Page 1

Nr 3, An I, Martie 2011

În acest număr: Împotrivă Mass-media mai urmăreşte informarea oamenilor sau acum doar încearcă să ne șocheze?

Frumusețea eternului feminin

8 Martie a fost o zi specială şi pentru doamnele noastre profesoare

Interviuri Luna aceasta observăm perspectivele diferite ale elevilor și părinților despre şcoală, timp liber, carieră şi viaţa de familie.


Cuprins Puls Opinii

Ce înseamnă 21 de grame

p.4

Femei

p.5

Împotrivă

p.6

Gesturi mărunte într-o lume grăbită

p.6

Puls Junior

Bulgaria, cealaltă jumătate

p.8

Puls Cultural

Hoții de frumusețe

p.9

Pulsul Interviuri

Dialog peste timp

p.10

Puterea exemplului

p.12

Frumuseţea eternului feminin

p.13

Brașovul în imagini și cuvinte

p. 14

Mărțișoarle Hospice vestesc primăvara

p.15

Puls Pasiuni

Dansul

p.16

Pulsul Competițiilor

Bogdan Petrescu (IX E), Andrei Dumitriu (XI p.18 A), Ioana Chiva (X F), Miruna Buta (IX E), Alexandra Roman (VIII), Gheorghe Paul (X A)

Pulsul Zilei

2


Safety first, friends after Martie, ghiocei, primăvară, flori dăruite, mărţişor, Ziua Femeii, chipurile o lume mai bună. Aceste momente ar trebui să ne facă niște oameni mai buni, să ne amintească să fim drăguţi cu cei din jur, să ne pese... Este trist, totuşi, că este nevoie de niște zile marcate în calendar pentru a ne face să le zâmbim și altora într-o zi, nu numai nouă. Asta este tendinţa societăţii de azi: noi suntem cei mai importanţi, prietenii - nişte accesorii. A nu se înţelege că toţi sunt aşa, însă tot mai mulţi mi se pare că devin egoişti. Motivul? Pentru mulţi, prieten este oricine cu care vorbeşte regulat. Atunci care este diferenţa între prieten şi amic, între prieten şi cunoscut? Începe să-şi piardă valoarea acest cuvânt, însă nu numai pe hârtie, ci şi în interiorul nostru. Nouă, de mici, ni se induce o definiție a prieteniei care este destul de logică. Prietenul este acea persoană de care eşti legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere, stimă reciprocă, suport etc. Greşeala pe care o facem este aceea de a-i numim prieteni şi pe cei care nu ar fi (asta se întâmplă încă de la grădiniţă: „Vrei să fii prietenul meu?” era o întrebare ce venea imediat după „Cum te cheamă?”). Un alt lucru care hrăneşte acest egoism involuntar este nepăsarea indusă de societate. Nu ştiu cum ni s-a luat şi acea dorinţă de a cerceta anumite lucruri şi „am plonjat” în societatea de consum. Prietenia este „devorată” rapid, nu-i mai lăsăm timp să crească odată cu noi, să se dezvolte firesc. Şi mai este ceva: ne dorim să avem cât mai mulţi prieteni. Mult înseamnă bine? Octavian Movilianu ( X A)

Ne bucurăm că suntem citiți și primim laude de la foștii șaguniști.

Dragii noștri colegi, Am terminat acum de citit al doilea număr din revista Puls. Abia așteptăm să apară și numărul trei. Felicitări, țineți-o tot așa. Ne bucurăm să aflăm, să citim, să vedem ce mai fac Șaguniștii, să regăsim peisajele familiare în care am crescut și noi. Numai bine și mult spor și inspirație la scris, Cu drag, Simona și Valentin Tudor Șaguniști începând din 2001 PS. Multe salutări celor care ne-au îndrumat de la catedră și continuă să vă îndrume și pe voi, în același spirit șagunist.

3


Ce înseamnă 21 de grame pe cântarul vieţii? Astfel, ajungem să ne îndreptăm spre o informaţie „palpabilă” despre suflet. 21 de grame...şi totuşi, sufletul nu creşte niciodată în greutate? Când iubim, ne hrănim sufletul cu pasiune, cu dragoste, cu bunătate, cu toleranţă sau toate acestea vin din suflet? Şi dacă vin din suflet, cum încap sentimente atât de măreţe, în doar 21 de grame? Cum cuprindem chintesenţa vieţii şi a sentimentelor noastre într-o cantitate aşa mică? Într-adevăr, se spune că esenţele tari sunt păstrate în recipiente mici, însă toate sufletele sunt esenţe tari? Oare ce se întâmplă cu sufletul omului atunci când e rău? Dar când iubeşte cu toată fiinţa sa? Oare de ce sufletul te părăseşte în momentul morţii? Doar ca afirmaţia „murim singuri” să fie adevărată? Sunt atâtea întrebări la care mulţi am vrea să ştim răspunsul, însă nu facem decât să speculăm pentru că, din nou, în mod paradoxal, ceea ce reuşeşte să presară profunzime în ceea ce simţim, ajunge să fie o mare enigmă pentru noi. Suntem milioane de oameni pe acest Pământ şi, prin legea firii, ajungem să ne înclinăm aceluiaşi paradox: ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane este sufletul, ceva abstract, comparativ cu înfăţişarea fizică care ar fi mult mai lesne de a „fi citită” dacă ar constitui, într-adevăr, o reprezentare chintesenţială a caracterelor noastre atât de bine individualizate! Felul în care simţim spune mai multe despre noi ca oameni decât felul în care arătăm. Analiza sufletului e ca o radiografie care arată, de fapt, cât de „sănătoşi” suntem înăuntrul fiinţei noastre. Şi totuşi, nu am atins niciodată un suflet la propriu... Nu am văzut niciodată ce formă are... Din ce se naşte? Există o teorie conform căreia sufletul ar avea 21 de grame. De fapt, e greutatea pe care o pierdem în momentul morţii noastre fizice şi pe care oamenii de ştiinţă o asociază cu greutatea sufletului, pe bună dreptate: un cercetător american al secolului al XX-lea a cântărit şase oameni imediat înainte şi după ce au decedat, constatând că greutatea pierdută de aceştia după trecerea în nefiinţă era de 21 de grame. S-a procedat în acelaşi mod şi cu un grup de câţiva câini, însă aceştia nu şi-au modificat greutatea după deces.

4

Poate că, până la urmă, se întâmplă ca uneori să dorim să „utilizăm” sufletul în alt scop decât a fost gândit de Divinitate: „iubim” cu mintea şi dorim să cunoaştem cu sufletul. „Cunoaşterea unui lucru înseamnă a avea control asupra lui” – cred cu tărie în această afirmaţie, dar noi, după cum spuneam, inversăm rolul minţii şi cel al sufletului. Nu putem avea control asupra sentimentelor noastre, nu ne putem impune ce să iubim şi ce nu. Sufletul e cel care ne cunoaşte şi ne dictează sentimentele şi, mai mult, îşi permite să se îndepărteze de noi atunci când ne oprim din punct de vedere biologic. Ajungem, aşadar, să ne dăm seama de faptul că cele 21 de grame ale sufletului sunt mai puternice decât un corp de cel puţin 200 de ori mai greu, (care, fără suflet, n-ar fi decât o masă de materie), sfindând astfel legile cifrelor. Şi atunci cât neadevăr în afirmaţia atât de des folosită şi cu atâta uşurinţă: „îţi cunosc sufletul”, când noi nu vom şti vreodată de ce propriul nostru suflet ne face să ne îndrăgostim, uneori de persoana nepotrivită.

Diana-Maria Pătru, XI C


Femei ... ai putea să juri că nu fac altceva decât să caute cu privirea o persoană pe care o aşteaptă, evident, de ceva timp. Se ceartă din nimic şi se împacă greu cu ideea că altcineva are dreptate. Dacă vorbesc, să nu le întrerupi niciodată. Dacă tac, să nu le laşi să tacă. Trebuie să ai grijă de ele cu răbdarea unui grădinar, să le asculţi, să le înţelegi, să le fii aproape şi să le iubeşti simplu.

Le priveşti ziua, pe stradă, în autobuz, în parc, şi te întrebi uneori ce-i cu ele. Acele doamne ce-şi poartă poşeta elegant, vorbesc calm şi melodios, îşi trec mereu mâna prin păr şi te îngenunchează dintr-o unduire de gene. Iarna, le vezi mergând pe stradă zgribulite, speriate de frigul ce vrea parcă să le înghită frumuseţea. Mereu serioase, sunt primele care să-ţi arunce o privire îngheţată dacă le întrebi, din greşeală, cât e ceasul. Primăvara, se arată întotdeauna vioaie şi gata să facă să strălucească orice le înconjoară. Le zăreşti uneori plimbându-se prin parc, pe lângă un lac, sau seara, când nu e nici cald, nici frig, şi te gândeşti că poate au picat dintr-o poveste misterioasă, o poveste al cărei sfârşit nu îl vei şti niciodată. Vara, poartă rochiile acelea vaporoase, ce-ţi aduc aminte vag de briza de pe malul mării. Te leagă cu frânghiile groase ale nostalgiei şi te lasă să suspini, seară de seară, după o clipă de libertate. Toamna, se avântă în peisaj şi înlocuiesc siguranţa cu o privire şi un zâmbet timid, aruncate în treacăt, ce te fac să uiţi de unde veneai, unde mergeai şi ce aveai în gând pentru momentul următor.

Femeile? Sunt arogante. Însă fără aroganţa lor, n-ar fi decât nişte simpli oameni. Sunt îngâmfate, dar fără îngâmfarea lor, aproape nici n-ai observa că sunt frumoase. Sunt bănuitoare, şi dacă n-ar fi ai crede că nu le pasă. Sunt diabolice, pentru că ştiu să-ţi dea atât de puţin din ce-ţi doreşti mai mult. Sunt manipulatoare, te vrăjesc din priviri, te răpesc de pe canapea şi te duc într-o lume doar a lor. Sunt încrezătoare, şi pentru nimic în lume să nu le încalci cumva încrederea. Sunt sincere, deşi uneori e ultimul lucru pe care ţi l-ai dori. Sunt drăguţe, fac mereu gesturi la care nu te aştepţi, transformând o clipă banală în una pe care ajungi să ţi-o aminteşti în fiecare dimineaţă, când îţi bei cafeaua. Sunt bune, sunt rele, sunt darnice, sunt tot ceea ce îţi poţi imagina şi uneori mai mult. Nu seamănă niciodată una cu cealaltă, însă toate te pun pe gânduri în aceeaşi măsură. Şi începi să te întrebi dacă, fără ele, perna ar fi la fel de moale, cămaşa la fel de curată, pantofii la fel de lustruiţi şi viaţa ta la fel de frumoasă. Atunci ajungi probabil la concluzia că, indiferent dacă e vorba de o soră grijulie, de o mamă îngrijorată sau de o bunică binevoitoare, trebuie să iubeşti femeia.

De ce? Pentru că ea este acea fiinţă fără de care nu numai că nu te-ai fi născut, dar existenţa ta ar fi fost Se îngrijorează inexplicabil aproape din orice şi plictisitoare şi fără rost. nu te iartă dacă ai uitat să le telefonezi. Te privesc de la depărtare, te analizează, însă o fac atât de discret încât Ioana Hodor, IX D

5


Împotrivă... Vineri, 11 martie 2011, un cutremur de 9.0 pe scara Richter provoacă o catastrofă în Japonia. Presa din mica noastră ţară a devenit imediat solidară cu cei osândiţi de valuri şi cutremure, ţinându-se în rând cu suratele ei mai mari. La drept vorbind, acest lucru este demn de laudă, dacă se face cu dragă inimă, însă trebuie să recunoaştem că astăzi puţini mai sunt aceia care fac acest pas fără să-şi urmărească propriul interes. În cazul presei noastre, am avut constant senzaţia că este vorba despre rating, despre o goană nebună după audienţă, pentru a ne face să ne paralizeze degetele pe butonul programelor tv.

contrazicându-se cu alţii ce-şi prezintă presupunerile pe alte posturi concomitent. Toţi gesticulează, aproape că nu mai respiră, trec dintr-un subiect în altul, câteodată deraiază cu explicaţiile, pierzându-se şi revenind mai proaspeţi, după o pauză lungă de publicitate. Urmează ştirile, la aceeaşi oră toate, venind la pachet, vrând parcă să creeze isterie, prezentând şi reluând discuţiile abia încheiate. Fundalul sonor îţi imprimă sentimentul de apocalipsă, imaginile cutremurăroare pătrund adânc în tine, iar tu te supui lor, nedezlipindu-te de pe canapea, fiind marcat de cele auzite şi văzute, întristându-te sau privind cu indiferenţă. Mai apoi “marea” se linişteşte, aproape că nu mai aruncă niciun val pe ţărm, vocile grave se domolesc, uitând de cele întâmplate, totul trecând sub tăcere la fel ca la început. Nu ne mai înteresează, a trecut şi asta! Însă cei de acolo nu şiau sfârşit chinul, cei de acolo încă au nevoie de ajutor, dar valul s-a izbit de mult de stânci... Vedeţi voi, aici nu este vorba de milă sau de dorinţa de a ajuta. Mass-mediei contemporane puţin îi pasă de cele ce se petrec acolo, ea urmăreşte doar profitul din orice, în special din viaţa oamenilor, se “hrăneşte” cu sentimentele noastre, fiindcă noi suntem cei ce-i alimentăm pofta. Nu caută să înţeleagă cu adevărat starea de acolo, nu cunoaşte încărcătura cuvintelor folosite.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu minimalizez dezastrul ce s-a produs, nu scriu împotriva celor osândiţi să fie bătuţi de vânt şi înghiţiţi de valuri. Nu neg curajul şi durerea acelor oameni, din contră, mă cutremur de cele văzute, mă impresionează suferinţa japonezilor şi trăiesc un acut sentiment de neputinţă. Am vrut doar să scriu împotriva celor ce construiesc spectacole mediatice escaladând trupuri neştiute, risipite, călcând în picioare suferinţa oamenilor doar pentru rating. Împotriva lor am scris. Acceptăm sau nu, noi prin propriile noastre acţiuni, cu voie sau fără voie, le ajutăm ascensiunea acelora care Sursa imagine: www.ki-media.blogspot.com preschimbă sentimentele în teatru golit de trăiri... Am văzut prezentatori privind profund marcaţi spre camere, având o tonalitate gravă a vocii, plină de durere şi compătimire pentru cei ce suferă. Şi totuşi, de ce am avut senzaţia că este regizat totul? Fiecare schiţare a buzelor, fiecare clipire, mai că îţi vine să-i crezi. Emisiunile şi talk show-urile de seară extrem de tensionate sunt pline de oameni răsăriţi precum ciupercile după ploaie, care încep să-ţi explice cum şi de ce s-au produs tsunami-ul şi cutremurul, şi-ţi înşiră istorii, încurcându-se-n detalii şi

Crina Pentiuc, IX C

6


GESTURI MĂRUNTE ÎNTR-O LUME GRĂBITĂ... Într-o societate mutilată de ipocrizie şi de imoralitate a secolului XXI, în care cuvântul EU pare că domneşte, în care ne interesează doar binele nostru, doar aspectul exterior—şi nu şi cel interior— uităm să mai privim în jur, iar dacă o facem, doar vedem. Nu observăm. Câţi dintre noi nu simţim de multe ori că suntem la capătul puterilor, că problemele noastre sunt cele mai grave şi că nu există mai rău de atât? Mulţi. Însă câţi dintre noi, în timp ce gândesc acestea, se uită şi în jur...la alţi oameni şi realizează că poate aceia au probleme la fel sau poate chiar mai grave? Ei bine, puţini.

masa unui pacient, şi mai dureros este atunci când explici cu toată fiinţa ta importanţa banilor, iar oamenii negăsind de exemplu o bijuterie care să le fie pe plac, o pun jos şi merg mai departe. Indiferenţa este întâlnită din ce în ce mai des, lucru ce îmi dovedeşte zi de zi, din ce în ce mai mult, că în esenţă, ceea ce ar trebui să ne facă OAMENI a dispărut.

Este uimitoare puterea copiilor de a-şi accepta boala, de a zâmbi şi chiar de a vorbi despre ea. Din cauza bolii, muşchii lor se atrofiază, iar aspectul fizic nu mai intră în normalitatea cu care suntem obişnuiţi, iar ceea ce m-a impresionat a fost că îi doare mai tare efectul bolii asupra fizicului lor, decât că au o boală incurabilă. Probabil acesta este rezultatul comportamentului nostru în faţa lor, ceea ce ar trebui să ne ridice un semn de întrebare. Rămâi blocat, nemişcat, fără cuvinte şi cu un puternic gol în stomac când un COPIL îţi pune întrebarea “Tu ştii cât mai am?‖. Maturizarea lor se face mult prea repede, prea brusc şi este de neînţeles. Învaţă despre viaţă şi despre asprimea şi greutatea ei mult prea repede, la vârsta la care principala problemă ar trebui să fie dacă Munca de voluntar, din păcate, nu este să se joace cu maşinuţa sau cu mingea. promovată în ţara noastră pe cât ar merita şi pe cât Noi, voluntarii, suntem învăţaţi să ne detaşăm de necesită să fie. Hospice este unul dintre centrele în care viaţa reală cât timp suntem cu ei, să ne jucăm, să le se poate face această muncă. Acest centru oferă îngrijire oferim zâmbete, pentru ca problemele lor să nu ne atât adulţilor, cât şi copiilor cu boli incurabile, aflaţi în afecteze în viaţa noastră. Însă cum poţi să te detaşezi în stadii avansate. O parte din fondurile strânse, din care li aşa fel încât să nu te gândeşti că poate pe copilul cu care se oferă mâncare şi cazare, sunt strânse cu ajutorul te-ai jucat tu azi, care ţi-a zâmbit, cu care ai colorat, voluntarilor. Majoritatea familiilor în care există un om mâine s-ar putea să nu-l mai găseşti? Este dur! Iar bolnav are o situaţie materială precară. Pentru noi, o oamenii ignoră aceste situaţii. Este atât de simplu să vancanţă înseamna să mergem la mare, la munte poate donezi o mică sumă pentru aceşti copii pentru a le face chiar într-o ţară străină. Însă pentru ei, o vacanţă timpul care le-a mai rămas cât mai frumos sau să le înseamnă Hospice. Pentru că există mereu voluntari care “donezi‖ o parte din timpul tău. Mândria şi bucuria să se joace cu ei, să deseneze, au ocazia să se joace pe sufletească pe care ţi-o aduc aceste mici fapte sunt calculator (obiect pe care mulţi dintre aceşti copii nu îl incontestabile, indescriptibile şi înălţătoare. au acasă), au parte de îngrijirea pe care boala lor o cere Am învăţat să iau orice oportunitate îmi oferă minut de minut şi sunt într-un grup în care toţi sunt la fel. Este un sentiment de nedescris să ştii că ai luat viaţa, să apreciez orice lucru mărunt, aparent parte la o fărâmă din bucuria acestor copii, doar dăruind nesemnificativ, să privesc cu alţi ochi lumea, am învăţat câteva ore pe saptămână, muncind la fabricarea că există mai rău, se poate mai rău. Să nu avem nicio mărţişoarelor, bijuteriilor sau felicitărilor, înţepenit într- îndoială că putem duce mai mult şi, mai ales, să nu uităm un scaun, cu dorinţa de a face cât mai mult şi mai bine că viaţa trebuie preţuită. Nu se ştie ce se va întampla în pentru ca mai târziu să stai în faţa unui stand şi să încerci minutul următor, nu se ştie ce se va întampla mâine şi să convingi oamenii cât de importanţi sunt acei bănuţi asta este frumuseţea vieţii. Dacă am şti dinainte ce va pentru Hospice. Dureros este faptul că mulţi oameni nu urma, cu siguranţă nu am preţui momentele la intensitate înteleg că prin cumpărarea lucruşoarelor, banii acoperă maximă şi am pluti în virtutea inerţiei.

Bettina Ghioarcă, X D

7


Bulgaria, cealaltă jumătate Bunica mea locuieşte în Bulgaria. Este o ţară diferită, cu alte obiceiuri. Asta înseamnă că eu pot să profit şi să învăţ încă o limbă şi alte tradiţii. Ne vedem destul de rar. Ea vine să ne viziteze mai des decât noi, de obicei în preajma sărbătorilor. Nu îi este uşor să stea departe de cei dragi. Eu merg la ea în fiecare vacanţă de vară. Când nu suntem împreună, vorbim la telefon sau ne trimitem felicitări cu diferite ocazii. Bulgaria este o ţară plină de minunăţii. Locuitorii ei sunt oameni oneşti, amabili, prietenoşi, veseli, petrecăreţi şi ştiu cum să îşi facă oaspeţii să se simtă ca acasă. Bunica stă în oraşul Varna, situat în zona litoralului Mării Negre. Spre deosebire de România, litoralul Bulgariei este abrupt şi are un relief variat, iar temperatura este mai ridicată. Acolo sunt foarte multe lucruri distractive şi interesante de văzut şi de făcut. Vacanţele sunt plăcute la bunica. Îmi place aerul de mare şi îmi place să merg la plajă. E frumos să învăţ limba lor pentru a putea să mă înţeleg cât mai bine cu cei de acolo şi să nu mai am nevoie să mă ajute nimeni. Mi-ar plăcea să locuiesc acolo, dar casa mea adevărată este aici şi îmi este greu să o părăsesc. Oriana Iordache, V

8


HOŢII DE FRUMUSEŢE Pascal Bruckner ―Frumuseţea este oare o crimă? Trebuie să pedepsim fiinţele superbe pentru că ne expun la spectacolul perfecţiunii lor? Undeva, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseţii. Să fie la mijloc doar izbucnirea halucinatorie a unei perversiuni sadice? Nici vorbă. Avem de-a face cu o doctrină şi aplicarea ei obstinată: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate ce trebuie eliminată. Ei capturează fete superbe, a căror prezenţă are asupra semenilor lor un efect aproape hipnotic, le închid într-o grotă din inima muntelui şi le supun unui lung tratament de teroare pur psihică. Complet izolate fizic, văduvite de percepţia scurgerii timpului, dar, mai ales, private de privirile celorlalţi, ele se transformă, după nici doi ani, în nişte bătrânele cu trupuri deformate şi minţi rătăcite.

cele mai rafinate gusturi masculine. ―Ştiinţa ei de a trăi în societate se rezuma la această maximă: să aleagă partea cea mai bună din fiecare lucru, să transforme cea mai măruntă clipă într-un prilej de bucurie.‖ – acest clişeu abracadabrant vine ca o completare a operei de artă desăvârşite în Helen.

prizonierul unei poveşti incredibile, ce se dezbracă de secrete şi se adânceşte în mister chiar în faţa ochilor tăi. În minte ţi de derulează imagini al unui posibil thriller si dorinţa arzătoare de a afla deznodământul te macină şi te obligă să nu laşi cartea din mâini. Citind mai departe, îţi vine în minte povestea contesei Elizabeth Báthory: ―Ei bine, Pe de altă parte, o regăsim pe prizonierele din pivniţele noastre se evaporă şi Mathilde, cel de-al doilea narator al cărţii ele, la fel ca un parfum, veştejindu-se exală o (primul fiind Benjamin). Aceasta, în aromă. Această aromă, noi o canalizăm printro conductă care o transportă până la nişte ventile din care Francesca, Raymond şi cu mine respirăm tinereţea care se duce. Aceste inhalaţii ne revigorează la rândul nostru.‖ Ceea ce este iarăşi fascinant la această carte este modul în care sunt ―racolate‖ tinerele fete pentru a fi închise. Modul de a prezenta cu lux de amănunte fiecare pas, care te face să te întrebi dacă şi ţie ţi se poate întâmpla asta, te propulsează într-o atmosferă ostilă, dar în acelaşi timp incitantă. Mai că îţi imaginezi un Sherlock Holmes îngropat în hârtii, analizând viaţa viitoarei deţinute, ca mai apoi să o urmărească aşa cum tigrul îşi urmăreşte prada: într-o linişte de mormânt.

O viziune apocaliptică? Mai degrabă un basm filosofic şi totodată un scânteietor thriller ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Pascal Bruckner ştie să planteze violenţa anomaliei şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu splendoare stilistică şi rigoare logică.‖

Singurul lucru vag în această carte este însăşi tema ei – frumuseţea. Autorul omite să o definească, lăsând astfel loc de interpretări. Cum poţi afirma despre cineva că e frumos sau urât, dacă nu prin prisma gusturilor tale? Frumuseţea este deci un lucru subiectiv, prin urmare tind să apreciez că acesta este punctul slab al cărţii.

Nu a fost nevoie să citesc mai mult şi am ştiut că aceasta va fi cartea pe care o vreau neapărat. Şi a mea a fost. Şi a fost dragoste la prima citire. Şi citesc, citesc, citesc şi între timp mai şi scriu câte ceva. ―Zarurile au fost aruncate şi din acel moment am devenit prizonierul ei.‖ În animalica bătălie dintre sexe, autorul aruncă femeia pe post de prădător şi pe bărbat pe post de pradă, încălcând astfel regula cum că femeia este subjugată bărbatului. Asemenea unei opere de artă, Bruckner decorează femeia (personajul Helen) cu un simţ al puterii foarte puţin tolerat de alţii, îi acordă totală libertate în gesturi şi acţiuni. Simţul umorului şi gravitatea unui discurs mereu bine pus la punct se împletesc spectaculos în caracterul acestui personaj. Înzestrată cu o nonşalanţă impresionantă, adusă la viaţă, această femeie ar safisface şi

comparaţie cu Helen, se lasă subjugată de puterea masculină, este aproape incapabilă să ducă singură povara unei meserii nedorite şi a unui bărbat care o înşală – ―Putea să facă din mine tot ce voia.‖ Înclin chiar să afirm că Helen este varianta feminină a lui Benjamin. Este genul de carte care te face să nu o mai laşi din mâini până nu-i devorezi fiecare literă. Întâi începi să citeşti din curiozitate, continui din plăcere şi apoi, pe la jumătatea cărţii, când deja citeai doar ca să o termini mai repede, începe adevărata acţiune, care te face

Sfârşitul e însă lipsit de dinamism, realizându-se astfel un contrast între acţiune şi deznodământ. După o asemenea desfăşurare de forţe. te aştepţi la un final spectaculos, măreţ. Dimpotrivă. Totul redevine subjugat de cotidian, banal, lucrurile reintrând pe făgaşul lor natural. ―Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare‖.

Raluca Cristea, XI F

9


Dialog peste timp Romanescu (tatăl)

Tea Pampu - Romanescu (fiica) și Liviu Pampu—

Aş vrea să aflu mai multe despre liceenii de Meşotă‖. altădată. Cred că a sosit timpul să port cu tatăl T.P.: Pentru mine, în prezent elevă la meu, Liviu Pampu-Romanescu, fost şagunist, gimnaziu, admiterea la Şaguna a însemnat o discuţie pe acest subiect. împlinirea unui vis, intrarea într-un colegiu cu În cele ce urmează, eu îi voi pune tradiţie şi principii, de elită, o realizare pentru câteva întrebări (voi încerca chiar să-l încurc care m-am pregătit din greu. Concurenţa puţin), apoi voi consemna răspunsurile dintre Meşotă şi Şaguna s-a menţinut evident primite, în încercarea de a afla cât mai multe şi până acum şi, după părerea mea, se va despre cum erau elevii şagunişti atunci şi dacă menţine, în toate domeniile. noi suntem la fel sau lucrurile au evoluat. Voi încerca să răspund şi eu la aceleaşi întrebări, ca şi cum altcineva mi le-ar adresa, demersul Cât de importantă a fost susţinerea reuşitei având drept scop tocmai crearea unei punţi de către familie? peste timp.

că se dezintegrează) din Cartierul Tractorul şi până la liceu, evident pe scara mijlocului de transport. Banii de abonament erau deturnaţi în alte scopuri, eu aflându-mă într-o perpetuă fugă de controlorul RAT.

L.P.R: Părinţii m-au susţinut în decizia mea, mai cu seamă că fratele meu era deja de doi ani şagunist. M-au înţeles şi susţinut, ştiind că aşa mi-am dorit, chiar şi când nu am luat, cred acum, cea mai bună hotărâre şi mă refer acum la decizia de a mă înscrie în treapta a II-a în clasa de matematică-fizică unde aveam foştii colegi, deşi nu îmi doream accederea într-o facultate cu profil real.

L.P.R.: Fără îndoială, doamna profesoară Mariana Ionescu, care ne-a învăţat româna 4 ani şi care avea acea abilitate de a vorbi pe limba noastră (chiar utilizând uneori jargoanele noastre), de a înţelege trăirile noastre, chiar aş spune ―capacitatea‖ de a fi împreună cu noi o adolescentă.

T.P.: Am beneficiat de un sprijin moral extraordinar din partea familiei, în special de cel al părinţilor mei, fără de care sunt convinsă că nu aş fi reuşit. Tatăl meu mi-a explicat întotdeauna ce înseamnă spiritul şagunist, vorbea cu atâta mândrie despre deschiderea şi orizontul larg pe care colegiul ţi le formează, că m-a determinat să îmi doresc foarte tare să devin, la rândul meu, şagunistă. Şi câtă dreptate avea în tot ce mi-a spus! Cât despre viitor, la liceu, mai mult ca sigur, mă voi axa pe un profil umanist, clasa Ce a însemnat admiterea într-un liceu de bilingv engleză. prestigiu ?

T.P: Eu astăzi merg la şcoală cu tata cu maşina, mai experimentez câteodată şi mersul cu autobuzul, însă întotdeauna cu bilet (aici o moştenesc pe mama). Care profesor şi-a pus amprenta definitivă asupra evoluţiei personale?

T.P.: M-am hotărât! Răspund peste un timp la întrebarea asta, sunt prea la început! Unde evada elevul şagunist în timpul liber? L.P.R.: Timpul liber îl petreceam pe terenul de baschet sau la iarbă verde ―sub Tâmpa‖. Trebuie făcută distincţia istorică clară, între anii 1988-1989 şi după 1990, până în anul 1992, generată de dobândirea unei libertăţi ce uneori devenea vecină cu haosul. Îmi amintesc cu mai puţină plăcere mitinguri pentru schimbarea conducerii liceului, refuzul de a primi anumiţi profesori la ore ş.a. Timpul liber era totuşi redus, având în vedere că la sfârşitul clasei a X-a am avut un examen foarte greu – treapta a II-a, pe care dacă nu îl luai cu note mari, te puteai trezi înlocuit de un alt elev din judeţ, bacalaureatul şi apoi admiterea în facultate. Pot spune că pentru admiterea în facultate m-am pregătit din clasa a X-a.

Cum era programul unei zile obişnuite a L.P.R: Admiterea în ―Andrei Şaguna‖, adolescentului de altădată? în anul 1988, a însemnat pentru mine intrarea într-o instituţie selectă, chiar aristocratică aş L.P.R.: O zi obişnuită începea cu un putea spune, aflată în permanenţă în topurile drum lung şi obositor cu troleibuzul nr.2 instituţiilor de învăţământ braşovene. Îmi (troleibuz cu burduf care scârţâia din toate În perioada comunistă mergeam aduc aminte că şcoala era într-o permanentă încheieturile şi aveai în permanenţă impresia adesea cu colegii la filme, uneori noţiunea de întrecere pentru locurile I şi II cu ―Ioan

10


timp liber fiind relativă la cheful pe care îl aveam de şcoală. După 1989, ne-am păstrat obiceiurile de a merge pe terenurile de sport; nu am fost niciodată în discoteci până în facultate, mi se păreau neinteresante sau chiar vulgare.

eşti un coleg în adevăratul sens al cuvântului totală în forţele tale. şi atunci când vezi că ceilalţi încearcă din Eu nu am fost mai bun decât tine, nici răsputeri să-ţi egaleze performanţele. mai cuminte şi am făcut destule greşeli; T.P.: După cum am simţit, încrederea marele tău atu este că, ştiind care sunt la nivelul clasei s-a format după vreo riscurile şi capcanele vieţii, le poţi evita şi săptămână de la începerea anului şcolar. poţi face performanţă mai uşor.

T.P.: Noi avem astăzi atâtea şi atâtea În mare parte, suntem o clasă unită, L.P.R.: Am înţeles mesajul! Vreau şi oportunităţi! ne străduim să fim cu toţii buni colegi, s-au să am experienţe proprii, dar şi să folosesc format însă şi cercuri de colegi despre care tot ce-mi pot spune cei apropiaţi! Cum se derula dialogul nonconformist între spunem că ne sunt cei mai buni prieteni. colegi? Cum era înţeleasă libertatea? L.P.R.: Dialogurile din clasă erau departe de pretenţiile noastre intelectuale. În concret, dacă veneai din altă colectivitate şi ascultai ce vorbim riscai să nu înţelegi nimic. Aveam tot felul de jargoane, argouri, cunoscute doar de noi (eventual şi de d-na Ionescu). Aveam însă ―dotări‖ pentru orice situaţie. Îmi amintesc o lecţie deschisă pentru obţinerea unui grad profesoral ţinută de către d-na Mariana Ionescu şi pentru care fără ştirea dânsei ne-am pregătit asiduu şi ulterior căreia invitaţii au afirmat în clasă că nu au mai întâlnit un astfel de colectiv, un astfel de nivel de înţelegere şi tratare a problemelor, precum şi un limbaj atât de elevat, decât în facultatea de litere. T.P.: Şi între noi, dialogurile se desfăşoară uneori codat, mai ales între fete. În pauze, discuţia se începe între 2-3 copii, iar spre sfârşit e implicată aproape toată clasa!

Nota redacţiei: L.P.R: Libertatea nu însemna nici Tea este elevă în clasa a V-a a Colegiului atunci, dar nu înseamnă nici acum să faci nostru. orice îţi trece prin cap fără discernământ; ştiam că greşelile trebuie să ni le asumăm şi să nu le repetăm. Ştiam că neavând acasă mijloace materiale deosebite, cartea va fi cea care va face diferenţa. Vedeam totuşi cu amărăciune eşecul şcolar al unor foşti prieteni din Tractorul, din cauza anturajului şi exemplelor proaste şi lucrul acesta mă responsabiliza şi atenţiona în raport de libertatea acţiunilor mele. Aşa cum am spus mai devreme, anii 1990 au fost foarte periculoşi din punctul de vedere al libertăţii; formele de criminalitate latente până atunci începeau să se manifeste, în condiţiile existenţei unei poliţii timorate de propriul statut anterior, iar tentaţia găsirii unor modele lipsite de valoare era mare.

T.P.: Cu siguranţă, nici pentru noi libertatea nu poate exista fără responsabilităţi… Era promovată educaţia şi în afara şcolii prin puterea exemplului? Timpul schimbă perspectiva asupra vieţii? L.P.R: În afara şcolii, noi şaguniştii eram văzuţi drept superşcolari, tocilari, cu părinţi foarte bogaţi (lucru total neadevărat). Este adevărat că învăţam mult, mai ales când ne angajam în competiţii precum olimpiadele naţionale, fiind o plăcere să surclasezi elevii celorlalte licee şi mai cu seamă pe meşotişti, cu care eram în ―conflict‖ deschis.

L.P.R.: Evident că odată cu trecerea timpului priveşti mai detaşat lucruri care în adolescenţă te îngrijorau teribil. Experienţa de viaţă nu poate veni decât trăind viaţa, nu există reţete de experienţă şi înţelepciune apriorice pe care să le aplici diverselor situaţii şi încercări.

T.P.: Simţim şi noi plăcerea aceasta! Educaţia şi relaţionarea permanentă Şi lupta asta s-a transmis…! cu părinţii şi profesorii (chiar şi când ai impresia că dacă le spui tot, îi vei oripila), cred că sunt premisele dezvoltării Respectul se învaţă sau se câştigă la armonioase şi succesului în viaţă. nivelul clasei? În orice caz, cred că reuşita în viaţă presupune învăţătură, distracţie care nu L.P.R.: Respectul colegilor faţă de produce disconfort moral sau are tine îl obţii când eşti bun la învăţătură, când repercursiuni legale, respectiv încrederea

11


Puterea exemplului Interviu cu doamna Simina Costan, vicepreşedinte al Asociaţiei de părinţi “Ioan Popazu” - Colegiul Naţional “Andrei Şaguna”

luat?

În ce mod v-a influenţat şcoala în deciziile pe care le-aţi scrupule... Nici vorbă de aşa ceva. Este un mediu mai dur pentru că responsabilităţile sunt mari, dar dacă eşti corect şi onest şi îţi faci Eu am făcut şcoală într-o perioadă în care accesul la treaba serios, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat.

informaţie era mai redus ca azi, iar calculatorul era încă un vis pentru lumea întreagă. Nu mai vorbesc despre programele de televiziune ale propagandei comuniste sau de cărţile bune, dar pe care le găseam cu greutate în librării... Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, şcoala era un loc de întâlnire minunat, un spaţiu al comunicării deschise şi - foarte important! - era extrem de serioasă. Şcoala m-a ajutat să fiu organizată, să gândesc dincolo de aparenţe, să caut informaţiile de care aveam nevoie şi, mai ales, m-a învăţat să muncesc. Într-o societate închisă, şcoala era un „paşaport‖ pentru cei care voiau să facă ceva în viaţă, indiferent de condiţia lor de acasă. Vă rugăm să definiţi conceptele: Elev bun – elev care, dincolo de notele bune sau de purtarea desăvârşită, are în el „neliniştea căutării‖, iar în „arsenalul‖ său de a fi, găsim şi umor, creativitate, pasiune şi implicare Profesor bun – dascălul care vede dincolo de ora de curs, care îi simte pe copiii pe care îi are în grijă, care e deschis, bun comunicator, pasionat de ceea ce face. Profesorul bun trece peste condiţia pe care o are, din păcate, azi, în România şi îşi duce destinul de formator dincolo de frontierele unei societăţi, indiferent cum ar fi aceasta. Şcoala bună – locul în care îmi trimit copilul cu toată încrederea. Sau, altfel spus, locul în care „profesorii buni‖ fac din toţi copiii „elevi buni‖. Cum se împacă cele două ipostaze – femeie de carieră şi mamă? Nu e nicio contradicţie între cele două ipostaze. Destinul femeii, indiferent ce ar face ea, este să fie (şi) mamă. E un pic mai mult de lucru, dar e minunat!... Cum se simte o femeie de carieră într-o lume de bărbaţi? Să nu credeţi că nu am ştiut că mediul de afaceri este mai degrabă apanajul bărbaţilor atunci când am ales să mă implic în această „lume‖. În egală măsură, să nu credeţi că mediul de afaceri este o junglă la dispoziţia unor oameni hrăpăreţi şi lipsiţi de

12

Ce sfaturi le puteţi da tinerelor? Cred că cel mai important lucru este să îţi urmezi visul. Îţi trebuie curaj, pasiune, sârguinţă şi ...carte! Eu consider respectul pentru muncă o calitate fundamentală în devenirea fiecărei fiinţe umane, iar riscul cel mai mare este azi acela al privirii superficiale asupra realităţii. Verbul „a avea‖ se conjugă întotdeauna după verbul „a fi‖!


Frumuseţea eternului feminin

de Al. Kiriţescu, aduc în scenă eternul feminin interpretat de elevele Puşcariu Adina şi Buruiană Anca. Octavian Mocanu, în rolul lui ―Mateius‖, se pierde în faţa ―coanelor‖ ce-l asaltează cu întrebări. Debusolat de incapacitatea de a înţelege sufletul femeii, bietul om dezarmează şi se retrage. ―-Na, Zoio, ăsta îţi e soţ?‖ ―-Vai, vai, soro, câte broaşte trebuie să mai sărute o femeie până dă de prinţ !‖ În aceeaşi situaţie se află şi Claudiu Nedelcu, în rolul lui ―Cellino‖ din ―Act veneţian‖, pentru că între declaraţiile de dragoste ale ―Altei‖ (Alexandra Nan) şi palmele ce i-au înroşit obrazul, primite de la aceeaşi domniţă, nu găseşte legătura şi-l afundă în nedumerire. Alte femei, aceleaşi dileme pentru cugetul masculin: în Inima simte tainic farmecul vieţii şi tresare… Sufletul e sceneta ―Chiriţa‖ de V. Alecsandri, Raluca Berbece, preocupată învăluit de lumină şi un vânt dulce de miazăzi aduce peste întreaga excesiv să atragă privirile, îşi canalizează toată energia în acest scop şi este ajutată cu supunere de Mădălina Chivu (servitoarea). fire parfum de zambile. Sever Cîrciumaru încheie spectacolul cu o odă adusă Primăvara se strecoară timid prin cutele fiinţei şi rodeşte-n femeii, scrisă de eleva Buruiană Anca, apoi Adina Puşcariu bucurie. Din prea plinul acesteia am dorit să dăruim şi noi, câţiva interpretează un cântec de iubire. elevi din clasa a IX-a D, profesoarelor noastre. Lor, care nu-şi contabilizează timpul pierdut în dialoguri de corectare şi Aplauzele care au umplut sala ne-au bucurat, convinşi şi îndrumare, lor, care cu grijă şi răbdare ne trec peste tărâmuri noi că alături de doamna profesoară Hanceariuc Sorina, căreia îi neexplorate, lor, care primăverile le cer noi jertfe pentru noi aparţin ideea spectacolului, scenariul, regia şi bineînţeles generaţii, le-am adus în această zi de 8 Martie un zâmbet şi o floare mobilizarea, vom reuşi să punem în scenă şi alte creaţii literare şi a recunoştinţei. Am vrut să fie o dovadă de preţuire şi consideraţie să ne împlinim visul de actori. pentru felul în care ştiu să se apropie de noi. Am vrea ca toate primăverile ce vor veni să le aducă bucuria împlinirii misiunii de dascăl, care cred că nu este hărăzită oricui, ci numai sufletelor alese. Asta am dorit şi am exprimat în spectacolul pe care l-am oferit în Sala festivă a colegiului. Elogiul frumosului feminin a fost adus de elevul Sever Cîrciumaru care a deschis spectacolul cu un citat din Camil Petrescu (Act veneţian): ―Nu bănuiam cum există o femeie… Crezusem că marea este tot ce e mai frumos pe lume… Acum ştiu că este ceva deasupra mării, pentru că are în ea esenţa mării, cum are în ea esenţa întregii creaţii… Astfel femeia este cheia naturii… Toate tainele sunt rezumate în ea şi când un suflet de femeie ţi s-a deschis, ţi s-au deschis toate înţelesurile lumii…‖ După o mică dilemă pe aceeaşi temă— FEMEIA, dialogul dintre elevii Tudor Ursescu şi Sever Cîrciumaru concluzionează irevocabil: ―iubim femeia pentru că…‖, şi motivele înşiruite păreau fără sfarşit. ―Aneta Duduleanu‖ şi sora ei, ―Zoia‖, din piesa ―Gaiţele‖ Anca Buruiană, IX D

13


Expoziţia "Braşovul în imagini şi cuvinte"

Organizată la sediul Arhivelor Naţionale din Braşov, expoziţia a fost deschisă pentru două zile, pe 24 şi 25 februarie 2011, pentru a da şansa tuturor braşovenilor să vizualizeze documente de o valoare inestimabilă legate de istoria oraşului nostru. "Expunerea unor documente vechi de şase secole presupune o atenţie specială, mai ales datorită luminii, care este un factor nociv ce ar putea influenţa negativ starea acestora", ne-a spus şeful Serviciului Arhivelor Naţionale, filiala Braşov, de îndată ce am intrat, cu obrajii roşii, în camera ce servea drept sală de expoziţie.

A urmat prezentarea unor metode de păstrare a documentele intacte, ferite de amprenta timpului. Trebuie să recunosc că această conversaţie s-a dovedit a nu fi la fel de plictisitoare precum ne aşteptam. Nu ni s-a spus direct cum trebuie să acţionăm, ci am fost puşi să ne gândim la modul corect de a păstra documentele vechi, iar noi am dedus factorii care provoacă degradarea acestora. De exemplu, albumele foto din hârtie, folosite pe vremea bunicilor noştri, sunt mai bune decât cele din plastic, deoarece la albumele moderne, între poză şi învelişul din plastic, apare umezeala care poate degrada calitatea fotografiei. Însă o singură întrebare a interlocutorului nostru a fost suficientă pentru a rupe defintiv distincţia trecut-prezent: „Aveţi conturi de facebook, nu-i aşa?". Din acel moment, toţi am fost atenţi şi conversaţia s-a dovedit a fi momentul crucial în care am conştientizat riscurile la care ne expunem odată cu realizarea unui cont pe o reţea de socializare, într-o lume în care nu putem controla destinaţia fotografiilor, a postărilor sau a mesajelor noastre.

Expoziţia cuprindea privilegii acordate de către domnii Ţării Româneşti, privilegii voievodale sau ale autorităţilor transilvănene, dar şi tratate de alianţă sau ordine şi porunci grupate în colecţii valoroase. Cel mai vechi document scris în limba latină era Privilegiul acordat de Ludovic I al Ungariei saşilor braşoveni, document ce datează din anul 1353, considerat unul dintre primele tratate comerciale ale Braşovului. De asemenea, expoziţia mai cuprindea şi cel mai vechi document scris în limba română, cunoscuta Scrisoare a lui Neacşu (1521) trimisă către Hans Benkner, judele Brașovului, document prin care Benkner era înştiinţat, în mare secret, de atacul turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti. Pot spune însă că fotografiile şi hărţile vechi ale Brașovului m-au atras cel mai mult, datorită clădirilor ce se aflau odată pe teritoriul oraşului nostru şi care acum sunt ori dărăpănate şi nerestaurate, ori demolate şi înlocuite de clădiri moderne, cu o arhitectură deja mult prea comună.

"Informaţiile introduse de noi pe reţele de socializare, cum ar fi numele, data naşterii, adresa de e-mail sau numărul de telefon, pot duce la situaţii periculoase", ni s-a spus. Nu sunt puţine cazurile în care oamenii s-au plâns că identitatea le-a fost furată sau că au cunoscut persoane care ştiu înfricoşător de multe lucruri despre viaţa lor. Ideea că informaţiile personale, fotografiile şi postările introduse nu mai pot fi şterse ar trebui să ne pună pe gânduri. Acestea rămân blocate într-o lume virtuală unde pot fi eliminate doar de server. Pot afirma că din această experienţă de nici o oră am învăţat două lecţii care ne vor ajuta în viaţă: istoria oraşului în care convieţuim, votat recent drept cel mai frumos oraş din ţară, şi cât de dură poate fi viaţa, motiv pentru care ar trebui să dăm dovadă de mai multă atenţie atunci când folosim informaţia, deoarece poate fi folosită oricând împotriva noastră.

Oana Cotoi, IX E

14


Mărţişoarele Hospice vestesc primăvara Deoarece activităţile caritabile sunt nelipsite printre proiectele şi programele pe care le iniţiem noi, ca şagunişti, şi anul acesta am încercat să împărţim puţină speranţă şi bucurie celor din jurul nostru, copii sau vârstnici. Astfel, în urma parteneriatului cu Hospice Casa Speranţei – o organizaţie de caritate neguvernamentală înfiinţată la Braşov, în anul 1992, la iniţiativa britanicului Graham Perolls, cu scopul introducerii şi dezvoltării serviciilor specializate de îngrijire pentru bolnavii incurabili în stadii avansate, am iniţiat un proiectcare s-a desfăşurat din 21 februarie până în 1 martie, şi care a avut ca scop strângerea de fonduri pentru pacienţii de la Hospice. Cei direct implicaţi au fost elevi din clasele a XI-a A şi B, organizaţi de elevele voluntare la Hospice, Simina Raţiu şi Bianca Grigoraş, împreună cu doamna profesoară Daniela Mocanu. Proiectul nostru a luat naştere sub sloganul ,,Mărţişoarele Hospice vestesc primăvara‖. Astfel am organizat un stand, unde am vândut atât mărţişoare, cât şi prăjituri elevilor şi profesorilor. Ziua de 24 februarie, sărbătoarea românească a dragostei, a fost şi prilejul unor surprize pentru cei ce ne-au sprijinit: tombola Dragobetelui şi fântâna de ciocolată. Pragmatic vorbind, fiecare mărţişor vândut a însemnat un prânz pentru un pacient bolnav de la Hospice. Afectiv vorbind, a fost un moment de implicare şi solidaritate, atitudini pe care ni le dorim cât mai frecvente şi fireşti în lumea noastră.

Bianca Grigoraş, XI B

15


DANSUL- pasiunea mea Sunt convinsă că în sfârşit am descoperit adevăratul sens al vieţii mele: DANSUL. Această poveste a început acum 11 ani şi afirm că a fost cel mai frumos lucrul care mi s-a întamplat vreodată. Pe atunci nu însemna atât de mult pentru mine, de fapt nici nu ştiam cu exactitate ce implica acesta. Am început cu gimnastică ritmică, dansuri moderne, am ―gustat‖ din dansurile de societate, chiar şi din street dance, dar nu în ultimul rând din dansul contemporan, care este preferatul meu şi pe care eu îl numesc ‖balet fără reguli‖. Astfel, de-a lungul anilor am învăţat că se ascunde o adevărată artă în spatele acestui cuvânt, ce nu semnifică doar o simplă mişcare a corpului, ci şi una a sufletului. Cu toate că pare simplu la prima vedere, nu oricine poate dansa, este nevoie de multă muncă şi răbdare, iar dacă nu te implici cu toată fiinţa ta, nu vei reuşi niciodată să dansezi cu adevărat, ci doar să „te mişti‖. După părerea mea, dansul este situat undeva între nebunie şi precizie. Spun nebunie, referindu-mă la nebunia creativităţii, a imaginaţiei, iar precizie, axându-mă pe respectarea unor reguli stricte, dar nu sufocante, care lasă mereu o portiţă de spontaneitate. Atunci când dansez, îmi creez propriul univers în care nu pot urî şi nu-mi pot separa trupul de suflet. Uneori dansez când mă simt singură, tristă sau când nu-mi găsesc cuvintele, dar de cele mai multe ori dansez pentru a mă simţi completă. Prin dans poţi exprima multe emoţii, precum tristeţe, nebunie, bucurie, teamă, speranţă, dar adeseori, fară să-ţi dai seama, le regăseşti pe toate în sufletul tău în momentul dansului. Pentru mine, dansul este pur şi simplu cel mai bun prieten, deoarece m-a ajutat să mă descopăr, mi-a dat încredere în mine, mi-a fost alături în cele mai grele momente, m-a învăţat să creez vise, m-a format ca om!

16


Oana Alexandra Zara, X C

17


Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat Care este cel mai amuzant moment petrecut la o istoria/ lb. română/ matematica ? olimpiadă?

Bogdan Petrescu IX E

Istoria este mama tuturor ştiinţelor. Cum ar fi fost lumea de azi dacă ea nu ne amintea de marii gânditori şi creatori antici (Aristotel, Sofocle, Homer, Pitagora, Aristofan, Herodot etc.)? Ce fapte de eroism şi amintiri ale minunilor unor vremuri de mult apuse ne-ar inspira astăzi, ne-ar purta spre culmi înalte şi ar da naştere viselor? CINE am fi? Istoria este conştiinţa fiecărui om, care se regăseşte în sufletul nostru şi este acel lucru care ne aminteşte ce am fost, ce suntem şi ce putem fi. Astfel, fără istorie, ne-am pierde conştiinţa şi am deveni simple entităţi pribegind prin lume.

Pot spune că nu am remarcat asemenea momente, fiindcă în dimineaţa olimpiadei încerc să îmi fac o imagine a ceea ce am studiat şi să intru într-o stare care îmi permite să mă concentrez la ceea ce am de făcut, pentru a evita lucruri ce mi-ar distrage atenţia.

Viaţa fără matematică - după-amieze mai libere şi note mai mari! - ar spune unii. Dar, în fond, matematica e esenţa a tot ce ne înconjoară. Nu se pune problema ca matematica să nu fi existat, pentru că ea a fost dintotdeauna. Fizica, chimia, informatica, arhitectura... toate derivă din matematică. Fără ea, lumea din jurul nostru ar fi cu totul diferită.

Hm... La ONM Constanţa, când am ajuns, ne-am hotărât să facem o plimbare pe dig. Erau valuri foarte mari, dar ne-am dus până în capăt... că doar ce se poate întâmpla? Dar acolo ne-a întâmpinat un val care m-a umplut de apă de la brâu în jos. Urma să merg la festivitatea de deschidere, erau singurii mei papuci… La momentul respectiv, a fost amuzant.

Grea întrebare! E greu de spus ce ar fi fost dacă nu ar fi existat limba română. Încep prin a spune că literatura nu ar fi fost la fel de bogată cum este astazi, nu cred ca „Luceafărul” scris într-o altă limbă are acelaşi farmec ca în română, sau că povestirile lui Creangă ar avea aceeaşi notă comică şi pitorească. De asemenea, dacă nu ar fi existat limba română, o parte importantă din ceea ce ne defineşte ca popor ar fi fost ştirbită.

Ei bine, până acum nu pot spune că am trăit un moment cu adevărat amuzant la o olimpiadă, pentru că de fiecare dată sunt mult prea îngrijorată de ceea ce urmează să scriu. Dar pot spune că cel mai amuzant moment pe care l-am trăit a fost anul acesta la Olimpiada de limba română, faza judeţeană. Sâmbăta în care s-a ţinut olimpiada a fost una superbă, ningând cu cei mai dolofani fulgi de zăpadă pe care i-am văzut până acum. Ningea atât de tare, încât nu puteam să ţin ochii deschişi şi să nu îmi între fulgii de nea în ochi. Olimpiada s-a ţinut la Şcoala nr. 25 din Răcădău, şi până acolo a trebuit să merg pe jos, deoarece autobuzele nu veneau decât din 30 în 30 de minute, ceea ce însemna că întârziam. Momentul în care am intrat în sala în care am fost repartizată a fost cu adevărat memorabil: arătam ca un om de zapadă cu doua picioruşe subţiri ca două mături. Elevii din sală erau cu adevărat surprinşi de apariţia mea acolo, iar expresiile lor… nu le pot descrie în cuvinte!

Andrei Dumitriu XII A

Ioana Chiva XF

18


Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist. Ce ai alege? De ce?

Tatăl meu este persoana care m-a inspirat în ceea ce fac şi m-a susţinut în tot ceea ce am facut. Cresc într-o vreme în care oamenilor le este frică să spună ceea ce gândesc şi să acţioneze, o lume în care oamenii uită de ceea ce reprezintă. El m-a învăţat să nu renunţ la a-mi aminti întotdeauna cine sunt şi să nu abdic de la ideile mele, lăsându-mă amestecat în marea masă a celor cuprinşi de ignoranţă.

Artistul, pentru că, dintre toţi, el are cel mai important şi complex rol: acela de a prelua chipul şi comportamentul personalităţilor şi înfăţişarea faptelor acestora pentru a ajuta oamenii să înveţe din greşelile şi reuşitele personajelor pe care le „joacă”. Jocul îi transformă pe actori în modele pentru umanitate, simboluri ale virtuţilor şi defectelor fiecăruia dintre noi; este cel ce ajută, conduce şi însoţeşte oamenii spre autocunoaştere, cel ce face lumea mai bună.

Aş alege câte puţin din fiecare... poate un pic mai mult din Nu mi-am fixat niciodată un model precis. Dar îi admir pe oamenii care se pot miliardar, nu strică niciodată. Copil, pentru a scăpa de mândri că au realizat ceva în viaţă, pe cei care muncesc din greu, dar care ştiu şi griji, savant, pentru satisfacţia de a fi descoperit ceva, să îşi trăiască viaţa din plin. artist, pentru a privi lumea cu alţi ochi.

Nu știu dacă pot spune că am un model în viață, încerc să învăţ ceva de la fiecare persoană pe care o întâlnesc. În primul rand, părinţii mei sunt principalele modele în viaţă, şi pot spune că am foarte multe de învăţat de la ei. Dar, dacă trebuie să aleg un model, aş spune că doamna profesoară Stroe este un model feminin demn de urmat. Nu vreau să las impresia că spun asta doar de complezență sau pentru că este profesoara mea de limba română, spun acest lucru pentru că este adevărat. Am norocul să îmi fie profesoară, deci pot să o cunosc mai bine. De ce mi-am ales-o pe dumneaei ca model? Simplu. Din punctul meu de vedere, dumneaei reprezintă, ca să mă exprim ca la ora de limba română, tipul femeii de success. Este o femeie care impune respect prin simpla prezență, este o expresie a ceea ce înseamnă femininitatea, dar în același timp este realizată profesional și ne dovedește la fiecare oră ce înseamnă să fii cu adevărat un bun profesor. Mi-aș dori să ajung într-o zi ca dumneaei.

Cu siguranță aș alege copil. Un copil este simplu, pur, nu cunoaște durerea si se bucură din cele mai mici și mai simple gesturi. Un copil este sincer, iar atunci când este cu adevărat fericit, sclipirea din ochii lui este molipsitoare. Toți copiii sunt frumoși, toți copiii sunt o binecuvântare și expresie a dragostei sincere. Ei ne reamintesc că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă, fiecare moment. Carpe diem!

19


Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat Care este cel mai amuzant moment petrecut la o istoria/ lb. română/ matematica ? olimpiadă?

Miruna Buta IX E

Alexandra Roman VIII

Ne-am afirmat, ne-am construit o țară pe care o fructificăm printr-o limbă vorbită, româna, în lipsa căreia teritoriul României s-ar mistui la flacăra a zeci și sute de alte graiuri. Fără română nu am exista. .

Contrar aşteptărilor, de fiecare dată m-am distrat la olimpiadă. Cel mai amuzant moment s-a petrecut la Suceava, în timp ce vizitam Cetatea de Scaun. Unul dintre băieţii din grup s-a urcat Fără limba română, calea prin care îmi pe colina din apropiere, şi-a confecţionat pe loc o coroană, s-a exprim sentimentele, emoţiile şi autoproclamat „Domn al Moldovei”, ţinând şi un „discurs” pe nemulţumirile ar fi de negăsit. măsură. A intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai scurtă perioadă de domnie, aproximativ cinci minute, moment de glorie, până când ghidul grupului l-a silit să „abdice”:).

Paul Gheorghe XA Campion naţional la Ashihara karate, calificat la Campionatul Mondial

20

Aș putea spune că mai mult decât comic am resimțit un moment tragic la olimpiada județeană de română din anul 2011, când mama mea s-a asigurat că voi avea un instrument de scris de calitate superioară, care avea însă pasta neagră, groasă, ce s-a întins imediat pe foaia de lucru. În primă instanță, m-am înfuriat. Însă mam resemnat, împrumutând un pix de la o altă persoană, cu speranța că va rezista pe toată durata scrisului.

Dacă nu ar fi existat Ashihara Karate şi mai ales clubul Happy Fighters, unde mă antrenez, eu aş fi fost cu totul altfel. Deoarece nu ne învaţă să ne batem pur şi simplu, ci ne învaţă să fim oameni, şi nu orice fel de oameni, ci oameni adevăraţi. Oameni cu şcoală care gândesc tot ce fac. Dacă nu ar fi existat Ashihara Karate, probabil acum aş fi fost undeva la colţul blocului, cu tot felul de persoane dubioase. Pentru mine, Ashihara Karate e un mod de viaţă.

Cel mai amuzant moment a fost drumul spre ultima competiţie. Trebuia să ajungem la Forex la ora 9, când începea competiţia. Vorbisem cu un coleg, care tocmai împlinise 18 ani să ne ia cu maşina. Ce maşină? O Dacia veche, pot să zic că e old school. Şoferul a botezat-o Jon, prin numărul de înmatriculare pe care i l-a pus. Ne-am mai întâlnit cu încă doi colegi şi cu prietena mea şi ne-am suit în maşină pe la ora 8.40, după ce şoferul s-a chinuit să deschidă uşa. După ce ne-am îmbarcat toţi, şoferul a încercat să pornească maşina. Jon parcă tuşea, în loc să toarcă de plăcere. Nu voia să pornească. Deja eram în întârziere. Am început să ne rugăm de el să pornească: hai Jonica, porneşte, te rog frumos, hai motanee, porneşte! După câteva minute, Jon tot nu voia să pornească. Şoferul s-a enervat şi s-a gândit să îl pornească din fire. A scos nişte fire de sub volan şi a pornit. Am început să râdem în hohote, zicând că maşina asta nu poate fi furată nici dacă ai cheia potrivită. După ce am plecat, am încercat să mergem repede spre sală, dar Jon era exact ca un motan leneş, nu mergea repede deloc; mai adormea din când în când, adică i se mai oprea motorul, dar şoferul reuşea să o repornească repede. Am început să îl luăm pe şofer peste picior, spunându-i că are o maşină spectaculoasă, cu mulţi hamsteri putere sub capotă şi ecrane în tetiere. În sfârşit, am ajuns şi la Forex, cu câteva minute întârziere, dar nu a fost nicio problemă, deoarece organizatorii au întârziat cam o oră şi jumătate cu începerea competiţiei. L-am lăsat pe Jon în parcarea de la Plus-ul de lângă sală, să doarmă până la sfârşitul competiţiei, când ne-am întors din nou la el şi ne-am distrat la fel de bine.


Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist. Ce ai alege? De ce?

Până în prezent, nu am încetat să admir modul de gândire al marelui poet Consider că alegerea optimă este copilul. Copilul înfruntă român, Mihai Eminescu, prin modul în care el şi-a împlinit visele și dorințele problemele cu detaşare, uitând de la un moment la altul ce prin scris. i-a fost dat să trăiască.

“O, biet actor O, biet artist Rolurile mor Viaţa e un teatru trist.” Conform versurilor lui Adrian Păunescu, „artist” înseamnă Nu am un model anume. Încerc să asimilez ceea ce mi se pare deosebit la o un complex de sentimente, calităţi, frustrări, împliniri, persoană. Deşi sunt încă la început de drum, încerc să-mi creez propriul stil, dezamăgiri. Artistul este o fiinţă completă, care râde şi unic, fără să tind spre a fi o altă persoană. plânge, iubeşte şi urăşte în acelaşi timp. E capabil să-şi construiască propriul univers, în care poate trăi liniştit, fără ca judecata celorlalţi să-l poată răni…, iar „eu mă simt în lumea mea/ nemuritor şi rece”… Pentru mine, poezia şi baletul reprezintă acel univers, lumea mea, în care devin EU cu adevărat.

Nu cred că am un model în viaţă, încerc să îmi creez propriul model, pentru că noi încercăm să devenim din ce în ce mai buni, iar dacă ne creăm un model, la un moment dat îl ajungem, iar atunci trebuie să ne facem altul, sau nu îl ajungem niciodată şi putem să fim dezamăgiţi. Pot spune, totuşi, că mi-ar Aş alege să fiu un copil.Un copilaş care se joacă toată ziua plăcea să o urmez pe fosta mea antrenoare, care a fost pentru mine ca o a doua cu maşinuţe şi construieşte clădiri din LEGO, care nu are mamă. A fost aproape de mine de când aveam 5 ani până pe la 12. Era o femeie nicio grijă, decât cum să se mai joace. foarte inteligentă, care ştia exact ce voia de la viaţă şi care avea un hobby minunat, Ashihara Karate, pe care mi l-a transmis şi mie. Spun “fosta antrenoare”, pentru că a plecat în Suedia cu cel care i-a devenit soţ. Am fost multă vreme supărat pe el, pentru că a luat-o de lângă mine şi de lângă ceilalţi colegi...

21


Cerinţe tehnice:

Observaţii:

fontul folosit trebuie să fie Times New Roman

dimensiunea fontului de 12

textele trebuie să fie scrise cu diacritice

Adresa redacției: puls_ziar@yahoo.com Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)

Comitetul de redacţie:  Octavian Movilianu, X A - redactor șef 

Alexandru Șolot IX A - redactor

22

materialele scrise trebuie să fie trimise în .doc sau .docx (Word)

ataşaţi şi câteva poze care să vă ilustreze materialele

precizați numele (cu diacritice) și clasa

Profesori coordonatori:  Prof. Ștefania Ciobanu 

Prof. Sorina Hanceariuc

Puls_2011_03  

În acest număr: Interviuri Împotrivă Mass-media mai urmăreşte informarea oamenilor sau acum doar încearcă să ne șocheze? 8 Martie a fost o z...

Advertisement