberg". „Custodia preventivâ" a ruşilor însemna de fapt închisoarea, întâi în statul major al N K V D din Lubianka, apoi la închisoarea Lefortovo. De Langfelder nu s-a mai auzit nimic din luna martie. Din mărruriile foştilor colegi de celulâ ai lui Wallenberg, care mai târziu au reuşit înrr-un fel sau altul să găseacâ drumul spre Occident, se şcie că diplomatul suedez s-a aflat în închisoarea din Moscova până în primavara anului 1947, după care se presupune că ar fi fosr deportat în Siberia. între timp, ambasadorul sovietic la Stockholm o asigurase pe mama lui Wallenberg că acesta se afla In siguranţă §i va reveni curând; mai târziu ambasadorul îi sugera soţiei ministrului de Externe suedez că poate ar fi mai bine să nu se „agite" atât de mult pe această temâ. La 8 martie 1945, prietenii lui Wallenberg de la Bu­ dapest^ au fost surprinşi de un anunţ făcut la postul de radio controlat de sovietici: la 17 ianuarie diplomatul

suedez fusese ucis pe drumul spre Debreţin, probabil de către nemţi sau aliaţii lor maghiari. In Occident acest anunţ a fost primit cu o marc doză de scepticism.

Diplomaţia

Războiului

Rece

Ambasadorul suedez Staffan Soderblom le scria de la Moscova superiorilor sâi din Stocldiolm: „Una dintre grijile care mă frământă este bineînţcles tragica dispariţie a lui Wallenberg." Cu toate acestea, el a refuzat oferta de ajutor a ambasadorului american, afirmând câ nu exista nici un motiv să se îndoiască de ruşi. „Nu avem nevoie de intervenţia americanâ", a adâugat aspru Soderblom. Raoul Wallenberg a devenit prima victimâ a Războiului Rece. Din cauza raporturilor pe care le-a avut Wallenberg (dreapta) s-a opus cu vitejie eforturilor lui AdolfEichmann (jos, stânga) de a extermina întreăga populaţie evreiascâ a Ungariei (după cum o ilustrează coloana de deportaţi din centru).


Câutat: Raoul Wallenberg cu Eichmann, diplomatul suedez a fosr la începuc suspectat de colaboraţionsm nazist. Aflând că fusese susţinur de către Departamentul pentru Rcfugiaţii de Război al Statelor Unite şi că avusese legături cu Iver Olsen, ruşii au ajuns la concluzia câ Wallenberg era de fapt membru al BSS. Dorind să păstreze neutralitatea ţării sale faţă de Sratele Unite şi Uniunea Sovietică, Soderblom nu a depus eforturi deosebite pentru continuarea căutării. Acasâ Soderblom a raportat că dispariţia lui Wallenberg în haosul ultimelor luni de război din Ungaria nu avea de ce să surprindă. înainte de a pârăsi postul de la Moscova în iunie 1946, Soderblom a cerut o audienţă liderului sovietic Iosif Stalin. Deşi convins de moartea lui Wallenberg şi de lipsa de informaţii a oficialilor sovietici privind destinul acestuia, ambasadorul i-a cerut lui Stalin o confirmare oficială. ,Acest lucru va fi în interesul dumneavoastră, i-a spus dictatorului rus, căci existâ oameni care, în lipsa unei asemenea confirmări, ar trage concluzii greşite." Stalin a notat numele lui Wallenberg, promiţând că va avea loc o investigaţie, iar lucrurile se vor clarifica. „Mă voi ocupa personal", a răspuns. Paisprezece luni mai târziu, în august 1947, amba­ sadorul suedez a fost informat de Ministerul de Externe sovietic că „Wallenberg nu se aflâ în Uniunea Sovietică şi ne este total necunoscut".

„ Telegrajul

închisorii"

în Occident cazul a rămas deschis. Admiratorii lui Wallenberg din Budapesta au comandat un monu­ ment în memoria eforturilor depuse de acesta. Albert Einstein s-a alăturat altor personalitătj de marcă propunându-1 pentru premiul Nobel pentru pace. Cu toate acestea, eel mai important eveniment 1-a constituit confirmarea de către foştii săi colegi de celulă a încarcerării lui Wallenberg între ianuarie 1945-aprilie 1947. Printre aceştia se numărau doi germani, Gustav Richter şi Horst Kitschmann. Amândoi au raportat că în 1947, la Lefortovo, fuseseră anchetaţi cu privire la Wallenberg, iar interogatoriile au fost urmate de condamnarea la un regim de carceră. S-a aflat că în timpul întemniţârii de doi ani la Mos­ cova, lui Wallenberg îi era pcrmisă ieşirea din cclula pentru numai 20 de minute de plimbare zilnicâ, într-o curte de 3 pe 4,5 metri, înconjuratâ de un gard care îi împiedica pe prizonieri să se vadă între ei. Insâ, asemeni cclorlalţi dcţinuţi, Wallenberg a învâţat sâ folosească „telegraful închisorii". Ţevile care legau celulele între ele erau conducte perfecte pentru mesajele pe care prizonierii le transmiteau prin bătăi cu periuţele de dinţi. Cel mai simplu dintre codurile folosite era asa-numitul „sistem idiot" — o loviturâ pentru A, douâ pen­ tru B, trei pentru C etc. Mai sofisticat era eel numit „cinci din cinci" sau „sistemul pătrat", în care literele al-

sV f.DOn«*

___—~—~\

47

G

r^M-fa-"*

Eroul Holocaustului Pânâ în iulie 1944, când Raoul Wallenberg a ajuns la Budapesta, Adolf Eichmann reuşise sâ deporteze deja în lagărele de concentrarc aproape jumătate de milion de evrei unguri. Cu toate acestea, mai mult de 200 000 de evrei, majoritacea aflari în capitală, supravieţuiseră planului de exterminare. Pentru a salva cât mai mulţi cu putinţă, Wallenberg a emis „permise de protecţie" (vezi sus), conform cărora posesorul era repatriat Suediei şi se afla sub protecţia Legaţiei Regale Suedeze de la Budapesta. La înccput pcrmisele erau eliberate doar celor ce aveau familie sau lcgături de afaceri in Suedia; mai târziu Wallenberg nu a mai luat în calcul aceste condiţii. De eel puţin două ori s-a îmbarcat în trenurile ce se îndreptau către lagarele de exterminare, cerând aceste permise şi eliberind sute de oameni. Dar activitâţile lui Wallenberg nu s-au limitat la distribuirea permiselor. Cu timpul a pus bazele unei organizaţii formate din 335 de pcrsoane şi 40 de me­ dia, ce alcătuiau personalul a două spitale, cantine, grădiniţe şi, mai ales, a 32 de aşezâminte aflate sub protecţie suedeză. Când partidul pro-nazist Crucea cu Săgeţi a atacat unul dintre aceste adâposturi, suedezul plin de iniţiativă i-a îmbrăcat pe refugiaţii cu trăsăturile cele mai „ariene" în uniforme germane, postându-i în faţa clădirilor. Pânâ la începutul lui decembrie, 13 000 de evrei se aflau sub protecţia sa. Când forţa lor militară a început sâ slăbească, Wallenberg i-a anunţat pe germani şi pe aliaţii lor un­ guri că orice viitoare persecuţie a evreilor ar conduce la condamnarea agresorilor ca criminali de razboi. El, in schimb, nu putea fi ameninţat: „Viaţa mea este una singură, dar aici se pune problema de salvac multe vieţi." La sfârşitul războiului râmâseseră 120 000 de evrei unguri, dintre care cu siguranţă 15 000 sau 20 000 fuseseră salvaţi personal de Wallenberg.


48

Dispăruţi fdrd urmd

fabetului erau închipuite ca şi cum ar fi fost aşezate pe o grilâ de 5 litere pe orizontalâ şi 5 pe verticală — de la A la E pc primul rând, de la F la J pe al doilea erc. Erau stabilite două seturi de bătâi, unul penrru rândul pe orizontalâ, celălalt penrru rândul pe vcrticalâ. Douâ bătăi urmatc de alte cinci bătâi semnalau Iitera J, aflată pe rândul doi orizontal, în a cincea coloanâ pe verticală. Un prizonier italian revenit în Occident, Claudio Mohr, îşi aminrea cât de uimit fusese în momentul în care a aflat prin intermediul „telegrafului închisorii" că un diplomat dintr-o ţarâ neutrâ era întemniţat la Lefortovo. Trei diplomaţi germani eliberaţi au povestit cum îl ajutaserâ pe Wallenberg, prin „telegraful închisorii", să compună o scrisoare în francezâ pentru Stalin. N u ştiau însă dacâ aceasta fusese trimisă. Apoi, în primăvara lui 1947, Wallenberg a bătut ultimul său mesaj din închisoare: „Ne iau de aici." Pierdut

în Arhipelagid

Gulag

împreună cu alţi 50 de prizonieri — aproape toţi ruşi şi majoritatea acuzaţi de „activitâţi contrarevoluţionare" — Wallenberg a fost deportat în lagârul de muncă Vorkuta, aflat la 110 km nord de Cercul

POLONIAS

Polar. In următorii 12 ani, conform mănuriilor altor prizonieri repatriaţi, Wallenberg a fost mutat din lagar în lagăr în cadrul reţelei ce a ajuns sâ fie cunoscutâ sub numele de Arhipelagul Gulag. Un doctor şi-a amintit câ în vara lui 1948 1-ar fi examinat pentru a se asigura că era apt să presteze muncă în construcţii; Wallenberg avea atunci 36 de ani. Un profesor maghiar 1-a întâlnit în 1951 într-o închisoare din Moscova; atunci era în drum de la un lagăr aflat la 2 400 km sud-vest de capitală spre un aitul la 1 600 km est. Un fost ataşat militar polonez 1-a zărit încârcând un vagon de marfă într-un lagâr din Siberia în 1953. Un prizonier elveţian a schimbat mesaje cu el într-o închisoare din Vladimir, or&ş. aflat la 190 km est de Moscova, în 1954; un austriac povestea un an mai târziu cum a fost mutat, din greşeală, în celula lui Wallenberg. Acesta 1-a rugat să transmitâ oricărei am-

Iu re<ţimnl Stalinist existau mii de colonii de prizonieri si lagâre de muncă râspândite pe toatâ suprafaţa Uniunii Sovietice. Dacd mdrtariile foştilorprizonieri stint adevărate, Wallenberg a fost deţimit in multe dintie acestea.


Cdutat: Raoul Wallenberg

49

Arhipelagul Gulag

I

nainte de relaxarea climatului po­ litic din Uniunca Sovietică era periculos pentru cetâţenii sovietici să îşi manifeste nemulţumirea faţă de guvern. Disidenţii dispâreau adesea în aşa-numitul Arhipelag Gu­ lag — literele GULAG rcprezentând abrevierea rusească pentru Administraţia Centrală a Inchisorilor şi Lagărelor de Muncâ. Acestea erau înşirate pe întinderile sovietice asemeni unui lanţ de insule, de aici provenind şi denumirea dc arhipelag. Viaţa în lagăre a fost dcscrisă fidel de către laureatul premiului Nobel pentru literaturâ, Aleksandr Soljeniţîn, deţinut aici timp de opt ani. In două dintre operele sale O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi Arhipela­ gul Gulag, Soljeniţîn a scos la iveală condiţiile inumane în care nefericiţii deţinuţi trăiau şi munceau. Prizonierii lagârului erau condamnaţi

la muncâ silnicâ timp de 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, deseori fârâ destulâ hranâ sau măsuri de protecţie. In anii '70, spre exemplu, prizonierii au fost folosiţi în minele de uraniu, unde lucrau fără o îmbrăcâminte de protecţie adecvatâ. Mii au murit, iar şi mai multi au surerit afecriuni grave. In plus, deţinuţii erau umiliţi şi chiar torturaţi. Asemenea locuri de deportarc pen­ tru criminalii si prizonierii politici au existat în Rusia şi sub regimul ţarist. Insă, sub regimul opresiv Stalinist, reţeaua s-a mark considerabil, circa zece milioane de oameni dispărând râră urmă în lagăre. Relatând în Ar­ hipelagul Gulag despre ceea ce el numea „40 de ani de terorism exercitat Pentru cd afdcut dezvdluiri hi faţa opiniei de statul sovietic", Soljeniţîn s-a bapublice despre viaţa hi lagdre, Aleksandr zat pe amintirile martorilor, dedicânSoljeniţîn a fost exdat din URSS. du-şi opera „tuturor celor care nu au Acum trdieste din nou in patria sa. trăit-o pentru a o povesti".

basade suedeze, dacă va fi vreodată eliberat, că „suedezul de la Budapesta" este încâ în viaţă. Un prizonier politic din republica sovietică Georgia a raportat că între anii 1948-1953 a împărţit celula cu Wallenberg. Spre sfârşitul deceniului mărturiile credibile privind soarta lui Wallenberg s-au împuţinat; relatările au devenit confiize; informaţiile despre posibila sa supravieţuire erau conflize şi deseori contradictorii. Printre ultimii care 1-au zărit s-a numărat ataşatul militar polonez, care, la ultima lor întâlnire din octombrie 1959, 1-a descris ca arătând „tânăr şi în putere". Speranţa

refiizâ să

moară

Deşi sovieticii negau cu fermitate câ ar fî ştiut de soar­ ta lui Wallenberg în august 1947, familia diplomatului nu şi-a pierdut speranţa. Presat de aceasta şi de alţi cetăţeni îngrijoraţi, guvernul suedez a adresat în perioada 1952-1954 nu mai puţin de 15 cereri scrise şi 34 verbale câtre Uniunea Sovietică, solicitând informaţii. In aprilie 1956, cu ocazia primei vizite oficiale sue­ deze în URSS, prim-ministrul Tage Erlander a înmânat premierului Nikolai Bulganin o scrisoare pentru Raoul de la mama sa, împreună cu un dosar de documente. „Este o pierdere de vreme!" a exclamat Bul­ ganin. „Nu avem timp pentru astfel de nimicuri!'' „Dacă nici măcar nu acceptaţi acest material pe care vi 1-am adus, a spus Erlander, cum puteţi fi atât

de siguri că toată aceastâ afacere este un fals, un spectacol lipsit de importanţă menit să vă pună într-o lumină proastă?" „Nu vreau să mai aud nimic despre acest lucru!", a tunat Bulganin. Primul secretar al C C al PCUS Nikita Hruşciov 1-a temperat pe Bulganin, care a acceptat In final să examineze mârturiile „ca un gest de bunăvoinţă faţă de Suedia". „ O să aveţi răspunsul nostru cat de curând posibil", a promis. La 16 februarie 1957, guvernul suedez a primit răspunsul sovieticilor. O notiţă scrisâ de mânâ, gâsită în dosarele din infirmeria I.ubiankăi, raporta moartea „prizonierului Wallenberg" în celulâ, ca urmare a unui infarct. Insemnarea purta data de 17 iulie 1947, deci — în mod convenabil — cu 10 zile înaintea mărturiilor lui Richter şi Kitschmann care confirmau prezenţa lui Wallenberg în URSS. Chiar şi această recunoaştere tardivă a sovieticilor privind întemniţarea lui Wallenberg imediat după război nu i-a satisfăcut pe cei care doreau elucidarea completâ a cazului şi încă sperau câ Wallenberg se află în viaţă. Confirmare

şi apoi

negare

In 1961 s-a ivit o aparentă soluţie la această problemă. Respectatul doctor şi profesor de medicină


50

Dispărnţi fără urmă Mama lui Raoul, care se recăsătorise când acesta avea sase ani, şi tatăl său vitreg, Fredrik von Dardel, erau printre cei care nu voiau să renunţe la speranţă. Când au murit la douâ zile distanţă unul de celălalt In februarie 1979 la vârsta de 86 şi, respectiv, 93 de ani, ei au lâsat moştenire copiilor lor, fratele vitreg al lui Raoul, Guy von Dardel, şi surorii lui vitrege, Nina Lagergren, misiunea câutării in continuare a lui Wallenberg. Deşi nici aceştia nu au putut rezolva misterul, ei au avut totuşi satisfacţia recunoaşterii postume a meritelor fratelui lor — dintr-o sursâ neaşteptată venită din Statele Unite. Cetăţean

de onoare al Statelor

Unite

In toamna lui 1980, Tom Lantos, un evreu ungur refugiat, a fost ales în Camera Reprezentanţilor a Statelor Unite din partea statului California. El şi soţia lui se numărau printre cei care îşi datorau viaţa La 5 octombrie 1981, preşedintele Ronald Reagan semna lui Wallenberg, astfel câ Tom Lantos a fost eel care a documentulprin care i se conferea lui Raoul Wallenberg propus în Congres ca lui Raoul Wallenberg să-i fie tithd de „cetăţean de onoare al Statelor Unite". Sora sa vitregâ, Nina Lagergren, se ajlâ la stânga;fratelesdu vitreg, decernat titlul de „cetâţean de onoare al Statelor Guy von Dardel la dreapta; Tom Lantos în spatele lui Reagan. Unite" — a doua persoană după Winston Churchill care era omagiată în acest mod. Nina Lagergren şi Nanna Svartz a fost invitat la Moscova de către o veGuy von Dardel au fost printre cei prezenţi la m o che cunoştinţă, A. L. Miasnikov, preşedinte al Acamentul semnării de către preşedintele Reagan a dedemiei Sovietice de Ştiinţe Medicale. în timpul unei cretului, In octombrie 1981. conversaţii purtate în limba germanâ, a încrebat de Raoul Wallenberg se afla din nou pe prima pagină Wallenberg. Miasnikov a recunoscut că ştia „foarte a ziarelor în vara şi toamna lui 1989. Oficiali ai gu­ multe despre cazul Wallenberg". Eroul de la Budavernului sovietic au informat o echipă de jurnalişti pesra se afla într-un ospiciu, „extrem de obosit, neramericani că urma să fie redeschis cazul. In conti­ vos şi deprimar". Miasnikov fusese chemar să-1 îngrinuare, la o conferinţâ pe teme de drepturi ale omujească cu doi ani înainte, când prizonierul suedez lui organizată la Paris, delegatul rus a recunoscut că făcuse greva foamei, iar recent îl reexaminase. dispariţia diplomatului suedez reprezenta „o pagină Doctorul Svartz a transmis aceasuâ informaţie uimiîntunecată în istoria sovietică". Săptâmânalul sovie­ toare mai departe, guvernului suedez, iar prim-ministic Novoe Vremia afirma câ „timpul nu poate fi adus trul Erlander i-a scris lui Hruşciov cerându-i liderului înapoi", exprimând totodată simpatie faţă de prietesovietic sâ-1 reparrieze pe Wallenberg. însă sovieticii nii diplomatului suedez care încă mai aşteptau un susţineau în continuare raporrul care consemna miracol. In cele din urmă, în octombrie, suvernul moartea lui Wallenberg. „Vă informăm pentru a treia sovietic i-a invitat pe Lagergren şi pe von Dardel la oară că subiectul este închis", i-a declarat Hruşciov Moscova, unde le-au fost predate paşaportul şi jurambasadorului suedez care transmisese scrisoarea lui nalele lui Wallenberg, prima dovadă concretă câ Erlander. Orice altă încercare de a clarifica situtja ar acesta fusese în Rusia. Cu toate acestea, sovieticii înrâutaţi relaţiile dintre Suedia şi Uniunea Sovietică. susţineau în continuare că Wallenberg murise în iuIn vizite ulterioare la Moscova, doctorul Svartz i-a lie 1947 şi puneau arestarea şi încarcerarea acestuia cerut lui Miasnikov mai multe detalii. Când supărat pe seama exceselor regimului Stalinist. că încrederea i-a fost înşelată, când sustinând câ serIntre timp, în mai 1987, de mult plănuitul memo­ mana i-a fost greşit înţeleasă, medicul sovietic a conrial in onoarea celui care s-a opus curajos Holocaustufirmat în cele din urmâ că Wallenberg decedase în lui a fost ridicat la Budapesta. In granit este încrustat 1965. De data aceasta păstrând cu fidelitate secretul, următorul dicton latin: „Atlta timp cât norocul îţi doctorul Svartz nu avea să rupă tâcerea decât în zâmbeşte, ai mulţi prieteni; la vremuri grele, eşti sin1981 în urma unei audieri Internationale pe tema gur." După cum s-a dovedit patru decenii mai târziu, cazului Wallenberg ce a avut loc la Stockholm, o auRaoul Wallenberg a avut prieteni şi la bine, şi la greu. diere care alimenta speranţa falsâ câ Wallenberg s-ar Deşi moartea sa nu va fi poate niciodatâ elucidatâ, mai fi aflat în viaţâ în Uniunea Sovietică. memoria faptelor sale eroice trăieşte mai departe.


Colonia dispărută

51

Colonia dispărută O colonie britanică numărândpeste 100 de bărbaţi, femei şi copii, fondatâ în 1587 de Sir Walter Raleigh pe o insulă aflată la intrarea în braţul Albemarle din dreptul statului Carolina de Nord, a dispârut în mai puţin de trei ani lăsând in urmă doar o mărturie incitantă despre soarta ei. n timp ce vasul britanic de corsari Hopewell se apropia, la 17 august 1590, de insula Roanoke, / căpitanul Abraham Cocke a tras o salvă de tun pentru a anunţa sosirea sa şi a guvernatorului John White. Cu trei ani înainte, în numele lui Sir Walter Raleigh, reprezentant al reginei Elisabeta I, White fondase ceea ce urma să fie prima colonie engleză permanentă de pe coasta de est a Americii de Nord. Lăsându-şi coloniştii pe Roanoke, la 28 august 1587 guvernatorul se îndreptase spre Anglia — în căutare grabnică de resurse materiale. Deşi White a revenit abia după trei ani, era convins de faptul câ nerăbdătorii colonişti îl vor întâmpina cu

bucurie. Pasagerii de pe Hopewell, văzând fumul ce se ridica de pe insulă, au bănuit că acesta provenea de la focul ţinut aprins de coloniştii de pe Roanoke. In timp ce marinarii de pe vas îl transportau pe White cu barca spre insulă, aceştia ţipau, cântau şi sunau din trompete pentru a atrage atenţia celor părăsiţi în 1587. Debarcând în partea nordică a insulei, au găsit însă aşezarea părăsită. Fumul provenea dintr-un foc lăsat nesupravegheat. Acostare pe un ţărm

O altă încercare eşuată de a fonda o colonie pe insula Roanoke avusese loc In vara anului 1585, la iniţiativa

Insula Roanoke într-o reprezentare a vremii: la dreapta se află aşezarea, înconjurată de palisade. Jos, dreapta: vasul Elisabeta a Il-a, o replica a vasului din secolul al XVI-lea ancorat in preajma insulei Roanoke, este acum un vapor-muzeu comemorând prima câlătorie in Carolina de Nord. !Jfift3#mll

neospitalier


52

Dispdruţi fdrd

urmă

lui Sir Richard Grenville, un văr al lui Raleigh. Lăsând mai mult dc 100 de oameni pe insulâ, Grenville plecase în Anglia la sfârşitul lui august promiţând câ se va înroarce până la sârbâtorile de Paşti din 1586. Coloniştii — aflaţi sub conducerea guvernarorului Ralph Lane şi numârându-1 printre ei pe arrisuul şi cartograful expediţiei, John Whice — au explorau împrejurimile în căutare de resurse minerale. In scurt timp însâ au avut de înfruntat triburile locale de indieni, iar hrana s-a împuţinat. îngrijoraţi de înrârzierea lui Grenville, colonişrii au profitat de ocazie pentru a se întoarce în Anglia cu Sir Francis Drake, care se oprise pe neasteptatc pe insulă în iunie 1586, revenind din sud după seria de atacuri îndreptate împotriva coloniilor spaniole din Lumea Nouă. La numai două săptămâni — însă prea târziu —, Grenville s-a înrors cu provizii şi aid 15 colonişti. Aceştia au fost lâsaţi pe Roanoke penrru a apăra pozinile pânâ când puteau fi ad use întâriri din Anglia.

Misiunea era condusa de John White, numit guvernator al noii colonii ce urma să fie înfiinţată în golful Chesapeake. La 26 aprilie 1587, White a părăsit Anglia din Portsmouth, împreună cu alţi 117 colonişri — de data aceasta, incluzând şi femei, şi copii — îmbarcaţi pe trei vase. Unul dintre pasageri era fiica guvenatorului, Elinor, însârcinatâ şi măritatâ cu colonistul Ananias Dare. La 22 iulie expediţia a ajuns pe Roanoke, de unde White intenţiona să-i îmbarce pe cei 15 oameni părăsiţi cu un an înainte, pentru a continua apoi drumul spre nord, spre golful Chesapeake, şi a întemeia colonia. Sosirea la Roanoke a fost tristă. D i n cei 15 oameni lasaţi acolo, au fost găsite doar oasele unuia dintre ei. Fortul fusese atacat şi distrus, deşi unele case, năpădite de buruieni şi în care îşi gâsiseră sălaşul animalele sălbatice, erau încă în picioare. White era nerâbdător să-şi continue drumul, dar a fost împiedicat de navigatorul expediţiei, pilotul portughez Simon Fer­ nandez. Cei doi se certaseră deja în timpul celor trei luni de călâtorie, iar, In acel moment, Fernandez a anunţat brusc că dorea să-i debarce pe colonisti pe Roanoke şi să se întoarcă în Anglia la bordul celei mai mari corâbii dintre cele trei. Era o perioadă prea târzie a anului pentru semănatul grâului, astfel încât coloniştii s-au văzut in situaţia de a depinde de generozitatea indienilor. Insâ şi aceştia părăsiseră insula şi se mutaseră pe continent, indignaţi şi jigniţi de comportamentul primilor englezi. Astfel, White a fost nevoit să le lase coloniştilor unul dintre vasele mai mici şi sâ se înapoieze pentru a treia oară în Anglia după provizii. Coloniştii urmau sâ se îndrepte spre golful Chesapeake, lăsând în urmă un grup de 25 de oameni pe Roanoke, care sâ-1 îndrume pe White, la întoarcere, spre noua aşezare. înainte de plecare, White a avut un motiv de sărbâtoare. Fiica sa a dat naştere la 18 august unei fete pe care a numit-o Virginia. Acest prim copil european născut în America de Nord, pe teritoriile ce nu erau dominion spaniol, a primit un nume adecvat coloniei şi reginei fecioare, Elisabeta I.

întoarcere

întârziată

Lucrurile nu au ieşit conform planului lui White, iar cele şase-opt luni s-au transformat în trei ani. De abia în martie 1590 a reuşit Raleigh să îl îmbarce pe guvernator pe Hopeivellşi să încarce vasul, şi alte patru corăbii mai mici, cu provizii pentru coloniştii părâsiti. Aşezăndu-se in partea de est a Americii de Nord, englezii şi-an numit prima colonie Virginia, în onoarea reginei fecioare, Elisabeta I; astâzi ţinutul este divizat între statele Virginia şi Carolina de Nord.


Colonia dispârută

53

Primele vesti din Lumea N o u ă In a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Anglia a devenjt o putere maritimă. N u numai muzica şi literatura au înflorit în epoca elisabetană; dar şi construcţia de nave era, de asemenea, în plină efervescenţă. Englezii nu mai erau dispuşi să accepte aşa-zisa împărţire a lumii între Spania şi Portugalia: in urma traratului de la Tordesillas din 1494, Portugalia a revendicat Africa şi Brazilia, iar Spania cea mai mare parte a Noii Lumi, împreună cu toate bogăţiile acesteia. Corsarii englezi, in special Sir Francis Drake, nerăbdători „să pârlească barba regelui Spaniei", reuşeau să atace cu succes flocele spaniole ce aduceau aur şi arginc din Lumea Nouă. Anglia însă dorea să întemeieze o colonie, asemeni celor care aduceau acâta bogăţie Spaniei. In 1584, Walter Raleigh, favorir al reginei Elisabeta I, a primit din partea suveranei dreptul de a descoperi şi revendica terirorii încă neaflare în stâpânirea vreunui „print creştin". In acel an Raleigh a trimis o primă expe­ d i t e pentru a explora teritoriul cunoscut azi sub numele de Carolina de Nord. Unul dintre conducătorii expediriei, Arthur Barlowe, i-a trimis lui Raleigh un lung raport ce descria noul teritoriu in culori admirabile: solul era fertil şi producea porumb, mazăre şi pepeni, pădurile erau pline de vânat, iar butucii se îndoiau sub greutatea strugurilor. Băştinaşii pe care-i întâlnise se arătau „blânzi, primitori şi loiali, fără urme de viclenie sau trădare... trăind dupâ modelul vârstei de aur". Printre primii colonişti trimişi de Raleigh In 1585 s-a numarat Thomas Hariot, în vârstă de numai 25 de ani, proaspăt absolvent al universitâţli Oxford, dar deja privit ca unul dintre naturaliştii de frunte ai Angliei. In perioada 1585-1586 petrecută pe Roanoke, sarcina lui era aceea de a începe explorarea ştiinţifică a Americii de Nord. Cartea sa 0 scurtâ şi adevărată relatare despre ţara nou descoperită Virginia a fost publicată în 1588, fiind însoţită de minuţioasele ilustraţii ale lui John White. Totuşi majoritatea coloniştilor erau prea puţin mulţumiţi sau chiar deloc de viaţa din Virginia. N u era însă şi cazul lui Hariot şi White, care au devenit propagandişti înflăcăraţi ai colonizării. Cartea lui Hariot, tradusă in latină, franceză şi germană — şi însoţită de acuarelele lui White gravate de Theodor de Bry — a constituit timp de un secol una dintre principalele surse de informaţii despre Lumea Nouă. In primul capitol al cârţii sale, Ha­ riot enumera „Beneficiile pentru îndeletnicirea negoţului": aluminiul, zibete, viermii de mătase, păcura, lemnul de cedru, blana de vidră, cuprul si multe altele. De ase­ menea, exista şi hrană din abundenţă pentru viitori colonişti, inclusiv peşte, broaşte ţestoase şi păsări domestice. Capitolul dedicat de Hariot băştinaşilor sună ca o profeţie pentru următorii 300 de ani. Indienii, scria el, erau un popor sărac; ei priveau podoabele europene fără valoare ca pe nişte comori preţioase; armele lor nu se puteau compara cu cele ale europenilor şi nici nu aveau tehnici de luptă adecvate. în răfuielile cu coloniştii din Roanoke, „cea mai bună defensivă a indienilor era fuga". In multe dintre satele in care poposeau albii apăreau neînţelegeri; câteodatâ erau raportate şi furturi minore. Deseori albii acţionau rapid pentru a-şi impune autorita-

*

'

^ M'"''

■ r...... :' it

'.■

if- JH

... . *•*

Un sat indian desenat de John White. La dreapta se aflâ o plantaţie de porumb; sus, un spaţiu de gâtit, cu hrana care este servită in centru. La dreapta, indienii interpreteazd un dans ritual; in stângajos se afld o colibd mare in care sunt îngropaţi şefii de trio. La dreapta: acuarela lui John White reprezentând un băşt'maş tatuat din Carolina de Nord.

tea şi sancţionau orice abatere. Dar cea mai grea pedeapsâ venea adesea după plecarea coloniştilor: in­ dienii au murit din pricina unor boli aduse de europeni, precum pojarul sau vărsatul de vânt. Din prici­ na acestei confruntări care s-a dovedit fatală, indienii au început să-i privească pe europeni ca pe nişte zei puternici, chiar dacă răzbunători şi cruzi, împotriva cărora vor trebui în cele din urmă să se revolte.

-.


54

Dispnrnţi fără

urmă

Astfel, la 17 august 1590, la aproape trei ani de la plecare, Whirc sc reîntorcea în Roanoke. Hopewellşi corabia care o escorua, Moonlight, au ancorat în dreprul insulci ce separa ca o graniţă braţul Albemarle de Oceanul Atlantic şi au trimis douâ bârci spre ţărm. Prima, aparţinând vasului Moo7ilight, a fost râsturnatâ de valurile puternice, iar căpitanul şi alţi şase oamcni s-au înecat — cu puţin timp înainte ca White să gâsească aşezarea pârâsită. Unde dispâruseră coloniştii din 1587? Exista un indiciu constând în douâ semne asemânătoare. Pe un copac, la intrarea într-o palisadâ ridicată în jurul aşezării, fusese încrustat cuvântul CROATOAN; pe un alt copac, aflat pe drumul ce ducea spre locul de ancorare, (useseră încrustate literele C R O , probabil o prescurtare a primei inscripţii. Intr-adevăr, coloniştii câzuseră de acord să lase un semn într-un loc vizibil indicându-le destinaţia, în cazul în care ar fi fost nevoiţi sâ pârâsească insula. Dacă s-ar fi aflat în pericol, lângă semn trebuia adâugată o cruce. Cum nu exista nici o cruce pe nici unul dintre semne, se pârea că grupul s-ar fi mutat de bună voie pe Croatoan, o insulâ aflatâ la 80 km sud, locuită — din câte se ştia — de indieni paşnici. White a vrut să navigheze într-acolo imediat. Vremea însă s-a stricat brusc, iar Hopewell, desprinzându-se de ancoră, a început să pluteascâ în derivâ pe mare. Nepoata ltd John White, Virginia Dare, a fost botezatd in 1587pe insula Roanoke; primul copil englez ndscut pepdmânt american avea sd disparâ însâ împreuna cu pârinţii $ai si ceilalţi colonişti din Roanoke.

Din cauza pericolului, scurta călătorie spre Croatoan nu s-a mai realizat, iar cele douâ vase s-au întors în Anglia. La 24 octombrie White ajungea la Plymouth. Nici unul dintre cei 117 oameni pârâsiţi în 1587 pe Roanke nu a mai fost văzut vreodată. In cărţile de istorie grupul este evocat sub numele de „Colonia dispărutâ". Ce s-a întâmplat de fapt cu ei? Ucişi de

spanioli?

In 1586, faimosul corsar britanic Sir Francis Drake a jefuit cea mai nordică aşezare spaniolă din Americi, Sfântul Augustin, din Florida, după care s-a îndreptat spre nord, de-a lungul coastei, In drum spre casă. La urechile guvernatorului spaniol al Floridei, Pedro Menendez Marques, a ajuns zvonul că englezii ar construi un fort — sau poate chiar ar întemeia o colonie — la nord. Acest lucru ar fi permis flotelor engleze să rămânâ pe timpul iernii în Lumea Nouă. Pâriă în acel moment spaniolii putuserâ conta pe o perioadă de acalmie, căci temuţii corsari erau nevoiţi să se întoarcâ acasâ la sfârşitul fiecârei veri. Menendez Marques nu avea de unde să ştie că în acel an Drake nu fâcuse decât să se oprească în Vir­ ginia şi să îi mute pe coloniştii rătâciţi ai lui Grenville din Roanoke. Se pare că spaniolii nu aflaseră nici de cea de a doua colonie lăsatâ de White pe Roanoke in 1587. Căutând să afle ce urmăreau englezii, In iunie 1588 guvernatorul a trimis spre nord un vas sub comanda lui Vincente Gonzales. După ce spaniolii au cercetat golful Chesapeake fărâ să gâsească vreun indiciu cu privire la coloniştii


Colonia dispârutâ

55

natorul Ralph Lane a pregătit un atac surpriză asupra satului, omorând căpetenia indianâ şi pe sfetnicii săi. Este posibil ca pierduta colonie a lui White din 1587 să fi fost pedepsitâ pentru astfel de acte sau altele similare. Dar coloniştii nu au lăsat nici o cruce lângâ inscripţia CROATOAN, indicând astfel ca nu ar fi părăsit insula din pricina vreunei primejdii. In 1590 White nu a găsit nici trupuri, nici locuinţe arse. Pur şi simplu nu exista nici un indiciu care să sugereze că imigranţii ar fi fost victimele răzbunării indienilor. Ce s-a tntâmplat

La întoarcerea sa in 1590, guvernatorului White ii este arătat cuvântul CROAT AN, gravat pe un copac la intrarea in aşezarea abandonată de pe Roanoke. englezi, la întoarcerea spre sud s-au oprit pe insula Roanoke. Aici au găsit un loc de ancorare şi nişte butoaie, dar nici urmă de forturi sau colonişti. Aceste informaţii au fost raportate de Gonzales la Havana, unde Menendez Marques deja primise veşti legate de colonia din Roanoke şi avea ordin de la regele Spaniei să o disrrugâ cu primul prilej. Prilejul nu s-a ivit însă. Corsarii briranici i-au hărţuit atât de susţinut pe spanioli, încât fiecare vas a urebuit să fie folosit pentru a proteja flotele pline de comori ce cărau aur şi argint din Americi. Concentrându-se pe apărarea bazelor din sud, Spania se gândea chiar uneori sâ cedeze Florida. Astfel, se poate aflrma cu certitudine câ, dacă guvernatorul White nu şi-a găsit colonia, nu spaniolii sunt cei care pot fi acuzaţi de dispariţia ei. Ucişi de

indieni?

Aveau coloniştii englezi vreun motiv să se teamă de indienii locali? John White, artistul şi cartograful coloniei parasite în 1585 pe Roanoke, îşi amintea de primirca călduroasâ a băştinaşilor. Fără ajutorul şi ospitalitatea indienilor, englezii nu ar fi putut supravieţui primei ierni. Aceştia le-au oferit seminţe, le-au arătat cum să semene porumb şi i-au ajutat să facă năvoade pentru pescuit. Coloniştii au răsplătit această bunătate în felul lor. Cum o cupă de argint dispăruse de pe una din ambarcaţiunile sale, Sir Richard Grenville a distrus plantaţiile indienilor şi a ars un sat. Auzind că un şef de trib local, Wingina, plănuia să riposteze, guver-

cu

adevărat?

Probabil că majoritatea coloniştilor din Roanoke s-au mutat mai la nord în apropierea intrării in golful Chesapeake, într-un loc numit Skicoac, con­ form planului initial. Este posibil ca indienii Che­ sapeake să le fi oferit coloniştilor oarecare protecţie în faţa băştinaşilor ostili conduşi de şeful de trib Powhatan, care trâiau In regiunile mai depărtate dinspre nord şi vest. Dar, precum se stabilise, se poate ca un alt grup mai mic să fi rămas în Roanoke pentru o vreme. Probabil că ameninţati de indienii tot mai ostili, temându-se de spanioli şi disperaţi de întârzierea lui White, s-au mutat spre sud, în Croatoan, unde locuiau indieni paşnici. Cu trecerea anilor s-au adaptat de nevoie stilului de viaţă al indienilor şi, in cele din urma, s-au amestecat cu localnicii. Dar ce s-a întâmplat cu grupul mai mare care s-a mutat la nord de golful Chesapeake? Se presupune câ şi aceştia s-ar fi amestecat cu indienii, cei din tribul Chesa­ peake în acest caz. Intr-o bună zi însă a survenit şi dezastrul. Povâţuit de preoţii săi, Powhatan a hotărât să elimine pericolul reprezentat de albi şi tri­ bul chesapeake, care nu i se supusese niciodată. In aprilie 1607 a atacat aşezarea de la Skicoac, distrugând-o complet. O lună mai târziu, prima aşezare permanentâ engleză Timbru aniversar era instalată în aprolansat cu ocazia piere, la Jamestown. celei de a 400-a Nou-veniţii nu au găaniversâri a primei sit nici o urmă a colocdlatorii spre insula Roanoke in 1584. niştilor de pe Roanoke.


56

Dispăruţifârâ urmă

««."•" S

r«r*->»*S5

TO

^. :

^S3fâ


Zborfâră

întoarcere spre Franţa

57

Zborfară întoarcere spre Franţa In ultimul an al celui de-Al Doilea Râzboi Mondial, fanii aufost şocaţi de dispariţia faimosului şefde orchestra Glenn Miller, plecat din Anglia pentru a susţine o serie de concerte înfaţa trupelor aflatepe continental european.

Z

a 15 decembrie 1944, maiorul Glenn Miller s-a urcat la bordul aparatului de zbor mono-

motor Norseman pe aerodromul militar din apropierea oraşului Bedford, la 65 de kilometri nord de Londra. Era programat ca, peste o săptămână, Miller să-şi însoţeascâ faimoasa orchestra, Formaţia Forţelor Aeriene ale Armatei Statelor Unite, la un concert de Crăciun organizat pentru trupele aliate din Parisul eliberat. In ultimul moment, Miller şi-a schimbat planurile cerând sâ ajungă în Franţa maintea orchestrei sale. In seara precedentă, după o întâlnire neprevăzută la clubul ofiţerilor, Miller reuşise sâ făcă rost de un loc în micul avion ce urma să înfrunte ploaia şi ceaţa pentru a traversa Canalul Mânecii. Intotdeauna neliniştit de perspectiva călătoriilor aeriene, Miller şi-a manifestat îndoieliie legate de avionul monomotor. Tovarăşul său de drum, colonelul Norman Baesell, i-a reamintit că Lindbergh reuşise să traverseze Atlanticul într-un aparat asemănător; iar ei nu zburau decât până la Paris. „Unde naiba sunt paraşutele?", a întrebat Miller. „Care-i problema, Miller? Vrei să trăieşti veşnic?", i-a râspuns colo­ nelul în glumă. La scurt timp, Norseman-ul a decolat prin ceaţa densă dispărând pentru totdeauna. Faimosul şef de orchestra a fost dat dispărut de-abia pe 24 decembrie, după ce soţia sa, aflată în locuinţa lor din New Jersey, a fost înştiinţată de acci­ dent. înalcul Comandament american, preocupat de problcmele mai importate legate de faza fmală a războiului din Europa, presupunea că Norseman-ul se prăbuşise în Canalul Mânecii după ce aripile îngheţaseră sau motorul cedase. N u au avut loc cercetări sau anchete asupra acestei tragedii. Prietenii şi fanii cunoscutului interpret de swing nu s-au mulţumit cu explicaţiile oficiale. Au început să circule zvonuri ciudate: se spunea că avionul lui Miller fusese doborât de nemţi, iar muzicianul, muIn decembrie 1944, un avion monomotor Norseman, asemănâtor celui din stânga sus, a dispârut avându-l la bordpe şeful de orchestra Glenn Miller (stânga). Ziarele au dat versiuni dijerite ale accidentului.

tilat şi desfigurat, fusese ascuns într-un spital; câ fu­ sese ucis într-o încăierare dintr-un hotel parizian; că colonelul Baesell, implicat in afacerile de pe piaţa neagrâ, îi împuşcase pe Miller şi pe pilot, după care aterizase în Franţa; că Inaltul Comandament îl omorâse pe Miller considerându-1 spion german. In ciuda absurdităţii acestor poveşti, dispariţia nu a fost explicată pe de-a întregul niciodatâ, iar legendele le­ gate de soarta muzicianului care vrăjise milioane de oameni cu ritmurile sale armonioase au continuat să prolifereze. Apogeul

lui Glenn

Miller

In 1939, la vârsta de 35 de ani, Glenn Miller avea o carieră de succes. Cu 15 ani înainte, după ce abandonase facultatea, intrase în formaţia lui Ben Pollack ca trombonist şi aranjor. Apoi a susţinut concerte alături de formaţii cunoscute ale anilor '20—'30, precum cele conduse de Tommy şi Jimmy Dorsey, Red Nichols, Smith Ballew şi Benny Goodman, „Regele Swingului", care 1-a numit pe Miller „un muzician pasionat". Tânârul zvelt, cu aspect serios şi ochelari fărâ rame, a adus cu sine un perfectionism meticulos în materie de muzică, experimentând un nou tip de sunet: moale si catifelat, armonios, suplu, independent de solişti. Dupâ ce a eşuat cu prima sa formaţic, în 1938 Miller a pus bazele unui nou grup, primind la începutul anului următor ca premii rezervări la cazinoul Glen Island din New Rochelle, statul New York, şi la Meadowbrook, In Cedar Grove, New Jersey. In toamna lui 1939, noua formaţie a lui Glenn Miller putea fi ascultatâ la postul national de radio şi, nu după mult timp, de la New York pânâ la San Francis­ co se dansa pe melodii ca In the mood, Pennsylvania 6-5000, Tuxedo Jimction, Spring of Pearls, şi şlagărul faimos al lui Miller, Moonlight Serenade. In 1940 venitul său brut ajunsese la 800 000 $, iar în anul următor formaţia şi-a făcut prima din cele două apariţii cinematografice în Serenadd din Valea Soarelui, alături de Sonja Henie. Cântecul Chatanooga Choo Choo de pe


58

Dispămţi fără

urmâ

coloana sonoră a filmului s-a vândut în peste un milion de exemplare şi i-a adus discul de aur de la RCA Victor. Miller glumea cu modestie în ceea ce privea succesul său: „Te simţi inspirat când priveşti de la balcon 7 000 de oameni care se leagănă pe ringul de dans — mai ales dacă primeşri câte 600 S pentru fiecare mie." întrebat dacă ar dori să ajungă noul „Rege al swingului", Miller a răspuns: „As prefera să-mi câştig reputaţia ca una din cele mai bune formaţii care face muzică pentru toată lumea. Versatilitatea este lucrul pe care-mi doresc eel mai mult sâ-1 dobândesc." Swingulpleacă

la

război

La opt luni după ce America a intrat în cel de Al Doilea Război Mondial, Glenn Miller a renunţat la cariera sa excepţională oferindu-şi serviciile armatei; în toamna lui 1942 a devenit câpitan în armata SUA. Căutând alţi muzicieni recrutaţi sau voluntari, Miller a pus bazele Formaţiei Forţelor Aeriene ale Armatei Statelor Uni­ te, care în anul urmâtor dădea deja spectacole pentru cadeţii aflaţi în antrenament la universitatea Yale din New Haven, Connecticut. Insâ în momentul in care a introdus swingTil în marsuri, un veteran i-a amintit că muzica lui John Philip Sousa fusese suficient de buna pentru Primul Pvăzboi Mondial. „Mai zbori şi acum cu

aceleaşi avioane pilotate in Primul Razboi?" 1-a întrebat atunci Miller. Armata a acceptat swingul. Deşi în turneele din ţară formaţia a strâns milioane pentru a susrine efortul de război, Miller simţea că nu făcea destul. In cele din urmă, în iunie 1944, a primit permisiunea de a pleca peste ocean pentru a cânta pentru trupele staţionate în Anglia. In urmâtoarele cinci luni şi jumătate, formaţia a susţinut 71 de concerte, considerate de către un general ca reprezentând cea mai bună metodă de a ridica moralul soldaţilor, „aproape ca o scrisoare primită de acasă". Concertele erau transmise prin Reţeaua Corpurilor Expediţionare Aliate, destinată trupelor din Anglia şi de pe continentul european. Programele de la BBC au încetat însă nu peste multă vreme emisia, când un director a insistat ca formaţia să cânte la un volum constant; ascultâtorii din zonele mai îndepărtate nu puteau auzi muzica mai slabă. Cu toate acestea, Glenn Miller şi-a câştigat fani şi printre „civili". Prezentat reginei Marii Britanii, Miller a aflat câ prinţesele Elisabeta şi Margaret Rose îi ascultau transmisiile aproape în fiecare seară. In decembrie 1944 a primit ordin să meargă cu spectacolul în Franţa. Râmânând treaz aproape toată noaptea de 14, Miller a discutat cu un prieten planurile pe care le avea de a constitui o nouă formaţie Glenn Miller se află tn central fotogr-afiei din stdnga, fdcutd cu numai trei zile înainte de dispariţia sa. Trei luni mai târziu, soţia sa, Helen, îi scria prietenului artistidni Don Haynes: >yAm aşteptat rabddtoare veşti de la Glenn şi sunt sigură că le voi primi carând. "

A,

(J)^

%y^


Zborfără

întoarcere spre Franţa

59

Pasiunea pentru zbor

C

u numai câteva luni înainte ca Glenn Miller să disparâ cu avionul militar, un alt personaj celebru a murit într-un accident neasteptat. La 31 iulie 1944, scriitorul şi aviatorul francez Antoine de SaintExupery a dispărut în urma unui zbor de recunoaştere deasupta Mârii Mediterane. Nu se ştie dacă avionul s-a prăbuşit din cauza unei defecţiuni tehnice sau dacă a fost doborât de un aparat de zbor inamic. Născut în 1900, Saint-Exupery şi-a luat permisul de pilotaj la începutul anilor '30, pe când se afla în serviciul forţelor aeriene franceze. Mai târziu, ca pilot în aviaţia civilă, a contribuit la stabilitea liniilor poştale aeriene peste Africa de Nord, Atlanticul de Sud şi America de Sud. In 1939 s-a reînrolat în forţele aeriene franceze în ciuda invalidităţii cauzate de accidente de pilotaj anterioare, iar după câderea Franţei în anul următor şi-a oferit

serviciile forţelor aeriene din Africa dc Nord ale Franţei Libere. într-o serie de romane, eseuri şi jurnale, Saint-Exupery şi-a povestit cu pasiune aventurile din lumea aviaţiei. A scris despre experienţe aproape mistice ce îl legau de frăţia piloţilor care îşi riscau viâţa în aceastâ nouă şi periculoasă profesie. De$i considera că antologia Vănt, uisip şi stele, publicata în 1939, constituia cea mai importantâ carte a sa, el râmâne probabil celebru ca autor al Micului Prinţ. Minunat ilustrată de câtre autorul însuşi, aceastâ povestc clasică ne prezintâ o „extraordinară persoană micuţă" de pe o planetă îndepârtată şi minusculă, pe care autorul o întâlneşte dupâ un accident aviatic în deşert. Considerată un basm pentru adulţi, Aviatorul şi scriitorul jrancez Antoine Micul Prinţ îi aminteşte cititorului de de Saint-Exupery a dispărut în timpul precepte bine cunoscute precum cel celui de-Al Doilea Război Mondial care ne povâţuieşte că a dârui este mai intr-o misiune de recunoaţtere deasupra important dccât a primi. Mdrii Mediterane.

după sfârşitul râzboiului şi de a se retrage apoi even­ tual la o fermă pe care o cumpărase în California.

Un om grav bolnav „Glenn Miller nu a murit într-un accident de avion In timp ca traversa canalul Mânecii, ci de cancer la plămâni într-un spiral." Acest anunţ surprinzător a fost făcut 40 de ani mai târziu, în 1983, de către Herb Miller, fratele mai mic al şefului de orchestra. Intr-adevăr, Miller se suise la bordul Norseman-ului la 15 decembrie 1944 pe un aerodrom de lângâ Londra. Dar după ce avionul a aterizat o jumătate de oră mai târziu, Miller a fost dus la un spital militar unde a murit a doua zi. Herb Miller fusese eel care inventase povestea accidentului, deoarece fratele său dorise sâ moarâ ca un erou şi nu într-un „pat nenorocit". Herb Miller a încercat să-şi susţinâ povestea printr-o scrisoare pe care muzicianul, fumâtor înverşunat, o scrisese în vara lui 1944: „Sum total lipsit de vlagă, deşi mănânc îndeajuns de mult. Am probleme cu respiraţia. Cred câ sum foarte bolnav." Pentru că nu avusese loc nici un accident, susţinea tânărul Milller, nu fusese nevoie de cercetări sau anchete. In plus, buletinul meteorologic din 15 decembrie indica o temperatură de 5 grade Celsius (41 Fah­ renheit), deci suficient de ridicată pentru a nu cauza îngheţarea aripilor avionului. Atât pilotul Norseman-

ului, cât şi tovarăşul de zbor al lui Glenn Miller, colonelul Baesell, murisera ulterior într-o bâtălie cu nemţii. Fratele său fusese probabil înmormântat într-o groapâ comună dintr-un cimitir militar din Anglia. In sprijinul acestei poveşti poate fi invocată starea de depresie, nervozitate şi oboseală acutâ a lui Glenn Miller din ultimele zile ale vieţii sale, provocată de ceea ce el descria ca repetate crize de sinuzita. Conform lui Don Hayes, adjutantul lui Glenn Miller şi manager al formaţiei FAA, şeful de orchestra pierduse mult din greutate, iar uniformele sale fâcute la croitor „nu îi veneau deloc. De-abia stâteau pe el". George Voutsas, di­ rector al programelor radiofonice militare, îşi amintea de o discuţie nocturnâ legată de planurile dc dupâ razboi. „Nu ştiu de ce îmi pierd timpul cu asemenea planuri, spunea Glenn Miller, ştii, George, am sentimentul îngrozitor că vă veţi întoarce acasă fără mine.

Descoperirea adevărului Versiunea lui Herb Miller privind moartea fratelui său nu a fost susţinutâ de autorităţile militare americane, iar foştii piloţi britanici au venit cu o explicate mai plauzibilă în legâtură cu moartea faimosului muzician. Un film vechi de 30 de ani a condus la elucidarea cazului. în 1955, în filrnul Povestea lui Glenn Miller, James Stewart şi June Allyson au interpretat rolurile lui


60

Dispdruţi fdrd urmă

Divertisment pentru trupe Glenn Miller era îndreprăţit să fie mândru de contribuţia sa la eforrul de razboi; simţea câ orchestra sa le aducea trupelor americane ceva din atmosfera de acasă. Cel mai minunat snnec aire putea fi auzit la concertele sale, spunea Glenn, era „reacţia a mii de soldati care ovaţionau, cu strigâre asurzitoare, aproape isterice de fericire, fiecare melodie". Inaltul Comandament american acorda mare importanţă moralului trupelor şi se preocupa să aducâ personalităţi din lumca teatrului, filmului şi a radioului pentru a întreţine trupele arât în timpul antrenamentelor pe teritoriul amcrican, câr şi mai târziu pe teatrul de razboi european. Printre starurile cele mai îndrâgite se număra şi Marlene Dietrich, nemţoaică prin naştere, care interpretase un rol bine ales în filmul Follow the Boys. Africa de

Nord a reprezentat punctul de plecare într-un turneu amplu al taberelor milirare care a purtat-o prin mai multe ţări europene. Aici, în mijlocul uralelor şi al aplauzelor, ea şi-a făcut apariţia pe scena purtând o uniformâ kaki bine mulatâ, care lasa să i se întrevadâ discret picioarele faimoase; şi-a subjugat apoi auditoriul cu vocea ei răguşitâ inrerpretând cântece precum See What the Boys in the Back Room Will Have. Actriţa nu a cerut un tratament special şi adeseori mânca alături de trupe din porţiile raţionalizate. Zvonurile răutăcioase care susţineau că Diet­ rich fusese trimisă să ridice moralul trupelor „dezvelindu-si picioarele" au fost curând stopate când s-a văzut cat de devotată era artista efortului de război. Importanţa muzicii şi a divertismentului în menţinerea moralului armatei a fost recunoscută şi de Germania. Incă din octombrie 1939 — la numai o lună de la izbucnirea războiului — nemţii au început sâ transmitâ o emisiune intitulată „Un concert la cererea dumneavoastrâ pe toate fronturile". Pe lângă melodiile preferate solicitate de trupe, programul mai transmitea mesaje şi urari de la şi către familiile acestora. Un cântec îndrăgit în timpul celui dc-Al Doilea Raz­ boi iMondial a reuşit să traverseze frontul din tabâra forţelor Axei în cea a Aliaţilor. Nostalgica melodie a lui Lale Andersen despre un soldat care îşi ia râmas-bun de la mireasa sa la poarta garnizoanei, Lilt Marleen, a fost In cele din urmâ considerate demoralizatoare pentru trupele germane şi interzisă de eel de-Al Treilea Reich in 1942. Din acel moment, în versiunea engleză, a devenit extrem de populară printre trupele americane. Senzuala Marlene Dietrich iritr-o pozd provocatoare aldturi de soldaţii aliaţi (stănga). Inaintat la gradttl de maior dupa doud luni de la sosirea sa in Anglia, Glenn Miller (jos) dirijeazd orchestra AAF in faţa trupelor.


Zborfără Glenn Miller şi ale soţiei acestuia, Helen. D u p ă vizionare, un fost ofiţer al Forţelor Aeriene Regale, Fred Shaw, a încercat să prezinte presei propria teorie depre soarta Norseman-ului, dar rârâ succes. De-abia în 1984, pe când trăia în Africa de Sud, Shaw a văzut din nou fllmul. De această data a reuşit să-şi publice povestea. La 15 decembrie 1944 Shaw se întorcea la bordul unui bombardier Lancaster dintr-un raid deasupra Germaniei. Apropiindu-se de coasta sudică a Angliei, bombardierul şi-a aruncat peste bord încărcăt u r a — inclusiv o bombă de 1,8 tone poreclită „prăjiturica", care a explodat la mică distanţă de suprafaţa apei. Când Shaw a privit explozia, a obscrvat şi un Norseman ce zbura la altitudine mai joasă. O clipă mai târziu, mitraliorul din spatele avionului i-a strigat prin intercom: „Ai văzut ce-a păţit zmeul [denumirea slang pcntru avion] ăla?" Undele de şoc degajate de explozie ar fi putut să doboare aparatul aflat în zbor. In Anglia, un membru al Societâţii Omagiale Glenn Miller i-a scris ministrului britanic al Apărării şi a publicat un anunţ în R.A.E Association Journal prin care solicita informaţii care să confirme poves­ tea lui Shaw. Pilotul Lancaster-ului, Victor Gregory, a răspuns la anunţul dat. Deşi el nu zărise nimic, Gregory a confirmat că într-adevăr comandantul avionului, Shaw, identificase un Norseman zburând mai jos şi că mitraliorul de la spatele aparatului, între timp decedat, raportase că îl văzuse prăbuşindu-se în mare. Cum misiunea sa fusesc contramandată, nu avusese loc nici o anchetă, şi Gregory nu menţionase incidentul superiorilor săi. „Să nu credeţi că sunt lipsit de compasiune sau fârâ inimă, dar când am auzit avionul prăbuşindu-se, probabil câ mi-am spus câ n-ar fi trebuit să se afle acolo — ducă-se." Grija lui era să revină teafăr la bazâ. Povestea lui Shaw a declanşat o investigaţie din partea Serviciului de Istoria Aviaţiei din cadrul Ministerului britanic al Apărării. Până în acel moment, Forţele Aeriene Regale consideraseră episodul dispariţiei lui Miller ca o problemă strict americană. Cu toate acestea, Norseman-ul cu care Miller dispăruse decolase cie pe un aerodrom britanic şi se ştia că avea ca destinaţie Franţa — chiar dacă nu fusese prezentat nici un plan de zbor. Era posibil ca Norseman-ul şi bombardierele să se fi încrucişat în zbor, concluziona raportul, sau la fel de bine să se fi aflat la kilometri distanţă unul de altul. Melodia

supravieţuieşte

Adevârul despre dispariţia lui Glen Miller probabil nu va fi cunoscut niciodatâ — şi poate că, după atâţia ani, acesta nici nu mai prezintă vreo importanţă. Ceea ce contează însă este muzica lui.

întoarcere spre Franţa

61

James Stewart şi June Allyson an fostparteneri in Povestea lui Glenn Miller, un celebrufdm din anul 1955; mama lui Miller susţinea căfaimosul star american nu era nici pe departe atât de frumos pe cat fusese fiulsdu. La 17 ianuarie 1946, la numai cinci luni de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi la treisprezece de la dispariţia Norseman-ului, Orchestra Glenn Miller, sub conducerea lui Tex Beneke, şi-a făcut debutul triumfal la Capitol Theater din New York. A continuat să îşi încânte publicul în următorii 5 ani cu bine cunoscutele şi îndrăgitele cântece al epocii swingului. Mai târziu, succesul Poveştii lui Glenn Miller a dus la o nouă imprimare a multor înregistrări mai vechi ale formaţiei şi la renasterea unei noi Orchestre Glenn Miller în 1956. Ceea ce îi încânta eel mai mult pe membrii formaţiei din anii 1970 era publicul prea tânăr ca sâ-1 fi cunoscut pe muzician, dar care în mod evident voia să asculte in continuare armoniile specifice muzicii lui Glenn Miller.


62

Dispăruţi fără

urmă

Moarte în gheaţa arctica In mai 1845, Sir John Franklin a pornit în căutarea misteriosului Pasaj de Nord-Vest, despre care s-a crezut mult timp că arfi legat oceanele Pacific şi Atlantic, la nord de Canada. După aproape un secol şijumătate, oamenii de ştiinţă au dezgropat trupurile a trei dintre membrii expediţiei. n august 1984, după patru zile de săpat în straturile de pietriş şi gheaţă veşnică groasă de un metru şi jumătate de pe insula Beechey, la intrarea în / canalul Wellington, în nordul extrem al Canadei, oamenii de ştiinţâ au deschis primul dintre cele trei morminte râmase de pe urma unei expediţii arctice din secolul al XIX-lea. Ceea ce au vazut i-a lasat fără grai: în pământul îngheţat, neîncălzit nici mâcar de soarele de varâ, stătea întins corpul perfect conservat al unui tânăr care murise cu 138 de ani în urmă. El şi cei doi însoţitori îngropaţi în apropiere făcuseră parte din echipajele vaselor Erebus şi Terror, ce sosiseră aici sub comanda lui Sir John Franklin. Cele două vase ale expediţiei lui Franklin părâsiseră Anglia cu mare pompă, bine încărcate cu provizii, in primăvara lui 1845. Ţelul lor era să găsească şi să traverseze îndelung câutatul Pasaj de Nord-Vest, o rută maritimă ce ar lega, prin insulele arc­ tice ale Canadei, Oceanul Atlantic de eel Pacific. Cei trei morţi de pe insula Beechey sunt singurii membri ai acestei expediţii sortite pieirii care au fost gâsiţi şi identifîcaţi vreodată.

350 de ani de căutări Expediţia lui Franklin, sponsorizată şi echipată de Ami-

ralitatea britanică, intenţiona sâ răspundă la o întrebare care îi obsedase pe englezi timp de 350 de ani: Este posibil sâ strâbaţi apele oceanului la nord de continentul american pentru a deschide astfel o nouă rută comercială de la est la vest? Cum mai aveau să treacâ decenii pânâ la construirea Canalului Panama, singura cale maritimă din Atlantic în Paci­ fic era ocolind periculosul Cap Horn din America de Sud, predispus furtunilor. N u era oare mai avantajos, ca timp şi distanţă, să se găseasă un traseu la nord de Canada şi Alaska, prin Strâmtoarea Bering şi spre Oceanul Pacific? Această idee ispiutoare îi frământase pe englezi încă din secolul al XV-lea. John Cabot — in realitate, Giovanni Caboto, un kalian contemporan cu Columb — traversase Adanticul de Nord în 1497, pe când se afla în slujba lui Henric al Vll-lea; pe baza descoperirii de către acesta a insulei Terra Nova, Anglia a revendicat America de Nord. însă Terra Nova nu era Ca­ thay, sau China, cum bănuia John Torrington, membru al expediţiei lui Franklin, îipriveste cu ochii deschişi şi dinţii încleştaţi într-o grimasă morbida. pe oamenii de ştiinţă canadieni care i-au deschis mormântulîn 1984.


Moarte în gheaţa arctică Cabot, iar Pasajul de Nord-Vest râmânea încă nedescoperic. Printre cei care i-au urmat s-au numărat portughezi, francezi şi olandezi care au continuat căutarea drumului spre Pacific. Pe această hartă au apărur nume ca Henry Hudson sau William Baffin, însă nici unul dintre ei nu a reuşit să atingă coasta vestică a continentului. In prima dintre cele trei câlătorii ale sale, întreprinse între 1819 şi 1825, William Edward Parry s-a apropiat de victorie când a ajuns pe insula Melville în apropierea Mării Beaufort, la nord de Alaska. In cele din urmă, în ] 844, a fost anunţată o altă încercare de descoperire a Pasajului de Nord-Vest. Dar cine era capabil nu numai să conducă expediţia din anul următor, dar să îşi şi asume sarcina examinării atente şi cartografierii teritoriilor necunoscute ale Canadei de nord? Când Sir John Franklin şi-a oferit serviciiile, lorzii Amiralităţii au ezitat. N u s-au îndoit de abilitatea, perseverenţa şi cunoştinţele sale în materie de regiuni nord-polare; experienţa şi personalitatea sa erau bine cunoscute. Dar vârsta acestui ofiţer de marină acoperit de decoraţii era descurajatoare: avea 59 de ani. „Nu, nu, domnilor, vă înşelaţi, i-a corectat Franklin cu calm, am numai 58 de ani!" Şi misiunea i-a fost încredinţată. Marina Regală era casa lui Sir John. Născut la 16 aprilie 1786, Franklin îşi dorise încă din copilărie să piece pe mare. La vârsta de 14 ani a intrat în mari­ na, iar la 19 a participat la bătălia de la Trafalgar. Prima sa întâlnire cu gheaţa arctică a avut loc cu ocazia expediţiei spre Spitsbergen, o experienţă ce i-a marcat restul vieţii. Din acel moment a devenit obsedat de ideea explorării arcticului Canadian. Trimis de Amiralitate, Franklin a început în 1819 să cerceteze teritoriul coastei nordice a Americii de Nord, la est de râul Coppermine. După trei ani şi jumătate de privaţiuni incredibile şi suferinţe inimaginabile s-a întors acasă, de unde a plecat din nou In 1825 spre tara gheţii şi a zăpezii veşnice. De această data a coborât pe râul Mackenzie spre Marea Beaufort pentru a explora vestul coastei nordice a continentului. Examinând şi cartografiind sutele de kilometri de coastă arctică, publicând descrieri ale modului de viaţă al eschimoşilor, Franklin a devenit un fel de erou national; în 1829 pentru serviciile aduse naţiunii a fost răsplătit cu titlul de cavaler. Mai apoi a primit diverse alte funcţii, printre care cea de guvernator al unei colonii de deţinuţi din insula australiană a Tasmaniei.

Chemarea gheţii Cu toate că Franklin se apropia de 60 de ani, ambiţiile sale de explorator erau la fel de intense. Şi când s-a ivit ocazia din 1844, a profltat rapid. Din nou era hotărât să sfideze nordul îndepărtat, să îndure frigul, gheaţa şi furtunile arcticului şi să ducă la bun

63

sfârşit misiunea pe care i-o încredinţase Anglia: dcscoperirea pasajului dintre Oceanul Pacific şi eel Atlantic. Toatâ populaţia Angliei era convinsă de succesul ce urma să-1 repurteze călătoria, căci expediţia fusese pregătită cu multă meticulozitate. Vasele cu pânze, Erebus şi Terror fuseseră reconstruite ca vapoare cu elice, primele de acest fel trimise să străbată zona arctică. La bord au fost încărcate provizii pentru trei ani. Echipajul, numârând 129 de oameni, fusese testat în privinţa calificării. In ovaţiile mulţimii londoneze entuziaste, vapoarele au navigat pe Tamisa ajungând pe mare la data de 19 mai 1845; expediţia lui Franklin începuse. U n prim mesaj sosit de la Sir John a menţinut euforia naţională: „Suntem siguri de succes. Următoarea oprire va fi în China la Hong Kong." Apoi, o balenieră a zărit vasele Erebus şi Terror navigând spre vest în Golful Baffin, între Groenlanda şi Canada. Dar după ce vapoarele au intrat în strâmtoarea Lan­ caster, urma lor s-a pierdut. Trecuseră doi ani fărâ nici un mesaj din partea expediţiei dar, având în vedere posibilităţile limitate de comunicare din acea vreme, tăcerea nu a fost luată drept semn rău. In primăvara lui 1848 însă, după a treia iarnă, în Marea Britanie se punea tot mai des întrebarea: „Unde oare se aria Sir John Franklin?" Recompensepentru

Franklin

Amiralitatea britanică oferea o recompensă de 20 000 de lire oricărei persoane care dădea de urma expediţiei şi îi salva pe membrii acesteia. Lady Franklin a adăugat acestei sume încă 3 000 de lire din propriile rezerve. Astfel a avut loc una din cele mai ample căutări din istorie: 40 de expediţii în 10 ani la preţul de 4 milioane de dolari. Nenumărate vase au navigat spre Golful Baffin, unde fuseseră zărite pentru ultima data vasele Erebus şi Terror, urmând apoi posibilele rute pe care s-ar fi putut îndrepta Franklin. Alţii au pornit câutările din vest, intrând prin Strâmtoarea Bering in marea Beaufort, la nord de Alaska, de unde expeditia ar fi trebuit să se îndrepte spre Pacific. Fiecare expediţie de căutare lăsa pe parcurs provizii de hrană şi mesaje sub pietre însemnate. Alte mesaje erau puse In butoia.se sau gravate pe zgarde ce erau atârnate la gâtul vulpilor prinse special In acest scop, iar apoi eliberate. Călătoriile, atât pe apă, cât şi pe uscat, prin acest teritoriu ostil au întrecut cele mai mari realizări ale expediţiilor din zona arctică de până atunci. Au fost descoperite inside necunoscute, cartografiate linii de coastă, explorate strâmtori. Foarte multe pete albe au dispărut de pe hard. Dar in ceea ce priveşte expe­ ditia lui Franklin, nu a fost găsit nimic, nici vase, nici supravieţuitori, nici măcar corpuri neînsuflcţitc.


64

Primul

Dispăruţi fără urmă

indiciu

Anul 1851. Debarcând pe Insula Beechey, echipajul a început căutările şi a descoperit rămăsiţele unui depozit bine aprovizionat — depozitul lui Franklin! Expediţia lăsase în urmă sticle goale, conserve de carne şi colaci de funii. Primul indiciu fusese găsit. După toate aparenţele, prima iarnă, respectiv cea dintre anii 1845— 1846, fusese petrecută pe Insula Beechey. In apropiere au fost descoperire mormintele, de aceastâ darâ închise, a trei dintre membrii echipajului. O piatră tombală purta numele lui John Torrington, un subofiţer de pe Terror, iar ceilalţi doi, John Hartnell, un marinar priceput, şi William Braine, membru al Marinei Regale, făceau parre din echipajtil de pe Erebus. (Acestea au fost cele crei morminte redescoperite şi deschise în 1984.) Cu toate acestea cercetările nu au scos la iveală nici un indiciu cu privire la traseul pe care Franklin ar fi putut să-1 urmeze după ce a pârăsit Insula Beechey. In ianuarie 1854, membrii expediţiei lui Franklin au fost declaraţi oficial decedaţi. Se pierduse orice speranţâ Pe harta de maijos sant marcate itinerariile expediţiei ltd Franklin între 1845—1847; ale misiunilor de căutare conduse de McClure, 1850-1854, si de McClintock, 1857-1859; şiprima traversare a Pasajului de Nord-Vest realizată în 1903-1906 de Roald Amundsen.

de a mai fi descoperite alte urme sau, încă şi mai puţin, supravieţuitori. Insă nouă luni mai târziu, John Rae, medic al Companiei Golfului Hudson, s-a întors în Anglia pentru a arunca o lumină nouâ asupra tragediei.

Mărturii

uimitoare

In bagajele lui Rae se aflau fragmente de ceasuri, busole, furculiţe şi linguri de argint, precum şi o farfurioarâ gravată cu numele de „Sir John Franklin". Cumpârase aceste obiecte de la nişte eschimoşi care locuiau pe coasta vestică a Peninsulei Boothia, la 500 de kilometri sud de Insula Beechey. Eschimoşii îi povestiseră lui Rae că în primăvara lui 1850, pe insula King William din apropiere, întâlniseră 40 de bârbaţi albi ce se îndreptau spre ţărmul Canadian folosindu-se de o barcâ şi de o sanie. Neputând sâ se înţeleagă prea bine cu eschimoşii, oamenii au explicat prin semne că vasele lor fuseserâ zdrobite de gheaţă şi câ încercau sâ vâneze ceva comestibil — fapt pentru care eschimoşii le-au vândut o mică focă. Rae a aflat că în acea vară alţi eschimoşi descoperiseră mai multe morminte, precum şi în jur de 30 de trupuri neînsufleţite pe continent şi alte 5 pe o insu­ la vecină. Raportul oficial pe care Rae 1-a prezentat Amiralităţii conţinea informaţii sumbre: „...starea în care se prezintâ multe din trupuri, precum şi con-

G KO

B

Peninsula Labrador Golfu! Hudson


Moarte în gheaţa arctică

65

ţinutul ccainicelor scot la iveală faptul că nefericiţii noştri conaţionali au fost nevoiţi să recurgă la o ulti­ ma soluţie pentru a-şi prelungi existenţa — canibalismul". Se pare că unii dintre membrii echipajului au supravieţuit până în mai, când au sosit gâştele şi raţele sălbatice, căci eschimoşii auziseră împuşcături, iar în vecinătatea locurilor în care s-au desfăşurat ulrimele triste evenimenre au fost găsite oase şi pene. O călătorie atroce, după toate aparenţele. Dar a luat oare Franklin parte la acest ultim act? Aceasta este una dintre multele întrebări rămase fără răspuns. Amiralitatea însă a declarat cazul închis. Toate căutările au fost suspendate, iar doctorul Rae a fost recompensat cu 10 000 de lire pentru eforturile sale.

Ultima căutare Deşi acum se ştia cu siguranţă că toţi membrii expediţiei Franklin dispăruseră, Lady Franklin a dorit să se organizeze o ultimă şi epuizantă căutare „pentru fiecare dintre ei, pentru oasele celor morţi, pentru jurnalele, însemnările şi ultimele lor cuvinte scrise". Cu ce îi mai rămâsese din averea sa a cumpărat micul vapor cu elice, dotat cu velatură de goeletă, Fox, la comanda căruia 1-a numit pe căpitanul Francis Leopold McClintock — veteran al primei misiuni de salvare din 1 i

Sir John Franklin a acceptat imediat misiunea de a gdsi midt-cdutatulPasaj de Nord-Vest, conducând o expediţie de 129 de oameni îmbarcaţipe doud vase care au pdrdsit Anglia in primăvara lui 1845- Nici unul dintre aceştia nu s-a mai intors acasd, murind cu toţii în infinitatea albă imortalizatâ in imaginea de mai sus. Pe 1 iulie 1857, la 9 ani de la plecarea în prima sa căutare, McClintock a părăsit Anglia într-o călătorie la fel de periculoasă. Putea oare această ambarcaţiune mica, cu un echipaj de 25 de oameni, să reuşeas-


66

Dispăruţi fără urmă

Descoperirea Pasajului de Nord-Vest orocul care-1 ocolise pc Franklin a favorizat însă expediţia conduI să de Robert McClure. Trimis să-i găsească pe Franklin şi pe oamenii acestuia, McClurc a pătruns în regiunea arcticâ în vara anului 1850, prin Strâmtoarea Bering. A navigat la sud de Insulele Banks spre Srrâmtoarea Prince of Wales, care duce spre Strâmtoarea Melville Viscount şi, mai departe, spre Strâmtoarea Barrow — o cunoscutâ rutâ dinspre Atlantic. Realizând că descoperise Pasajul de Nord-Vest, McClure a cxclamat cu fervoare „Slavâ Domnului!". Totuşi McClure nu a avut şansa sâ străbată pasajul pe care îl descoperise. câci vasul sâu a râmas blocat în gheţuri şi, după o a treia iarnă, a trebuit să fie abandonat în momentul in care o altă expediţie trimisă în căutarea lui Franklin le-a oferit drumul spre casâ. Deşi judccat de Curtea Marţială pentru ca-şi părăsise vasul, McClure a

N

fost ulterior achitat şi fâcut cavaler pcntru descoperirea sa. Aveau să treaca mai mult de 50 de ani până când expioratorul norvegian Roald Amundsen a reuşit sa străbată cu succes intregu\ pasa"). Venind din­ spre Golful Baffin, în micul lui vas Gjoa, cu nu mai mult de 7 oameni la bord, Amundsen a intrat în vara lui 1903 pe braţul Lancaster. După douâ ierni petrecute acceptabil pe aceeaşi Insulă King William pe care Franklin îşi gasise sfârşitul, Amundsen şi-a continuat călâtoria ocolind ţarmul Cana­ dian. O petrecut o a treia iarnă în apropiere de Alaska, dupa care expediţia s-a încheiar prin traversarea Strâmtorii Bering la 30 august 1906. In 1969 superpetrolierul Manhattan a devenit primul vas comercial ce a fiVenind dinspre Atlantic, in 1969, supetpetro-nalizat traseul. Cu toate acestea, Ca­ lierul companiei Standard Oil, Manhattan, nada a interzis folosirea acestei rute pdtrnnde cu ajutorul unui spdrgator de invocând impactul negativ pe care 1-ar gheaţă in cimpurile petroliere ale ALiskdi.avea asupra mediului înconjurâtor.

câ acolo unde alte vapoare mult mai mari şi mai bine dorare dăduseră greş? Grupul condus de McClintock era însâ cu adevărat motivat, fund compus numai din voluntari cu experienţâ. Credinţa lor nestrâmutată i-a ajutat nu numai să câştige bâtâlia cu gheaţa atotstâpânitoare, dar şi să desluşească adâncul mister al dispariţiei expediţiei lui Franklin. Căutarea întreprinsâ de Fox urma. sâ sc concentreze la sud de strâmtoarea Bellot, punctul de trecere dintre Peninsula Boothia şi Insula Somerset la nord. Conform rapoartelor lui Rae, cheia acestui mister putea fi găsită în aceasţâ zonâ sau pe Insula King William din apropiere. Insă nici nu a ajuns bine in Golful Baffin câ Fox a fost prins în gheaţa compactă. Rămânând blocat timp de opt luni, Fox a plutit in derivă aproximativ 1 600 de kilometri mai la sud. După ce vasul s-a eliberat într-un târziu şi s-a reaprovizionat în Groenlanda, McClintock a navigat spre Insula Beechey pentru a aşeza o placâ comemorativă la locul mormintelor şi al depozitului descoperite an­ terior. Apoi aînconjurat Insula Somerset ajungând în braţul Peel. Când acesta s-a dovedit de netrecut, McClintock a încercac accesul dinspre est. A reuşit sâ se apropie, dar nu să şi pătrundă în Strâmtoarea Bellot, lucru care avea să-i reuşească de-abia la începutul celei de a doua ierni a călătoriei sale. Neavând râbdare să astepte sosirea primâverii, McClintock a ordonat continuarea câutărilor cu aju­

torul unor sănii trase de câini, ocolind astfel Insula King William şi explorând o mare parte a Peninsulci Boothia. La 20 aprilie 1859, McClintock a întâlnit eschimoşi care aveau obiecte de pe Erebus şi Ferror şi puteau in cele din urmă furniza informaţii despre soarta celor două vase. Unul dintre vasele lui Franklin fusese zdrobit de sloiuri de gheată in largul coastelor Nord-Vestice ale Insulei King William; celălalt, grav avariat, fusese tras la ţărm, abandonat şi mai târziu folosit ca rezervâ de combustibil de către băştinaşi. O altă iniţiativă de căutare a lui McClintock, condusă de locotenentul W.R. Hobson, s-a soldat cu o descoperire insemnata la Victory Point, pe coasta nord-vesticâ a Insulei King William. Sub o piatră se afla un mesaj lăsat de locotenentul Graham Gore, datând din 28 mai 1847, conţinând un raport despre bunul mers al lucrurilor după a doua iarnâ şi menţionând faptul câ Franklin era în continuare conducâtorul expediţiei. Un an mai târziu însă căpitanii Fitzjames şi Crozier adâugaserâ un post-scriptum îndoliat: „Va­ sele Maiestâţii sale, Erebus şi Fetror, au fost abandonate la 22 aprilie [1848], fîind blocate în gheaţâ încâ din 12 septembrie 1846... Sir John Franklin a murit la 1 1 iunie 1847 şi picrderile umane ale expediţiei se ridică până în ziua de astăzi la 9 ofiţeri şi 1 5 marinari. Maine, 26, pornim spre râul Backs Fish." La scurt timp, Hobson a dat peste o barcă, fîxată pe o sanie; in ea se aflau două schelete. In apropiere


Moarte în gheaţa arcticâ

**H J**»£*&*** .7-"!*** on;;•-<.**&*

•r-r:":'::::;--::-^ <J:;

°'°oo

"^w

67

0 tragedie asemânâtoare celei a cârei victimâ afost Franklin aproape câ s-a repetat cu unul dintre echipajele de salvare. Conducâtorul expediţiei din anii 1850-54, Robert McClure, care este defapt şi descoperitorul Pasajului de Nord-Vest, afost nevoit sâ-şi abandoneze vasul când acesta a rdmas bio cat în sloiurile de gheaţă din dreptul Insulei Banks. Spre deosebire de Franklin, el şi echipajul sdu au fost salvaţi de către o aha misiune de câutare. Stânga: Guvernul britanic a oferit o recompensâ de 20 000 de lire pentru gâsirea şi salvarea vaselor expediţiei lui Franklin şi 10 000 lire pentru informaţii ce arfi condus la salvarea membrilor săi sau arfi adus dovezi despre soarta acestora.

Ultima

călătorie

a lui

Franklin

" - » ■ •

erau împrăştiate diverse obiecte, ceasun, cărţi, articole de uz personal şi ceea ce McClintock a numit „o cantitate de articole de tot soiul, cu adevărat uimitoare ca varietate şi de felul care [s-ar putea considera că] ar fi... balast, dar cu oarecare utilitate şi care ar fi putut foarte bine pricinui certuri printre echipajele săniilor". Singurele alimente găsite erau puţin ceai şi 18 kilograme de ciocolată. Din acest moment, se pare că cei 105 de supravieţuitori începuseră ceea ce urma să devinâ un marş fatal spre sud.

In cele din urmă a fost posibilă reconstituirea evenimentelor care au marcat expediţia lui Franklin destinată descoperirii Pasajului de Nord-Vest. In iulie 1845, la două luni după ce părăsise Anglia şi conform spuselor balenierului care îi zârise ultima data, Erebus şi Terror au intrat în Strâmtoarea Lan­ caster. C u m în faţâ Strâmtoarea Barrow era încă blocatâ de gheaţă, Franklin a căutat o trecere mai spre nord, pe care i-a oferit-o Canalul Wellington. Dat fiind câ destinaţia sa era vestul, iar el înaintase prea mult spre nord, Franklin s-a întors pentru a-si petrece iarna dintre anii 1845—1846 pe Insula Beechey. In


68

Dispăruţi fără

nrmă

primăvară şi-a continuat călătoria. Cum Strâmtoarea Barrow era încâ partial blocată, Franklin a ales o rură sudicâ de-a lungul coasrei de vest a insulei Somerset şi a Peninsulei Boothia spre Insula King William. Dar de aici s-a înaintat oare spre vest sau spre sud? C u m pe harta sa King William era reprezentată nu ca o insulă, ci ca făcând parte din Peninsula Boo­ thia, Franklin s-ar fi putut gândi că singura posibilitate ce-i rămânea era să se îndrepte spre vest. Această informaţie falsa a fost începutul dezastrului. Cele două vase au pornit spre vest intrând într-o porţiune de gheaţă compactă care la 12 septembrie 1846 deja le blocase pentru totdeauna. La 28 mai 1847, locotenentul Gore, care explora teritoriul cu o sanie, a lăsat în urmâ un mesaj confirmând bunul mers al lucrurilor. După două săptâmâni Franklin murea. In timpul unei a doua ierni petrecute blocaţi între gheţuri la nord de King William, mai mulţi membri ai echipajului au murit din cauza proviziilor de hrană contaminate. La 22 aprilie 1848, precum era şi scris în post-scriptumul la mesajul lui

Gore, cei 105 supravieţuitori şi-au abandonat ambarcaţiunile încercând disperaţi şi în zadar să ajungă pe ţărmul Canadian. Destinaţia lor, râul Great Fish — rebotezat în onoarea lui George Back, un membru al celor doua expediţii anterioare ale lui Franklin, care îl cartografiase în 1834 — i-ar fi putut duce spre avanposturile Companiei Golfului Hudson. Vreme de încâ un deccniu au circulat zvonuri cum câ unii supravieţuitori trăiau în continuare alâturi de bâştinaşii prietenoşi, după ce renunţaserâ la orice speranţâ de a fi salvaţi şi a se întoarce acasă. Cu timpul, se spunea, aceşti oameni au adoptat stilul de viaţă nordic, originea lor fiind trădatâ doar de ochii albaştri melancolici. Insâ nici un astfel de „băştinaş alb" nu a fost găsit vreodată. Se pare că membrii expediţiei Franklin au cazut pradă unul câte unul, până la ultimul om, mediului ostil şi nordului îngheţat. Ce s-a

realizat?

Tragedia lui Franklin a reînsufleţit interesul navigatorilor şi exploratorilor pentru regiunea arctică, căutările fără precedent dând ocazia cartografierii teritoriilor întinse din nordul Canadian. Unul dintre primele echipaje de salvarc a reuşit să descopere ruta maritimă nordică pentru care Franklin îşi sacrificase viaţa. Victoria a fost lipsitâ de semnificaţie. Pasajul de Nord-Vest, înghetat în cea mai mare parte a anului, nu avea valoare comercială. Treptat au fost descopcrite mai multe rute alternative ce străbăt pustiurile nordului Canadian. Deşi i-au trebuit trei ani pentru a-şi încheia câlâtoria, norvegianul Roald Amundsen a reuşit sâ urmeze drumul eel mai apropiat de ţărm, devenind astfel primul navigator care a finalizat ruta maritimă dintre cele două oceane. Drumul parcurs, spune Amudsen, era atât de întortocheat şi îngust, încât nu ar fi folosit decât negustorilor de blânuri şi misionarilor. Nu avea să existe nici o rută comercială rapidă şi simplă spre pieţele bogate ale Asiei. Cu toate acestea aventurile arctice nu au luat sfârşit. Dar din acel moment accentul avea să cadă pe chipul eroului solitar şi deseori temerar ce înfrunta suferinţele crunte ale foamei, malnutriţiei, monotoniei, frigului şi cangrenei pentru a-şi atinge ţelul imposibil. Deşi nu a reuşit să descopere Pasajul de Nord-Vest, Sir John Franklin este comemorat astâzi in toate teritoriile canadiene nord-vestice, prin care a călâtorit şi ale căror râuri, golfuri şi strâmtori îi poartă numele. Văduva sa credinciosă, Lady Franklin, este amintitâ prin numele dat unui promontoriu de pe Insula Victoria, aflată la jumâtatea drumului spre Pasajul de Nord-Vest, pe care soţul ei 1-a căutat cu atâta curaj.


Evadare într-o altă lume

69

Ettore Majorana s-a îmbarcatpe un vas depasageri în portul Napoli şi a dispărutpentru totdeanna.

Evadare într-o altă lume Deşi se afla în pragul uneipromiţâtoare cariere de fîzician, Ettore Majorana a dispărut în mod misterios. Mai trăieşte el încă în spatele zidurilor unei mânăstiri? A emigrat în Argentina? Saupoate s-a sinucis aruncându-se în mare? n seara zilei de 25 martie 1938, fizicianul ka­ lian Ettore Majorana în vârstă de 31 de ani / s-a îmbarcat pe vasul de noapte ce pleca din Napoli spre Palermo, în Sicilia. Inainte de plecare a scris douâ scrisori. Prima, lăsată în camera sa de la hotelul Bologna, era adresatâ familiei. Scrisoarea conţinea o rugăminte stranie: „Am o singură dorinţă, şi anume să nu vă îmbrâcaţi în negru pentru mine. Dacă vreţi să vă conformaţi obiceiului, purtaţi orice alt semn de doliu, dar nu mai mult de trei ani. Apoi, amintirca mea să rămână în sufletul vostru, iar dacă puteţi, iertaţi-mă." Mesajul avea tonul râu-prevestitor al unei scrisori de sinucidere.

A doua depeşâ, trimisă prin poştâ, părea să confîrme intenţia lui Majorana de a-şi pune capât zilelor. Ii era adresată lui Antonio Carrelli, director al institutului de fizică din cadrul Universitâţii din Napoli, unde tânărul om de ştiinţă predase în ianuarie. „Am luat o decizie care era de neevitat. N u există nici o fărâmă de egoism în ea; deşi sunt conştient de faptul că neaşteptata mea dispariţie va provoca neplăceri şi ţie, şi studenţilor. De aceea, te rog să mă ierţi mai ales pentru că nu am preţuit îndeajuns toată încrederea, sincera prietenie şi bunătatea pe care mi le-ai arătat." înainte ca această scrisoare să ajungă la destinaţie, Carelli a primit însâ o telegramă de la Majorana. Trimisă de la Palermo, aceasta îl îndemna să nu ia în


70

Dispdruţi fărâ

urmâ

considerare mesajul expediat din Napoli. A urmat apoi o a doua scrisoare, datată 26 martie, expediată tot din Palermo. „Dragâ Carelli, scria Majorana, marea m-a respins. Mă voi întoarce mâine la hotelul Bologna. Cu toate acestea am de gând să renunţ la activitatea didactică. Iţi voi sta la dispozitie pentru mai multe amănunte." Această a doua scrisoare către Carelli părea să indice o tentativă nereuşită sau abandonată de sinucidere. Totuşi nu anunţa începutul unei vieţi noi pentru Majorana. Nici Carrelli, nici alţi membri ai familiei sale nu 1-au mai auzit sau văzut de atunci. Un perfectionist

când Majorana, sub îndrumarea lui Enrico Fermi, s-a transferat la Institutul de Fizică Teoretică. Un an mai târziu si-a luat doctoratul cu brio, dar a continuat să lucreze în următorii cinci ani cu Enrico Fermi în domeniul fizicii nucleare. Deşi întreaga activitate academică a lui Majorana a constat in publicarea a 9 lucrări între 1928 şi 1937, realizârile sale încă atrag admiraţia şi uimirea comunităţii ştiinţifice. Lucrările sale dovedesc o cunoaştere

sclipitor

Ettore Majorana era de o inteligenţă extraordinară, după cum toţi contemporanii săi o recunoşteau în unanimitate. Mentorul său, Enrico Fermi, laureat al premiului N o b e l , a mers atât de departe cu aprecierea, încât i-a menţionat numele alături de cele ale lui Galileo Galilei şi Isaac Newton. Născut în Catania, Sicilia, pe 5 august 1906, Ettore rezolva încă de la vârsta de 4 ani, în gând şi cu o uimitoare rapiditate, probleme de matematică complicate. Cu cat avansa cu studiile, acest dar avea să îi uimească pe cei din jurul său. După ce a studiat o vreme acasă cu profesori parti­ cular!, a fost trimis la Roma la o şcoală iezuită, ca apoi să absolve Liceul Torquato Tasso înainte de împlinirea vârstei de 17 ani. In toamna anului 1923 a fost admis împreună cu fratele său mai mare, Lucia­ no, şi Emilio Segre la Universitatea din Roma, secţia de inginerie. Acesta din urmă 1-a convins să se îndrepte către studiul fizicii, fapt realizat m 1928,

Profesor la Institutul de Studii Teoretice din Roma (sus) începând cu 1927, Enrico Fermi a cerut azilpolitic în Statele Unite după ce a primitpremiul Nobel în 1938. A predat la universitatea Columbia, dupd care a lucrat la Proiectul Manhattan, care a ereat prima bombd atomicd.


Evadare într-o altă lume aprofundată a smdiilor experimentale, o uşurinţă în a simplifica problemele, o minte alertă şi un perfectio­ nism ce nu accepta compromisuri. Spiritul critic i-a atras porecla de „Marele Inchizitor". însă era la fel de sever şi cu el însuşi, fapt ce explică ritmul lent şi numărul relativ redus al lucrărilor sale postdoctorale. La iniţiativa lui Fermi, Majorana a părăsit Italia la începutul anului 1933 cu o bursă din partea Consiliului National pentru Cercetare. La Leipzig, Germania, 1-a cunoscut pe Werner Heisenberg, alt laureat al premiului Nobel. Din scrisorile pe care avea să i le scrie lui Heisenberg, este evident că Majorana descoperise în acesta nu numai un coleg, ci şi un prieten apropiat. Heisenberg îl îndemna pe tânărul italian să publice într-un ritm mai susţinut, dar aces­ ta nu părea să-i urmeze sfatul. Evoluţia

unei

Doar o soluţie literarâ?

crize

î n toamna lui 1933, Majorana s-a întors la Roma bolnav, suferind de o gastrită acută şi, după toate aparenţele, epuizat psihic. Nevoit să ţină regim strict, a devenit retras şi dificil în raporturile cu familia. Din Germania îi scrisese mamei sale, de care fusese foarte apropiat, că nu o va însoţi în obişnuita lor vacanţă de vară la mare. Mergea la institut din ce în ce mai rar, iar in curând avea să nu mai iasă din casă decât ocazional; tânărul fizician care promitea atât de mult devenise un pustnic. Timp de aproape patru ani s-a izolat de prieteni şi a încetat să mai publice. De abia în 1937 Majorana s-a întors la ceea ce s-ar putea numi „o viaţă normală". In acel an — după o lungă tăcere — a publicat ceea ce avea să reprezinte ultima sa lucrare ştiinţifică şi a candidat la postul de profesor de fizică. In noiembrie a fost numit profesor de fizică teoretică la Universitatea din Napoli. Din nefericire pentru orgoliul lui Majorana, cursurile sale nu erau prea frecventate. Majoritatea studenţilor pur şi simplu nu puteau înţelege explicaţiile lui Ettore. La 22 ianuarie 1938 1-a rugat pe fratele său să-i transfere toţi banii de la o bancă din Roma la una din Napoli. In martie a cerut să i se plătească integral salariul de profesor, de care nu se atinsese de când fusese titularizat. Cu aceşti bani şi paşaportul său, Majorana s-a îmbarcat pe un vas la data de 25 martie şi a dispărut pentru totdeauna.

In cdutare de indicii Investigaţia din sâptămânile ce au urmat dispariţiei fizicianului au deschis câteva piste promiţătoare. Toate însă s-au dovedit false. In ziua de 26 martie, când a trimis telegrama şi cea de a doua scrisoare către Carelli, se presupune că

Când scriitorul italian Leonardo Sciascia a publi­ cat în 1975 o lucrare pe care a descris-o ca reprezentând „un roman detectiv filozofic" intitulat Cazul Majorana, dispariţia suspectă din martie 1938 a fizicianului Ettore Majorana fusese de mult uitată. Romanele anterioare ale lui Sciascia vizau aproape în exclusivitate cadrul socio-econo­ mic, politic şi moral din Sicilia natală. Sciascia a devenit conştient dc misterul care îl înconjura pe Majorana în 1972. In acel an Consiliul National pentru Cercetare — care finanţase călătoria tânărului în Germania în 1933 — 1-a desemnat pe Erasmo Recami, profesor de fizică teoretică la Universitatea din Catania, să se ocupe de moştenirea spirituală lăsată în urmă de Majorana. Astfel acesta a descoperit o serie de indicii ignorate anterior, pe care i le-a predat lui Sciascia. Urmărind această pistă, romancierul a început sa mediteze la motivele care 1-ar fi putut determina pe Majorana să părăsească Italia şi a ajuns In acest mod să elaboreze o teorie surprinzătoare. Inteligenţa sa superioară i-a permis lui Majorana să realizeze înaintea colegilor săi enorma capacitate de distrugere a energiei atomice şi nu voia să contribuie la procesul de realizare a unei arme atomice pentru regimul fascist al lui Mussolini. Teoria lui Sciascia a stârnit mari controverse in Italia. Principala voce contestatară îi aparţinea lui Eduardo Amaldi, care îşi terminase studiile doctorale sub îndrumarea lui Fermi la un an după Ma­ jorana. Părerea acestuia era că nici un fizician din anii '30 nu era capabil să prevadă efectele finale ale cercetărilor nucleare din anii antebelici. Erasmo Recami, care cunoştea eel mai bine lucrările lui Majorana, refuza să înlăture această teorie. Este, considera el, una dintre multele variante posibile.

71


72

Dispdruţi fdrd

urmă

Majorana se îmbarcase pe vasul de pasageri ce fâcea cursa Palermo—Napoii. Conform spuselor administraţiei portuare, un bilet pe numele său fusese returnat. Mai târziu, când s-a cerut sâ se prezinte aceasrâ dovadă, autorităţile au declarat că biletul contramandat fusese pierdut. Un martor a pretins că ar fi împărţit o cabinâ cu Majorana, dar mai târziu a mărturisit că nu era sigur că respecrivul pasager era fizicianul dispărut. Pe de altă parte, o inhrmieră care îl cunoşcea foarte bine pe Majorana susţinea că-1 zărise la Napoli la câteva zile dupâ înroarcerea vasului la dara de 26 martie.

In mod straniu, omul de ştiinţă chilian s-a mai lovit încâ o data de numele lui Majorana la Buenos Aires. In I960, In timp ce lua masa in restaurantul unui ho­ tel, scria absent formule matematice pe un şerveţel. Un chelner s-a apropiat spunându-i: „Mai ştiu pe cineva care are acest obicei de a mâzgăli formule pe şerveţele. Vine aici din când în când. Se numeşte Ettore Majorana şi a fost un important fizician în Italia înainte de război, dar a trebuit să-şi părâseascâ ţara şi s-a stabilit aici." Din nou acest indiciu nu a condus nicăieri. Chelnerul nu ştia adresa lui Majorana, iar Rivera a trebuit să piece înainte de a rezolva misterul.

într-o

Trei bătrâne păstrează secretul

mânăstire?

Familia lui Majorana a pubiicat la rubrica de persoane dispărute un anunţ însoţit de o fotografie a lui Ettore. Abatele mânâstirii Gesu Nuovo din Napoii a anunţat câ un tânăr semănând celui din fotografie venise să-1 caute la sfârşit de martie sau început de aprilie, cerând găzduire. Când abatele a ezitat în faţa acestei solicitări, tânărul a plecat şi nu s-a mai întors. Din nefericire, abatele nu putea garanta data exactă când avusese loc întâlnirea şi deci era imposibil de determinat dacâ vizita avusese loc înainte sau după câlâtoria la Palermo. Apoi, s-a descoperit ca la 12 aprilie un tânăr care corespundea descrierii lui Majorana ceruse să fie primit la mânăstirea San Pasqualo de Portici. Şi acolo fusese refuzat si plecase. La 40 de ani dupâ eveniment, scriitorul Leonardo Sciascia a enunţat o teorie bazându-se pe aceste mârturii incitante şi necloncudente. Sâtul de lume şi de obligaţiile pe care munca ştiinţificâ i le impunea, poate deziluzionat de cariera de profesor lipsită de succes, Majorana a căutat refugiu în viaţa religioasâ. A găsit în cele din urmâ unde să se retragă, trăind incognito şi dedicându-şi restul vieţii rugăciunii şi meditaţiei. Evadare

în

Argentina?

Ultima şi poate cea mai ciudată urmă lăsatâ de Ma­ jorana ne duce către America de Sud. In 1950, fizi­ cianul chilian Carlos Rivera locuia la Buenos Aires, capitala Argentinei, fund găzduit temporar de o femeie mai vârstnică. într-o zi, bătrâna a gâsit din întâmplare numele lui Majorana printre hârtiile lui Rivera şi 1-a informat pe chiriaş că fiul ei cunoştea un tânăr cu acelaşi nume. Acesta nu mai lucra in domeniul fizicii, ci în eel al ingineriei. Rivera a trebuit să părăseascâ Buenos Aires-ul înainte de a putea investiga aceastâ pistă.

Veştile despre uimitoarele descoperiri ale lui Rivera în Argentina au ajuns în Italia prin intermediul zvonurilor colportate prin comunitatea ştiinţifică la sfârşitul anilor '70. Profesorul de fizică Erasmo Recami şi una dintre surorile lui Ettore, Maria Majo­ rana, au porn it sâ investigheze această pistă. Pe parcursul căutârilor au descoperit un alt indiciu ce ducea tot in Argentina. Vizitând Italia, vâduva scriitorului guatemalez Mi­ guel Angel Asturias a aflat despre noile eforturi întreprinse pentru a clarifica vechiul mister al dispariţiei lui Majorana. Ea a oferit o informaţie importantâ, şi anume că îl întâlnise pe fizicianul italian în casa surorilor sale Eleonora şi Lilo Manzoni. Majo­ rana, spunea doamna Asturias, devenise prietenul apropiat al Eleonorei, care era matematicianâ. Dar soluţia enigmei, aparent în sfârşit la îndemânâ, s-a evaporat asemeni unui nor de fum. Doamna As­ turias a dat înapoi în momentul când i s-au cerut detalii suplimentare. De rapt, ea nu îl întâlnise personal pe Majorana, ci doar auzise de la alţii despre legătura sa cu Eleonora Manzoni. însă doamna Asturias a dat asigurări că sora ei şi Lilo Manzoni ar putea oferi dovezi, căci Eleonora murise între timp. Cele două bătrâne nu au fost capabile sau nu doreau sâ răspundă la întrebări. Făcuseră oare un pact aceste femei pen­ tru a ţine ascuns secretul lui Ettore Majorana? Deoarece două indicii total disparate i-au condus pe investigatori spre Argentina, este foarte posibil ca fizicianul italian să fi plecat într-acolo în 1938 — şi nu să se fi retras într-o mânăstire sau să se fi sinucis. Motivul acestei plecări subite rămâne neclar şi probabil câ va rămâne veşnic necunoscut. Poate câ Enrico Fermi avea dreptate când a comentat sec insuccesul investigaţiilor privitoare la dispariţia omului de ştiinţă. Dacă Ettore Majorana ar fi vrut într-adevăr să dispară fără urmă, ar fi putut face acest lucru cu uşurinţă, grade inteligenţei sale.


■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ a

■ ■ ■ ■

■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ I B

■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ _ , ( ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ^ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ a ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ 4

S B

B

[

B

■ ■ I B ■ l l ■ [ ■ ■ I B

B

■ ■ ■ a ■ l ■ ■ ■ B

■ ■ ■ a ■ l ■ ■ ■ B

■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ I I ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ B a a B a a a a a B ■ ■ ■ ■ a a a a a a l l l l i i i i a i ■ ■ ■ ■ ■ a a a a a ■ ■ ■ a a a a i i a ■ ■ ■ ■ ■ B B a a a B B B B B B B B . B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

a { a . i a

B B

B B

B

■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ a n ! ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ < ■

B B

B B

B B

B

B

B

B B B

a

a a a a a a a a a a B B B B B a B B B B B B B B B I B B B B B B B B B B B B B

B B

B B B B

B B

B

B B

B B B B B B B B B B B B B B a a a a a a.a B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B

a

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B

B B B B

B a

B B B B

a B

B B

I B

B B

B

I B

B

I

B

B

B

B

B

B

B B a B B B B B B

B B a B B B B B B

B B a B B B B B B

B B B B B B B B B

B B a B B B B B B

B I B B a ■ B B B I B B B I B B B t

a a a a a a a a

B

B

a a ■ ■ a a a a a a a a a a a i

Modi B B B B a B B B B B B S « B B B B B B B B B B B B I B B B B B B B B B B * B B

B B B B B B B B B B B B B B ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ a a a a a a i ■ a a a a a a B B B B B B B

în împrejurări suspecte

■ ■ ■ ■ ■ « ■ ■ a a a f l B ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ a ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■

a a a a a a

-m—m—m — ^ B ^ ^ ^ P — m — ——■—m—■—■—m~m—■*—■—■—■—■—■—■—■*—■—■—■—■—■—m

K

a ■ a a_a jt

'

i B B B B a a a a a a ■ m a a B B B a B B B B B B ■ ■ a B I "—"—•l • .■B " B B BB BB BB BB aB BB BB aB I ■ ■ ■ ■ a

arm a a a a * a a a a ■ a a i V i a mm m a »"■"•"■ a"a"a a a ■ ■ ■ a a a a «JLai

■ ■ i j O r i ■_■■ ■ ■ a a B B B B « « « « B B B B B B B . • • B . . . a B B B * B B a a B &■ ! ■ ■ ■ ■ > ■ ■ ■ ■ B B B B B B B f l B B S ' B B B B B M B B B » ■ B B B B a B B B B B B B B I T C L ■ ■ ■ ■ ■ ■ B B ■ ■ ■ ■ ■ B B M B B B B B » a B B B B a B B B B a B a B B B B B B B B B B B Q J ■ ■ ■ ■ ■ a a ■_■ ■ ■ ■ B a M M B B M B • > a • _ ■ ■ ■ ■ ■ ■ B B B B B B B B B B B B B B B B MjT I ■ ■ ■ ■ ■ a ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ B B « a B ■ ■ B B B B B B B B B B I I B a B B a B B B B « 1 1 ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ B ■ B B ■ ■ a B B B B B B B B B B B B B B B B B B B a a B ■_■_■ ■ ■ • X J C M " rL» * ■ B_m ■_"»_■ B ■ ■ ■ ■ ■ ■■ ■ _ ■■ ■ ■ ■ ■ ■■ B B i■ i I a ■a ■i a » a c a a ■ ia jJ rT i* B a» »B BB aB aB aE BB B. .B a« >« a. B . BB aB . » . B . B. B a « B >. >. • ■ ■ ■ ■ ■ O O C C Oa a ■ m mwrm B ■ m B B B j aflBBflaBBBBBBBB a a a B f l B B B B « »J L • _ ■■ » - T■B T■T B■ B B BB BB BB BB BB B B B B B B B BB B »« Ba a, mm ■ a B a • a a a a ■ i a a ■ ■ ■ l Y n r i B i ■ > n r a ■ B B B B B B B B B H B C BTTB a j n n I a » a a a a a > B . ■"» a B J B B ■ a ■ B a >

^^■A■"ii^^--^^^»*>l!»V•v.^■.v> . J A V \ \ ^ - A - A ' A \ V . V . V . " . - . " . - . - > > > - V a

a B O

■ B T T » 1

a ■ a ■ mm mfa*

B B B a a a a a a a B B B H B B B B I I B B B B B B « B B B B B B a l a B B B B B B B B B B ■ B, « B B S B B B ■ _ ■ « B B a B B B B B B B B B V W B B ■

* *

*JmLa

*

a B • • ■ Bra/"»

a B a a JBJB

■ > ■ ■ • WBjaTB

. . . . . . .

. ^ t

B a I B

J

" ■ " a a ■• " "^B ■ au

B B B B B B B B B

■,B_JaL

B B"B"B"B*»"B"«*."."."«"."."■"."a"."B"B/BT ■ ■ • ■ B B ^ B B B - _TB . . .

'

■ I I . . .

a

I

W W T T '

a a a a ■ a a % *

» B

^m.%mamwmwW

a a B B B B a a a a B ■ ■ a a B a a a a a a a a ■ r a a a « B B B B B B B B a ^ a ^ P r r B B B B B B B B B B B B B B B B B B i S B B B B B m B _ ■ra BTB B B B B « B B . . B . « B B ■ B B B . a . B a a a . B B B a B B B B B B B B I B a a _ ■ B B B B B B B B B B B a a a a a ■ a a a ■ a, ■ a a a a a a a a % B ■ a B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B B a B a ■■ a BB B. B. B. B. B. Ba BB a. B. Ba BB BB Bi Bc a« BBB BB BB ■a ■B ■ a « a BB BB BB BB aB aB Ba_a ar ■ w « j T w a a ■ ■ ■ B B B « aB BB aB BB aB aB BB B B B B B B B BB BB Ba Ba Ba Ba . B . . . . • • ■ ■ ■ I . . ■ ■ • B B * B B B B B » B H B a B B MjCjOK B » ■ » I ■ ■ B B B B B B B B . B . . B * B B B B B B B I B . B ■ B B B B . a . . B B B B B B B B B B a B « B B B ■ « B ■ B BDCIBTW « « * B B B B B B B B B B B B B B B B B ■ B B B B B B B . B B . B B B B B B B B B ' B B B B B B a a a a a a ■ a a a a a a • a J ^ B a . a r a a a a B B B a a a a a a a a B a a a a a B B B B B B f l B a B ■ B B B B a a B B B B a a B B B B a a B f l a B a B a a a a I J T W " ■ aTB ■ B « B B « B B B B B B B B B B « B B B B B a a . . . . . . B B B B « . . . B B . . B . B B B a a a P f l a a ■ B »_B_P a ■ a « ■ B f l . * . I B a B B B B f l . B l B B . > ■ ■ ■ ■ ■ l i a s . ' . ■ a a B B a a a B a B a a a a B a B a a a a a a l i I I » < • • ■ B B B a B a a a B B B B B B B B B a B a B B B B B B f l B B B a a B . • ■ • • > ■ > « • B B B B B B B B B B B . B B B B B B ■ • > >_■ B B a . » . « . B B « « B B B B » « a « B B B . . « I . . . . . . ■ B B B B B a a a B B a a a a B B B B B B a a a a a a f e ' v.«va B ■ B . « B B B B B « B B B B B . B B B . B . . B a B B a B B B B B a a a a a B B B a > •_■*"■ B B B B . B B B W B B B B B B B I ■

^


74

Morţi în împrejnrări suspecte

Regele nebun La vârsta de 18 ani, în aplauzele entuziaste ale supuşilor săi, înaltul şi chipeşulprinţ se urea pe tronul Bavariei sub numele de Ludovic al II-lea. Când a împlinit 40, era obez şi ducea un trai retras, obsedat fiind de castelele sale de basm. La câteva zile după ce afost declarat nebun şi incapabil sâ conducă regatul, a murk înecat. ând s-a făcut ora opt, iar medicul psihiatru Bernhard von Gudden şi pacientul sâu regal nu se întorseseră încă de la plimbarea de seară, doctorul Miiller, asistentul lui Gudden, s-a alarmat. Acesta sugerase ca cei doi să fie însoţiţi de infirmieri, aşa cum se procedase la plimbarea de dimineaţă; Gudden însă refuzase. Regele avea un comportament rational, aproape normal. In afara întrebărilor pe care le punea fără încetare, din punctul lui de vedere nu prezenta nici o altâ problemă. „Este doar un copil'', a remarcat Gudden. Din norii apâsători începuse să picure ploaia, aducând un asfinţit timpuriu în lunga searâ de vară. In

C

căutarea perechii dispârute, doctorul Miiller a trimis la început un singur poliţist, apoi la scurtâ vreme alţi doi, de-a lungul malului lacului Starnberg, direcţie în care cei doi fuseseră zariţi ultima data îndreptându-se. Pe măsurâ ce se întuneca, îngrijorarea se transforma în panică, fapt pentru care întregul personal al castelului Berg a ieşit sâ cerceteze împrejurimile la lumina torţelor. Miiller a trimis o telegramă la Curtea din Miinchen anunţând dispariţia regelui şi a doctorului. La un moment dat după ora 10 s-au auzit strigăte ce anunţau primele descoperiri: două umbrele lăsate pe o bancâ şi pălăria regelui In apropiere. La marginea apei se puteau vedea plutind câteva obiecte întu-


Regele nebun necate; s-au dovedit a fi pardesiul şi haina regelui. Vâslind mai în largul lacului, căutătorii au găsit la scurt timp trupurile neînsufleţite ale regelui Ludovic al II-lea şi doctorului Gudden, purtate în voia curentului în apa puţin adâncă, la nici 25 de metri de mal. Ceasul regelui se oprise la ora 6:54 în acea seară de duminică, 13 iunie 1886. Când cele două corpuri au fost examinate, s-a descoperit că pe faţă Gudden avea zgârieturi, iar deasupra ochiului drept o vânătaie, căpătată eel mai probabil în urma unei lovituri de pumn. Urmele de pe gât sugerau o tentativă de strangulare. Trupul regelui nu prezenta leziuni. Incercase oare Ludovic să evadeze şi-1 omorâse pe Gudden când acesta încercase să-1 oprească? Sau oare regele îl înecase pe doctor, iar apoi se sinucisese aruncându-se în lac? îl omorâse regele pe Gudden, iar apoi suferise un infarct? Oricare ar fi fost faptele, era sfârşitul tragic şi socant al unei vieţi ce începuse sub auspicii atât de favorabile cu 41 de ani în urmă. Prinţul

din poveste

devine

rege

La 25 august 1845, bătăile de clopot şi bubuiturile de tun anunţau la Miinchen naşterea fiului prinţului moştenitor Maximilian al Bavariei şi al soţiei acestuia, Marie. Copilul a purtat întâi numele de Otto, apoi de Ludovic, în amintirea bunicului său, regele Ludovic I. Trei ani mai târziu, regele a fost obligat să abdice din pricina scandalului izbucnit în urma legăturii sale cu dansatoarea Lola Montez; Maximilian a preluat tronul, iar tânărul Ludovic a devenit print moştenitor. O lună mai târziu se năştea fratele său, Otto. Conform obiceiului vremii, cei doi prinţi primeau o educarie riguroasă de la profesori particulari şi erau crescuţi într-o disciplină strictă. Lecţiile îl plictiseau însă pe Ludovic, excepţie făcând poveştile guvernantei sale franceze despre regele Ludovic al XTV-lea şi magnificul său palat de la Versailles. Cele mai fericite zile le-a petrecut la Hohenschwangau, un castel cu vedere spre unul din lacurile Alpilor bavarezi, aflat la 80 de kilometri sud-est de Miinchen. Citind legendele ger­ mane, cutreierând codrii adânci şi pierzându-se în visare, Ludovic şi-a descoperit menirea în viaţă: să construiască palate care să rivalizeze Versaillles-ul. Un desen făcut la vârsta de 14 ani înfăţişa un superb castel cu creneluri, ce se ridica deasupra unui lac pe care plutea o lebădă aproape la fel de mare ca însăşi clădirea. La 10 martie 1864, cu puţin timp înainte de a împlini 19 ani, Ludovic a devenit rege în urma morţii

75

premature a tatălui său: „Max a murit prea devreme", scria regina Marie în jurnalul ei; era conştientă că fiul ei nu era pregătit să urce pe tron. Cu toate acestea, pentru oamenii care îl vedeau pe Ludovic păşind în cortegiul funerar al tatălui său, fermecătorul print era acum rege. înalt, zvelt, cu păr bogat, ondulat şi negru şi ochi albaştri pătrunzători, Ludo­ vic avea o ţinută semeaţă şi o graţie aproape feminină. Fără îndoială că părea mândru de sine, aproape arogant. Poporul 1-a îndrăgit instantaneu pe noul rege. Femeile suspinau când trecea şi aruncau flori spre trăsura lui deschisă. I se scriau sonete, care îi erau trimise la reşedinţa regală. Cine urma să fie consoarta lui Ludovic? Era datoria sa de rege să se căsătorească şi să aibă un moştenitor; în momentul în care, la începutul lui 1867, a ales-o pe frumoasa sa verişoară Sophie, toată lumea părea satisfăcută. Pozând trufaşi pentru fotografi, Ludovic şi Sophie alcătuiau un cuplu frumos. Dar nunta ce urma să aibă loc în august a fost amânată pentru octombrie, ca apoi logodna să fie ruptă brusc de rege cu cîteva zile înainte de ceremonie. Ludovic i-a mărturisit unui curtean că mai bine s-ar îneca într-un lac alpin decât să se căsătorească.

Nopţi albe

Ludovic nu şi-a ascuns niciodată dispreţul faţă de viaţa de la Curtea din Miinchen şi, o data cu trecerea anilor, îşi petrecea din ce in ce mai mult timp la reşedinţele sale din munţi. La cină prefera compania busturilor sculptate ale lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoaneta, decapitaţi în timpul Revoluţiei Franceze; spre deosebire de musafirii în carne şi oase, explica regele, statuile veneau numai invitate şi se puteau retrage la dorinţa sa. Făcând din noapte zi, Ludovic dormea de după-amiaza până la miezul nopţii, când pleca în lungi plimbări singuratice prin Alpii înzăpeziţi într-o sanie aurită, trasă de patru cai albi. In sala de spectacole de la Curte, erau puse în scenă reprezentaţii ela­ borate, la care regele era unic spectator. După scurta idilă cu Sophie, Ludovic a ajuns să prefere compania tinerilor ofiţeri şi actori chipeşi. Jurnalele regelui, publicate abia după moartea sa şi scrise într-un amestec de germană, franceză şi latină, scoteau la ivealâ disperarea încercărilor, se pare nereuşite, de a-şi reprima homosexualitatea. Majoritatea legăturilor sale cu bărbaţi au fost de scurtă durată, cu excepţia celei avute cu intendentul grajdurilor, Richard Hornig, care a durat aproape 20 de ani. Căsătoria lui Hornig, se presupune că a mărturisit regele, a fost mai Vested despre moartea lui Ludovic al II-lea, anunţată într-o ediţie specială de ziar (stânga), i-a tulburat şi îngrijorat greu de suportat decât războiul franco-prusian. In iulie 1870, Franţa a declarat război Prusiei, dar pe supuşii săi — in ciuda comportamentului distant şi a fost rapid învinsă de o coaliţie a statelor germane, indiferent al monarhului. 0 cruce simplâ marcheazâ locul printre care se număra şi Bavaria. depe malul 'lacului Starnberg unde i-a fost găsit trupul.


76

Morţi în împrejurări suspecte

Cancelarul Bismarck i-a impus lui Ludovic să se alâture formării unui imperiu german condus de regele Wilhelm I al Prusiei. Deşi avea dreptul de a menţinc o armată şi un serviciu diplomatic separate, precum şi de a avea sigiliu şi a bate monedă proprie, regatul Bavariei a fost inclus In Imperiul German, proclamat la inceputul anului următor în Sala Oglinzilor de la Versailles. Mania

construcţiilor

Cum independenţa Bavariei era acum strict limitată, lui Ludovic îi reveneau mai puţine sarcini in calitate de monarh — ceea ce nu părea să îl afecteze câtuşi de puţin. In vara lui 1867 călătorise pe ascuns în Franţa şi, vazând în cele din urmă Versailles-ul, a hotărât sâ clădească palate la fel de impunătoare şi în propria ţară. A început construcţia la Neuschwanstein în 1869, la Linderhof în 1870 şi la Herrenchiemsee în 1878. Doar Linderhof avea să fie terminat în timpul relativ scurtei sale vieţi. Aceste castele de basm au fost descrise ca vulsare, artifîciale, exotice si eclectice câ stil arhitectural. Pentru Ludovic, ele reprezentau locul unde putea uita de obligaţiile regalitâţii. Neuschwanstein este poate eel mai grăitor pentru înclinaţia sa spre ostentaţie. Construit pe o stâncă înaltă, el domină — voit — palatul tatălui său, Hohenschwangau. Era menit sâ fie, după cum îi scria lui Richard Wagner, o replică a castelelor medievale ce constituiau decorul pentru operele compozitorului faţă de care nutrea o admiraţie deosebită. Castelul avea o sală de primire înaltă de două etaje şi construitâ în stilul unei bazilici bizantine — numai că în locul unde te-ai fî aşteptat sâ găseşti altarul era aşezat tronul; o galerie a menestrelilor; iar dincolo de biroul lui Ludovic de la etajul al patrulea, o peşteră artificială, dotată inclusiv cu o cascadă şi o lună în interior. Dupâ cum îi mărturisise lui Wag­ ner, Neuschwanstein era un loc în care „zeii indignaţi vor căuta să se răzbune şi vor rămâne cu noi o vreme pe piscul semeţ, în bătaia adierilor celeste". Al doilea castel de vis al regelui, Linderhof, a fost la început doar o anexă, sub forma unui dormitor, la o simplă cabană de vânătoare situată într-o vale la aproximativ 20 de kilometri vest de Neuschwanstein. Dar Ludovic a devenit curând obsedat de ideea construirii in Bavaria a unei replici a Marelui Trianon, elegantul pavilion regal din grădinile de la Versailles, conceput ca un satelit al palatului. „Ah! Este neapărată nevoie să cream asemenea paradisuri, îi scria unui prieten, asemenea sanctuare poetice In care putem da uitării pen­ tru o clipă vremurile groaznice In care trăim." Linder­ hof era o ckdire din piatră albă compactă, împodobitâ cu statui amplasate în nişele de pe faţadă de-a lungul liniei acoperişului. Oricât de ornamentat pare exteriorul, un critic scria că „prin comparaţie cu interiorul, acesta

poate fi considerat un model de austeritate". încăperile de la Linderhof sunt ornamentate cu decoraţii din aur, oglinzi, porţelan şi pietre semipreţioase. In grădină, Ludovic a construit o grotă artificială; intrarea se făcea printr-o poartă ascunsă între stânci, iar în interior se afla un lac miniatural pe care regele era plimbat cu barca. Dar eel mai ambiţios — sau nebunesc, In opinia scepticilor — proiect arhitectural a fost Herrenchiem­ see, ridicat pe o insulâ din eel mai mare lac al Bavariei, Chiemsee, la 70 de kilometri est de Miinchen. Aid Ludovic şi-a putut îndeplini în cele din urmă visul de a construi o replica a mirificului Versailles al lui Ludo­ vic al XTV-lea, inclusiv celebra Sală a Oglinzilor. Rămas neterminat la moartea lui Ludovic, Herrenchiem­ see a costat 16 milioane de mărci, mai mult decât Neuschwanstein şi Linderhof la un loc. Ludovic şi-a petrecut exact 10 nopţi acolo, In toamna lui 1885. In căutare

disperată

defonduri

Regele şi-a făcut ultima apariţie în public la Miinchen in august 1875. Când i s-a cerut să viziteze capitala pentru cea de a 700-a aniversare de la urcarea familiei sale pe tronul Bavariei in 1880, regele a exclamat: „Nu! Nu! Nu o să mai ies din cochilia mea — niciodată!" Pentru supuşii săi, cândva devotaţi, devenise acum un personaj enigmatic. Pentru miniştri, reprezenta un motiv de continuă îngrijorare. Construite fără gust, castelele erau se pare ridicate şi fără vreo restricţie financiară. Deşi regele avea un venit anual de 4,5 milioane de mărci, în primâvara lui 1884 datoria sa faţă de trezoreria regală se ridica la 7,5 milioane; un an mai tirziu ea ajunsese la 14 milioane. Când ministrul finanţelor 1-a avertizat că ar trebui să-şi limiteze cheltuielile, Ludovic nu numai câ nu a luat in considerare sugestia, dar — mai mult chiar — a solicitat un împrumut in valoare de 20 de milioane de mărci. Cu toate că Neuschwan­ stein si Herrenchiemsee erau încă neterminate, regele plănuia să mai construiască încă unui sau douâ castele. Refuzat de propriul guvern, Ludovic a cerut sprijinul altor monarhi europeni şi, pe de altă parte, a cerut imprumuturi de la familia Rothschild şi casa de Or­ leans care, deşi nu se mai afla in fruntea Franţei, avea in continuare o avere impresionantâ. Ca garanţie, a oferit proprietăţile familiei sale din Bavaria. La un mo­ ment dat, a sugerat chiar să fie angajaţi hoţi care să dea spargeri în băncile din Frankfurt, Berlin şi Paris, şi chiar a ameninţat cu deshumarea trupului tatălui sau pe care intenţiona să-1 pălmuiască — ca reproş pentru faptul că nu-1 inzestrase cu o avere îndestulătoare. Nebunia

regelui

In afară de mania construcriilor, Ludovic a început sâ dea şi alte semne, încă şi mai alarmante, de insta-


Regele nebun

77

Mitul lui Ludovic: un chipeş print din poveşti, încoronat rege (stânga, un portret din 1865), care construia castele de basm (sus, Neuschwanstein) şi făcea plimbări cu sania sub clar de lunăprin zăpezile Alpilor, însoţitfiind numai de slujitori in livrea (sus).


78

Morţi în împrejurdri suspecte

Un cuplu ciudat: regele şi compozitorul La început Richard Wagner a crezut că vizitatorul nepoftit se folosea de un şiretlic pentru a-1 pucea vedea şi că, de fapt, nu era vorba dccât de o încercare din partea unuia dintre mulţii sâi creditori de a-i înmâna nişre acte oficiale. Ce treabă putea să aibă cu el secretarul regelui Bavariei şi cum îl descoperise acesta în casa unui prieten din Stuttgart, unde îşi găsise adăpost? A refuzat aşadar să-I primească. Dar mesagerul era insistent şi la a doua tentativă i-a înmânat compozitorului fotografia monarhului, un inel cu rubin şi o invitaţie de a se prezenta imediat la Miinchen. Pe data de 4 mai 1864, la mai puţin de două luni de la urcarca sa pe tron, Ludovic şi-a întâlnit idolul muzical. Wagner avea 51 de ani, dar în ciuda unor opere remarcabile precum Olanaezul zburător şi Tannhaiiser, suferea din pricina sărâciei, a unei căsătorii ratate şi dizgraţiei în care căzuse ca urmare a activităţilor sale republicane. Tânărul monarh, care încă nu împlinise 19 ani, fusese vrajit de creaţiile compozitorului încă de când asistase la un

spectacol cu opera Lohengrin cu trei ani în urmă: experienţa îl impresionase până la lacrimi. După ce a citit libretul Inelului Nibelungilor, ciclul de patru opere neterminat şi încă nepus în scenă la acea vreme, Ludovic a ju­ rat să fîe eel care, având resursele financiare şi autoritatea necesare, să sprijine montarea grandioasei opere. Extaziat după prima întâlnire, Wagner i-a scris unui prieten că regele îl îndrăgise „cu pasiunea şi tandreţea primei iubiri". Ludovic a promis să-1 recompenseze pe Wagner pentru toate suferinţele, să-i înlăture din viaţă toate grijile mărunte, „astfel încât sâ fii liber să-ţi deschizi aripile puternice ale geniului în aerul pur al fermecatei tale arte". I-a pus lui Wagner la dispoziţie o vilă, iar el s-a mutat în castelul Berg din apropiere. C â n d nu se

aflau împreună făcând planuri pentru operele ce aveau să fie compuse şi jucate în anii următori, cei doi îşi trimiteau unui altuia mesaje ce nu puteau fi consi­ derate decât scrisori de dragoste — cu toate că nu exista nici o îndoială că Wagner nu împărtâşea înclinaţiile homosexuale reprimate ale lui Ludovic. „De nezdruncinat este legătura care ne leagă, trainică, eternă, sfântă şi profund încântătoare este dragostea pen­ tru tine ce îmi mistuie sufletul", scria monarhul. „Fără tine nu mai sunt nimic, răspundea compozito­ rul. O h , Regele meu, eşti divin!" Wagner nu putea să nu-şi fi dat seama că protectorul său nu avea ureche muzicală; ceea ce îl atrăgea însă pe rege era mirifica lume a basmelor. Pe 4 decembrie 1864, când Wagner a dirijat la Miinchen Olandezul zburdtor, regele se afla în loja regală pentru a participa la triumful compozitorului. Premiera spectacolului Tristan şi holda din anul următor a fost deopotrivă un succes. Dar chiar şi îndrăgostiţii se mai ciondănesc uneori, iar când Ludovic a aflat că idolul său se referise la el numindu-1 „flăcăul meu", i-a interzis pentru o vreme acestuia accesul la persoana sa regală. Dar mai îngrijorătoare erau murmurele de nemulţumire ale cercurilor de la Curte. La început au existat resentimente determinate de faptul ca regele risipea banii publici pentru a finanţa stilul de viaţă extravagant al com­ pozitorului. Apoi, In noiembrie 1865, Wagner a criticat deschis guvernul — o ofensă de neicrtat pentru bavarezii sensibili, care ll considerau pe compozitorul născut In Saxonia un strain. Membrii familiei regelui s-au reunit pentru a-i da acestuia un ultimatum pe data de 1 de­ cembrie: Ludovic trebuia să aleaga Intre Wagner şi „dragostea pentru şi respectul faţă de poporul tău credincios". Regele a ales poporul, şi zece zile mai târziu Wagner se afla Intr-un tren care ll ducea In Elveţia — muzicianul căzut In dizgraţie anunţând In prealabil că pleca din motive de sănătate. Idila dintre rege şi compozitor durase 18 luni. Wagner a avut parte de o viaţă foarte productivă In Elveţia, iar regele a continuat să-1 sprijine şi să-1 susţină financiar de la distanţă. Ludovic a contribuit la construirea unui teatru magnific la Bayreuth, pentru reprezentarea operelor wagneriene, şi a fost de faţă la prima reprezentaţie integrală a ciclului Inelului, care a durat patru zile consecutiv In august 1876; era prima oară când cei doi se revedeau după opt ani. La finalul celei de a patra opere, monarhul eel retras a fost convins să se ridice In picioare şi să se arate publicului In loja regală pentru a se alătura ovaţiilor care se revărsau asupra lui Wagner. Când a aflat de moartea compozitorului petrecută la Veneţia pe 13 februarie 1883, Ludovic a declarat: „Trupul lui Wagner îmi aparţine", şi a poruncit să fie transportat la Bayreuth pentru înmormântare. „Eu am fost eel dintâi care a recunoscut artistul pe care îl plânge acum lumea întreagă, a spus el; şi tot eu am fost acela care 1-a salvat pentru a-1 reda lumii."


Regele nebun bilitate psihică. Momentele de calm şi bună dispoziţie erau urmate de crize necontrolate de furie. Poruncea ca slujitorii nesupuşi să fie biciuiţi, torturaţi, închişi, exilaţi în America sau chiar decapitaţi, dar nu dădea vreun semn de surprindere sau nemulţumire când ordinele nu îi erau duse la îndeplinire. După ce îşi pierdea cumpătul şi lovea vreun servitor, regele încerca să-şi răscumpere gestul oferind daruri scumpe sau bani. Gras şi neglijent în vestimentaţie, încerca uneori să-şi reînvie frumuseţea pierdută angajând frizeri pentru a-i ondula părul. Nimeni nu se putea apropia la mai mult de 45 de centimetri de el sau să vadă ce mănâncă. Un ascensor de serviciu îi fusese instalat în dormitor, astfel ca mesele să-i poată fi servite fără să fie nevoit să vadă pe cineva. In cele din urmă, a ajuns să-şi strige poruncile din spatele uşilor închise şi să comunice cu propriii miniştri — pe care-i numea „gloată", „haimanale" şi „paraziţi" — doar în scris. Documentele oficiale rămâneau nesemnate sau erau pierdute. într-un moment de luci-

79

ditate, regele a mărturisit: „Nu aş £i ministrul meu pentru nimic în lume!" Călătoriile cu servitorii sub clar de lună se încheiau adesea cu picnicuri, chiar dacă pământul era acoperit de zăpadă, iar jocurile de copii se prelungeau până în zori. Iar dacă vremea proastă ducea la întreruperea vreuneia dintre excursiile sale nocturne, împreună cu escorta sa profita de ospitalitatea ţăranilor uimiţi. Când pleca de la sau se întorcea la Linderhof, Ludovic îmbrâţişa cu pasiune un anumit stâlp; în timpul plimbărilor, se pleca în faţa unui copac anume şi saluta poiiticos un gard viu. Erau voci pe care numai el le auzea şi conversaţii amuzante pe care le purta cu el însuşi. Conspiraţia

de înlocuire

a hit

Ludovic

La începutul anului 1886, necesitatea de a-1 înlocui pe regele tot mai nebun devenise evidentă. Exista însă o problemă serioasă în ceea ce privea succesiunea. In timpul războiului franco-prusian, prinţul O t t o începuse să dea semne de nebunie. „Se poartă ca un lunatic, scria Ludovic despre fratele său mai tânăr, se strâmbă îngrozitor, latră ca un câine şi câteodată spune cele mai indecente lucruri; după care pentru o vreme se poartă din nou normal." î n 1875 Otto fusese declarat nebun incurabil şi internat. Decişi, miniştrii au hotărât să-1 facă pe O t t o rege cu numele; puterea reală avea să fîe deţinută de unchiul regelui, în vârstă de 65 de ani, prinţul Luitpold, în calitate de regent. Mai întâi însă trebuia înlăturat Ludovic. Pentru aceasta, au apelat la renumitul psihiatru dr. Gudden, care a fost convins să-şi asume ceea ce el numea „dureroasa sarcină" de a-1 declara pe regele Bavariei nebun.


80

Morţi în împrejurări suspecte

După ce a adunat mărturii de la slujitori din trecut şi din acel moment ai casei regale, doctorul Gudden a depus la data de 8 iunie 1886 un raport de 19 pagini. „Maiestatea Sa se află într-un stadiu avansat de debilita­ te mintală", era concluzia doctorului Gudden; boala lui „trebuie declarată incurabilă şi este de aşteptat o agravare a deficienţelor sale psihice". Cum această stare se va prelungi până la sfârşitul zilelor sale, „Maiestatea Sa tre­ buie consideratâ incapabilâ de a mai guverna regatul". Doctorul Gudden nu 1-a examinat niciodată perso­ nal pe rege, aparent mulţumindu-se sâ adune informaţii la mâna a doua. Mărturiile favorabile au fost ignorate, căci erau şi servitori care au atestat bunătatea regelui. Printre ţârani, a rămas o figură îndrăgitâ, chiar dacă întrucâtva ciudată. Existau două suflete distincte în pieptul lui Ludovic, scria cu tristeţe un curtean, „sufletul unui tiran şi sufletul unui copil". Când i s-a prezentat cancelarului Bismarck un exemplar din necruţâtorul ra­ port al lui Gudden, acesta 1-a expediat ca reprezentând „scotocireîn coşul de hârtii şi dulapurile regelui".

în Austria. Regele însă a cerut otravă, iar când a fost refuzat, a cerut cheile turnului. Prefera moartea prin înec, a declarat Ludovic, căci nu 1-ar fi desfigurat atât de mult ca varianta aruncării din turn. Speriat, slujitorul i-a spus ca de fapt cheile turnului se pierduserâ. Ludovic a cerut coniac şi şampanie şi a început să bea. O a doua comisie, de data aceasta condusă de docto­ rul Gudden, a sosit la reşedinţa din munţi a regelui în zorii zilei de 12 iunie. Cu ajutorul unui senator, Lu­ dovic a fost ademenit spre scara turnului, unde a fost prins de infirmierii de la ospiciul din Miinchen. „Ma­ iestatea Voastra", i-a spus doctorul, „misiunea pe care tre­ buie să o îndeplinesc în acest moment este cea mai tristă din viaţa mea." Din cauza stării sale psihice, Ludovic urma să fie înlocuit de prinţul Luitpold şi pus sub pază în castelul Berg. „Cum poţi să mă declari nebun fără să mă consulţi mai întâi?", a întrebat regele. „Nu era nevoie de nici un consult", a raspuns doctorul Gudden, ţinând cont de nenumăratele dovezi pe care le adunase. Sfârşitul

Farsa

dontniei

arestârii

Pe data de 9 iunie, spre miezul nopţii, o comisie condusă de ministrul de Externe baronul von Crailsheim a sosit la castelul Hohenschwangau pentru a-1 infor­ m s pe Ludovic de înlăturarea de pe tron. Aflând că regele se afla la castelul său de basm din apropiere, Neuschwanstein, membrii comisiei au decis să amâne neplâcuta misiune până a doua zi dimineaţă. Asa că s-au aşezat la o cină alcătuită din şapte feluri de mâncare şi stropitâ cu 40 de litri de bere şi 10 sticle de şampanie, dupâ care s-au dus la culcare. La ora trei dimineaţa, baronul von Crailsheim i-a trezit pe colegii săi din comisie. Un vizitiu pe nume Osterholzer se furişase din castel şi se bănuia că pornise spre Neuschwanstein pentru a-1 preveni pe Ludovic de arestarea iminentă. Pe întuneric şi o ploaie torenţială, comisarii au pornit-o pe drumul şerpuit ce ducea la reşedinţa regelui — dar la poartă au fost întâmpinaţi de un poliţist care le-a oprit intrarea. In momentul In care un grup de ţărani devotaţi lui Ludovic şi-a făcut apariţia şi a început să-i ameninţe pe mem­ brii comisiei, aceştia s-au retras la Hohenschwangau. Nici nu apucaseră să ajungă la castelul în care se credeau în siguranţă, când au fost arestaţi şi siliţi sâ se întoarcă la Neuschwanstein, unde au fost închişi în camere separate. Li s-a comunicat că regele, mâniat, dăduse ordin să fie omorâţi. Spre prânz, furia monarhului se transformase In resemnare; membrii comisiei au fost eliberaţi şi s-au îndreptat In mare grabă spre Miinchen. Ce sâ facă acum, 1-a întrebat Ludovic pe un curtean credincios. A fost sfătuit să ceară sprijinul poporului, făcându-şi apariţia în public în capitală, sau să fugâ peste graniţă

In jurul orei patru dimineaţa, regele, de o paloare cadaverică, şi-a luat râmas-bun de la slujitorii săi credincioşi de la Neuschwanstein şi s-a urcat într-o trăsurâ căreia îi fuseseră scoase clanţele dinspre interior ale portierelor. Afară, în faţă şi în spate, stâteau infirmie­ rii ospiciului. O trăsură preceda şi o alta urma caleaşca regală pe drumul de opt ore până la castelul Berg. Palatul de pe malul lacului fusese transformat într-o închisoare regală, cu bare de fier la ferestrele apartamentelor lui Ludovic şi vizoare instalate la uşi. Ludovic s-a comportat calm şi s-a retras după prânz, cerând să fie trezit ca de obicei la miezul nopţii. Ordinul i-a fost însă ignorat şi regele părea iritat în momentul când s-a trezit spre zori. Deşi nu i se permisese să participe la slujba de duminică, doctorul Gudden a fost de acord să îl însoţească într-o plimbare mai târziu în cursul dimineţii; doi infirmieri îi urmau discret la distanţă. Doctorul Gudden era atât de mulţumit de pacientul său, încat la a doua plimbare, după-amiaza, s-a lipsit de acestia. S-a dovedit însă a fi o greşeală fatală. C u m nu a existat nici un m a n o r la moartea lui Ludovic şi a doctorului Gudden, povestea adevăratâ nu va fi cunoscută niciodată. Cel puţin unui dintre biografii regelui a ajuns la concluzia că Ludovic 1-a ucis pe psihiatru, iar apoi s-a sinucis; departe de a fi nebun, regele a înţeles că viitorul nu îi rezerva decât o viaţă în dizgraţie şi detenţie. Unui dintre contemporanii săi se pare că era de aceeaşi părere. Auzind de moartea vărului său, împărăteasa Elisabeta a Austriei a declarat cu tristeţe: „Regele nu era nebun; era doar un excentric care trăia într-o lume a visurilor. Ar fi putut să fie tratat cu mai multâ blândeţe şi astfel s-ar fi evitat un sfârşit atât de tragic."


Moarte la Ndola

81

Moarte la Ndola Intre forţele Naţiunilor Unite şi mercenarii din Katanga, provincia secesionista a Congoului, au izbucnit lupte, fiind necesară intervenţia personală a secretarului-general Dag Hammarskjold. Misiunea sa de pace s-a incheiat cu un accident fatal. n 1960, Organizaţia Naţiunilor timp violenţa. La 5 iulie, trupele congoleze Unite a avut de făcut faţă celei mai din capitala Leopoldville s-au răzvrătit / mari provocări din cei 15 ani de împotriva ofiţerilor belgieni. Când recând exista: întâmpinarea războiului volta a cuprins şi oraşe importante civil în Republica Congo (Zairul de din alte provincii, trupele belgiene astâzi) devenită independentă. au intervenit pentru a proteja popuPractic nu avuseseră loc nici un laţia albă. Pe 1 iulie, MoTses Chomfel de pregătiri pentru independenţa be, conducătorul provinciei Katan­ fostei colonii belgiene, declaratâ pe ga, cu bogăţii minerale deosebite, a data de 30 iunie. In urma protestelor anunţat secesiunea declarând teritoanticoloniale din anul precedent, Belriul respectiv stat independent. Pentru gia făcuse preparative rapide pentru a se a restabili ordinea, Kasavubu şi Lumum­ retrage. Ca rezultat al alegeba au cerut sprijinul Naţiunirilor din mai, noul guvern lor Unite, în rândurile cărora avea să fie un parteneriat fraCongo tocmai fusese admis. gil între preşedintele Joseph In aprilie 1953, când diploKasavubu şi rivalul săii, matul suedez în vârstâ de 47 prim-ministrul Patrice Lu­ de ani Dag Hammarskjold a mumba. într-o ţarâ de eel fost ales al doilea secretar-gepuţin trei ori mai mare decât neral al Naţiunilor Unite, Texasul, cu o populaţie de doar patru state africane erau aproximativ 30 de milioane, membre ale organismului in­ nu exista nici măcar un sinternational. La sfârşitul anului gur doctor, inginer sau runc1960 — pe masură ce Euroţionar cu studii superioare pa renunţa la controlul colo­ de origine africană; ofiţerii nial asupra continentului — din armată erau şi ei tot belnumârul lor se ridicase la 26. gieni. într-un discurs îndrăzIn afarâ veşnicul tensionat neţ ţinut de ziua indepenOrient Mijlociu, pentru denţei, Lumumba a amintit Hammarskjold nu exista proBelgiei că poporul său a avut blemă mai presantă decât de îndurat „batjocuri, insulAfrica. Criza din Congo avea te şi suferinţe dimineaţa, la să impună o reevaluare majoprânz şi seara, pentru că ră a rolului jucat de Naţiunile eram negri". Cu toate acesUnite în relaţiile internaţionatea nu exista o conştiinţă na­ le, să-1 aducâ pe Hammars­ t i o n a l la nivelul populaţiei kjold în conflict direct cu republicii; loialităţile erau în Uniunea Sovietică şi în final primul rând tribale. să-1 coste pe acesta viaţa. Convocând în seara zilei de N u a fost de mirare că în Ultima fotografie: Dag Hammarskjold (centrn) 13 iulie Consiliul de Securitaacest mediu ostil şi tensionat plecănd de la Leopoldville spre Ndola, te, Hammarskjold a solicitat a izbucnit nu peste mult la 17 septembrie 1961.


82

Morţi în împrejurări suspecte

un răspuns rapid la cererea Congoului. Uniunea Sovietică dorea condamnarea aşa-zisei agresiuni a Belgiei; Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite au protestat la critica adusă aliatului lor din NATO. Totuşi, până la ora 3:25 dimineaţa, în ziua de 14 iulie, Consiliul de Securitate a adoptat o hotărâre de compromis ce îi dădea secretarului-general dreptul de a cere retragerea trupelor belgiene şi de a trimite în Congo forţe ale Naţiunilor Unite. Până dimineaţa planul şi fiisese pus în aplicare. Anterior, Hammarskjold luase deja decizia de a cere întâi sprijin militar altor state africane, astfel încât în cinci zile putea raporta că un contingent de 3 500 de oameni din Tunisia, Ghana, Maroc şi Etiopia ajunseseră la Leopoldville şi ocupaseră poziţii în toatâ ţara. Sub foe

încructşat

Sosirea trupelor Naţiunilor Unite în Congo nu a rezolvat criza şi nici nu a pus capăt problemelor cu care era confruntat Hammarskjold la sediul O N U din New York. La 5 septembrie, Kasavubu 1-a destituit pe Lumumba, care a anunţat imediat că îl demite pe preşedinte. Şeful statului-major al armatei, Joseph

Mobutu, a intervenit în dispută, preluând puterea. Una dintre primele sale acţiuni a fost să expulzeze ambasadele fostului bloc comunist, suspectându-le de amestec în treburile interne al Congoului. Deşi Kasavubu şi-a pâstrat titulatura de şef al guvernului, Lumumba a fost arestat, predat duşmanilor săi din Katanga şi la începutul anului 1961 ucis in chip bes­ tial. Intre timp, Chombe îşi continua lupta sfidătoare de secesiune şi a început să înroleze mercenari europeni care să lupte pentru independenţa Katangăi. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite care s-a întrunit la New York pe 20 septembrie a reunit 57 de miniştri de externe şi 23 de şefi de stat — inclusiv presedintele Dwight D. Eisenhower, prim-ministrul britanic Harold Macmillan, Jawaharlal Nehru al Indiei, Fidel Castro al Cubei şi Nikita Hrusciov al Uniunii Sovietice. Liderul sovietic a acuzat fostele puteri coloniale că „îşi rezolvau treburile murdare din Congo cu concursul secretarului-general" şi a propus să se renunţe la rolul


Moarte la Ndok pe care îl îndeplinea Hammarskjold. Acesta urma să fie înlocuit cu un executiv format din trei persoane, sau o troika, reprezentând Estul comunist, Vestul capitalist şi state neutre. In replica, Hammarskjold a declarat so­ lemn câ nu pleaca din postul pe care-1 deţinea — declaraţie pentru care a fost ovaţionat la scenă deschisă în Adunarea Generală. Dar spre sfârşitul anului, secretarul-general, tot mai împovărat, îşi asemuia întrucâtva misiunea cu „încercarea de a rezista în faţa unei avalanşe; ştii regulile: scapă de schiuri, nu încerca să opui rezistenţă, în schimb lasă-te purtat la suprafaţa zăpezii, şi speră în intervenţia unui salvamontist". Pe 17 februarie 1961, Consiliul de Securitate a confirmat mandatul lui Hammarskjold de preîntâmpinare a razboiului civil din Congo, iar în vara respectivă guvernul de coaliţie din Leopoldville a reuşit să reunească toate facţiunile — cu excepţia notabilâ a lui MoTses Chombe. Independenţa Katangăi era într-o oarecare măsură sprijinitâ de Belgia, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi protectoratul britanic al Rhodesiei de Nord învecinat (Zambia de astazi). La sfârşitul lui august, cu un contingent de trupe O N U numârând aproximativ 16 000 de soldaţi, Hammarskjold a decis să treacă la măsuri ferme, autorizând încercuirea mercenarilor europeni din Katanga şi cucerirea unor puncte-cheie în capitala provincială Elisabethville. Era acum rândul Occidentului să-1 atace pe secretarul-general, acuzându-1 de simpatii procomuniste şi atitudini antioccidentale. La data de 12 septembrie, dupâ ce i-a mârturisit unui coleg de la Natiunile Unite că avea de gând sâ demisioneze dacă nu reuşea sâ soluţioneze problema Katangâi, Hammar­ skjold a pârasit New York-ul în direcţia Leopoldville. Intâlnirea

cu

Chombe

în momentul când secretarul-general sosea la Congo a doua zi, luptele dintre trupele O N U şi mercenarii din Katanga izbucniseră deja, iar Chombe dispăruse peste graniţă în Rhodesia de Nord. Convins fund că doar intervenţia sa personalâ ar fi putut să-1 câştige de partea sa pe liderul secesionist, Hammarskjold s-a oferit să-1 întâlnească pe Chombe la Ndola, în imediata apropiere a graniţei. Diplomatul britanic lordul Landsdowne fusese trimis înainte cu un D C - 4 , aparat cu care se deplasa se­ cretarul-general, aşa că acesta s-a decis să foloseascâ un DC-6B mai rapid, numir Albertina, care tocmai sosise de la Elisabethville. Probabil Hammarskjold nu ştia că avionul fiisese atins de o rafalâ de mitralieră când decolase din Katanga. Deşi fusese reparat, rămăsese nepazit vreme de patru ore înainte ca Hammarskjold, împreună cu un grup de nouă delegaţi, să decoleze cu puţin înainte de ora 5, în după-amiaza de duminică 17 septembrie. Pentru a evita Katanga, Albertina s-a

Lumumba: Nationalist african

Arestarea lui Patrice Lumumba de către adversarii sâi politici In decembrie I960 şi moartea sa la începutul anului următor au făcut din el un martir al naţionalismului african. Spre deosebire de rivalii săi politici Joseph Kasavubu şi Moises Chombe, care erau reprezentaţii unor triburi numeroase şi se bucurau de sprijinul regiunilor lor de baştină, Lumumba făcea parte dintr-un trib congolez mai mic, ceea ce şi explica pledoaria sa pentru un star unificat puternic. Nascut In 1925 şi educat la o şcoală de misionari protestanţi, Lumumba a lucrat ca fiincţionar la poştă, contabil şi ziarist cu jumătate normă. La vârsta de 30 de ani s-a alăturat mişcării sindicale şi a început să arate interes pentru politică. In 1958 a sprijinit fondarea Mişcârii Naţionale Congoleze şi a participat la o conferinţă panafricană în Ghana, unde a întâlnit Iideri care militau pentru independenţa altor colonii europene. în anul următor a fost arestat de autoritâţile belgiene pentru incitare la revoltă, dar a fost eliberat pentru a participa la o Intrunire la Bruxelles la începutul anului I960, care avea să faciliteze declararea independent^ Congo-ului pe data de 30 iunie. Cum partidul său fusese victorios în alegerile din mai, Lu­ mumba a fost numit prim-ministru, fiind însă nevoit să împartă puterea cu Kasavubu. Când forţele ONU nu au reuşit să acţioneze cu destulă rapiditate pentru a pune capăt mişcării de secesiune a Katangăi, Lumumba a cerut sprijinul Uniunii Sovietice — un »est care i-a atras demiterea de către Kasavubu. Scăpând de sub „protecţia" sub care fusese pus la Leopoldville, el a căutat să ia legătura cu suporterii săi din interior, dar a fost prins şi predat secesioniştilor din Katanga (sus). Moartea lui Lumumba, în care a fost implicat Chombe, a fost confirmatâ în februarie 1961. In memoria conducătorului african ucis, Uniunea Sovietică a fondat la Moscova Universitatea prieteniei Intre popoare „Patrice Lumumba".

83


84

Morţi în împrejurări suspecte

îndreptat spre est, apoi spre sud, peste lacul Tanganyi­ ka, în direcţia Rhodesiei de Nord. Veşti şocante

din

Africa

După ştirea eronată apărută în ediţia de luni a ziarului The New York Times, conform căreia secretarulgeneral s-ar fi întâlnit cu Chombe la Ndola, acelasj cotidian titra cu litere de-o şchioapă, marţi 19 septembrie: „Hammarskjold moare într-un accident de avion in Africa; Kennedy pleacâ la O N U pentru criza de succesiune." Preşedintele a promis sprijinul Americii în transformarea Naţiunilor Unite într-un „instrument eficace de asigurare a păcii, ceea ce fusesc marea ambiţie a lui Dag Hammarskjold". Detaliile despre accident au ajuns să fie cunoscute cu greu. După patru ore de zbor fără nici o legâtură radio, Albertina a comunicat câ va ateriza la Ndola la ora 12:35 a.m. în ziua de 18 septembrie. La zece mi­ nute după miezul nopdi transmitea ca luminile pistei de aterizare se puteau vedea şi începuse coborârea. După ce a trecut pe deasupra aerodromului la o înăltime de aproximativ 600 de metri, cu luminile de semnalizare aprinse şi trenul de aterizare coborât, Albertina a zburat mai departe pentru a efectua o manevrâ de întoarcere obligatorie. Avionul nu s-a mai întors. REPUBLICA ( CENTRAFRICANÂ

y .; i (

GABON

0 viu'

SUDAN "V 'V

c r> H r~

> L o

răspuns

Asa cum se întâmplâ adesea în cazul unor morţi subite ale personalităţilor publice, au început sâ circulc tot felul de speculaţii despre accidentul aviatic. Se­ cretarul-general avea muld adversari în eforturile de a stopa secesiunea din Katanga, printre aceştia numărându-se britanicii din Rhodesia de Nord, pentru care Chombe şi mercenarii lui reprezentau un bas­ tion In calea nadonalismului african. URSS ceruse şi

^Lacul Victoria

CONGO (Zair)

^.gUfNDA ■JJĂRUNDI

BfâzzaviHeJt - __/T!_.XeQ|?oldville \ rx O

m >

rămasefără

Ultimul zbor al lui Hammarskjold: de la Leopoldville, avionul Naţinnilor Unite s-a îndreptat spre est in direcţia lacului Tanganyika, apoi spre sud, cdtre Ndola in Rhodesia de Nord.

J*

Congo ^

v aJ Kg*

\

Intrebări

KENYA

i\J AI r ■

O

Epava nu a fost găsită decât a doua zi după-amiază, la 14 kilometri distanţă de aeroport. După toate probabilităţile, aparatul, aflandu-se la o înâldme prea joasâ, atinsese vârfurile copacilor, se prâbuşise şi fusese cuprins de flăcări. Toţi cei şase membri ai echipajului şi opt oficiali ai Naţiunilor Unite au murit, majoritatea carbonizaţi pe scaunele avionului. Doi dintre pasageri fuseseră aruncaţi în afara aparatului: un ofiţer responsabil cu securitatea al O N U , sergentul Harry Julien, descoperit încă în viaţă, dar cu răni atât de grave, încât avea să moară cinci zile mai târziu; şi Dag Hammarskjold, decedat în urma unor răni mul­ tiple, dar neatins de incendiu. Secretarul-general nu a mai supravieţuit decât puţin timp după accident; în mână strângea un smoc de iarbâ smuls în agonie.

Lacul Tanganyika

/

ANGOLA

'"--..

TANZANIA

■-*

Ndola»../"'

.RHODESIA , DENORD '

->A r / X

Lusaka

(iunb.a)

RHODESIA '^ESUD

s*—\ (Zimbabwe)

< O Z

Resturile epavei Albertinei zac împrâştiate în pâdurea de lîngă Ndola, ttnde s-a prăbuşit la scurt timp după miezid nopţii la 18 septembrie 1961.


Moarte la Ndola

85

Uciderea lui Olof Palme

I

n seara zilei de 28 februarie 1986, Olof Palme, popularul prim-ministru al Suediei şi lider al mişcării In­ ternationale pentru dezarmare, a fost împuşcat mortal In timp ce ieşea de la un cinematograf din Stockholm împreună cu soţia sa, Lisbet; un al doilea glonţ a atins uşor spatele doamnei Palme. Trei ani mai târziu, Carl Gustav Christer Pettersson, un vagabond în vârstă de 42 de ani, cu o viaţă marcată de consum de droguri şi alcool, violenţă criminală şi tratament psihiatric obligatoriu, a fost acuzat oficial de uciderea lui Palme. Nimeni nu a vazut de unde s-au tras gloanţele, deşi mai mulţi martori — inclusiv doamna Palme — au atestat prezenţa lui Pettersson la locul crimei. Dar după interogatoriile preliminare, acesta a fost eliberat, deoarece nu s-a gasit nici un motiv pentru care Pettersson ar fi putut comite crima. Vreme de mai mult de un an autorită-

ţile suedeze au condus cercetările pornind de la premisa că asasinatul avusese un mobil politic. Cum nu s-a pu­ tut descoperi nimic în acest sens, poliţia 1-a căutat din nou pe Pettersson si in decembrie 1988 acesta a fost arestat. în urma vizionării unei videocasete, doamna Palme 1-a identificat pe Pettersson ca posibilul autor al crimei. „Chipul, ochii şi privirea aceea îngrozitoare sunt aceleaşi." La 28 iulie 1989, bazându-se în principal pe mărturia doamnei Palme, tribunalul 1-a găsit vinovat. §ase juraţi neprofesionişti au votat pentru condamnare; cei doi judecători de profesie au votat pentru achitare. In luna octombrie, curtea de apel anula condamnarea şi îl elibera pe Pettersson. Cum doamna Palme declarase că era sigură că Pettersson era ucigaşul, experţii juLumea îndoliatâ se adund la locul acoperit deflori şi interzis accesului de pe ridici au atras atenţia că ea nu mai pustrada din Stockholm unde OlofPalme tea depune mărturie vreodată împotriva unui alt suspect în acest caz. a fost împuscat mortal in 1986.

ea deschis înlocuirea sa la O N U ; iar alte puteri occidentale 1-au acuzat de atitudini procomuniste. Comisia de anchetă a ajuns la concluzia că nu existau dovezi care să conducă la ipoteza unui sabotaj, atac sau a unei defecţiuni tehnice — deşi nici una dintre cele trei variante nu putea fi ignorată. In mod ciudat, relatările băştinaşilor aflaţi la sol au fost considerate ca lipsite de credibilitate şi neluate în seamă. Şi totuşi aceşti martori povesteau cum au văzut două avioane, un aparat mic urmărind un altul mai mare, acesta din urmă prăbuşindu-se sub rafala unei arme de foc. O eventtială

sinucidere?

La câţiva ani după moartea lui Hammarskjold, a fost lansată o ipoteză bizară: mâhnit de eşecul eforturilor sale de instaurare a păcii şi frustrat de opoziţia crescândă pe care o avea de înfruntat în cadrul Naţiunilor Unite, secretarul-general se sinucisese. Cu arma îndreptată spre capul căpitanului, 1-a obligat pe acesta să facă o manevră de diversiune deasupra aeroportului din Ndola, ceea ce a dus la prăbuşirea aparatului. In sprijinul acestei variante fanteziste se spune că ar fi fost aduse următoarele probe: un manuscris lăsat în apartamentul său din New York, cu instrucţiuni de a fi dat publicităţii numai după moartea sa; un testament facut cu puţin timp înainte de plecarea spre Congo; şi ultima sa lectură, lăsată pe noptiera din camera de

hotel din Leopoldville — lucrareă clasică de religie a lui Thomas a Kempis De imitatione Christi, scrisă în secolul al XV-lea, între paginile căreia fusese lăsat un exemplar din jurământul depus de Hammarskjold la preluarea funcţiei de secretar-general. Dar contraargument la această ipoteză este faptul ca Hammarskjold îşi fâcuse testamentul cu mulţi ani înainte de accident şi nu şi-1 modificase înainte de plecarea de la New York. Manuscrisul, un fel de jurnal spiritual la care începuse să lucreze de prin 1956, a fost publicat sub titlul Markings în 1964 şi dezvăluia u n om dedicat religiei, poeziei şi serviciului public — şi nu gata să sacrifice 15 alte vieţi pentru a se sinucide. Işi luase cu el în avion o carte pe care o traducea din germană în suedeză, o cămaşă de schimb şi periuţa de dinţi, obiecte de care este puţin probabil că ar fi avut nevoie dacă intenţiona să-şi ia viaţa. Omagiu

postutn

La 19 septembrie s-a convocat la New York Adunarea Generală a O N U . La dreapta preşedintelui Adunării se afla scaunul gol al secretarului-general. După un moment de reculegere, un membru al Naţiunilor Unite a luat cuvântul: „Niciodată nu a fost un minut atât de lung, o tăcere atât de deplinâ sau un scaun atât de gol." In luna următoare lui Dag Hammarskjold i se decerna postum premiul Nobel pentru pace.


86

Morţi în împrejurări suspecte

Ucis într-o încăierare O ceartă iscatâ de nota de platâ după o zi de petrecere la un han englezesc s-a sfârşit cu moartea lui Christopher Marlowe, dramaturgul eel maipromiţător al Angliei sfârşitului de secol al XVJ-lea. Povestea adevărată, precum ne arată documentele descoperite după mai mult de trei secole, separe câ este mult mat interesantă şi complicata. Sunt chemate gărzile şi spre dimineaţă soseşte şi n timp ce la Londra ciuma face ravagii, patru procurorul casei regale. Deşi Frizer este arestat pen­ bărbaţi se întâlnesc într-o dimineaţă de miertru omor, ancheta îl absolvă curând de fapta sa; în curi pentru a mânca, bea şi sporovăi la u n / mod evident, crima avusese loc în legitimă apârare. han aparţinând văduvei Eleanor Bull din Deptford, Până la sfârşitul lunii iunie, prizonierul este eliberat. sat situat la aproximativ cinci kilometri sud-est de Intre timp, Marlowe este îngropat la 48 de ore dupâ oraş, pe malul celâlalt al Tamisei. Ciudatul cvartet moartea survenită violent. era format din Ingram Frizer, un escroc aflat în permanente litigii din cauza vicleşugurilor sale; Această versiune oficială despre sfârşitul subit al Nicholas Skeres, compliceie frecvent al lui Frizer; unei cariere promiţătoare a fost acceptatâ ca atare vreRobert Poley, un agent secret guvernamental, cu me de peste trei secole. Apoi, în 1925, raportul despre caracter îndoielnic şi dezagreabil; şi Christopher ancheta procurorului a fost găsit într-o arhivă, unde Marlowe, care la numai 29 zăcuse neluat în seamă mai de ani era considerat unul bine de 332 de ani. O lectudintre dramaturgic de frunră atentă a documentului rite ai Angliei. Data este 30 dică mai multe întrebâri. mai 1593. De ce a fost Marlowe îngropat atât de repede? De ce După o scurtă plimbare a durat atât de puţin anche­ de după-amiaza, cei patru ta, iar mărturiile celor doi reîncep sâ pâlăvrăgească şi martori au fost acceptate să bea. Mai târziu, după imediat? A fost încăierarea de cină, între Frizer şi Marlowe la han singura explicate pen­ izbucneşte o ceartă în legătru crima comisă? N-a fost tură cu nota de plată — rioare o conspiraţie a celor trei dicatâ, se pare, după o astfel să-1 omoare pe Marlowe? Rade zi de chef prelungit. nile lui Frizer erau, se pare, Amândoi martorii, Skeres şi atât de uşoare, încât şi le-ar fi Poley, au fost de acord câ putut provoca şi singur pen­ Marlowe fusese eel care întru a părea victima unui atac cepuse gâlceava, înşfăcând comis la beţie. Acţionau oare pumnalul lui Frizer şi năaceste trei personaje dubioase pustindu-se asupra lui fără pe cont propriu sau erau mamotiv. După ce s-a ales cu rionetele unui personaj influ­ două tăieturi la cap, Frizer ent? Să fi existat un plan de reuşeşte sâ recupereze arma lichidare a unui om care stia de la Marlowe şi îşi înjunprea multe? ghie adversarul înfierbântat Această ultima eventualideasupra ochiului drept. O placă comemorativd de la colegiul Corpus Christi Tânârul dramaturg se prâdin Cambridge evocdfiguraunui celebru absolvent, tate trebuie luată serios în consideraţie, deoarece acum dramaturoul mort înainte de weme. buşeşte fără suflare.

{%£?%&*

* * > * ■


Ucis într-o încăierare

se ştie câ novicele dramarurg ducea o viaţă dublă, ca agent al serviciului secret al reginei.

Un tânăr grăbit Christopher Marlowe s-a nâscut în februarie 1564, cu două luni înainte de eel a cărui carieră mai îndelungată şi încununată de succes avea s-o eclipseze atât de rapid pe a sa: William Shakespeare. Dar în timp ce Shakespeare trăia încâ într-un anonimat liniştit la Stratford, Marlowe primea o bursă la colegiul Corpus Christi din Cambridge şi la vârsta de 20 de ani îşi lua deja licenţa. Şi-a continuat studiile aici, probabil cu ţelul de a deveni pastor anglican. Dar autoritâţile de la Cambridge au refuzat la început să-1 promoveze, privind cu un ochi nefavorabil frecventele sale absenţe de la universitate. Epoca de aur a Angliei sub domnia reginei Elisabeta I (1558-1603) a fost de asemenea o perioadă de transformări tumultuoase. Urmând la tron surorii sale vitrege catolice, Maria, Elisabeta a reinstaurat Biserica Protestantă a Angliei, instituită de tatăl lor, Henric al VIII-lea. Această iniţiativâ a atras ura regelui Filip al II-lea al Spaniei, văduv al Mariei şi-apărător fervent al religiei catolice. Pe vremea când tânărul Marlowe era la Cambridge, Anglia se afla sub ameninţarea invaziei spaniole, iar studenţii catolici

87

Christopher Marlowe (dreapta) a fost admis la Cambridge cu o bursd destinată pregătirii clericilor anglicani.

se refugiau în Franţa. Să fi constituit absenţele sale un preludiu la o astfel de evadare? Sâ fi fost universitatea adăpost pentru u n catolic? In 1587, consiliul privat al Elisabetei a intervenit. Studentul „în toate întreprinderile sale... acţionase cu disciplină şi dis­ crete, aducînd astfel bune servicii Maiestăţii Sale"; capacităţile nu trebuie să-i fie puse sub semnul întrebării „de către cei necunoscători ai treburilor cu care a fost însărcinat". Cambridge-ul i-a conferit în cele din urmă titlul la care aspira. La un an după părăsirea universităţii, a fost jucatâ prima piesă a lui Marlowe, drama în două acte Tamerlan eel Mare. Asa-zisul cleric devenise om al literelor. Intr-o carieră ce nu a durat decât şase ani, a scris şase piese de teatru, un lung poem şi a tradus din latină. Dar şi-a câştigat deopotrivă o repuaţie de om impulsiv şi încăpăţânat, înclinat să rezolve dis­ p u t e d apelând la forţă. în 1589 a fost închis pentru scurt timp în urma unei încăierări de stradă în care fusese ucis un om.


88

Morţi în împrejurări suspecte

Trei ani mai târziu a fost citat la tribunal deoarece agresase ofiţeri ai legii. In primăvara anului 1593 însă, Marlowe a fost acuzat de un delict mult mai grav. Negându-lpe

Christos

Pentru a-şi apăra regatul de invazia spaniolă şi tronul de rivala sa catolică, Maria, regina Scoţiei, Elisabeta s-a bazat pe un serviciu secret elaborat de ingeniosul său secretar de stat, Sir Francis Walsingham. Cheltuind deseori din averea proprie, Walsingham folosea o reţea de spioni pe care îi infiltrase la Curţile străine cu misiunea de a comunica orice ameninţare ce se putea ivi la adresa reginei. Walsingham a fost eel care a descoperit complotul împotriva reginei pus la cale în 1586 de Anthony Babington şi a cerut condamnarea şi executarea reginei Scoţiei in 1587. Tot el a prevenit-o pe Elisabeta de pregatirile Armadei spaniole din acelaşi an, implorând-o în zadar să ia măsuri de apârare. Deşi, în vara anului 1588, marea flotă a lui Filip al II-lea a fost învinsă de englezi, în primăvara lui 1593 o nouă ameninţare venea dinspre Spania. Când, la Londra, au început să apară peste noapte afişe sediţi-

oase, consiliul privat a numit o comisie de investigaţie careia i-a acordat dreptul de a pătrunde în locuinţele particulare pentru a depista activităţile sub­ versive. In timpul acestor cercetări, pe 12 mai, comisarii au găsit lucrările lui Thomas Kyd, un alt tânăr dramaturg, cu care Marlowe locuise o vreme. N u exista nici un indiciu de trădare în lucrârile lui Kyd, însâ documentele confiscate conţineau afirmaţii ce negau originea divină a lui Iisus Christos. Era o blasfemie ce se pedepsea cu moartea. într-adevăr, cu doar câţiva ani înainte un tânăr de la colegiul Corpus Christi fusesese ars pe rug pentru că exprimase asemenea idei. Kyd a negat că el ar fi fost autorul scrierilor, dar — sub torturâ — a mărturisit că acestea îi aparţineau lui Marlowe. „Mărturisirea" lui Kyd a pus serviciul secret într-o situaţie dificilâ. Timp de ani buni Marlowe fusese angajat ca mesager clandestin pe continent; iar in momentul arestârii lui Kyd era oaspetele lui Thomas Walsingham, tânărul văr al lui Sir Francis, la Scadbury, In Kent, la 20 de kilometri de Londra. La 18 mai, Marlowe a primit la Scadbury o citaţie prin care i se cerea să se prezinte la Londra. Fărâ sâ i se spunâ de ce era acuzat, a fost eliberat pe cauţiune, dar i s-a cerut să rămână la dispoziţie pentru explica-

Şefid servicinlui secret al reginei Elisabeta I, Sir Francis Walsingham (stânga) l-a angajat pe Christopher Marlowe ca agent pe continent. Ne este exclus ca dramaturgid să ft fost ucis de alţi agenţi secreţi, deşi raportid oficial (jos) a hotărât că moartea sa afost rezidtatul unei încăierări dintr-nn han.


Ucis într-o încâierare

89

Un post-scriptum fatal

C

ea mai faimoasă victimă a reţelei serviciilor secrete conduse de Sir Francis Walsingham a fost Ma­ ria, regina Scoţiei. In 1567 aceasta a fost obligatâ să abdice în favoarea fiului său minor, Iacob al VI-lea. In anul următor, în urma înăbuşirii revoltei ce urma să o readucă pe tron, s-a refugiat în Anglia căutând protecţia verişoarei sale, Elisabeta I. însă regina Angliei, necăsătorită şi făra urmaşi, a privit-o ca pe o rivală şi la scurt timp a pus să fie arestată. Aflată încă în captivitate 18 ani mai târziu, Maria a fost implicată într-un complot ce urmărea asasinarea Elisabetei şi aducerea pe tronul Angliei a unui monarh catolic, In propria-i persoană. Conducătorul conspiraţiei era un nobil de ţară în vârstă de 25 de ani, pe nume Anthony Babington. Educat in secret în religia catolică, Babington fusese cândva paj al remnicerului Mariei, contele de Shrewsbury — şi pro-

spre planurile sale de a o salva şi de a o îndepărta pe Elisabeta. Agenţii lui Walsingham au interceptat corespondenra, dar dupâ ce au citit documentele incriminatorii, le-au sigilat la loc şi le-au trimis mai departe. La scrisoarea Mariei din 17 iulie, Sir Francis a adăugat un post-scriprum cerlndu-i lui Ba­ bington să precizeze numele celorlalţi conspiratori. Unul dintre aceştia, un preot pe nume John Ballard, a fost arestat la 4 august. Sub tortură, Ballard i-a denunţat şi pe ceilalţi; 10 zile mai târziu Babington a fost arestat. La jumătatea lui septembrie complotiştii au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi. Elisabeta avea acum pretextul neMaria, regina Scoţiei, cesar pentru a-şi elimina prizoniera a fost decapitată deoarece stiuse despre regală incomodă. Maria a fost şi ea complotul lui Babington. judecată şi găsită vinovată de aprobarea unui complot ce viza înlăturarea reginei. La 8 februarie 1587 a fost babil la acea vreme cazuse victimă farexecutată în marea sală a castelului mecelor fascinantei regine. In vara lui Fotheringhay. 1586 a început să-i scrie Mariei de­

ţii. Douăsprezece zile mai târziu zăcea mort pe podeaua hanului din Deptford.

Omul care ştiaprea multe Dacă Marlowe era vinovat de blasfemie, de ce a fost eliberat? De ce nu a fost, asemenea lui Kyd, torturat şi silit să-şi recunoască teribila crimă? De ce i s-a permis în schimb să se întâlnească la 30 mai cu aceste trei personaje suspecte? Se crede că in serviciul secret al lui Walsingham intraseră agenţi dubli — oameni care pretindeau că o servesc pe regina, dar care de fapt doreau înlocuirea ei cu un monarh catolic. Printre aceştia se număra Robert Poley, care fusese închis în urma complotului Babington, dar eliberat şi reprimit în serviciile secrete. Poate că Marlowe ştia de continuarea activităţilor secrete ale lui Poley: sub tortură ar fi putut să cedeze şi să dezvăluie numele acestuia, precum şi ale altora neloiali Elisabetei. Pentru siguranţa lor, ar fi fost mai bine ca Marlowe să fie eliminat. Acesta să fi fost motivul întâlnirii de la Deptford? A fost încăierarea de la han o crimă premeditată? Sau oare Mar­ lowe chiar nu a fost victima acelei seri? In 1955 un scriitor pe nume Calvin Hoffman a avansat o teorie conform căreia conspiratorii, inclusiv Marlowe, ar fi ademenit un marinar oarecare la

hanul din Deptford, 1-au ucis, iar apoi au inventat povestea morţii lui Marlowe în timpul încăierării — după care Marlowe şi-a luat o nouă identitate, sub numele de William Shakespeare, petrecându-şi următorul sfert de veac scriind piesele de teatru ce i-au adus nemurirea. Deşi sfârşitul carierei lui Marlowe coincide cu începuturile lui Shakespere, oamenii de litere au respins teoria lui Hoffman ca neplauzibilă. Nimeni nu va cunoaşte vreodată întregul adevăr despre dispariţia lui Marlowe. Printre contemporanii săi au existat unii care i-au privit moartea ca pe o pedeapsâ cerească data unui ateu, blasfemator şi „dramaturg scabros". Posteritatea însă a deplâns moartea sa prematură. In noaptea de 30 mai 1593, literatura engleză a pierdut un mare dramaturg, poa­ te unul tot atât de valoros ca Shakespeare. Doar cu un an în urmă Shakespeare părăsise oraşul Stratford pentru Londra, unde piesele sale începuseră să atragă un public devotat. Intr-una din ele, Cum vd pla­ ce, scriitorul făcea aluzie la moartea tragică a predecesorului său, numind-o „o mare răfuială într-o odaie mică". Dar Marlowe, fără să ştie, şi-a scris propriul epitaf în epilogul celei mai faimose opere a sa, Doctor Faustus: „Retezată-i ramura ce-ar fi putut din plin să crească drept." Stins la vârsta de 29 de ani, probabil că a lăsat nenumărate capodopere nescrise.


90

Morţi în împrejurări suspecte

Destinul unei familii Romanovii conduseseră Rusia de mai bine de trei secole, când revoluţia din 1917 a dus la înlâturarea lor. Un an mai târziu, ţarul detronat Nicolae al îl-lea şi membrii familiei sale aufost ucişi cu cruzime. Au reuşit totuşi unii dintre ei să scape? n vara lui 1914, cu mândrie, aproape cu bucurie, Imperiul Rus pornea la război ca aliat al Franţei şi Marii Britanii în lupta împotriva Im/ periilor German şi Austro-Ungar. însă Primul Râzboi Mondial s-a dovedit a fî un dezastru atât pentru Ru­ sia, cât şi pentru dinastia Romanov. In martie 1917, după moartea a milioane de oameni, ţara se afla In suferinţă. In capitala Sankt Petersburg, lipsa hranei împingea oamenii la revoke, demonstraţiile studenţeşti se alăturau grevelor muncitoreşti, iar trupele chemate să restabilească ordinea se razvrăteau. Somat in mare grabă să se întoarcă de pe front, unde preluase personal comanda trupelor imperiale, ţarului Nicolae al II-lea i s-a prezentat un ultima­ tum: abdicarea. în numele său şi al firavului său fiu în vârstă de 12 ani, a renunţat la tronul pe care familia sa îl deţinuse încă din 1613 „cu uşurinţa cu care cineva predâ conducerea unui escadron de cavalerie unui nou comandant", a remarcat profiind uimit unui dintre ofiţerii săi. Totuşi, în jurnalul sâu, ţarul şi-a exprimat adevâratele sentimente: „peste tot în jurul meu vâd trădare, laşitate şi duplicitate!" La scurt timp, guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski a pus sub arest la domiciliu fosta familie imperialâ la Ţarskoe Selo, elegantul ansamblu de palate şi vile din afara oraşului Sankt Peters­ burg, unde găsiseră refugiu departe de realităţile războiului. In afară de ţarul Nicolae, de ţarina Alexan­ dra şi de ţareviciul Alexei, aici se aflau şi fiicele lor, marile ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, cu vârste cuprinse între 10 şi 22 de ani. Pentru

siguranţă

— spre

Siberia

Pe lângă umilinţa de a se afla sub supraveghere aproape neîntreruptâ, familia lui Nicolae nu a avut mult de suferit pe durata arestului la Ţarskoe Selo. Scăpat de povara puterii, fostui ţar tăia acum lemne, planta legume, îşi plimba copiii cu barca sau prin pare, iar serile şi le petrecea citind familiei. Conducător nepriceput şi depâşit de evenimente, Nicolae

Romanov — cum era numit acum — fusese dintotdeauna un familist devotat. Şi acest lucru constituise, într-o oarecare măsură, cauza căderii lui. De mult timp se ştia ca Nicolae era de fapt condus de soţia sa, Alexandra, prinţesa nemţoaică pe care o luase In casatorie in 1894. După ce au avut patru fiice, au fost extrem de fericiţi când li s-a născut un fiu — Alexei. Bucuria lor s-a transformat însă într-o suferinţă amară în momentul în care copilul s-a do­ vedit a fi bolnav de hemofilie; cum cea mai mică leziune ar fi putut atrage după sine hemoragii puternice, băiatul trebuia supravegheat în permanenţă. După 1907, Alexandra şi soţul ei au căzut pradă influenţei sinistrului şi depravatului călugăr Raspu­ tin, pe care îl creditau cu vindecările miraculoase ale nenumâratelor boli de care suferea Alexei. însă pe 31 decembrie 1916, nobilii ruşi, exasperaţi, 1-au asasinat pe Rasputin — lovitură pe care familia imperială a resimţit-o la fel de profund precum abdicarea forţată ce avea să se petreacâ două luni şi ceva mai târziu. în vara lui 1917, Kerenski era îngrijorat, pe de o parte, din cauza uneltirilor rivalilor săi de stânga, bolşevicii, care doreau să-1 elimine pe fostui ţar, iar pe de altă parte, din cauza monarhiştilor încă devotaţi ce doreau să-1 salveze pe Nicolae şi să-1 readucă pe tron. S-a decis astfel să-i trimită pe prizonierii imperiali într-un loc sigur, la Tobolsk, un oraş Sibe­ rian izolat, la mai mult de 1 500 de kilometri spre est, dincolo de munţii Ural. La 14 august, Nicolae, soţia sa şi cei cinci copii, însoţiţi de 40 de servitori, au pornit de la Ţarskoe Selo într-o călătorie de şase zile cu un tren bine păzit. Cu două zile înainte fami­ lia arestată sârbâtorise cea de-a treisprezecea aniversare a lui Alexei. „ Casa cu destinaţie

speciald"

Avântul revoluţionar ce străbătea Rusia a dus la scurt timp la înlâturarea lui Kerenski pe motiv că ar fi protector al fostei familii imperiale. In noiembrie,


Destinul unei familii bolşevicii au luat puterea şi au negociat o pace sepa­ rata cu Germania şi Austro-Ungaria, semnând în martie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. Printre multele probleme ce îl frământau pe noul lider, Vla­ dimir Ilici Lenin, se număra şi cea a sorţii fostului ţar care era acum prizonierul său. In aprilie 1918, când Armată Albă — proţaristă şi adversară a Armatei Roşii bolşevice — înainta spre Tobolsk de-a lungul căii ferate transsiberiene, Lenin a ordonat ca familia să fie mutată la Ekaterinburg, oraş aflat la capătul vestic al liniei ferate. Bolşevicii locali rechiziţionaseră, pentru Nicolae şi familia sa, o

91

clădire solidă, cu două etaje, ce aparţinuse unui negustor, un anume Ipatiev, pe care au botezat-o cu un nume de rău augur „Casa cu destinaţie specială". Etajul inferior era practic u n demisol şi consta din bucătărie şi cămări; cele cinci odăi de la etaj erau alocate familiei fostului ţar, medicului lor personal, Evgheni Botkin, şi puţinilor servitori care le mai rămăseseră. Ferită de văzul lumii printr-un gard de lemn şi având geamurile văruite pentru ca nimeni să nu poată privi înăuntru sau în afară, casa era păzită în permanenţă, cu stricteţe, de către un detaşament local de bolşevici. In mare parte constituite din foşti muncitori, gărzile se aflau sub comanda lui Aleksandr Avdeev, un om primitiv şi beţiv care se delecta numindu-1 pe fostul ţar „Nicolae băutorul de sânge". Familia şi servitorii primeau cele două mese zilnice într-o cratiţă enormă, din care, adesea, gărzile se serveau direct peste umerii mesenilor. Fostele mari

In 1910, când a fost fâcută fotografia de familie din stânga, dominaţia exercitată de Alexandra asupra lui Nicolae dusese deja la diminuarea puterii Romanovilor. La stânga ţarului se află ţarina, iar cele patrufiice — (de la stânga), marile ducese Olga, Maria, Anastasia, Tatiana — şi ţareviciul, plăpândul Alexei, stau in jurul cuplului imperial. Jos, bolsevicii asalteazd guvernul in cea de a doua revoluţie din 1917.


92

Morţi în împrejurări suspecte După abdicarea ţarului îti martie 1917, fostafamilie imperiald afost ţinută sub supraveghere la Ţarkoe Selo, în apropierea Sankt Petersburgului. Aici Nicolae (al doilea din dreapta) şi două dintre fiicele sale plantează o grădină.

ducese erau însoţite până şi la toaletă, ai cărei pereţi fuseseră acoperiţi cu desene obscene reprezenrând-o pe mama lor şi pe Rasputin. Nicolae a fost ameninţat de către Avdeev cu munca silnică în momentul când a protestat timid împotriva acestui tratament umilitor. între timp, Alexei devenise atât de slăbit, încât pentru plimbarea zilnicâ prin grâdina prăfuitâ tatăl sâu trebuia să-1 ducă în braţe pânâ afară, la scaunul cu rotile. La 50 de ani, lui Nicolae începeau să-i aparâ primele fire albe în barbă, dar se îmbrăca întotdeauna cu grijă într-o simplâ uniformă kaki de soldat. Una dintre gărzi a remarcat că Alexandra avea „înfăţişarea şi comportamentul unei femei seve­ re şi arogante".

Somaţia de la miezul

nopţii

La începutul lui iulie, Avdeev a fost înlocuit cu Iakov lurovski, şeful poliţiei secrete bolşevice locale. „Acest specimen îmi displace şi mai mult", scria Ni­ colae la 10 iulie în jurnalul său. Dupâ două zile conducerea bolşevică de la Moscova a trimis un mesager cu ordinul de a se lua măsuri ca fostul ţar să nu cadă în mâinile albilor. Promonarhiştii, cărora li se alăturase un detaşament ceh numărând 40 000 de oameni, avansau în ritm susţinut spre vest, în direcţia oraşului Ekaterinburg, în timp ce rezistenţa bolşevică slăbea. La u n moment dat, în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, după ora douăsprezece, lurovski a trezit în-

-

treaga familie, ordonându-le să se îmbrace şi să coboare în una din camerele de la parter. Le-a spus că albii deja luptau pe străzile din Ekaterinburg; afară îi aştepta un camion cu motorul ambalat. Au fost aduse scaune pentru Nicolae, Alexandra şi invalidul Ale­ xei, în timp ce doctorul Botkin, cele patru fiice şi cei trei servitori au fost lăsaţi să stea în picioare. După ce a citit o sentinţă de condamnare la moarte emisă de bolşevicii locali, lurovski 1-a împuşcat pe Nicolae în cap — semnal pentru ceilalţi membri ai plutonului de execuţie să tragă în celelalte ţinte. Cei care nu au murit pe loc au fost lichidaţi rapid prin lovituri de baionetă. Cadavrele au fost azvârlite în camion şi duse într-o mină părăsită din afara oraşului, unde au fost tâiate în bucăţi, stropite cu acid sulfuric şi aruncate într-un puţ. La 17 iulie conducerea de la Moscova primea un mesaj cifrat de la Ekaterinburg: „II informăm pe Sverdlov (un colaborator apropiat al lui Lenin) că întreaga familie a sfârşit în acelaşi mod ca şi capul ei. Oficial, familia a decedat în timpul evacuării."

Două anchete Descrierea de mai sus a acestei nopţi fatale se bazează pe o anchetâ amănunţită realizată de albi, în momen­ tul în care au cucerit, o sâptămînâ mai târziu, oraşul


Destinul unei familii

Mare ducesă sau impostoare? în seara zilei de 17 februarie 1920, un poliţist a găsit o tânără femeie ce avea în jur de 20 de ani într-un canal din Berlin. C u m aceasta refuzase să-şi dezvăluie identitatea şi să răspundă la orice întrebare despre motivele care păreau să o fi împins la sinucidere, a fost incernată într-un azil psihiatric sub numele de Fraiilein Unbekannt („Domnişoara Necunoscută"). D u p ă ce s-a descoperic că suferea de „depresie", tânăra a mărturisit în cele din urmă unei infirmiere că era marea ducesă Anastasia, cea mai mică dintre fiicele ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi ale soţiei acestuia, ţarina Alexandra. Tânăra a spus că era singura din familie care reuşise să scape masacrului din noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 de la Ekaterinburg. Insă n u a fost singura care pretindea a fi supravieţuitoarea măcelului; aveau să apară şi alte Anastasii, şi chiar şi un Alexei, care s-a ivit în Polonia anilor '60 declarând că întreaga familie reuşise sâ părăsească Rusia. D a r povestea femeii salvate de la înec la Berlin părea să fie cea mai plauzibilă. Unii dintre membrii, în mare parte sârăciţi, ai fostei familii imperiale ruseşti scăpaseră într-un fel sau alttd de epurarea bolşevică şi trăiau în Europa postbelică. N u exista o metodă mai bună pentru a descoperi adevărata identitate a tinerei femei din Berlin, care acum îşi spunea Anna Anderson, decât aranjarea unei întâlniri cu pretinsele ei rude. Numai douâ persoane au fost de acord

A reuşit oare marea ducesă A nastasia (fbtografie din 1914, dreapta, sus) sâ scape din Rusia? Şi cine era Anna Anderson (dreapta, jos) tânăra care şi-afăcut apariţia atât de misterioasă la Berlin în 1920?

cu această propunere: sora lui Nicolae, marea ducesă Olga, şi sora Alexandrei, printesa Irene a Prusiei. C â n d aceste două mătuşi n u au sprijinit afirmaţiile Annei An­ derson, restul rudelor s-au situat pe aceeaşi poziţie. Până în 1928, 12 Romanovi şi trei dintre surorile nemţoaice ale Alexandrei au respins-o considerând-o impostoare. însă A n n a Anderson a continuat să aibă susţinătorii ei. Tatiana Botkin, fiica doctorului familiei impe­ riale care fusese executat î m p r e u n ă cu aceştia, o văzu-

se ultima data pe Anastasia In timpul arestului de la T o b o l s k şi credea in povestirea Annei. U n u l dintre fiii prinţesei Irene a î n t o c m i t o listă de întrebări la care n u m a i Anastasia ar fi p u t u t răspunde; răspunsurile Annei Anderson 1-au convins. Mai târziu m a m a sa a recunoscut că exista o asemănare izbitoare între Anastasia pe care şi-o amintea şi A n n a Anderson. Peste câţiva ani s-a descoperit că marea ducesă Olga şovăise înainte de a o respinge pe Anna. Intâlnirea dintre Olga şi tânăra care pretindea a fi nepoata sa Anastasia a avut loc in octombire 1925 într-un spital din Berlin unde Anna Anderson îşi revenea după un grav atac de tuberculoză. La despărţire, Anna a izbucnit In lacrimi; marea ducesă a sărutat-o promiţându-i să-i scrie: „Nu-mi dau seama de ce, i-a spus Olga unui însoţitor, dar inima îmi spune că mititica este Anastasia." Până la Crâciun vizita a fost urmată de scrisorile afectuoase ale Olgăi. D u p ă o perioadă de tăcere, în ianuarie 1926, a urmat respingerea. Până în ziua morţii ei în 1984, Anna Anderson nu avea să înţeleagă ce a determinat aceasta schimbare de atitudine. In ciuda publicării cărţii sale, Eu sum Anastasia, Anna Anderson nu a p u t u t explica convingător evadarea. Relatarea ei despre c u m a supravietuit n u numai gloanţelor, dar şi baionetelor, precum şi despre salvarea ei de câtre u n bolşevic care a devenit mai târziu iubitul ei părea, mai degrabă, ficţiune romantică decât fapt plauzibil. Filmul pentru care Ingrid Bergman a câştigat premul Oscar în 1956 n u a convins tribunalele vest-germa­ ne, care au decis în cele din urmă, după o lungă serie de procese între 1958 şi 1970, că pretenţiile Annei Ander­ son nu puteau fi nici dovedite, dar nici respinse.

93


94

Morţi în împrejurări suspecte

Ekaterinburg. Dar sâ fie acesta adevărul? Doi anchetatori s-au străduit să pună cap la cap probele găsite. Primul a ajuns la concluza că Nicolae a fost într-adevăr executat în noaptea de 16 spre 17 iulie, dar fosta ţarină, fiul ei şi cele patru fiice fuseseră cruţate. C u m această versiune nu era suficientă pentru a-i cataloga pe bolşevici ca asasini violenţi şi a câştiga simpatia Occidentului faţă de Romanovii martiri, la începutul lui 1919 a avut loc o altă anchetă. Nikolai Sokolov fusese numit noul anchetator oficial al „cazurilor de importanţă excepţională", iar dispariţia întregii familii Romanov cu siguranţă constituia un astfel de eveniment de importanţă excepţională pentru Rusia revoluţionarâ. Pe terenul minei, Sokolov a găsit probe zguduitoare, precum o mică închizătoare şi o agrafă îndoită folosite de ţarevici drept cârlige de pescuit, pietre preţioase care fuseseră cusute în lenjeria marilor ducese şi scheletul unui căţel, probabil al Tatianei. Dar singurele rămăşiţe umane descoperite au fost mici fragmente de oase şi degetul retezat al unei femei între douâ vârste, mai târziu identificatâ ca fund Alexandra. Unde se aflau însâ celelalte cadavre? La sfârşitul verii lui 1919, când cauza albilor părea să fie pierdută, Sokolov a părăsit Rusia şi în cele din urmă a ajuns în Europa. De-abia în 1924 a dat publicitâţii descoperirile sale, dezvâluind o imagine a brutalităţii sovietice pe care la acea vreme lumea era deja pregătită să o creadâ. Intre timp, în 1921, preşedintele sovietului din Ekaterinburg, Pavel Bîkov, îşi publicase propria versiune despre ultimele zile ale ţarului, confirmând decesul întregii familii.

Relatări

controversă pentru cercetâtorii acestui caz, care au semnalat o serie de contradicţii. Spre exemplu, când bolşevicii au anunţat pe 19 iulie execuţia fostului ţar, tot ei au declarat că Alexandra şi copiii săi „au fost duşi într-un loc sigur", versiune de altfel dată publicitâţii patru zile mai târziu la Ekaterinburg. De asemenea, prin toamna lui 1918, bolşevicii negociau cu Germania schimbarea Alexandrei, prinţesă de origine germană, şi a copiilor săi cu prizonieri politici ruşi. Unui dintre primii vizitatori străini care au sosit la Ekaterinburg după pretinsul masacru a fost Sir Charles Eliot, consulul britanic pentru Siberia. După o discuţie cu anchetatorul principal al albilor, Eliot şi-a informat superiorii că, după toate aparenţele, pe data de 17 iulie fosta ţarină şi copiii ei pârâsiserâ Ekaterinburgui cu trenul. în aceeaşi perioadă, fratele Alexandrei, marele duce Ernst Ludwig von Hesse, i-a trimis veşti prin Suedia neutră unei alte surori din Anglia, marchiza de Milford Haven, asigurând-o că Alexandra este în siguranţă. Se presupune ca sursa lui era un agent secret german din Rusia. însă când fosta ţarină şi copiii ei nu au mai fost vâzuţi, iar raportul lui Sokolov a fost publicat, con-

contradictorii

Timp de trei sferturi de veac concluzia lui Sokolov, cum că întreaga familie fusese ucisâ în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, a constituit un subiect de

La stânga, presupiisul pluton care i-a executat e Nicolae fifamilia sa; ăgeata roşie îl indică pe Iakov lurovski.


Destinul unei familii cluzia privind moartea întregii familii a început să fie treptat acceptată. Mulţi oameni care pretindeau a fi supravieţuitori ai acestui teribil masacru au fost consideraţi impostori; legenda conform căreia Romanovii nu ar fi pierit în acea noapte a fost catalogată drept pură fantezie.

95

Mai existau şi probele din mina părăsită. Sokolov găsise înspăimântătorul deget retezat şi scheletul căţelului după luni de la săvârşirea asasinatului. In mină putuse fi aruncat orice animal de talie mică, iar apoi să fie identificat drept căţelul Romanovilor. Iar dacă degetul chiar aparţinea fostei ţarine, unde erau celelalte rămăşiţe pământeşti?

O examinare mai atenta Schelete După trecerea mai multor decenii părea puţin probabil ca acest raport oficial să se poată schimba. Totuşi, la începutul anilor '70, ziariştii britanici Antony Summers şi Tom Marigold au descoperit rapoartele oficiale ale anchetei lui Sokolov. Studiind documentele, Summers şi Marigod şi-au dat seama că Sokolov nu numai că omisese anumite mărturii importante (nu interogase eel puţin un martor ocu­ lar), dar probabil că şi falsificase o altă informaţie. In primul rând, exista o telegramă codată trimisă la Moscova pe 17 iulie care confirma moartea întregii familii. Aceasta a fost anexată dosarului de-abia in ianuarie 1919, după ce primul anchetator fusese înlocuit şi înainte ca Sokolov să-i ia locul. Putea fi telegrama un fals convenabil?

'^HT')

Peretele camerei de laparter in care se crede că aufost împuşcaţi Romanovii a fost spulberat de explozie; telegrama cifrată care anunţa crima (jos), este posibil sd fi fost un fals.

In 1988, o data cu noua politică sovietică de transparenţă, au ieşit la suprafaţă dovezi uimitoare. U n fost anchetator de poliţie şi regizor rus, Geli Riabov, a reuşit, la sfârşitul anilor '70, să dea de urma copiilor lui Iakov Iurovski (vezi pagina 92). Fiul lui Iurovski i-a încredinţat lui Riabov un docu­ ment neştiut până la acea data, care consemna ce se întâmplase cu cadavrele după execuţie. Conform raportului, acestea fuseseră tăiate în bucăţi şi aruncate împreună cu câteva grenade într-o mină abandonată, care însă nu se prăbuşise din cauza exploziei. Iurovski s-a speriat crezând că albii ce se apropiau vor găsi cadavrele, aşa că le-a dezgropat şi le-a mutat în altă parte. Noua informaţie 1-a pus în mişcare pe Riabov, care, nemaiputând să aştepte un climat politic adecvat, a acţionat imediat. Săpând noaptea pentru a nu fi văzut, ajutat de un istoric local şi de un geolog care s-au urcat într-un copac pentru a identifica traseul neclar al vechiului drum străbătut de camionul ce ducea rămăşiţele pământeşti, Riabov a descoperit primele oase. Peste câţiva ani a descris senzaţia pe care a avut-o găsind aceste „oase negre şi verzui, cu semne ale arsurilor de acid. Unul dintre cranii era găurit". Riabov şi-a făcut publică descoperirea în 1988. Dar confirmarea oficială nu a venit decât în iulie 1991, după ce arheologii ruşi au examinat situl. Au fost dezgropate nouă schelete. Cinci dintre ele s-au dovedit a aparţine aceleiaşi familii — Nicolae, Alexandra şi trei dintre cei cinci copii. Celelalte patru, separate, erau probabil ale doctorului Botkin şi ale celor trei servitori. Ştiinţa modernă a ajutat la elucidarea misterului, întâi prin imaginile computerizate (comparand craniile cu fotografiile), apoi printr-un proces de comparare a genelor cunoscut sub numele de analiza A D N . Prinţul Philip al Angliei, a cărui bunică din partea mamei era sora bunicii ţarinei Alexandra, a donat o probă de sânge. Rezultatul a fost asemănarea acesteia cu probele culese de la cele patru schelete, identificate acum unanim ca aparţinând Alexandrei si celor trei fiice. De asemenea, in 1993 a fost confirmată şi provenienţa craniului, ca fiind al lui Nicolae. Dar Alexei şi Anastasia? Să fi fost corpurile lor arse în totalitate? Sau au evadat? Pământul Rusiei proba­ bil mai ascunde încă rămăşiţele lor pământeşti.


96

Morţi în împrejurdri suspecte

Triunghiul regal La numai 25 de ani, noua regină a Angliei era o mireasă de râvnit pentru oricare dintreprinţii Europei. Dar la Curtea ei nu era nici un secret că exista doar un singur favorit: lordul Robert Dudley. Avea ea puterea să depăşeascâ un obstacol major şi să îl iape acesta în căsâtorie? tât catăl, cât şi bunicul sâu fuseseră execucaţi pentru trădare, dar averile lordului Robert Dudley au început sâ sporeascâ o dată cu urcarea Elisabetei I pe tronul Angliei la 17 noiembrie 1558. Născuţi în aceeaşi zi cu 25 de ani în urmă, cei doi fuseseră prieteni din copilărie, iar în timpul domniei surorii vitrege a Elisabetei, regina Maria, Dudley îşi vânduse din proprietăţi pentru a o sprijini pe prinţeSSL dizgraţiată. Acum, unul din primele acte date în calitate de regină a fost acela de a-1 numi pe Dudley şeful grajdurilor regale, o poziţie înaltă la Curte. Când a traversat Londra 11 zile mai târziu pentru a lua în stăpânire Turnul Londrei, Elisabeta era însoţită de înaltul, chipeşul şi brunetul Dudley — poreclit „Ţiganul" de către detractorii săi. Regina a continual să-i confere acestuia şi alte favoruri, dăruindu-i pământuri, o licenţă de a exporta produse din lână fără taxe şi locotenenţa asupra castelului şi pădurii Windsor. Nu-1 scăpa niciodată din ochi, lăudându-i frumuseţea şi inteligenţa în faţa oricui ar fi ascultat şi apărându-1 de critici. Când i s-a prezentat o listă cu propuneri de ambasadori, Elisabeta a tăiat imediat numele lui Dudley; era evi­ dent că dorea ca acesta să rămână la Curte. In primăvară, ambasadorul spaniol scria că Dudley deţinea o poziţie privilegiatâ la Curte, în aşa măsurâ încât făcea doar ceea ce dorea; „se spune chiar că Maiestatea Sa îl vizitează în încăperile sale zi şi noapte", adăuga el. Printre grijile cele mai mari ale tinerei regine se număra căsătoria şi preocuparea de a avea un moştenitor la tron. Tatăl său, Henric al VIII-lea, îşi scandal izase ţara şi mai toatâ Europa cu cele şase căsătorii şi a lăsat regatul sfâşiat de dispute privitoare la succesiune. în cei 11 ani scurşi de la moartea acestuia, Anglia fusese condusă de unicul său fiu, firavul Eduard al Vl-lea, mort la vârsta de 16 ani; de nepopulara sa fiică mai vârstnică, Maria, care a domnit doar 5 ani fără sâ lase vreun moştenitor; iar acum de Elisabeta, fiica celei de a doua soţii a lui Henric, nefericita Anne Boleyn.

Peţitorii europeni nu s-au lăsat mult timp aşteptaţi: un print suedez, ducele de Saxonia, nepotul regelui Spaniei. Dar poate că Elisabeta nu era interesată de astfel de alianţe strâine şi voia în schimb să-şi aleagă un mire englez? Cine altul ar fî o alegere mai bună decât propriul favorit, lordul Dudley?

Incomoda Amy Robsart In calea uniunii dintre Elisabeta şi Dudley exista un obstacol: tânărul şi chipeşul cavaler era deja căsătorit. Cu nouâ ani în urmă, la scurt timp după ce împlinse 17 ani, Dudley o luase în căsătorie pe Amy Robsart, singurul copil al unui nobil de ţară şi moştenitoarea unei averi considerabile. Printre participanţii la nuntă s-a numărat şi Elisabeta, la acea vreme doar prinţesă şi departe încâ de tronul ce avea să-i revină mai târziu. Deşi la început perechea părea fericită, Dudley era tot mai atras de viaţa de Curte de la Windsor şi îşi lăsa soţia singură la ţară pentru perioade tot mai lungi de timp. Din căsătorie nu rezultase nici un copil. La vremea când începuseră să circule zvonurile despre tânărul iubit al reginei şi poate viitor soţ, nevasta acestuia locuia pe un domeniu lângă Oxford, la aproximativ 75 de kilometri nord-vest de Londra. Impreunâ cu servitorii, ocupa mai multe încăperi la Cumnor Hall, o fostă mânăstire locuită de alte două familii. Liniştea pastorală de la C u m n o r Hall a fost întreruptă brusc în ziua de duminică 8 septembrie 1560 de pregâtirile de plecare la târgul de ţară care se ţinea în satul vecin, Abingdon. Lady Dudley le dâduse liber slujitorilor pentru a putea participa la sărbătoare, dar ea se hotărâse să rămână acasă, în locuinţa aproape pustie. Seara, când slujitorii s-au întors, au fost întâmpinaţi de o privelişte cumplită: stăpâna lor zăcea moartă, cu gâtul frânt, la picioarele scării ce ducea din încăperile ei în holul principal.


Triunghiul regal

97

4

Amurgul unei iubiri Au urmat imediat zvonuri urâte care îl implicau pe Dudley în moarrea soţiei sale, aşa că regina a fost nevoită să-1 îndepărteze de la Curte până la finalizarea anchetei. „Nu am cum să mă dezic de clevetelile pe care şnu că lumea rea le va răspândi, decât într-un singur fel, făcând ca adevărul gol-goluţ să iasă la iveală", scria Dudley. Dar care era adevărul? Rivala Elisabetei, Maria, regina Scoţiei, se pare că ar fi spus: „Regina Angliei vrea să se mărite cu grăjdarul ei, care şi-a ucis soţia ca să o poată lua de nevastă!" Elisabeta a poruncit ca toată Curtea să poarte doliu după lady Dudley, iar două săptămâni mai târziu era înmormântată după serviciul religios în capela regală. In cele din urmă lordul Dudley a fost absolvit de toate acuzaţiile cu privire la moartea soţiei şi i s-a permis să revină la Curte. Rămăsese încă favoritul reginei şi, scăpat acum de povara unei soţii nedorite, mai era considerat de unii ca posibil consort al acesteia. Cat despre nefericita Amy Robsart, fusese ea victima unui accident sau a unei uneltiri? Istoria, ca şi ancheta întreprinsă la vremea respectivă, pare să îl gâsească nevinovat pe lordul Dudley. Se ştia câ soţia sa suferea de cancer la sân şi adesea fusese auzită rugându-se la Dumnezeu să o scape de chin. In fazele înaintate ale bolii, cancerul adesea afectează şi coloana slăbind-o, astfel încât până şi eel mai mic şoc

Elisabeta l îşi arată afecţiunea pentru lordul Robert Dudley, alăturăndu-i-se într-un dans de Curte plin de antren. poate duce la frângerea gâtului. Alunecarea pe scară ar fi putut provoca moartea prematură. Cu Amy Robsart dispărută convenabil de pe scenă, regina era Iiberă să aleagă între căsătoria cu Dudley şi o viaţă de flirturi şi amânări — optând pentru cea din urmă. Câteva luni mai târziu îi acorda lui Dudley titlul de conte de Leicester; dar când acesta a încercat să-şi exercite puterea la Curte, 1-a admonestat cu asprime: „Nu voi tolera aici decât o singură stăpână, şi nici un stâpân." Dudley a continuat să rămână în serviciul reginei vreme de încă trei decenii, riscând însă — cu oarece bravura — să stârnească nemulţumirea reginei prin două căsătorii ulterioare. Cat despre Elisabeta, şi-a ţinut regatul şi chiar întreaga Europă în suspans cu privire la intenţiile sale de căsătorie vreme de 45 de ani — chiar şi după ce a trecut de vârsta la care ar mai fi putut avea copii. Iar, spre sfârşitul secolului, şi-a luat un nou favorit, mult mai tânărul Robert Devereaux, conte de Essex. Dar nici pe acesta nu a dorit să îl ia de soţ, iar când De­ vereaux a încercat să pună mâna pe putere, a porun­ cit să fie arestat şi executat. Regina Fecioară, cum era numită, a murit în 1603, necăsătoritâ şi fărâ copii, fiind urmatâ la tron de fiul Mariei, retina Scoţiei.


98

Morţi în împrejurdri suspecte

Ingropat într-un mormânt anonim Un copil-minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadens Mozart a început să cânte pentru aristocraţia Europei şi şi-a compns primele lucrări la vârsta de şase ani. 30 de ani mai târziu, aflat la apogeul carierei, a murit după o scurtă suferinţâ la Viena. Fusese oare otrâvit? le primise In cursul anului, "J~^v ecenii mai târziu, iar prietenilor şi rudelor / J Sophie Haibel, sora le părea tensionat şi epuizat J> ^ mai mică a soţiei lui de prea multâ muncă. Dar Mozart, Constanze, îşi mai când a căzut la pat pe 20 amintea încă strania premonoiembrie, nimeni nu a băniţie. în prima duminică din nuit că putea fi vorba de o decembrie 1791, se afla în boală fatală. Georg Nikolaus bucătărie, unde pregătea o Nissen, eel de-al doilea soţ al ceaşcă de cafea pentru mama lui Constanze, a consemnat sa. Cu o zi înainte fusese la simptomele în biografia pe Viena ca să-şi viziteze cumDe-abia in 1964 s-a descoperit că recvie?md care i-a dedicat-o compozitonatul care se îmbolnăvise, neterminat al lui Mozart fusese comandat rului In 1828. „Boala a nicedar revenise cu veşti îmbucude contele von Walsegg, cu ocazia morţii soţiei put cu umflarea mâinilor şi rătoare. Acum, în timp ce aşsale la începutid anului 1791. picioarelor, şi o aproape tota­ tepta să fiarbă cafeaua, So­ ls incapacitate de a se mişca; phie privea fix, cazută pe apoi au urmat vărsături bruşte, şi aceasta se numeşte gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz şi se gânfebrâ miliarâ acutâ." Diagnosticul a fost confirmat în dea la soţul suferind al surorii sale. Deodată flacăra s-a registrul oficial de decese al orasului Viena. stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă", Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu câavea să scrie ea mai târziu. „Nici măcar o scânteie nu a teva săptămâni înainte să moară, i-a spus lui Con­ mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi nu se fâcuse stanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua toffanici un pic de curent — pot sâ jur." Cuprinsă de un na si a calculat exact data când voi muri." O otravă presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sminodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic, acqua tuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întârziere. toffana îşi trăgea numele de la Giulia Tofina, o vrăjiConstanze şi-a întâmpinat sora cu un sentiment toare italiană din secolul al XVIl-lea, care inventase de uşurare, povestindu-i câ Mozart avusese o noapte poţiunea şi o vindea aşa-zişilor criminali. Mozart agitată, şi a rugat-o sâ rămână. „Ah, draga mea So­ ajunsese sâ creadâ că recviemul, pe care i-1 comandase phie, cât mă bucur că ai venit, a spus muzicianul. un necunoscut, era destinat propriilor sale funeralii. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor." Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asuLângă el se afla un tânâr asistent numit Sussmayr, pra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei căruia Mozart îi dădea instructiuni pentru a încheia acesteia. „Deoarece trupul i se umflase dupâ moarte, ultima sa compoziţie, un recviem. A fost chemat un s-a crezut ca fusese otrăvit." în nişte însemnâri nedatapreot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavute, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi aminlui să i se puna pe fruntea fierbinte comprese red; la tea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de 12:55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mo­ putrefacţie atât de puternic, încât nu s-a făcut nici o zart murea. Peste nici două luni, fostul copil-minu­ autopsie. Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care ne şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani. se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care moale şi elastic, asemeni celor morti prin otravire.


îngropat într-un mormânt anonim Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otrăvire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând data uitării — pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu, de nimeni altul decât de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.

Invidia lui Salieri Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, An­ tonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului losif al Il-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Când Mozart a ajuns la Viena şapte ani mai târziu, italianul era eel mai de seamă muzician al capitalei austriece, extrem de apreciat de aristocra­ tic şi favorit printre pretenţioşii melomani ai oraşului. Salieri era un compozitor facil şi prolific, printre elevii săi având să se numere mai târziu Beethoven, Schubert şi Franz Liszt. Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui talent nu avea cum să-1 egaleze vreodată. Puţini erau cei care se îndoiau in cercurile artistice vieneze de invidia pe care o avea Salieri faţă de Mozart, iar acesta din urmă nu făcea nici un secret din dispreţul pe care-1 nutrea pentru compozitorul Curţii. Salieri a trăit să vadă întreaga Vienă sărbătorind 50 de ani de la numirea sa in calitate de compozitor al Curţii în 1824. Dar cu un an înainte făcuse o de-

99

claraţie surprinzătoare. In octombrie 1823 un elev de-al lui Beethoven, Ignaz Moscheles, i-a făcut o vizită bătrânului Salieri, la acea vreme internat într-un spiral de la marginea oraşului. Nereuşind să vorbească decât în frânturi de frază şi preocupat de moartea sa iminentă, Salieri a jurat că „nu este nici un strop de adevăr în acest zvon ab­ surd; ştii, cum că 1-aş fi otrăvit pe Mozart". La mijloc era doar răutate, i-a spus lui Moscheles; „spune lumii... că bătrânul Salieri, care va muri curând, ţi-a spus aşa". O lună mai târziu Salieri a încercat să se sinucidă. Cei care 1-au vizitat pe patul de moarte povesteau că delira despre rolul pe care 1-ar fi avut în moartea lui Mozart şi voia să-şi mărturisească păcatul. Mult apreciatul compozitor al Curţii avea să moară anul următor. Portretul neterminat al lui Mozart de maijos datează din 1789 sau 1790 şi este lucrarea lui Joseph Lange, soţul Aloysiei, sora mai mare a lui Constanze. Aceasta din urmă susţinea că era cea maifidelă reprezentare a compozitorului.

Doar un căţel însoţeste dricul lui Mozart in desenul din stânga, găsit printre hârtiile lui Ludwig van Beethoven. Inmormântarea aceasta rămâne unul din misterele ce au învăluit moartea prematură a lui Mozart.


100

Morţi în împrejurdri suspecte

Biograful kalian al lui Haydn, Giuseppe Carpani, a încercat sâ salveze onoarea compatriotului său. A căutat un medic care fiisese consultat în faza finală a bolii lui Mozart şi a obţinut de la acesta diagnosticul de febrâ reumatică. Dacă Mozart fusese otrâvit, a întrebat Carpani, unde erau dovezile? „Inutil sâ mai întrebaţi. Nu există nici o probă, şi este imposibil să se mai găsească una vreodată." După moartea soţului ei, Constanze şi-a trimis fiul să studieze cu Salieri. Intrebat despre zvonul conform căruia compozitorul Curţii îi otrăvise ratal, bâiatul a declarat că Salieri nu-1 omorâse pe Mozart, dar în schimb „nu încape îndoială că îi otrâvise viara cu intrigi". Salieri însuşi se pare că ar fi spus că era păcat câ Mozart murise atât de tânăr, dar pentru ceilalţi compozitori nu era un lucru tocmai rău; dacă ar fi trăit mai mult, „nimeni nu ne-ar fî dat vreo coajă de pâine pentru munca noastrâ".

figurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă, gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa. Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea nastere unui copil despre care gurile rele spuneau ca ar fi fost al lui Mozart. Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat ca fratele ei dădea lecţii de muzicâ tinerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea. Iar ani mai tîrziu, rezervatul Ludvvig van Beethoven a refuzat să cânte în faţa Magdalenei deoarece „existase o prea mare intimitate între ea şi Mozarr". Totuşi, din observauile contemporanilor şi din scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze, şi nu există nici o dovada despre vreo aventură extraconjugalâ. In cele din urmă, împărăteasa Maria-Luiza s-a interesat personal de tragedia Magdalenei, lucru puţin probabil să se petreacâ dacă ar fi existat vreo urmă de suspiciune cu privire la paternitatea copilului.

Gelozia

Răzbunarea

unui

soţ

Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate din loja masonică careia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie, Magdalena, s-a numârat printre ultimii elevi ai lui Mozart. La câteva zile după moartea lui Mozart, Hofdemel şi-a atacat cu sâlbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi des-

franctnasonilor?

In lunile de dupâ moartea lui Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost pedepsit pen­ tru că dezvăluise secrete francmasonice In Flautul fermecat. Această operâ alegoricâ a avut premiera la Viena pe 30 seprembrie 1791> cu Mozarr însuşi la pupitrul orchestrei, şi a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică. Printre admiratori se număra şi Salieri, care 1-a însoţit pe Mozart la o reprezentaţie ulterioară şi — dupâ cum i-a scris Mozart cu mândrie lui Constanze — i-a declarat că nu mai văzuse un „spectacol atât de frumos şi încântător". Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui M o ­ zart poate au fost surprinşi de Flautul fermecat, com­ pozitorul şi libretistul sâu, Emmanuel Schikaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste şi fraternitate ale societăţii secrete în rândurile unui public mai larg. Subiectul a fost tratat cu înţelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie. Francmasonii din Viena nu numai că nu au fost ofensaţi de opera, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantata, pe care acesta a compus-o în câteva zile între premiera Flautului famecat şi izbucnirea bolii farale. La câreva zile după moartea lui Mozart, marelc maestru al lojii din care acesta făcea parte i-a adus un omagiu numindu-1 „eel mai iubit şi valoros" dintre membrii săi şi s-a referit la trecerea sa în nefiinţă ca la „o pierdere ireparabilă". In 1792 francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu can­ tata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Mozart.

O înmormântare grăbită Vreme de un deceniu înaintea morţii sale survenite în 1791, Cum în momentul morţii soţului său Constanze era Mozart a fost rivalul lui Antonio Salieri (sus), reputatul strâmtorată financiar, ea a ales cea mai necostisitoare compozitor Italian de la curtea impdratului losifal H-lea. înmormântare; s-a estimat câ ar fi fost vorba de 30 de Muzica so, căndva îndrăgită, este acum doar rareori interpretatd.


Ingropat într-un mormânt anonim

101

Francmasonii: 0 societate secretă amenintatâ

I

n decembrie 1784 Mozart a fost primit într-o mică lojă masonică vieneză cunoscută sub numele de Binefacerea, care mai târziu a fuzionat cu principala lojă din capitala austriacă, Noua Speranţă încoronată. Avându-şi originea în ghilda medievală a pietrarilor şi constructorilor de catedrale, francmasoneria s-a deschis şi către alte profesii la începutul secolului al XVIII-lea şi s-a răspândit rapid din Anglia pe tot cuprinsul Europei. în vremea lui Mozart, a fi primit în rândurile organizaţiei intelectuale exclusiviste reprezenta o recunoaştere a succesului şi o onoare mult râvnită. Tânârul compozitor participa cu entuziasm la ritualurile masonice şi a comms muzică pentru ceremoniile secrete. ntr-o scrisoare trimisă în 1787 tatălui său, mărturisea că societatea îl ajutase să-şi depăşească teama de moarte. Dar francmasoneria a fost atacată initial de Biserica romano-catolică, iar

f

ulterior de o serie de conducători autocraţi precum împăratul Iosif al II-lea, care privea cu îngrijorare creşterea puterii acesteia şi i-a cerut poliţiei austriece să-i supravegheze atent activităţile. Ultima operă scrisă de Mozart, Flautul fermecat, se dorea un omagiu, dar şi o pledoarie pentru organizaţia ameninţată. In Statele Unite, francmasoneria se bucura de o răspândire la fel de mare si—I număra printre primii săi membri pe George Washington şi Benjamin Franklin. Misterioasa dispariţie în 1826 a lui William Morgan, cetăţean al statului New York, care divulgase secrete legate de loja câreia îi aparţinea, a dus la o investigate care a revelat că mulţi înalţi funcţionari erau francmasoni. Ca reacţie, din rândurile unui partid politic In aceastâpicturâ înfdţişând o întrunire antimasonic au fost aleşi unul sau doi masonicd la Viena In jurul anului 1790, guvernatori şi au fost nominalizaţi canprinţul Miklos Esterhdzy (în hainâ roşie) didaţi în cursa pentru alegerile prezidenţiale din 1832 şi 1836. prezideazâ ca maestru de ceremonii.

dolari. Pe data de 7 decembrie, la ora 2:30 după-amiază, trupul neînsufleţit a fost dus la catedrala Sfântul Ştefan, unde câţiva apropiaţi — printre care se bănuieşte că şi Salieri — au participat la slujbă într-o capelă laterală. Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fî împiedicat cortegiul să însoţească dricul până la cimitirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă; astfel că nimeni nu a fost de faţă ca să poată nota locul in care a fost depus trupul în mormântul anonim. In realitate, după cum a consemnat un cronicar al vremii, 7 decem­ brie fusese o zi blândă de iarnă, chiar dacă înceţoşată. Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a îngrijit în nici un fel de'mormântul lui Mozart. De-abia In 1859 a fost ridicat un monument funerar in cimitirul Sfântul Marcu, amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu. Presupunerile

medicilor

Moartea misterioasa a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unor speculaţii şi dezbateri intense vreme de două secole. In 1966, un me­ dic elveţian pe nume Carl Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnosticul de „febră miliară acută" pus la vremea respectivă. Bazându-se pe dovezi rămase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat că de vină fusese fe-

bra reumatismală, o afecţiune neinfecţioasă caracterizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. In 1984 un alt medic, Peter J. Davies, a publicat o analiză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mo­ zart şi a bolii sale fatale. In 1762, anul In care geniul muzical în vârstă de şase ani a avut concertul său de debut şi şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat o infecţie streptococica o sistemului respitator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu. Copilul a suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidâ, variola, bronşitâ şi hepatită de tip A. în 1784, la trei ani de la sosirea sa la Viena, compozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care includeau vărsături violente şi febră reumatismală inflamatorie. Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococi­ ca contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal ptovocat de o hipersenzitivitate cunoscutâ ca sindromul lui Schonlein-Henoch, o hemoragie celebrală şi o bronhopneumonie gravă. Printre efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se numără depresia, tulburări de personalitate şi halucinaţii — ceea ce poate explica morbida convingere a lui Mo­ zart că fusese otrăvit şi că recviemul rămas neterminat îi fusese comandat pentru propria înmormântare.


102

Morţi în împrejurdri snspecte

? Asasin singuratic sau conspiraţie Intr-o zi care nu vafi uitată vreodată de contemporanii vremii, preşedintele John E Kennedy afost împuşcat la Dallas, în Texas. Asasinul a fostprins rapid, dar ucis înfaţa camerelor de televiziune două zile mat târziu. La un sfert de secol după eveniment, teoriile despre o posibilă conspiraţie mai circulă încă. dă roşie care se zărea în faţă a reşedintele fusese averîntrebat: „Ce naiba este aici, tizat să nu piece la un «Depozit de cărţi»?" Un Dallas, deoarece se ştia anume Abraham Zapruder, că în acel oraş ultraconservacare se afla între depozitul de tor avea mulţi adversari influcărţi şi pasaj ul în direcţia căenţi. însă John F. Kennedy nu ruia avansa convoiul, şi-a îna luat în seamă aceste avertisdreptat camera de luat vederi mente. Era important să-şi spre automobilul preşedinteconsolideze poziţia politica lui. Un alt trecator, Charles în Texas şi să caute sprijinul Brend, 1-a ridicat In sus pe fiul unor oameni puternici presău de cinci ani pentru a-1 sacum guvernatorul John Con­ luta pe preşedinte. Vazându-1, nally, pentru candidatura sa la Kennedy a zâmbit şi i-a făcut alegerile din anul următor, semn cu mâna. candidatură încă neanunţatâ Deodată au izbucnit îmla acea vreme. După sosirea la puşcăturile. Un glonţ a treLove Field în Dallas, preşecut prin gâtul preşedintelui, dintele şi soţia sa Jacqueline li iar apoi mai departe prin s-au alăturat guvernatorului şi spatele, pieptul, încheietura doamnei Connally, ocupând dreaptă şi coapsa stângă locurile din spate ale unei maa guvernatorului Connally. şini decapotabile, al doilea veKennedy şi-a dus mâinile la hicul dintr-un convoi ce străJohn F. Kennedy: Era oare Mafia in spatele gât; Connally, plin de sânge, bătea oraşul; Kennedy urma acesttti asasinat? Sau ţinta reald a lid Oswald era defapt Connally, giivernatond Texasuluif s-a prăbuşit peste soţia sa pe să ţină un discurs cu ocazia scaunele din faţă. Auzind ţiunui dineu oficial. pâtul guvernatorului, doamna Kennedy s-a întors în timp ce oamenii ieşiţi pe străzi ovaţionau, Nellie speriată spre preşedinte in timp ce un al doilea glonţ Connally s-a întors spre preşedinte şi a exclamat: „Nu îi spulbera acestuia partea de sus a craniului. puteţi spune că Dallasul nu vă iubeşte." La ora 12:30, convoiul de masini a încetinit pentru a coti spre dreapta, iar apoi spre stânga, înainte de a intra într-un pasaj Patru zile triplu pe autostrada ce îi ducea la destinaţie. Un agent Asasinarea celui de-al 35-lea presedinte al Statelor din prima maşină i-a spus şoferului: „Inca cinci minute Unite, la 22 noiembrie 1963, a uimit întreaga naţiuşi am ajuns." într-una din maşinile din spate secretara ne şi întreaga lume. Milioane de oameni de pe înpreşedintelui, Evelyn Lincoln, a remarcat: „Gândeşte-te tinsul planetei şi-au petrecut cea mai mare parte a puţin, am traversat întreg Dallasul şi nu a avut loc nici acelei vineri, precum şi urmâtoarele trei zile în faţa o demonstraţie de protest." O localnică a râs: „Nu suntelevizoarelor, privind uluiţi scenele care au urmat tem chiar atât de răi", a raspuns. Un reporter din maşiacelei tragedii. na presei, citind prost plăcuţa de pe clâdirea de cârămi-

P


Asasin singuratic sau conspiraţie? La câteva minute Lee Harvey Oswald părâseşte Depozitul de carte şcolară, de unde trâsese cele două focuri de la o fereastră aflată într-un colţ al clădirii la etajul şase. La ora 1:15 după-amiaza Oswald îl împuşcâ pe poliţistul din Dallas J.D. Tippit, care îl reţinuse pentru interogatoriu. Martori oculari cheamă forţele de poliţie şi le îndrumâ spre cinematograful unde Oswald se refugiase. Arestat pentru uciderea lui Tippit, iar apoi acuzat de asasinarea lui Kennedy, Os­ wald neagă cea de a doua acuzaţie; este silit să ia asupra sa crima comisă de alţii, declară el. La 12:38 dupâ-amiaza, cazul cu numărul 24740 — un bărbat alb suferind de o ranâ provocată de o armă de foc — , este internat la Parkland Memorial Hospital, spre care maşina prezidenţială se îndreptase în goană. La camera de gardâ este chemat un preot, iar la ora două medicii declară moartea preşedintelui. Ignorând obiecţiile autorităţilor locale, agenţii Serviciilor Secrete depun trupul într-un sicriu şi îl transportă la Love Field. In mai puţin de o orâ, Lyn­ don B. Johnson depune jurământul de preşedinte în faţa judecătoarei Sarah T. Hughes. Lângă trupul lui Kennedy la bordul avionului prezidenţial Air Force One, se află Jacqueline Kennedy în taiorul ei roz stropit cu sânge. Cortegiul prezidenţial ajunge In aceeaşi seară la Washington D.C., unde este efectuată o autopsie la Bethesda Naval Hospital. Sâmbătă 23 noiembrie, doamna Kennedy alege locul de înmormântare pentru soţul sâu la Cimitirul National din Arlington; runeraliile naţionale sunt programate pentru luni. In Dallas, Oswald este supus unui interogatoriu de trei ore despre crimele comise.

103

La cererea directorului F.B.I., J. Edgar Hoover, Os­ wald urmează să fie transferat duminică de la sediul poliţiei din Dallas la biroul şefului de poliţie al districtului. In timpul transferului, cu puţin înainte de prânz, un angajat al unui club de noapte din Dallas, un anume Jack Ruby, iese dintr-un grup de reporteri sosiţi la faţa locului şi îl împuşcâ pe Oswald — în văzul întregii naţiuni care urmârea evenimentul la televizor. Dupâ propriile declaraţii, a acţionat spontan, pentru a razbuna moartea preşedintelui şi a o scuti pe Jacqueline Kennedy de calvarul unui proces la Dallas. Luni 25 noiembrie, la ora 9 dimineaţa, un sfert de milion de oameni au trecut prin faţa catafalcului pe care era expus trupul lui Kennedy, în clâdirea Capitoliului. Doamna Kennedy a cerut ca edificiul să fie ţinut deschis toată noaptea pentru a permite accesul populaţiei. După serviciul funerar de la catedrala St. Matthew la care a participat cardinalul Cushing din Boston şi la care au asistat mulţi dintre liderii internaţionali ai momentului, Kennedy a fost înmormântat la Arlington. Doamna Kennedy a aprins o flacără veşnică la mormânt.

Indoieli cu privire la explicaţiile oficiale Chiar în dimineaţa morţii sale, preşedintele Kennedy a făcut o remarcă tulburătoare către consilierul său Kenneth O'Donnell. „Dacă cineva vrea să împuşte un preşedinte, a spus el, nu e o treabă prea complicată. Tot ce ai de făcut e să te sui pe o clădire înaltâ cu o armă cu lunetă, şi nimeni nu poate face nimic." Şi tot în aceşti termeni a fost descris asasinatul în raporIn acest cadru dintr-iin film de amator care a surpritis momentid asasinatidui, un agent al Serviciilor Secrete sare spre maşină în timp ce doamna Kennedy se ridica de pe load din spate întinzând o mână pentru a cere ajutor. Masina prezidenţiald pleacă apoi in vitezd pentru a dace victimele la spital.


mari enigme ale trecutului