Issuu on Google+

Comentariu la câteva dintre paginile cărții «Conversații cu Dumnezeu» vol.1 Referințe de care avem nevoie atunci când dorim să avem acces la cunoașterea CORECTĂ a lui Dumnezeu:

1.

Există o CALE a cunoașterii lui Dumnezeu – aceea nu este o simplă ideologie, doar un simplu crez, ci o paradigmă de viață, un model (personal) posibil a fi urmat. Așadar CALEA nu este o noțiune impersonală, ci este însușirea sau asumarea unei naturi existențiale PERSONALE (care se revelează într-un mod personal) și pe care o regăsești în relație cu un anume tip de existență personală - și nu doar prin accesul la informație. Acest tip de revelație personalizată își găsește întruchiparea într-un model existențial ACCESIBIL omului – Omul/Dumnezeu Iisus Hristos. Toate formele de revelare a Dumnezeirii anterioare lui Hristos sufereau de inaccesibilitate întrucât formula de revelare nu avea suport existențial în însăși constituția persoanei umane. Din acest motiv revelația era una exterioară – articulată în indicii (porunci) care aveau rolul de a conduce la concluzia existenței lui Dumnezeu, dar nu și la descoperirea lui Dumnezeu în definiția existenței de Sine. Altminteri spus ar fi imposibil ca Dumnezeu să se descopere omului în plenitudine – în adâncul Ființei Sale fiind inaccesibil. Singura formulă posibilă de a contura o descoperire de tip personal a rămas aceea ca Dumnezeu să se întrupeze pentru a dezvălui în Sine și din Sine doar ceea ce era accesibil omului. Acest conținut al unei revelații (descoperiri) accesibile este în chip unic persoana lui Hristos, Cel care a ieșit din orizontul perihoretic (întrepătrunderea sau coexistența într-o singură Ființă a celor Trei Persoane ale Dumnezeirii – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt). Modalitatea perfectă de a descoperi din Sine ceea ce ar fi adecvat omului era aceea ca Însuși Dumnezeu să iasă din aseitate (aseitatea este capacitatea unei entități de a fi ea însăși cauza și principiul propriei existențe) și să treacă din atemporalitate și aspațialitate dincoace în spațialitate și temporalitate. Această formă de revelare este definită de Hristos în cuvintele: Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl ! Fiul care coexista din veci în Ființa Dumnezeirii S-a golit pe Sine din această statură existențială pentru a transfera cu Sine spre om DISPONIBILITATEA lui Dumnezeu de a-și deschide ORIZONTUL către om și astfel să dea acces liber omului să intre în dumnezeire. Din această rațiune Hristos spune despre Sine: EU SUNT CALEA ! Calea spre ce?! Calea spre CUNOAȘTERE. Iar acest tip de cunoaștere nu este una realizată printr-un transfer de noțiuni, de învățături, de porunci sau de cunoștințe, ci este O FORMĂ DE PARTICIPARE la persoana lui Hristos prin împărtășirea de El. Este o participare care se realizează prin descoperirea în propria noastră persoană a


valențelor personale ale lui Hristos: pacea, îngăduința, iertarea, dragostea, îndelunga-răbdare, înțelegerea, dăruirea, curăția, nepătimirea (adică absența vreunei pasiuni păcătoase) etc. Participarea la viața lui Hristos are o formă supremă care se regăsește în dăruirea de Sine a lui Hristos – Cel ce S-a dat pe Sine pentru viața lumii. Este adică o formă de transfer a Vieții Lui spre noi. Momentul răstignirii este această formă de transfer. Hristos are vocația golirii de Sine (asta se numește chenoză), adică a smeririi de Sine. El nu ține la prerogativele Sale, acelea legate de exprimarea forței dumnezeirii Sale, tocmai pentru că înțelege perfect că trebuie să refacă drumul în sens invers dinspre om spre Dumnezeu în locul nostru cu mijloacele noastre: curaj, răbdare, iertare. Refacerea acestui drum în sens invers nu o face uzând de mijloace improprii omului, ci rămânând în limitele omului – limitele temerii, ale suferinței, ale durerii, ale morții pe care le biruiește – arătându-ne nouă cum se face, arătându-ne curajul trecerii. Hristos pe Cruce a avut de ales între a duce până la capăt limitele omului cu prețul de a pierde tot ceea ce ține de om, pentru a descoperi omului CEEA CE SE AFLĂ DINCOLO DE ACESTE LIMITE. Sau avea a se teme de moartea în chinuri (ocazie cu care S-ar fi negat pe Sine ca Dumnezeu) spre a pierde orice orizont al izbăvirii omului din toate acestea. O astfel de teamă de moarte l-ar fi ispitit să-Și iasă din condiția umană spre a uza de dumnezeire, să se desprindă adică de pe cruce și să pogoare foc din cer peste schingiuitori. Mântuirea ar fi rămas pe mai departe o chestiune exterioară naturii umane – asemenea o chestiune inaccesibilă lui Dumnezeu de data aceasta. Hristos însă nu procedează așa. El demonstrează lumii (de atunci și de totdeauna) că definiția Dumnezeirii Sale nu are nici atributele fricii și nici atributele răzbunării. Pentru că nici frica și nici răzbunarea nu țineau de condiția dumnezeirii – implicit nici de condiția omului. Iar schingiuitorii duc până la limita ultimă această dilemă căreia Hristos îi răspunde senin, ca un Dumnezeu ce era: – Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac ! 2.

ADEVĂRUL nu este o noțiune teoretică, ci un MOD DE VIAȚĂ. Adevărul este asumarea Vieții lui Hristos în propriul nostru destin existențial (adică Rost existențial). Adevărul este participarea la Rostul lui Hristos prin împărtășirea de El, este o condiție liber asumată a voinței lui Hristos prin atingere de El. Tu nu mai voiești altceva decât ceea ce voiește Hristos – trăiești în orizontul libertății Lui. În fața obstacolelor vieții îți pui întrebarea: Ce anume ar face acum Hristos dacă ar fi în locul meu ?! Răspunsul pe care îl primești în inima ta este condiția ta existențială. Altminteri ADEVĂRUL în Iisus Hristos se probează prin identificarea cu El. Te întrebi: Ce nu este Hristos și eu sunt? Sau: CE anume mă diferențiază pe mine de Hristos?! Răspunsul este definiția condiției tale existențiale. Așa afli dacă ești sau nu în Adevăr ! În acest înțeles Hristos a spus: EU SUNT ADEVĂRUL !

3.

Substanța VIEȚII este un fluid spiritual care nu vine din lumea aceasta. Esența ei ține de condiția existenței lui Dumnezeu. În momentul facerii omului Dumnezeu a “suflat” Duh de Viață în făptura umană și s-a făcut omul suflet viu.


Dumnezeu este așadar izvorul Vieții și Cel împreună cu care omul traversează limitele vieții de aici spre viața veșnică. Hristos ne învață această trecere dându-ne nădejdea vieții veșnice în mod explicit – prin depășirea limitelor morții. Aici intervine dumnezeirea Sa – spre a ne scoate din moarte – prin Înviere. Este exact sensul pentru care ne încredințează când zice: EU SUN VIAȚA !

Comentarii pe textul cărții: Există în rațiunea noastră spirituală un etaj superior numit nous (nus) în care se așază revelația. Este zona de contact cu lumea spirituală de înaltă vibrație. În fond avem trei etaje ale minții: 1 – palierul nominal, cel responsabil cu limbajul articulat, cel în care operăm cu raționamente logice, cu numiri, cu algoritmi verbali, cu memoria verbală sau cu informația etc 2 – etajul inferior: subconștientul – în care sunt înmagazinate impresii, sugestii, informații reziduale, resentimente, frici, insatisfacții, nemulțumiri, răzbunări. E un fel de iad interpersonal – o zonă de contact cu tenebrele, cu umbrele noastre existențiale, un teritoriu de confluență a joasei noastre manifestări morale cu joasa manifestare a celorlalți, un câmp întrețesut cu legăturile morții manifeste în noi și în ceilalți; Mântuirea vizează ieșirea noastră din acest teritoriu existențial bântuit de vise, vedenii (uneori), revelații mai mult sau mai puțin explicite, mai mult sau mai puțin autentice. 3 – etajul superior: supraconștientul – palierul superior al existenței umane unde locuiesc luminile descoperirilor, bucuria, pacea, dragostea, rațiunile din lucruri. Adesea acest teritoriu este substituit într-o dinamică greu de prins, de către false lumini, false descoperiri, false rațiuni. Acest aspect ține de condiția spirituală mai mult sau mai puțin precare a purtătorului. De cele mai multe ori victimele sunt alese din rândul persoanelor sensibile, de o acuratețe spirituală deosebită dar decompensați spiritual prin natura exacerbării senzorialității, senzualității etc și cu un exercițiu de spiritualitate suficient de precar. Astfel de oameni cred că primesc revelații, în fond ei se luptă cu proiecții identitare străine de rațiunile lui Dumnezeu, se luptă cu substitute spirituale contrafăcute. Exact așa se și numesc: revelații de substituire. Un duh (fie uman, fie neuman – duh decăzut desigur) se substituie luminii, rațiunilor superioare, substituie chiar sentimente, certitudini, dimensiuni senzoriale, ba chiar informații, și generează tot felul de jocuri în planul nostru senzorial sau în planul nostru extrarațional. În acest caz duhul respectiv îmbracă idei, îmbracă aspecte sau dă senzații. Din ce anume am citit la Neale Donald Walsch am conchis că intenția sa onestă de a vorbi cu Dumnezeu a fost parcată în mod nefericit într-o zonă în care operează un duh contradictoriu, ușor confuz și distorsionat.


Duhul despre care vorbesc și căruia Walsch îi zice Dumnezeu este pe alocuri abil, versatil, informat, dar nu suficient de bine ecranat în privința mobilității noțiunilor cu care operează. De cele mai multe ori însă îmi pare de o proastă factură intelectuală – uneori chiar tâmp. Un tip care își trădează frustrările. El neagă ceea ce urmează să confirme, afirmă ceea ce negase – fie pentru că nu-și poate controla șirul ideilor (întrucât operează la un alt tempo decât cel cu care vorbește la el acasă, fie pentru că este dezbinat în sine. Ori noi știm că Dumnezeu nu se dezbină în Sine prin ceea ce admite. Pentru debut invazia lui are tonul stângaci. Posibil pe mai departe să capete mobilitatea unuia care stăpânește cu ușurință valențele mintale ale mediumului. El preia raționamentele de la purtător, le convertește, le reasamblează, le dă funcționalitate însă pierde șirul, din acest motiv are obsesia recurenței, e repetitiv. Ori toată această operațiune durează de-aia trebuie să vorbească mult, să scrie mult – timp în care desfide cuvintele. E ca încercarea de a vorbi o nouă limbă. Până o dobândești, durează. Iată de ce spune el eu comunic mai bine prin gând. Confundă însă gândurile cu sentimentele. Acest fapt îmi spune mie două lucruri: fie spiritul acela care vorbește ca din partea lui Dumnezeu nu este uman (adică nu știe întru nimic cu ce se mănâncă mecanismele nousologice), fie este un spirit rupt de funcționalitățile modernității, un antic neculturalizat suficient care își exersează veleități confuze. Cert e că respectivul are (cel puțin în primele pagini – vorbesc de paginile 15-26) două mari obsesii: aceea de a desființa Cuvântul – indicând doar funcționalitatea lui fonetică și dimensiunea inadecvării la realitate, și aceea de a spune că nu există diavol. E oarecum distractiv ! Inițiați din toate colțurile lumii mărturisesc că strategia la care demonul ține cel mai mult este aceea de a convinge că el nu există. Ori el, demonul, oricare ar fi el, face parte dintr-o populație tot atât de reală - și de precară – cum suntem și noi oamenii, numai că noi nefiind încă descuamați de dimensiunea materialității avem capacitatea metamorfozei (evoluției) spirituale, timp în care ei au trecut în imaterialitate cu stări și frustrări diverse. Acest tip de incubus (demon deghizat) mai are o misiune extrem de interesantă: să desființeze sursele revelației și instrumentele de lucru ale revelației. Am să punctez aceste distorsiuni în cele ce urmează – pe pagini: p.14 când vorbim suntem constrânși de limitarea cuvintelor - aici se face aluzie la faptul că revelația este apofatică (adică de negrăit). Șmecheria de care se folosește trimițând interlocutorul la apofatism este că oferă în compensație negrăirii alternativa recurenței sentimentelor. Ori sensul, adică funcționalitatea sentimentelor nu este aceea de a comunica ci acela de a confirma comunicarea. Sentimentul este cheia de boltă a construcției care se cheamă comunicare și nicidecum comunicarea în sine. Este precum cununa miresei, dar nu mireasa însăși. Comunicarea – adică descoperirea este una în Duh – este un transfer de energie și informație. Sentimentele sunt doar veșmintele în care informația (construită pe suportul energiei) se înfășoară precum mireasa în voal. Voalul nu spune nimic. E mut. Inima care bate dincolo de voal spune totul.


Așadar „dumnezeul” nostru din cartea asta e cam superficial cu noțiunile cu care operează. p.15 Eu comunic și prin gând. Gândul și sentimente sunt același lucru. Greșit ! Gândul este reflexul palierului nominal de a da definiții informațiilor cu care operează descoperirea în palierul superior (în nous), sau reflexul de a sesiza tenebrele din subsolul minții, adică din subconștient. Aceste gânduri vin nu din afară ci din memoria nominală. Ele sunt adaptări raționale, exprimabile, a ceea ce vede mintea noastră în celelalte două compartimente despre care am vorbit. Astfel de adaptări raționale pot avea forme vizuale, însă astfel de forme vizuale nu au un conținut obiectiv ci unul imaginativ. Funcția imaginativă a palierului nominal traversează cel mai adesea circumvoluțiunile noastre în timpul somnului. Astfel impresiile din zi se transformă în povești pe care mintea grefează la nesfârșit, culori, senzații, evenimente, toate de un fals major sau dimpotrivă adecvate unei informații bine determinate în palierul supraconștientului. De aici și șubrezimea certitudinii cu care căutăm adevărul în vise. Pe mai departe am să vă rog să nu vă supărați dacă referitor la dumnezeul acesta foarte vorbăreț altminteri am să folosesc numele Incubus. Nu de altceva dar îmi va veni mai ușor să-l folosesc drept subiect al efortului meu de a da o explicație acestui fenomen. Așadar Incubus zice mai departe la p. 15 gândurile sunt mai eficiente ca unelte de comunicare decât cuvintele simple. Păi să fim clarificați: gândurile aparțin palierului nominal care este responsabil cu limbajul. Gândul este rădăcina limbajului, este el însuși un cuvânt în dinamica exprimării nominale. Există oameni care își exprimă într-un mod adecvat gândurile, adică au ușurința repartizării sensurilor pe care le presupune un gând pe o plajă mai extinsă sau mai restrânsă de cuvinte și oameni care au gânduri de tot felul, dar nu au exercițiul adecvării acestora în cuvinte. Ceea ce cred că dorea să spună Incubus aici e altceva. El se referă la faptul că eonii sunt mai adecvați decât cuvintele … Eonul este un canal de informație, adesea descris ca un pachet de informație inexprimabilă. Purtătorul informației nu consumă informația nici la nivelul rațiunii (așa cum se întâmplă cu gândurile) și nici la nivelul afectelor (sentimentelor), ci la nivelul unei senzorialități superioare categoriei limbajului. Eonii sunt rațiunile din lucruri, sunt tainele zidirii lui Dumnezeu, sau descoperirile din slavă în slavă, despre care vorbea Pavel când spunea că s-a suit cu o astfel de înțelegere până la al treilea cer și a “văzut” acolo lucruri cu anevoie de grăit: “ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, acelea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El !” Incubus zice toate acestea într-un fel ușor tâmp: Pe lângă sentimente și gânduri, folosesc ca un important mijloc de comunicare vehiculul experienței.


Păi da. Experiență ce să însemne în contextul pe care îl dă „mnealui ?! Experiența nu e tot una cu experierea. Experierea este participare la un fenomen dinăuntrul lui. Experiența este o analitică și sintetică exterioară fenomenului. Adică suntem undeva în afara fenomenului și dăm definițiile despre cele ce sunt înăuntru. Suntem adică pe post de OBSERVATORI ai evenimentului și nu protagoniști ai lui. Despre ideea că el, Incubus este OBSERVATOR va avea să spună pe la pagina 24 încolo. Dar auziți ansamblu de fraze tâmpe colea: Și în cele din urmă, când nu reușeșc (să comunic) prin sentimente, gânduri experiență, folosesc cuvinte! Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puțin eficient. E de făcut burtă de râs ! În primul rând el “dumnezeu” folosește aici categoria unei neputințe care nu poate fi proprie unui ATOTPUTERNIC ! E un soi de lamentație a unui cățeluș care schelălăie în lesă că nu ajunge la ciubuc. Aici el introduce rezolvarea unui neajuns cu o soluție mult mai proastă decât neajunsul în sine: Dacă cuvintele sunt puțin eficiente, cum vii cu ele în compensarea a ceea ce este mai eficient, dar nu poți să-ți permiți pentru că nu reușești….?! Măi Incubus, măi ! Cică: există anumite lucruri pe care nu le poți trăi ca experiență. Așa că v-am dat celelalte unelte de cunoaștere. Acestea se numesc sentimente. Și de asemenea gânduri. Hopa ! Păi nu ziseși matale că gândul și sentimentele sunt același lucru. De ce le desparți acușa ?! Hai să ne înșurubăm în jurul cozii ! Clar, sentimentele nu produc informația, ci doar o împachetează. Deosebirea dintre informație și sentiment este aceeași cu deosebirea dintre scrisoare și plic. Dacă gândul e informație sentimentul e plicul aflat în circuitul de distribuție – el are o adresă, miroase a lipici, e colorat sau alb, e butaforic, exploziv sau imploziv – în consecință are valoarea de vehicul. După consumația rostului de înveliș se aruncă precum ambalajul de la napolitană. Sentimentul e păcălicios. Poate să-ți dea leșinul pisicii care-și linge șoarecele înainte de a savura ceea ce se află dincolo de blană. Dincolo altminteri sunt doar reflexele privitoare la hrană într-adevăr și nu mare lucru decât exact o înghițitură eventual toxică. O relație religioasă bazată doar pe sentiment nu are nici un viitor – e labilă și de scurtă durată. Este proprie pietistului bolnav de senzații imaginative. Pietistul nu are certitudini, el se mișcă în aerul volatil al minunii. Se agață de minuni ca de ultimele resurse existențiale. Se minunează pentru sclipiciul fals al propriilor senzații pline de subiectivitate și lipsite de substrat revelat. Incubus mai zice: Suprema ironie este că voi ați dat atât de mare importanță Cuvântului lui Dumnezeu și atât de puțină experienței.


Întrebarea firească ar fi: Bun ! Dar dacă nu trebuie dată importanță atât de mare Cuvântului, de ce ai scris atâtea fraaaate ?! Mamă ce de cărți ! Incubus vrea să desfidă Cuvântul cu trimitere clară la Logos. El se gândește probabil la Logosul cel dintru început, prin care s-au făcut toate cele ce s-au făcut. Logosul, adică Cuvântul creator al lui Dumnezeu, Logosul întrupat în persoana Mântuitorului Hristos. Observăm aici expresia unui suficient de vizibil resentiment la adresa Logosului (Iisus Hristos) înțeles ca Rațiune Creatoare aceasta și pe fondul minimalizării în general al rolului creator al lui Dumnezeu: La pagina 24 zice: Dumnezeu este observator nu creator ! Măi să fie ! Cum așa ?! În primele rânduri ale Evangheliei lui Ioan găsim: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor…. Iată revelație autentică aici. Cum zici tu, măi Incubus, că dăm importanță Cuvântului în detrimentul observației ? Păi hai să ne lămurim ! Dacă tu ești “Dumnezeu” care negi scripturile spunând că ele nu sunt surse autorizate (a se vedea p.19), înseamnă că ești interesat să nu se știe nimic despre Acel Cuvânt (Logos) în care este viață și lumină, adică EXPERIERE manifestă. Tu ce vrei ?! Tu vorbești despre experiență – adică vrei doar să observi ! Ce anume ?! Ceva ce nu-ți este propriu – lumina și viața care îți sunt exterioare ! Măi deghizatule, măi, nu ți se pare că de dai în vileag ?! De fapt tu minimalizezi forța cuvintelor, în fond ne umpli de cuvinte zăngănitoare, fade, inconsistente ! Cuvântul (adevărului) poartă cu sine un sens creator. Este o amprentă a puterii, un cod care desface taine și le pune în lucrare manifestă, te învăluie și te implică – ceea ce conduce în chip inevitabil la experiere. Cuvintele nu sunt simboluri (cum zice mai jos la p. 15) Cuvintele sunt rațiuni vii. Cuvântul poate să ucidă sau poate să învieze morți. Zice: Acestea (cuvintele) sunt deci uneltele cu care Eu comunic; totuși, ele nu sunt metode. Doamne, Incubus ! Ce-i în capul tău ?! Ești varză ! Instrumentele nu au cum a se confunda cu metodele, așa cum fluierul nu se confundă cu melodia… Chiar era nevoie să precizezi asta ?! E de porc !


Mai departe … p 16 Mie îmi aparțin Gândul vostru cel mai Înalt, Cuvântul Vostru cel mai Clar, Sentimentul vostru cel mai Măreț. Orice altceva de mai mică valoare provine din altă sursă. Ești limitat nene, rău de tot ! Superlativele astea sunt restricționate ca sens de însăși precaritatea categoriei nominale de care uzezi. Aceleași seci și zăngănitoare categorii: gânduri cuvinte sentimente… Stereotipie frate ! Bucuria cică ar corespunde gândului, Adevărul Cuvântului (aici e drept, dar formularea suferă), Dragostea corespunde Sentimentului. În abreviere B.A.D. = ??? Știe Dumnezeu ce știe ! Bine dar unde este voința, unde este credința, unde sunt înțelepciunea, deosebirea Duhurilor, etc Eu – cu mintea mea umană nu cu una “dumnezeiească” – aș zice că cel mai Înalt Gând nu e Bucuria. Bucuria este un reflex necondiționat al inimii care conjugă altfel de facultate spirituală decât rațiunea – Bucuria angajează afectele, ea ține mai mult de sentiment decât de Rațiune (Gând). Dracul acesta face confuzii de te doare capul. Trebuie trimis obligatoriu la seminar, altminteri teologia lui are probleme. Gândul suprem al unei conștiințe vii este APARTENENȚA LA DUMNEZEU. Acest gând este decorul nostru existențial, potențialitatea care e zugrăvită în fundalul vieții noastre, cerul deschis care umple universul nostru intim. Mai departe să ne înțelegem: Cuvintele nu sunt niște conserve care conțin Adevărul, ele nu sunt cavități sau receptacole ale Adevărului. Cuvântul se confundă cu Adevărul ! În cazul nostru LOGOSUL este ADEVĂRUL ! Când spui cele mai clare Cuvinte sunt acele cuvinte care conțin adevărul, presupui posibilitatea existenței unor cuvinte uzual neclare care conțin minciuni (ceea ce este cazul acestei cărți). Aici fie formularea suferă, fie Nehușhtan spune în sfârșit un “adevăr” specializat în ambiguități – comunicarea cu dublu sens (!!!??? – p 18). Pentru că vom vedea la p. 20 sus: Cuvintele sunt purtătoarele cele mai puțin demne de încredere ale Adevărului. Bestial de-a-dreptul ! Pagina 17. Vei ști că aceste cuvinte sunt de la Mine pentru că tu, de la tine putere, nu ai vorbit niciodată așa de clar ! Dar cât de clar !! Auziți acum ambiguitate:


La întrebarea ambiguă – De ce unii oameni, cum ar fi Christos, par să audă mai mult din comunicările Tale decât alții? – întrebare care induce ideea că Christos e cumva amestecat între unii oameni – răspunsul e pe măsură: Pentru că unii oameni vor cu adevărat să asculte… Avem de-a face aici cu un Christos dintre oameni care e dispus să asculte. Acest Christos nu știe – el ascultă ca să învețe. Acest Christos este în afara a ceea ce știe Dumnezeu, în consecință, în afara lui Dumnezeu - și doar dispus să asculte ceea ce vine din exterioritatea unei stări care îi lipsește. Eres de eres. Arianism curat murdar! Iar dumnezeul acesta mic și vorbăreț nici nu-l corectează cumva pe interlocutor, de nici un fel. Dar ceea ce e bestial urmează ! Zice: Trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu, chiar atunci când ceea ce se spune pare a fi greșit ?! Răspuns de la dracu gol: Mai ales când pare greșit ! Bineînțeles ! Cum altfel ! Păi cum rămâne cu Adevărul, cu alea, alea… E cazul tipic de manipulare a conștiinței. Să-ți asumi minciuna ca adevăr, să spui răului bine și binelui rău și să și crezi cu tărie că așa e ! Iar asta vine în consonanță cu ceea ce urmează: Nu poți să-L cunoși pe Dumnezeu, până nu ai încetat să-ți mai spui căL cunoști deja ! Și cum altfel ai putea să cunoști ceva (măcar întrezărit) despre El. Încredințândute revelației – care te trimite la resorturile rațiunii dar și la resorturile încrederii care nu e un sentiment ci o certitudine care vine din sesizare – din descoperire ( în tronul cel de sus al minții unite cu sursa lăuntrică inexplicabilă a existenței tale în sine – care se unește cu tine în inimă. Când spun revelație mă refer la referatul revelației care și-a probat deja adevărul prin confruntarea cu veacurile, împlinindu-se peste timp: este vorba despre Sfânta Scritură (adică Biblia). Dar Nehushtică acesta ce zice?! Zice: Biblia, preoții, păstorii, cărțile, cerurile - nu sunt surse autorizate ! Normal ! Cum să vrea el să lase Adevărul de izbeliște la îndemâna fite-cui ! Și deschizând scripturile ce găsim în psalmi? Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria ! Văd Cerurile deschise – spune Arhidiaconul Ștefan - și îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând !


Cerul este așternut picioarelor Tale Doamne… Iar Ioan Evanghelistul zice: Ceea ce am văzut și am auzit și mâinile noastre au atins – pe Cuvântul Vieții – pe Acela îl vestim vouă – Iisus Hristos Domnul ! În schimb Incubus acesta îl pune pe Hristos în planul en-șpe ca pe unul dintre ceilalți oameni care stau să asculte ceva ce nu știe și nici prin cap nu-i trece ! La întrebarea: Cum ar fi să apari acum chiar în fața ochilor mei – sub forma sau înfățișarea pe care Tu o ai cu adevărat. Incubus se cam încurcă ! Dar noi știm cu adevărat ce zice Hristos lui Filip care îi cerea stăruitor: Învățătorule, arată-ne nouă pe Tatăl ! Iar Hristos îi răspunde: De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, iar tu îmi zici: «aratăne nouă pe Tatăl» ?! Oare nu înțelegi că cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl, căci Tatăl este întru Mine și eu întru Tatăl ?! Așadar Fiul este Chip și Slavă a Tatălui ! Dar argumentul care m-a dus pe mine la declickul de a înțelege că această carte este un fel de Biblie pe invers, în fond o convorbire cu Demonul, este următorul: În momentul când Moise a sesizat prezența lui Dumnezeu, era ceva ce nu putea fi privit, se arătase ca un rug aprins care nu se mistuia, L-a întrebat : Cine ești Doamne ?! Iar Dumnezeu i-a răspuns: EU SUNT CEL CE SUNT ! În șmecheria asta de carte la p. 20 jos drăcușorul zice exact invers: EU SUNT CEEA CE EU NU SUNT ! Adică Eu mă dau că sunt ceea ce nu sunt ! Este absolut fabulos. Este cazul tipic de mărturisire pe care demonul este silit să o dea în fața evidenței. De multe ori când Hristos scotea afară pe demoni din oameni aceștia strigau: Ce ai cu noi Fiule al lui Dumnezeu ?! Ei erau siliți a recunoaște că au dea face cu FIUL LUI DUMNEZEU ! Așa și aici ! Demonul acesta mincinos care se dă drept Dumnezeu ca să sucească mințile oamenilor zice: Știți,

ce pretind că sunt !

de fapt eu sunt altcineva decât ceea


Mai departe filosofia cererii în spatele căreia se ascunde de fapt frustrarea de a admite absența soluției este trasă de păr într-un stil alambicos și prostesc. Vă spun sigur, dracul acesta doar se dă deștept dar nu e de fel. Ei bine chestia în dezbatere o rezolvă Hristos simplu: Când vă rugați să credeți că ați și primit ! Simplu și gospodărește ! Zic eu ! O astfel de credință nu are conotații intuitive cum zice „mnealui, Incubus, ci este o dovadă intimă pe care o primește sufletul sub forma unei certitudini reflexe. La epistola către Evrei cap. 11, vers. 1, Pavel dă definiția acestei certitudini când zice: Credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute ! Mai departe la pag. 24 Incubus, Nehushtanu, mincinosul și frustratul zice: Dumnezeu este observator, nu creator ! Iar mai jos cu două rânduri zice: Dumnezeu te-a creat pe tine ! sau Dumnezeu a creat procesul vieții și viața însăși așa cum o cunoști ! Păi băi…, Nichipercea, ce ești tu! Ori e creator, ori nu e creator ! Hotărăște-te ! Sau mai departe: Ce vrei tu pentru tine e ceea ce vrea Dumnezeu pentru tine ! Ha ! E cea mai falsă teză despre liberul arbitru. Dacă eu vreau pentru mine să stau beat prin șanțuri, să ucid, să violez, să fur să mint, să tai să spintec – asta ar vrea Dumnezeu pentru mine ?! Lucrurile sunt puse exact invers! Ce vrea Dumnezeu pentru Mine este ceea ce eu simt (sesizez) că trebuie să vreau eu pentru mine ! Asta pentru că voința lui Dumnezeu este absolut sigură în raport cu voința mea îndoielnică ! Dar auziți mai departe: Aceasta este marea amăgire pe care ți-ai asumat-o: că lui Dumnezeu Îi pasă. Mie (adică lui Dumnezeu) nu-mi pasă ! Cu asta dracul se întrece pe sine ! Păi tot eșafodajul creștin este construit pe credința că LUI DUMNEZEU ÎI PASĂ DE NOI ! Acesta este și motivul pentru care îl numim Tată ! Cum adică să nu-i pese! Păi interesul lui Dumnezeu pentru om constă tocmai în dragostea cu care îi pasă ! Ce drac mincinos ! Nu zice Scriptura că dacă avem credință în Dumnezeu nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri !


Aici nu-i vorba că lui Dumnezeu nu-i pasă, ci invers! De faptul că dragostea Lui nu poate ajunge la omul căruia nu-i pasă de Dumnezeu. Dumnezeu iubește egal, numai că cei cărora nu le pasă de El se ascund de dragostea Lui în același fel în care fac cei ce doresc să facă plajă la umbră. Apoi la pagina 25 în josul pagini zice că omul ar fi zămislit cu mintea lui fantasma unei puteri egale cu Dumnezeu, căreia i-a dat numirea de diavol. Un algoritm mai încoklețat nici că putea scorni! Întâi că în această zicere Incubus acreditează ideea că el ar fi egal cu Dumnezeu, ceea ce este FALS. Al doilea – apare în prim plan obsesia acreditării ideii că diavolul nu există. Înseamnă că acela care L-a ridicat pe Hristos din pustie (când era slăbit de post) și l-a dus să-L arunce jos de pe aripa templului era vreun înger bun. Dar de, ce bun fiind, ar fi vrut să-L ucidă pe Hristos ?! Ceea ce a și reușit în sfârșit la Golgota ! Diavolul nu există ! Hm ! Însăși cartea asta e o dovadă absolut fățișă ! El încearcă să se ascundă săracul prin boscheții unor filosofii ieftinele, sub aparențele unei spiritualități de fațadă, în fapt este un maaare mincinos. Iar numele de diavol vine de la diavalo – care înseamnă în greacă a dezbina, a tăia, a despărți ! Este exact ceea ce reușește el – să învrăjbească și să dezbine și să despartă ! Dumnezeu nu e în război cu diavolul. Dumnezeu nu se pune la mintea diavolului - asta e realitatea. Pentru că așteaptă plinirea rosturilor timpului. În marea Sa milostivire Dumnezeu tă tuturor timp să intre în cele ale rânduielilor și rosturilor de El gândite pentru toți în planul cel Bun al Voii Sale. Diavolul nu se poate mântui nu pentru că Dumnezeu nu voiește ca acela să se mântuiască, ci pentru că nu mai există în demon resursa întoarcerii (la timp) … Știți cum e cu întoarcerea la timp din hotarul prea depărtat către care ne ducem – ca să apucăm cât mai mult… Exact așa s-a întâmplat cu diavolul: s-a depărtat mai mult decât i-ar fi permis resursele întoarcerii…. Asemenea se întâmplă cu unii dintre noi, din păcate ! În fine în pagina 26, și cu asta închei, demonul spune: Toate acțiunile oamenilor sunt motivate la nivelul cel mai profund de una din două emoții – frica sau dragostea. Zice: există într-adevăr numai două emoții – numai două cuvinte în limbajul sufletului. Acestea sunt capetele opuse ale marii polarități pe care Eu am creat-o când am produs universul și lumea voastră așa cum o știți astăzi. Da ! Absolut perfect imbecil ! Păi exact blocajul într-o astfel de polaritate exprimă micimea unui presupus Dumnezeu și nu fascinația bogatei diversități și complexități a creației. Dar, mă rog! Dacă Dumnezeu e doar OBSERVATOR ! Asta e ! Zice: capetele opuse ale marii polarități (frica versus dragostea) pe care Eu am creat-o ! A ! Deci e creator !


Dar dacă e creator de polarități (închipuite), asta înseamnă că a creat și frica ! Măi să fie ! Păi ne-a cam fentat cu chestia asta ! Adică de ce să creeze frica ?! Avea nevoie să ne fie frică ?! Se vede treaba că da ! Hm ! Nashpa ! Idiotul de Nehushtan încurcă borcanele. El aduce din zoroastrism cultura, pe care chipurile o desființează, anume că răul opune o formă egală binelui. Dar enunță aici o enormitate cât coada lui de mare: că Dumnezeu a creat frica - asta în mecanica unei polarități – bine/rău; frică/dragoste care cică ar guverna lumea. E restrictiv tare, scârbavnicu! Păi în afară de dragoste sunt o mulțime de alte sentimente pregătitoare, dar și alte multe stări colaterale care nu au atingere de spectrul fricii și nu intră în polaritate cu ea: compasiunea, încrederea, bucuria, armonia, limpezimea inimii, etc Frica nu e creația lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a gândit răul – iar frica intră în spectrul răului ! Frica e pentru vite, pentru boi – nu pentru oameni ! Locurile din scriptură care vorbesc despre frică sunt traduse prost, motiv pentru care tâmpiții s-au prevalat de ele. Spune undeva: Cu frică și cutremurare lucrați mântuirea voastră ! Traducerea este: Cu grijă (adică cu rost înțelept) și înfiorare (adică fior sfânt – emoție apropiată freamătului duhovnicesc și nu frământării, îngrijorării) lucrați mântuirea voastră ! În altă parte: Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii ! Aici au vrut să spună: Cinstirea lui Dumnezeu este începutul înțelepciunii ! Asta pentru că înțelegerea vine de la îndreptarea cugetului către Dumnezeu întru cinstire. Legătura cu El este ancora înțelepciunii și înțelegerii ! Și altele … Doamne, ajută !


Conversații cu dumnezeu