__MAIN_TEXT__
feature-image

Page 1

ARHEOLOGIA ŞI MODIFICĂRILE DE MEDIU de conf. dr. Alexandru Diaconescu Arheologia se ocupă îndeobşte cu artefactele şi structurile durate de om, dar în ultima vreme a început să ia tot mai mult în consideraŃie şi aspectele legate de mediul în care şi-a desfăşurat activitatea o anumită comunitate antropică. Prin urmare tot mai frecvent sunt recoltate pe şantierele arheologice probe de sol, se organizează flotaŃii pentru depistarea seminŃelor de plante şi alte resturi organice, se fac studii detaliate de polen. Nici cercetările osteologice nu lipsesc, căci chestiunile legate de alimentaŃie şi de paleofaună sunt în egală măsură demne de tot interesul. Utilitatea unor astfel de cercetări a fost dovedită în cadrul şantierului internaŃional de la Apulum, Alba Iulia. O echipă anglo-germano-română, cuprinzând peste 20 de specialişti şi numeroşi studenŃi (între 40 şi 60 în fiecare an), condusă de semnatarul acestor rânduri, împreună cu dr. Ian Haynes de la University of London (azi profesor la Newcastle upon Tyne) şi dr. Alfred Schäfer, de la Humboldt Universität zu Berlin (azi muzeograf la Köln), a efectuat între 1998 şi 2003 cercetări arheologice în sanctuarul zeului vinului, Liber Pater1. Pe cale arheologică s-a putut stabili că aici se desfăşurau activităŃi religioase şi profane complexe: banchete rituale, inclusiv cu măşti, se fabricau vase ceramice folosite în ritual, se prelucrau oasele şi pieile animalelor sacrificate (care reveneau de drept sanctuarului) şi mai ales se storcea şi se învechea vinul, care era depus pentru aceasta la început în mari vase ceramice (dolia) şi după maturare era tras în amfore şi pus la învechit. Analizele de polen şi seminŃe fosilizate din grădina interioară a sanctuarului au demonstrat printre altele că aici fuseseră plantate mai multe fire de viŃă de vie, întregul calendar, de la evoluŃia sezonieră a plantei şi coacerea strugurilor, ca şi toate etapele preparării vinului având un caracter sacru, lucru confirmat şi de ştirile literare. Resturile ofrandelor erau depuse în gropi rituale şi numeroasele oase descoperite aici au dat informaŃii nu numai despre paleofauna din regiune ci şi în legătură cu sacrificiile efectuate aici. Astfel pe lângă miei şi iezi, în sanctuar se consuma multă carne de purcel sub un an, considerat de cei vechi o delicatese2. Surprinzătoare este şi scarificarea câinilor, care trimite la ritualurile întunecatei Hecate, stăpână a lumii subpământene. Pe de altă parte, cercetările întreprinse de noi împreună cu Valerian BărbuŃă de la Univ. 1 Decembrie din Alba Iulia, au permis recostituirea peisajului antic şi a evoluŃiei lui până în ziua de azi. Cu ajutorul sondajelor făcute cu foreza am stabilit că regimul hidrografic antic era total diferit de cel din ziua de azi. El s-a menŃinut în mare până puŃin înainte de 1700, când au avut loc în zonă primele inundaŃii catastrofale3. Ele au fost cauzate de defrişările masive din secolele XIV-XVI, dar corespund şi unui minim al temperaturilor medii anuale, dublate de un maxim al precipitaŃiilor, care caraterizează "cea de a doua microglaciaŃiune" din actuala eră interglaciară (Holocen). În jurul anului 1.700 p.Chr. modificările nu au fost numai de peisaj ci şi în societatea umană (cu secolul al XVIII-lea debutează efectiv lumea modernă).

1

Un prim raport a apărut în anul 2001: Al. Diaconescu, I. Haynes, A. Schäfer, The Apulum Project. Summary report of the 1998 and 1999 seasons, în The Impact of Rome on Settlement in the Northwestern and Danube Provinces (St. Altekamp, A. Schäfer ed.) BAR Int.Ser. 921, Oxford 2001, p. 115-128. Monografia completă a sitului este pregătită pentru publicare şi va apare în colecŃia de suplimente a lui Journal of Roman Archaeology. 2 În antichitatea clasică porcii erau sacrificaŃi pe la vârsta de 3 ani când atingeau greutatea optimă, căci numai cu jir şi ceva resturi, dar fără porumb şi cartofi, porcul se îngrăşa greu, chiar dacă era castrat. 3 Spre exemplu pe o hartă datată 1695 râul Ampoi se varsă în Mureş la vest de actualul cartier Partoş (el constituia în antichitate limita vestică a orşului roman). Numai 15 ani mai târziu, pe o hartă de la 1710, el se varsă aproximativ în acelaşi loc ca astăzi, adică la circa 6 km în amonte de vechea gură (pe traseul anterior a rămas un braŃ secundat, amenajat imediat de autorităŃile austriece drept canal de dejecŃie. Cf. o scurtă prezentare, cu reproducerea celor două hărŃi la Al. Diaconescu, I. Piso, Apulum, în La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain, Cluj Napoca, 1993, p. 67-83


Atingem astfel principala problemă a expunerii de faŃă: care este legătura dintre marile transformări în istoria omenirii şi modificarea factorilor de mediu, în urma schimbărilor climatice? Anticipând cele ce vor fi prezentate mai jos, iată un grafic al temperaturilor medii anuale la sfârşitul Pleistocenului şi în Holocen, coroborate cu evenimente istorice importante. Principala sursă de clacul au fost gheŃarii Groenlandei şi cei din Alpi. În cazul nostru informaŃii suplimentare, dar numai pentru ultimii 3.000 de ani, pot fi obŃinute şi de la gheŃarul din peştera Scărişoara.

Ultima eră glaciară s-a încheiat pe la 12.500 a.Chr., când clima a cunoscut o încălzire considerabilă. Curând temperaturile medii anuale au scăzut cu ceva, menŃinându-se la un nivel mediu până pe la 10.500, când intervine o răcire bruscă, cunoscută sub numele de "mica glaciaŃiune", care a Ńinut până către 9.750 a.Chr. Afost criza care a declanşat "revoluŃia agricolă" în Orientul Apropiat. Încălzirea a fost la fel de bruscă şi ea a continuat treptat până pe la 7.500 a.Chr., când temperaturile medii anuale au depăşit cu câteva grade bune cotele actuale. Timp de 8 milenii, de pe la 7.000 a.Chr. şi până la 1.000 p.Chr., temperaturile s-au menŃinut ridicate, cu câteva excepŃii ("catastrofe ecologice"), care vor fi discutate mai jos. Aşa a fost răcirea bruscă de la 6.200 a.Chr., sau răcirile treptate de la sfârşitul republicii romane sau din Evul Mediu, cu un minim în sec. VIII p.Chr.. Ultimul mileniu a cunoscut o răcire treptată, de pe la 1.200 şi până la 1.700, când s-au atins cote la fel de scăzute ca la 6.200


a.Chr.. Cea de a doua "mică glaciaŃiune" a fost urmată de prima "revoluŃie industrială", începută pe la 1.800. În ultimele trei secole clima s-a încălzit continuu, dar chestiunea direcŃiei în care ea se îndreaptă depăşeşte cadrele expunerii de faŃă

Fiecare puseu de încălzire a vremii, după o răcire treptată sau bruscă a fost urmată de topirea gheŃarilor de la poli, ceea ce a dus la creşterea nivelului mărilor şi oceanelor. Astfel s-au înregistrat mai multe "diluvii" în Holocen, primul cu ocazia încălzirii de la 12.500 a.Chr., al doilea diluviu după încălzirea de la 9.750 a.Chr., iar al treilea după încălzirea de pe la 6.100 p.Chr..

Dacă comparăm aspectul Ńărmurilor din Indochina sau Marea Britanie din perioada ultimei glaciaŃiuni cu cele de azi, avem măsura schimbărilor profunde care au avut loc în ultimii 15.000 de ani. De ce să credem că alte schimbări nu vor mai urma, sau că nu vor mai dispare insule şi că oraşele de coastă pot fi ferite de problemele viitoare?


Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor a continuat şi în mileniile mai recente, fiind înregistrată în numeroase situri arheologice. Spre exemplu aşezarea de la Feddersen Wierde, care a fost fondată pe malul Mării Nordului pe la anul 50 a.Chr.. Ea a funcŃionat până către anul 500 p.Chr., iar nivelul său de călcare a fost ridicat cu mai bine de 4 m în această perioadă, din cauza creşterii nivelului mării4. Umpluturile au fost făcute cu un fel de chirpic, conŃinând bălegar, paie şi tot felul de resturi menajere, bogate în material arheologic (mai ales ceramică), ceea ce facilitează datările precise. Astfel s-a putut stabili că pe la mijlocul secolului II p.Chr. nivelul a fost ridicat cu circa 1 m, pentru ca pe la sfârşitul aceluiaşi secol nivelul să fie ridicat până la o cotă de 1,75-2,25 m faŃă de nivelul iniŃial. Pe la mijlocul secolului III se constată o creştere accentuată a nivelului de călcare către 2,75 şi aşa mai departe. Graficul creşterii nivelului de călcare a aşezării de la Feddersen Wierde (atenŃie, punctul 0 este cu 50 cm mai sus de primul nivel de călcare)

Şi pentru teritoriul României există câteva studii în această direcŃie, cum ar fi cele întreprinse în nord-vest, de tineri cercetători din Satu Mare (cu sprijin suedez). Analizele de polen şi datările cu radiocarbon efectuate asupra unor sedimente din două lacuri vulcanice, Steregoiu şi Preluca łiganului, din MunŃii Gutâiului, au deschis calea cunoaşterii în detaliu a evoluŃiei vegetaŃiei din Holocen5. La sârşitul ultimei glaciaŃiuni predominau coniferele, bradul şi pinul, iar dintre foioase era prezent doar mesteacănul. Abea pe la 9.250 a.Chr. aceste păduri au fost înlocuite cu cele de ulm şi tei, brazii şi pinii devenind sporadici. Pe la 8.750 a.Chr. încălzirea climei este clar sesizabilă, căci dominant devine stejarul, teiul şi frasinul, iar după 8.200 a.Chr. se răspândeşte şi alunul. Între 7.300 a.Chr. şi 3.750 a.Chr. pădurea devine mai densă şi se extinde, dominând alunul, urmat de ulm, stejar, tei, frasin şi pin. Deja pe la 5.900 apar urme de cărbune care s-ar putea datora unor incendii produse de primii agricultori din zonă (data coincide aproximativ cu începuturile neolitizării la noi). Pe la 3750 a.Chr. îsi face apariŃia în MunŃii Gutâiului şi carpenul. Către 3.200 a.Chr. se stabileşte în regiune şi fagul, care se răspândeşte după 2.800 a.Chr., probabil în legătură cu un climat mai umed, deşi nici activitatea umană nu trebuie exclusă, căci la circa 3750 a.Chr. apar iarăşi urme de cărbune. Începând cu circa 2.000 a.Chr. şi până în prezent specia dominantă aici este fagul. Activitatea umană a fost în general slabă în regiune, dar periodic apar 4

W. Haarnagel, Die Grabungen Feddersen Wierde, Wiessbachen 1979. A. Feurdean, C. Astaloş, The impact of human activities in the Gutâiului Mountains, Romania, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Geologia, 2005, 50 (1-2), p. 63 – 72. cf. L. Björkman, A. Feurdean, B. Wohlfarth, Late-Glacial and Holocene forest dynamics at Steregoiu in the Gutaiului Mountains, Northwest Romania, în Review of Palaeobotany and Palynology 124 (2003) 79-111; A. Feurdean, Holocene forest dynamics in northwestern Romania, în The Holocene 15,3 (2005) p. 435-446. 5


urme de cărbune la 1.300 a.Chr. (epoca târzie a bronzului, foarte bine documentată în întreaga Transilvanie), 700 a.Chr. (prima vârstă a fierului), 500 p.Chr. (perioada dominaŃiei gepidice), 1.000 p.Chr. (expansiune demografică generală în Europa). Mai ales de la 1.700 p.Chr. şi până în prezent expansiunea păşunilor ca efect al defrişărilor, indică o mai susŃinută activitate antropică. Ea este sesizabilă prin diminuarea speciilor de pădure, ulm, tei, frasin şi alun, concomitent cu creşterea ponderii pinilor şi arinilor, precum şi a ierburilor, zonele defrişate prin foc fiind probabil folosite ca păşuni. Urmele activităŃilor agricole desfăşurate la poalele munŃilor, în łara Oaşului, începând cu circa 500 p.Chr., dar masiv numai după 1.700 p.Chr., sunt reprezentate de particulele de polen de secară şi orz.

Stejar,Tei,Frasin,

Ulm,

Brad,

Alun, datare, Vârstă, Adâncimea, Particule

Diagram showing micro-charcoal concentrations and taxa percentages in the sequence C14selected tree pollen sondajului de cărbune from Steregoiu. The diagram is presented on linear depth scale and calibrated years are shown on non-linear timescale. The radiocarbon dates are also given to the left side of the calibrated timescale.

Diagrama particulelor de cărbune şi polen din sedimentele lacului Steregoiu. Anii sunt redaŃi în sistemul BP = Before Present (adică înainte de 2005, când a apărut articolul). După Feurdean, Astaloş, 2005, Fig. 4.


MICA GLACIAłIUNE (10.500 - 9.750 a.Chr.) pare să fi fost produsă de modificarea curenŃilor oceanici, în principal din nordul Atlanticului (Golf Stream, care aduce apă caldă din Golful Mexic în nord-vestul Europei). Apa s-a răcit puternic din cauza topirii gheŃarilor din zona Arcticii, topire determinată la rândul său de încălzirea bruscă de după 12.500 a.Chr. Încălzirea generală a produs de asemenea precipitaŃii sporite, apa dulce rezultată din ploi şi din topirea gheŃarilor - determinând totodată scăderea salinităŃii apelor oceanice, ceea ce a contribuit de asemenea la bulversarea curenŃilor. Această răcire bruscă a jucat un rol determinant în istoria umanităŃii. Cercetările recent efectuate de o echipă britanică în nordul Siriei, la Abu Hureira, pe Eufrat6, au demonstrat că pasul decisiv în "revoluŃia agricolă" a fost efectuat din cauza constrângerilor determinate de modificarea drastică a condiŃiilor de mediu. Comunitatea ştiinŃifică era deja de acord că pasul decisiv pentru cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor a fost făcut în Orientul Apropiat, mai precis în zona cunoscută sub numele de "Semiluna Fertilă". Pe versanŃii sudici ai munŃilor Taurus şi Antitaurus (în sudul Anatoliei şi Armeniei), ca şi pe versanŃii sud-estici ai munŃilor Zagros şi deasemenea pe malul Mării Mediterane, străjuit de munŃii Liban şi Antiliban, precum şi în valea Iordanului, precipitaŃiile abundente şi clima caldă au făcut să crească în mod natural grâul amidonier şi alacul, care vor fi primele plante cultivate. Această zonă este delimitată de izohieta de 200 mm precipitaŃii medii anuale, dincolo de care începe zona semideşertului şi a deşerturilor Hamad şi Nefud.

ALAC

IZOHIETA DE 200 MM PRECIPITAłII MEDII ANUALE

SEMILUNA FERTILĂ GRÂUL AMIDONIER DEŞERT

În epoca mezolitică s-a dezvoltat mai ales pe coasta mediterraniană cultura natufiană, caracterizată printr-un număr mare de aşezări, care au populat efectiv toată partea vestică a "Semilunei Fertile". Locuitorii ei practicau vânătoarea muflonilor, gazelelor şi 6

A.M. Moore, G.C. Hillman, A.J. Legge, Village on the Euphrates. From foraging to farming at Abu Hureyra, Oxford 2000.


onagrilor, precum şi a numeroase specii de păsări şi se ocupau cu recoltarea sistematică a ierburilor care creşteau din belşug. Analogii etnografice arată că unele comunităŃi aflate în stadiul mesolitic se ocupau şi cu îngrijirea parŃială a plantelor, cum ar fi săparea unor şanŃuri de drenaj pe câmpuri. Dar, cultivare înseamnă prepararea solului şi însămânŃarea lui cu grăunŃe selectate, ceea ce duce rapid la ameliorarea soiului şi la apariŃia altora noi. Dovezi arheologice ale practicării agriculturii sunt descoperirea unor săpăligi sau plantatoare, a seminŃelor selectate (de obicei carbonizate), mai ales în zonele unde planta respectivă nu creşte în mod natural, sau prezenŃa printre urmele de polen a buruienilor, care sunt întotdeauna asociate cu solulrile cultivate. În cazul ovi-caprinelor şi al vitelor dovada domesticirii este apariŃia printre resturile osteologice a unor indivizi cu talie mai mică, dar mai robuşti (mai "cărnoşi"), dovadă că omul a intervenit în selecŃia naturală, creind animale mai puŃin agile, dar mai productive. Cercetări de ultimă oră din sudul Anatoliei, la Gobelki Tepe7 şi Novali Cori8, au demonstrat că încă din stadiul mezolitic comunităŃile umane s-au sedentarizat, s-au structurat mai bine, apărând aici chiar sanctuare (mai bine zis adevărate temple), cu statui monumentale de oameni şi de animale totemice. Mai vechile cercetări ale lui Jaques Couvin în nordul Siriei, la Mureybet, arătaseră deja că în stadiul mezolitic oamenii aveau noŃiunea cultivării plantelor, care a dus la dezvoltarea cultului fertilităŃii şi la apariŃia statuetelor înfăŃişând "zeiŃe mame". Ce i-a determinat pe oameni să treacă totuşi la cultivarea repetată şi sistematică a plantelor? Echipa de cercetători de la Abu Hureira a întreprins un studiu complex, care a permis reconstituirea condiŃiilor de mediu din perioada respectivă şi care până la urmă a furnizat răspunsul la această întrebare. EvoluŃia vegetaŃiei în funcŃie de schimbările climatice a fost reconstituită după urmele de polen din mai multe situri arheologice aflate în zone climatice diferite (Abu Hureira, Huleh, Ghab, Zeribar, Mirabad). Curba generală a temperaturilor era cunoscută, dar nu se ştia exct ce impact au avut modificările de climă din Alpi şi Goenlanda asupra Orientului Apropiat. EvoluŃia temperaturilor în perioada care ne interesează este următoarea:

7 Săpături turco germane conduse de prof. Klaus Schmit, începînd cu 1994. Vezi S. Scham, The World's First Temple, în Archaeology Magazine, 61/6, 2008. 8

Săpături începute în 1993 de Istitutului Arheologic German din Istanbul, conduse de prof. H. Hauptmann de la Heidelberg. Cf. Hauptmann, H. Nevalı Çori: Architektur în Anatolica 15, 1988, p. 99-110 şi în general Die ältesten Monumente der Menschheit. Vor 12.000 Jahren in Anatolien, Begleitbuch zur Ausstellung im Badischen Landesmuseum vom 20. Januar bis zum 17. Juni 2007 (Badisches Landesmuseum Karlsruhe, ed.), Stuttgart 2007 (disponibilă şi pe CD).


În urma încălzirii climei de la sfârşitul Pleistocenului vegetaŃia a cunoscut o expansiune semnificativă în cadrul "Semilunei Fertile". Pădurile de conifere mediterraniene (pini şi cedri) s-au întins spre est până în dreptul lacului Van din Armenia. Zona era înconjurată de o savană cu ierburi bogate şi apoi de silvostepă (la Abu Hureira) şi apoi de stepă, care avansează cu ceva dincolo de izohieta de 200 mm precipizaŃii anuale. Aceast mediu propice corespunde stadiului mezolitic de dezvoltare al aşezărilor din zonă.

EXPANSIUNEA VEGETAłIEI PE LA 11 000 a.Chr.

EXPANSIUNEA VEGERAłIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.

În schimb răcirea bruscă a climei a dus la un adevătat dezastru ecologic. Silvostepa se retrage pe coasta Mediterranei, la Huleh şi Ghab se înregistrează o vegetaŃie de stepă, iar Abu Hureira ajunge în zona semideşertică.

EXPANSIUNEAVEGETAłIA VEGETAłIEI PE LA 000 a.Chr.a.Chr. MICA GLACIAłIUNE. PE LA 109 500-9750

EXPANSIUNEA VEGERAłIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.


SituaŃia comunităŃilor umane din ceea ce fusese cândva "Semiluna Fertilă" devenise dramatică. PopulaŃia s-a înmulŃit, presiunea demografică era mare, astfel încât comunităŃile umane din zonă nu au putut alege calea facilă a migraŃiei spre litoralul mai primitor. Cum aveau deja noŃiunile de creşterea şi îngrijirea plantelor, ele s-au văzut silite să le aplice în mod constant. Astfel, apariŃia agriculturii, care avea să revoluŃioneze societatea umană, a fost un răspuns la presiunea factorilor nefavorabili de mediu. Nu întâmplător, când după circa nouă milenii climatul s-a deteriorat în nordul Europei (v. mai jos) răspunsul comunităŃilor de aici a fost "revoluŃia industrială". De pe la 9.500 a.Chr. condiŃiile de viaŃă au devenit din nou favorabile. Se inaugurează astfel o perioadă caldă şi umedă, care va favoriza răspândirea agriculturii, urmată de sporul demografic şi de o dezvoltare fără precedent a aşezărilor umane. După 9.500 a.Chr. la Abu Hureira revine vegetaŃia de stepă, ceea ce a favorizat dezvoltarea unei aşezări de circa 8 ha, una din cele mai mari pe acea vreme.

EXPANSIUNEA EXPANSIUNEA VEGETAłIEI VEGETAłIEI ÎNTRE PEPE LA 9.500 9 000 ŞI 6.000 a.Chr. a.Chr. MICA GLACIAłIUNE. VEGETAłIA LA 8 500 a.Chr.

EXPANSIUNEA VEGERAłIEI ÎNTRE 13 000 ŞI 11 000 a.Chr.

După catastrofa ecologică de pe la circa 6.200 a.Chr. (v. mai jos), temperaturile ridicate vor reveni, dar schimbarea curenŃilor de aer a adus de această dată o uscare treptată, sesizabilă clar abia pe la 4.500 a.Chr.. În orice caz, imediat după 6.000 a.Chr., aşezarea de la Abu Hureira a atins 16 ha, fiind una din cele mai mari din epocă. Abia acum dispare complet vânătoarea, fiind deja domesticite ovi-caprinele, vitele şi porcul. Încă din epoca anterioară se generalizase în locul grădinăritului primitiv, cultivarea sistematică a cerealelor şi a legumelor.


CATASTROFA ECOLOGICĂ de pe la 6.200 a.Chr. a fost marcată de o răcire bruscă şi de scurtă durată a vremii, produsă în ultimă instanŃă iarăşi de o topire a gheŃarilor, care va fi afectat circulaŃia curenŃilor oceanici din Atlanticul de nord. Răcirea a fost dramatică, iarna temperaturile medii scăzând cu nu mai puŃin de 4 grade Celsius, după cum o arată studiile privind polenul din nord-estul Greciei, de la Tenaghi Philippon9. Echipa care efectuat cercetările aici este de părere că circulaŃia atmosferică a fost afectată de curenŃi dinspre Siberia, ceea ce a facilitat prelungirea anotimpului rece.

EVOLUTIA VEGETATIEI IN SAHARA Pe moment modificările climatice au determinat şi o schimbarea ecosistemului saharian. Clima mai rece şi mai umedă de data aceasta a detreminat acoperirea Saharei cu o vegetaŃie de stepă şi savană.Treptat clima, redevenită caldă, a continuat să fie tot mai uscată. Punctul critic a fost atins pe la 4.500 a.Chr., când începe deşertificarea Saharei. În cursul mileniului V a.Chr. se constată treptata populare a văii Nilului cu triburi venite dinspre Sahara. Siturile arheologice de la Merimde şi Fayoum ilustrează o cultură neolitică bine individualizată şi matură, a cărei arie de formare trebuie căutată în zona Saharei. Necropolaa tipică pentru neoliticul mijlociu egiptean, cea de la El-Badari, care începe pe la 4.500 a.Chr., numără nu mai puŃin de 1.000 de morminte şi ilustrează sporul demografic, datorat imigraŃiei dinspre Sahara şi care la rândul său va determina dezvoltarea accentuată a văii inferioare a Nilului. 9

J. Pross et collab., Massive perturbation in terrestrial ecosystems of the Eastern Mediterranean region associated with the 8.2 kyr B.P. climatic event, Geology 37, 2009, 887-890.


Pe la 3.000 a.Chr. Libia învecinată nu era încă un deşert, dar în timpul Regatului Vechi (2700 2100 a. Chr.) Egiptul a devenit o fâşie îngustă de pământ, care era fertilă în măsura în care era acoperită de apele umflate ale Nilului şi care avea în capăt o zonă verde mai extinsă, delta. Înspre Sahara nu au rămas decât nişte oaze (Shiva, Baharia, Dakhla, Kharga, Farfara), asupra cărora regatul egiptean exercita o oarecare dominaŃie. TELL ETH THALATAT YARIM TEPE TEPE GAWRA NINIVEH MATARRAH TELL BRACK UMM DABAGHIJAH

CULTURA HASSUNA 6 000 – 5 000 a.Chr.

CULTURA SAMARRA 5 500 - 4 500

SAMARRA TELL ES SAWAN BAGHOUZ TELL MADHUR TELL ABADA CHOGA MAMI

IZOHIETA DE 200 MM PRECIPITAłII ANUALE

MESOPOTAMIA

la sud de care începe zona deşertică. În cursul milenuului 5 precipitaŃiile în vestul Asiei au scăzut cu mai bine de 40%. În aceste condiŃii agricultura primitivă s-a dovedit tot mai puŃin eficientă. Ca şi în cazul Egiptului pe la 4500 s-a atins stadiul critic în care comunităŃile aparŃinând culturii Obeid, împinse de secetă, au populat brusc Mesopotamia centrală şi de sud, unde agricultura se făcea pe bază de irigaŃii. Sistemul era cunoscut încă din timpul culturii Samarra, iar în aşezarea de la Choga Mami (aparŃinând acestei culturi) s-au descoperit chiar urme ale unor astfel de canale, databile pe la 5.000

10

Profesorul H. Weiss de la universitatea Harvard a observat că aceiaşi catastrofă ecologică de pe la 6200, urmată de treptata încălzire a climei, a determinat migraŃia a triburilor din zona montană a nordului Mesopotamiei spre sud10. Purtătorii culturii Hassuna, din mileniul 6. a.Chr., erau grupaŃi pe pantele munŃilor Antitauruds şi Zagros. Urmaşii lor, purtătorii culturii Samarra, pe la mijlocul aceluiaşi mileniu au început să coboare spre zona de şes, fără a depăşi însă linia imaginară a izohietei de 200 mm precipitaŃii medii anuale,

CULTURA OBEID 4 500-3 500 a.Chr. IZOHIETA DE 200 MM PRECIPITAłII ANUALE

RAS EL AMMIA

NIPPUR TELL MISMAR

URUK TELL EL OBEID ERIDU UR

VECHIUL TRASEU AL COASTEI

cf. The Origins of Northern Mesopotamia Civilization. Ninevite 5 Chronology, Economy, Society, (edited by H. Weiss, E. Rova), Brepols Publishers, 2003


a.Chr.. Profesorul Weiss a remarcat că în zona înaltă de pe cursul superior al Tigrului şi Eufratului nu se poate practica irigaŃia cu canale, căci malurile sunt înalte şi abrupte, dar la câmpie cursul devine molcom şi malurile sunt joase.

Fenomenul deşertificării a fost observat recent şi pe continentul american. O zonă azi foarte aridă, cuprinzând vestul statului Texas şi partea răsăriteană a lui New Mexico (cunoscută şi sub numele de Llano Estacado) era cu 11.000 de ani în urmă o savană bogată în păşuni, străbătută de râuri şi presărată cu lacuri. Nu întâmplător indienii Clovis s-au stabilit aici. Pe la 5.500 a.Chr. climatul a început să fie tot mai uscat. Treptat lacurile şi râurile au secat, iar pânza freatică a coborât sub cota de -3 m. Locuitorii s-au văzut siliŃi să sape puŃuri adânci pentru a-şi procura apa. Bizonii au părăsit regiunea, care a devenit treptat o stepă aridă, locuită sporadic11. Acest caz ne arată încă o dată caracterul global al schimbărilor climatice. Căderea Regatului Vechi egiptean şi a Imperiului Akkadian, urmat de stingerea civilizaŃiei sumeriene, s-au petrecut concomitent, pe la 21002000 a.Chr.. Cercetările unei echipe franco-americane în nordul Syriei12 au demonstrat că aceste evenimente au fost dublate de o deteriorare severă a condiŃiilor de mediu. Aşezarea urbană de la Tell Leilan a început să aibă probleme încă de pe la 2200, când - ca urmare a unor erupŃii vulcanice - climatul a devenit brusc mai arid, iar circulaŃia atmosferică (vânturile) mai intense. Aceste concluzii au fost confirmate de analiza sedimentelor marine din Golful 13 Oman, la sud de statul akkadian . Pe baza anlizelor mineralogice şi geochimice s-a putut stabili că pe la 2025 a.Chr. (+-125 ani, datare cu radiocarbon) s-au înregistrat depuneri masive de praf eolian, provenit din aridificarea câmpiei mesopotamiene şi care au durat circa 300 de ani. La acestea se adaugă şi urme de cenuşă vulcanică. Cercetări recente asupra unei mostre de 8m adâncime din câmpia Jableh (nordvestul Siriei) au confirmat existenŃa a două momente de schimbări climatice accentuate (Accentuated Climate Changings = ACCs), ambele caracterizate prin uscarea climei14. Prima a avut loc între 2100 şi 1900 a.Chr. şi s-a caracterizat prin apariŃia unor arbuşti xerophitici şi a tufărişurilor. A doua schimbare, intervenită pe la 1100 a.Chr. şi care a durat până spre 800 a.Chr. a fost şi mai uscată, fiind caracterizată prin apariŃia unei vegetaŃii xerophile de stepă, cu un vârf pe la 900, când analizele de polen indică o vegetaŃie semideşertică. Dar aceste schimbări nu au afectat doar Mesopotamia, ci toată lumea veche.

EVOLUłIA TEMPERATURILOR MEDII ANUALE DE LA 6.200 LA 800 a.Chr.

11

v. mai pe larg K. K. Hirst, Hard Times on the Llano Estacado. Prehistoric Wells at Archaic Sites in the High Southern Plains, 2005 12 H. Weiss et collab, The Genesis and Collapse of Third Millennium North Mesopotamian Civilization, în Science, nr. 20, august 1993, p. 995 - 1004. 13 H. M. Cullen et collab., Climate change and the collapse of the Akkadian empire: Evidence from the deep sea, în Geology 28, 2000, p. 379-382. 14 D. Kaniewski et collab., Middle East coastal ecosystem response to middle-to-late Holocene abrupt climate changes, în PNAS, nr. 105, 2008, p. 13941-13946.


Prăbuşirea Imperiului Hitit, cădera Troiei, invazia "Popoarelor Mării" asupra Egiptului, urmată de stabilirea filistinilor pe coasta Canaanului, precum şi invazia dorienilor în Grecia, au fost toate determinate de marile mişcări de populaŃie din sec. XII a. Chr.. Semnalul a fost dat la sfârşitul sec. XIII de Imperiul Hitit, al cărui centru de putere era Hattuşaş în Anatolia şi a cărui cădere pe la 1200 a.Chr. a permis răspândirea tehnologiei fierului, căci secretul său fusese păstrat de hitiŃii cu multă grije. Aheii din Grecia au profitat de vidul de putere creat în Asia Mică şi pe la 1190 au cucerit Troia, placa turnantă a comerŃului internaŃional din acea vreme. Dar în scurt timp principatele aheilor au decăzut şi Grecia e asaltată de populaŃii de neam tot hellenic, venite dinspre centrul Peninsulei Balcanice. Ultima invazie a fost cea a dorienilor, care aduceau cu sine tehnologia fierului şi instaurau o perioadă întunecată în istoria Greciei, perioadă ce a durat cam patru secole şi care este cunoscută în deobşte ca "evul mediu grecesc". Curând se puseră în mişcare locuitorii insulelor din Marea Egee, grupaŃi într-o coaliŃie heteroclită, cunoscută în izvoarele egiptene drept "Popoarele Mării" şi în Biblie drept "filistini". Pe la 1175 Ramses al III-lea le respinge atacul asupra Deltei Nilului, obligându-i astfel să se aşeze pe coasta, numită de atunci încolo Palestina. Faptul că filistinii s-au pus în mişcare cu familii cu tot arată că nu avem de-a face cu simple raiduri de jaf, ci cu ample mişcări de populaŃie. Cu tot acest succes punctual Noul Regat Egiptean nu a reuşit să se menŃină în viitorul mileniu, întărind ideea decadenŃei complete a marilor civilizaŃii din mileniul 2. a.Chr..

GRANDOAREA ŞI DECADENłA IMPERIULUI ROMAN = Încălzirea şi răcirea climei la începuturile erei creştine. Istoriografia modernă începe cu lucrarea unui englez, Eduard Gibbon, intitulată The History of the Decline and Fall of the Roman Empire (London 1776-1789). Pentru prima oară după două milenii un spirit european nu mai declara că tot ce s-a întâmplat în istorie a fost "voia Domnului", ci încearca să analizeze cauzele unui proces istoric complex: creşterea şi mai ales descrşterea puterii romane. De atunci - şi până azi - istoricii caută să răspundă acestei întrebări. Alexander Demandt, Die Spätantike:Römische Geschichte von Diocletian bis Justinian (284-565 n.Chr.), München 1989, a enumerat nu mai puŃin de 400 de cauze ale căderii Imperiului Roman. Fără a avea pretenŃia deşartă de a fi rezolvat "problema problemelor", trebuie subliniat că schimbările climatice şi de mediu au creat cadrul unui amplu proces istoric, cum a fost "decăderea Imperiului Roman". Într-adevăr, maxima expansiune romană se leagă de o bruscă încălzire a climei, urmată de treptata ei răcire, până la cote ne mai întâlnite în ultimele milenii, ceea ce a dus la prăbuşirea lumii vechi.


EVOLUłIA TEMPERATURILOR ÎNTRE 1.000 ANTE ŞI 1.000 POST CHRISTUM

După cum se poate vedea pe graficul temperaturilor, în ultimul secol al Republicii Romane clima a continuat să se răcească (urmând o tendinŃă de mai multe secole), ceea ce a favorizat regiunile sudice ale imperiului. Însă într-un singur secol, de la Augustus la Traian, clima s-a încălzit în mod simŃitor, iar sudul Italiei a intrat într-o serioasă criză. Până la Roma întregul "mezzogiorno" a fost efectiv deşertificat şi mii de familii au rămas pe drumuri, ne mai pomenind că marile latifundii senatoriale au dat efectiv faliment. ProducŃia de vin şi ulei, baza economiei italice, a fost preluată de latifundiarii din Hispania, şi nu întâmplător la sfârşitul secolului I, lobby-ul senatorilor hispanici l-a impus pe tronul imperial pe unul dintre ei, Marcus Ulpius Traianus. Şi el - şi nepotul său Hadrian, născut tot la Italica în Hispania - s-a străduit să protejeze numeroasele familii sărace din Italia, afectate de schimbarea climatică. "InstituŃiile alimentare" (o formă de ajutor pentru sărăcimea din Italia) şi marea politică de colonizare a veteranilor dusă de Traian, au fost măsuri menite să atenueze efectele bruştei încălziri. În momentul cuceririi Daciei - şi în deceniul următor - împăraŃii Traian şi Hadrian au luat câteva decizii, care-i contrariază pe unii din contemporanii noştri, ce nu-şi pot închipui că pe atunci era mult mai cald decât astăzi. Traian a ales drept capitală Sarmizegetusa, în ziua de azi un sat la poalele Retezatului, unde nu creşte viŃa de vie nobilă şi unde ninge din noiembrie până în aprilie. La rândul său Hadrian a renunŃat la câmpia Valahiei şi la sudul Moldovei, precum şi la vestul Banatului, care erau nişte zone semideşertice, bântuite numai de cete de nomazi de neam sarmatic. Ceea ce ignorau ei (şi nici nu aveau cum să ştie) este că mediul avea să se modifice şi clima intra într-o răcire fără precedent. În numai 100 de ani romanii aveau să renunŃe la togă şi la tunica cu mâneci scurte pentru cea cu mâneci lungi, tunica manicata şi mai apoi în favoarea cămăşii lungi "camisia" şi a pantalonilor, "braca" (de unde românescul "a îmbrăca")15. Pe la 200 p.Chr. militarii au înlocuit mantia scurtă (caracallus) cu una mult mai lungă, sagum, iar pe la 270 p.Chr. au înlocuit-o şi pe aceasta cu o mantie mare şi grea, chlamis, prinsă pe umărul 15

Pe vremea lui Augustus poetul Ovidius era siderat să vadă la Tomis greci sau romani purtând "braca" după moda barbarilor perşi.


drept cu un tip nou de fibulă, mult mai masivă, cunoscută în literatura de specialitate ca "fibulă cu capete de ceapă". Răcirea fără precedent, care a continuat până către 700 p.Chr., a fost treptată, cu excepŃia anilor 180-190 p.Chr., când se înregistrează o scădere bruscă a temperaturilor, produsă de o catastrofă naturală. Cercetările actuale au stabilit că în anul 186 p.Chr. a avut loc erupŃia vulcanului Taipo, din Indonezia. ErupŃia a aruncat în atmosferă circa 80-100 km3 de lavă, cenuşă şi gaze. Cenuşa vulcanică s-a răspândit pe o suprafaŃă de 20.000 km2, gazele vulcanice au urcat până în stratosferă, iar norul vulcanic a înconjurat atunci pământul timp de doi ani, producând o răcire accentuată a climei. Pe la 190 a fost mai frig decât pe vremea lui Constantin cel Mare, la începutul secolului IV, când - având în vedere tendinŃa generală - ar fi trebuit să fie mai frig decât în jurul anului 190 p.Chr.16. Efectele dezastruoase ale unor astfel de erupŃii au fost înregistrate în epoca modernă, în 1815, când erupŃia vulcanului Tambora a făcut ca anii 1816-1817 să fie cunoscuŃi în Europa drept "anii fără vară", sau în 1883, când a erupt Krakatoa17. Graficul de mai jos arată efectul de răcire bruscă a climei globale, ca urmare a unor astfel de erupŃii, pe fondul încălzirii treptate a climei din ultimii 200 de ani (începând cu 1815 temperaturile anuale au fost înregistrate în Anglia).

Din punct de vedere arheologic efectele acestei răciri bruşte pot fi urmărite din Austria şi până în Portugalia sau în nordul Germaniei18.

Răcirea climei a continuat până către anul 650, când o nouă catastrofă ecologică a lovit Orientul Apropiat, declanşând marea cucerire arabă. Până atunci, iernile tot mai grele din sec. III-IV, i-au făcut pe barbarii din Europa nordică şi estică să dea năvală în Imperiul Roman, cu principala cerinŃă de a fi 16

W. Vetters - H. Zabehlicky, The northern, southern and eastern frontiers and the climate c. AD 200, în Limes XVIII. Proceedings of the XVIIIth International Congress of Roman Frontier Studies held in Amman, Jordan (September 2000), P. Freeman, J. Bennett, B. Hoffmann (ed.),, BAR Int. Series 1084(I) (2002), p. 67-70. cf. şi W. Vetters, H. Zabehlicky, Eine Klimakatastrophe um 200 n.Chr. und ihre archäologische Nachweisbarkeit, Forum Archaeologiae 30/III/2004 (http://farch.net) (tipărit în: Zeitschrift für klassische Archäologie 30 / III / 2004. 17 W. Vetters, Der Taupo und das Klima in Europa um 200 A.D., în Markomannenkriege Ursachen und Wirkungen. VI. Internat. Symposium "Grundprobleme der frühgeschichtlichen Entwicklung im nördlichen Mitteldonaugebiet", Wien 23. - 26. November 1993 (H. Friesinger J.Tejral - A. Stuppner (ed.), Brno 1994, p. 457-461. 18 Mai pe larg: H. Zabehlicky, Kriegs- oder Klimafolgen in archäologischen Befunden?, în Markomannenkriege - Ursachen und Wirkungen. VI. Internat. Symposium "Grundprobleme der frühgeschichtlichen Entwicklung im nördlichen Mitteldonaugebiet", Wien 23. - 26. November 1993 (H. Friesinger, J. Tejral, A. Stuppner ed.), Brno, 1994, p. 452-469.


primiŃi aici, chiar ca cetăŃeni de rangul doi. Disperarea lor era legată de foamete şi de presiunea altor barbari şi mai nenorociŃi ca cei din prejma graniŃelor romane. Deşi imperiul a pierdut prin anii 260-270 o serie de teritorii nordice, precum Agri Decumates (între Rin şi Dunăre) sau Dacia, el a rezistat în cele din urmă acestor prime invazii. În 375 situaŃia s-a schimbat însă. Deteriorarea condiŃiilor de mediu în marea stepă eurasiatică din cauza iernilor lungi şi uscate, a determinat marea invazie a hunilor, ceea ce a pus treptat în mişcare toate neamurile barbare. Într-un singur secol Imperiul Roman de Apus se prăbuşea, fiind înlocuit de regatele barbare, care la rândul lor vor fi confruntate cu atacurile altor migratori. Doar Imperiul de Răsărit (din sec. VI numit şi Bizantin), care cuprindea Balcanii cu Grecia, Asia Mică, coasta SiroPalestiniană şi Egiptul a reuşi să se menŃină, cu preŃul unor eforturi militare şi financiare enorme. Sub Iustinian a reuşit chiar să recucerească unele Ńinuturi vestice din jurul Mediterranei (Italia, Hispania, nordul Africii), dar le-a pierdut curând. Mai mult chiar, în 602 slavii năvălesc la sud de Dunăre, ocupând Balcanii şi cea mai mare parte a Greciei, astfel încât Imperiul Bizantin abia dacă şi-a mai păstrat câteva capete de pod în Europa. AmeninŃarea cea mai mare venea dinspre sud-est însă, şi nu de la perşii sasanizi ci de la un popor despre care abia dacă se auzise la Constantinopol. EXPANSIUNEA ARABĂ ŞI CATASTROFA ECOLOGICĂ DIN SEC. VII. Expansiunea arabă, "al-Fatah" (literal "deschiderea") a avut loc în două etape. În prima generaŃie de după moartea Profetului, cei patru califi "călăuziŃi" de Profet, al-Raşizii, dublează teritoriul califatului. Apoi, sub Omeiazi, el se va întinde din Hispania şi până în India. Primul care cade victimă furiei războinicilor deşertului este Imperiul Sasanid, Persia fiind cucerită în anul 633. Urmează în 637 Siria, recent recucerită de bizantini de la sasanizi. În 639 califatul al-Raşizilor se măreşte spre vest, prin cucerirea Egiptului şi spre nord-est, prin cucerirea Armeniei. Urmează spre est Irak-ul în 651 şi în vest Magreb-ul (Africa de nord), care cade între 652 şi 665. În următoarele două generaŃii Omeiazii cucersc spre răsărit Asia Centrală (Transoxania) între 662-709 şi valea Indusului (Sindth) între 664-712. Spre apus ocupă Spania între 711 şi 718. În 717-718 asediază fără succes Constantinopolul.

CUCERIRILE AL-RAŞIZILOR

CUCERIRILE OMEIAZILOR

CUCERIRILE LUI MAHOMED

Din nou trebuie precizat că nu pretindem să explicăm procese istorice complexe prin simplele schimbări de mediu, dar această expansiune


extraordinară, care a remodelat lumea veche, s-a desfăşurat pe fondul răcirii accentuate a climei, dublată de uscăciune extremă. Rezultatul a fost transformarea unor întinse regiuni, până atunci propice agriculturii, în deşerturi. Astfel s-a întâmplat cu Peninsula Arabică, unde ameninŃarea cu foametea a creat deodată un excedent demografic, la fel s-au petrecut lucrurile în Irak, fosta Mesopotamie, unde oraşe milenare au fost abandonate în cursul sec. VII. Dar cel mai impresionant este exemplul "oraşelor moarte" din nordul Siriei. Este vorba despre orăşele bizantine, cu biserici, băi, hanuri şi alte edificii monumentale, construite în piatră în cursul sec. V-VI şi abandonate brusc în sec. VII. Locuitorii acestor prospere aşezări se ocupau cu agricultura, cultivând pentru export măslini şi viŃa de vie, dar şi legume pentru consumul curent. Edificiile au rămas nealterate peste secole (doar grinzile acoperişurilor au putrezit), căci dealurile aride din zona S au rămas nelocuite până în ziua de azi. S-au căutat multe explicaŃii ale acestui fenomen, cum ar fi războaiele bizantino-persane şi cucerirea arabă care ar fi ruinat economia regiunii, dar orice vizitator al "oraşelor moarte" nu poate să nu remarce că nici astăzi nu se mai poate locui pe dealurile pietroase şi golaşe, care cândva au fost un Ńinut roditor.

SERJILLA. HAN BIZANTIN

KHARAB SHAMS BISERICĂ ABANDONATĂ

KALAAT SEMAN. BISERICA SFÂNTULUI SIMION STÂLPNICUL

După cum a rezultat din tabelul de mai sus, evoluŃia temperaturilor în primul mileniu al erai creştine arată o primă răcire mai accentuată după milenii de climă caldă în Holocen. Totuşi începând cu sec. VIII clima îşi revine treptat şi urmează o perioadă de încălzire, care va fi foarte favorabilă pentru locuitorii


Europei. În secolele IX-X Marea Nordului se dezgheaŃă şi vikingii încep să navigheze tot mai departe de fiordurile natale. Aceiaşi încălzire a vremii dintre 800 şi 1200, precum şi răcirea sa ulterioară, a fost sesizată şi pe cealaltă parte a Globului, tocmai în nord-estul Chinei (Mongolia centrală) prin analizele paleo-ecologice făcute asupra sedimentelor din bazinul vestic al râului Liaohe19. Dar cazul cel mai impresionant vine din nordul Europei. ÎNCĂLZIREA DIN JURUL ANULUI 1.000 ŞI EXPANSIUNEA VIKINGILOR ÎN GROENLANDA20 "Aventura" vikingilor în Groenlanda este unul din cele mai eclatante exemple ale efectului schimbărilor climatice asupra soartei unor comunităŃi umane. În a doua jumătate a secolului IX un aventurier (proscris), Erik cel Roşu descoperă insula pe care o numeşte Groen Land = łara Verde şi în anul 896 conduce aici un prim grup de colonişti. Din 24 de corăbii pornite din Danemarca doar 14 au ajuns la destinaŃie, dar în anii următori au sosit noi familii, atrase de perspectiva unor recolte bogate şi a unui trai îndestulat. Sub conducerea lui Erik cel Roşu vikingii au fondat aici două aşezări, una la est, alta la vest, unde au construit biserici, inclusiv o catedrală cu clopot de bronz şi vitralii de sticlă verde, au fondat o mănăstire şi numeroase ferme. Până acum sunt semnalate circa 400 de puncte cu ruine, iar populaŃia celor două colonii în momentul de maximă înflorire, poate fi estimată la circa 5.000 de locuitori. Insula era sub suzeranitatea Norvegiei, cu care coloniştii întreŃineau intense relaŃii comerciale. Ei vindeau blănuri de urs polar, fildeş de morsă, şoimi sălbatici, primind în schimb lemn pentru construcŃii, unelte, arme şi produse de liux (cum ar fi vinul sau articole vestimentare). Săpăturile efectuate de arheologii danezi prin anii 1930 în ceea ce ei au numit "ferma lui Erik", sau Brattahlid (conform tradiŃiei vikinge) au dus la descoperirea unei structuri prelungi, făcută din piatră locală şi înconjurată de un val de pământ cu gard contra animalelor. Ea va fi servit drept "casă de adunare", unde vikingii benchetuiau în jurul unor vetre deschise şi ascultau baladele epice, "sagas". Lângă ea a fost descoperit un staul de vite, tot din bolovani locali, unde pe post de pereŃi despărŃitori s-au folosit şi omoplaŃi de balenă, dovadă a rarităŃii lemnului. Prin anii 1960 aceiaşi arheologi au descoperit în apropiere o nouă structură, în formă de potcoavă, care trebuie să fi fost biserica construită de Erik pentru soŃia sa Thjodhilde, care îmbrăŃişase creştinismul. Această clădire cu absidă putea primi cam 20-30 de

19

Y. Y. Li, K. J. Willis, L. P. Zhou şi H. T. Cui, The impact of ancient civilization on the northeastern Chinese landscape: palaeoecological evidence from the Western Liaohe River Basin, Inner Mongolia. în The Holocene 16, 2006, p. 1109-1121

20

Vezi Dale Mackenzie Brown ,The Fate of Greenland's Vikings, February 28, 2000, la www.archaeology.org/online/features/greenland/


enoriaşi. În jur au fost descoperite 144 de schelete, ale unor indivizi înalŃi şi robuşti, unele purtând urme de violenŃă21. La începutul anilor 1990 o nouă echipă reprezentînd Muzeul NaŃional al Groenlandei şi Muzeul NaŃional al Danemarcei au cercetat o fermă perfect păstrată sub stratul de permafrost şi nisipul glaciar adus de vânt. Ea avea cinci încăperi şi era construită din piatră locală şi glii. Au fost găsite pe podele fragmente de haine, unelte, vase, toate abandonate la mijlocul sec. XIV, când ferma afost abandonată de locuitorii săi. Această cercetare a redeschis dosarul colonizării efemere a Groenlandei, ridicând iarăşi întrebarea "cum a sfârşit locuirea aici ?" şi "de ce?". Istoria celor două colonii a fost relativ scurtă, circa cinci secole. Înainte de anul 1.000 fiul lui Erik, Leif (Erikson) a pornit din ferma părintească Brattahlid (colonia de est) în legendara sa expediŃie spre Vinland, America de astăzi. Nu mult după aceea vikingii din Goenlanda au primit vizita eschimoşilor nord americani, pe care i-au numit "scraelings" sau "inuits". Profitând de încălzirea vremii şi de topirea gheŃurilor ei veneau de la numai câteva sute de kilometri în mici ambarcaŃiuni, pentru a vâna sau pescui cu ustensile de os, ei fiind în stadiul epipaleolitic. Se pare că ei ar fi distrus colonia de vest, căci atunci când un oarecare Ivar Bardarson, curator al bisericii din Goenlanda şi autor al unei descrieri a insulei, a organizat o expediŃie contra lor, nu a mai găsit nici un supravieŃiutor în colonia de vest, decât vite şi oi sălbăticite, pe care le-a vânat în limita posibilităŃilor, înainte de a se întoarce acasă. RelaŃiile vikingilor cu eschimoşii vor fi fost când paşnice, când violente, dar cu excepŃia câtorva artefacte descoperite în insulele din nord estul Canadei, nimic nu dovedeşte contacte intense între cele două etnii. În sec. XII comunitatea din insulă devenise atât de importantă încât regele Norvegiei a decis să trimită aici un episcop, care a construit o catedrelă, din aceiaşi gresie roşiatică şi care putea primi câteva sute de credincioşi. Un grajd de dimensiuni considerabile a fost construit acum pentru circa 100 de vite, proprietate a bisericii. Până în sec. XIV biserica din Goenlanda a ajuns să deŃină cam trei sferturi din păşunile insulei şi a contribuit din plin la prosperitatea bisericii Romei. Totuşi tot mai puŃini clerici erau dispuşi să accepte titlul de epicop al acestei Ńări îndepărtate şi cei mai mulŃi şi-au exercitat pastoratul "in absentia", preferând să îşi trimită binecuvântarea lor de la distanŃă. DecadenŃa Groenlandei a fost explicată de unii istorici ca fiind legată de ascensiunea "Ligii Hanseatice" în dauna regatului norvegian, dar în realitate mediul din Groenlanda se deteriora continuu şi insula nu mai avea de oferit prea multe negustorilor de pe continent, astfel încât marile corăbii germane au renunŃat de a mai înfrunta oceanul neprimitor, lipsindu-i pe localnici de uneltele şi armele de pe continent. În timp, exploatarea intensivă a terenurilor agricole a dus la secătuirea solurilor. Tăierea excesivă în epoca vikingă a sălciilor pitice şi a arinilor (pentru lemnul de foc), după cum o arată analizele de polen, a dus la o sărăcire a vegetaŃiei, accentuată de păşunatul excesiv. Acest proces s-a derulat pe fondul degradării climatului, verile devenind tot mai scurte, ceea ce reducea perioada de păşunat. Treptata răcire nu a fost acompaniată de uscarea vremii, astfel încât ploile dese 21

Merită în acest context amintit un mormânt comun, conŃinând 13 schelete de bărbaŃi, toate cu urme de lovituri la braŃe şi cap. Probabil toŃi au decedat deodată, într-o bătălie.


afectau la rândul lor prepararea fânului pentru iarnă. Arheologic se constată înlocuirea marilor clădiri tip hală cu altele mai mici şi cu numeroase compartimente, mai uşor de încălzit şi ocupate atât de oameni cât şi de animale. Săpăturie efectuate în 1976-77 într-una din ferme au revelat urmele foametei din timpul lungilor ierni de la mijlocul secolului XIV. Analiza oaselor găsite pe podeaua unei încăperi arată că ocupanŃii ei devoraseră nu numai vite şi oi mature, ci şi un miel şi un viŃel nou născut, care în vremuri normale ar fi fost crescuŃi, pentru a fi sacrificaŃi mult mai târziu. Şi oasele unui câine de vânătoare purtau urme de cuŃit, dovadă că a fost măcelărit. O încăpere a fost folosită ca latrină, locuitorii ne mai aventurându-se afară pe timpul iernii. De altfel peste tot condiŃiile de viaŃă erau sordide, arheologii descoperind pe podele urme de fecale de şoarece şi de variate insecte. Muştele, aduse de pe continent, erau dependente de căldura locuinŃelor umane. Datările cu radiocarbon ale urmelor acestor insecte arată că ele au încetat brusc să existe pe la 1350, când ferma trebuie să fi fost abandonată. De altfel sondaje în stratul de gheaŃă efectuate în anii 1992-93 indică o răcire accentuată în zona aşezării de vest pe la mijlocul sec. XIV. Societatea locală nu s-a putut adapta la condiŃiile aspre de climă, rămânând ataşată tradiŃiei creşterii oilor şi vitelor, sau vânătorii majore, şi ignorând tehnicile eschimoşilor, cum ar fi pescuitul la copcă şi harpunele sau cârligele de os, pe care şi le-ar fi putut confecŃiona singuri. Probabil ultimii locuitori vor fi profitat de puŃinele corăbii, care ajungeau accidental pe coastele Groenlandei, pentru a se refugia în Islanda, insulele Britanice, sau pe continent. Ultimul locuitor a fost găsit zăcând pe Ńărm de către nişte marinari islandezi, care eşuaseră în anul 1540. El purta haine din lână toarsă în casă şi piele tăbăcită. Singura armă pe care o avea asupra lui a fost un cuŃit de fier, foarte tocit. În sec. XIX Groenlanda a fost anexată de Danemarca şi recolonizată.


CONSULTAłIE "Încălzire" versus "răcire" globală, istoria unei dezbateri ştiinŃifice. Acest text se bazează în primul rând pe lucrările lui SPENCER R. WEART, autorul unei cărŃi de referinŃă privind istoricul cercetării ştiinŃifice: The Discovery of Global Warming, Harvard University Press, 2003, reeditată şi adăugită în 2008 (bibliografia sa cuprinde nu mai puŃin de 2.000 de titluri). IniŃial licenŃiat în fizică, el a devenit istoric al cercetării ştiinŃifice şi a ajuns directorul lui Center for History of Physics of the American Institute of Physics (AIP), Maryland, USA, până în anul 2009, când s-a pensionat. ContribuŃiile lui S.R. Weart pot fi găsite pe mai multe site-uri pe internet (inclusiv din 2009), pe care le recomand cu căldură. În prima jumătate a secolului XX savanŃii erau convinşi că schimbările climatice se produc treptat şi ele sunt insesizabile la nivelul unei vieŃi umane. EvoluŃionismul câştigase partida cu teoria catastrofelor şi a diluviilor, care ar fi schimbat brusc ecosistemele22. Mai mult chiar, Milankowitsch găsise o relaŃie matematică între modificarea la fiecare 100.000 de ani a axei pământului şi succesiunea erelor glaciare. Graficul lui Milancović

Savantul de origine sârbă Milutin Milancović şi-a făcut studiile la Viena înainte de Precesiune primul război mondial. Pentru prima oară teoriile 19-22-24.000 ani sale despre variaŃiile radiaŃiei solare au fost publicate de nou înfiinŃata Academie de ŞtiinŃe a Oblicitate Serbiei în 1920 la Paris, sub titlul: Théorie 41.000 ani mathématique des phénomènes thermiques Excentricitate 95-125-400.000 ani produits par la radiation solaire. Varianta germană, cu o serie de completări a apărut în 1930 la Berlin RadiaŃii solare sub titlul: Mathematische Klimalehre und astronomische Theorie der Klimaschwankungen cald GlaciaŃiuni (tradusă în 1939 în ruseşte). În 1941 este editată rece sub egida aceleiaşi academii sârbe forma definitivă a teoriei sale, care lega ciclurile glaciale de modificarea axei de rotaŃie a Pământului în jurul Soarelui o dată la 100.000 ani, sub titlul: Kanon der Erdbestrahlung und seine Anwendung auf das Eiszeitenproblem, tradusă abia în anul 1969 în engleză.

Cam aceasta era concepŃia generală imediat după cel de al Doilea Război Mondial, când în S.U.A. a fost înfiinŃat "U.S. Office of Naval Research", un institut dotat cu fonduri foarte generoase, care au contribuit din plin la progresul cercetărilor asupra climei (printre multe altele). În 1957 sovieticii lansează în cosmos primul Sputnik, ceea ce alertează autorităŃile americane. "Războiul rece" intră într-o fază acută şi ambele tabere sporesc finanŃarea tuturor domeniilor care ar putea servi în această 22

Recent teoria unor asteroizi catastrofici, care ar fi pus capăt erei dinozaurilor au fost reluate cu un deosebit succes (mai ales la public).


concurenŃă surdă pentru dominaŃie mondială. Tot în 1957 Roger Revelle şi Hans Suess arată că apa oceanelor nu este capabilă să absoarbă noxele de CO2, produse de industria în continuă expansiune, aşa cu se crezuse până

atunci23. În 1960 Charles D. Keeling măsoară cu precizie cantitatea de CO2 din atmosferă şi afirmă că aceasta manifestă o inexorabilă tendinŃă de creştere24. După măsurătorile lui Ch.D. Keeling, în 1960 cantitatea de CO2 era de 315 ppm (părŃi pe milion). Cercetările actuale au stabilit (pe baza măsurătorilor din gheŃari) că pe la 1800, când "revoluŃia industrială" s-a declanşat în Europa şi America, concentraŃia de CO2 era de 290 ppm. În anul 2005 ea ajunsese de 380 ppm. În 1966 apare lucrarea lui Cesare Emiliani, intitulată "Paleotemperature Analysis of Caribbean Cores... And a Generalized Temperature Curve for the Past 425,000 Years (în Journal of Geology 74, 1966, p. 109-125). În urma cercetării depunerilor de pe fundul oceanelor el a lansat ideea că modificările climatice pot fi cauzate de schimbări minore ale orbitei pământului şi în consecinŃă echilibrul climatic actual este labil. În anul următor, 1967, este lansat în S.U.A. Global Atmospheric Research Program, cu scopul de a îmbunătăŃi predicŃiile meteorologice, dar care a catalizat şi cercetările fundamentale, cum sunt cele de climatologie. Anul 1969 este anul în care omul a păşit pe Lună, evenimentul marcând primatul american în cosmonautică. De altfel în acelaşi an satelitul Nimbus III, plasat pe orbită circumterestră, începe să transmită primele date meteorologice, de mare utilitate practică. În replică savantul sovietic Michail Budyko lansează primele scenarii catastrofice despre topirea gheŃarilor25. 1970 este declarat pentru prima oară "anul Terrei" şi mişcarea ecologistă ia avânt. Ca dovadă a interesului autorităŃilor statale în S.U.A. este fondată U.S. National Oceanic and Atmospheric Administration, care va coordona cercetările climatologice. În acelaşi an Bryson lansează ideea că aerosolii produşi de industrie şi de aparatura casnică vor duce la o răcire a climei, contracarând efectele CO2-ului. La începutul anilor 1970 Uniunea Sovietică simŃea că pierde tot mai mult competiŃia cu Occidentul, atât sub aspect economic, cât şi sub cel al tehnicii aeronautice şi nu întâmplător a contraatacat pe plan ştiinŃific, pledând pentru încetinirea dezvoltării producŃiei industriale. Savantul leningrădean Michail Budyko a atras atenŃia asupra emanaŃiilor de CO2 produse de marea industrie, care produc efectul de seră, având drept consecinŃă încălzirea climei. El a calculat că în ritmul actual calota de gheaŃă de la poli s-ar topi complet până prin anul 205026. Ideile sale au fost preluate apoi de numeroşi savanŃi occidentali, care au resimŃit o deosebită satisfaŃie în a crea (inclusiv pe computer) scenarii catstrofice, legate de topirea gheŃarilor de la poli27. 23

R. Revelle, H. E. Suess, Carbon Dioxide Exchange between Atmosphere and Ocean and the Question of an Increase of Atmospheric CO2 During the Past Decades, în Tellus 9, 1957, p. 18-27. 24 Ch.D. Keeling, The Concentration and Isotopic Abundances of Carbon Dioxide in the Atmosphere, în Tellus 12, 1960, p. 200-203. 25 M. Budyko, The Effect of Solar Radiation Variations on the Climate of the Earth, în Tellus 21, 1969, p. 611-19 cf. şi idem, Climate and Life, Leningrad 1971, precum şi de acelaşi, The Future Climate, în Eos, Transactions of the American Geophysical Union 53, 1972, p. 868-74. 26

Cea mai cunoscută intervenŃie: M.I. Budyko, I. L. Korol, Man's Impact on the Global Climate, în Proceedings of the WMO/IAMAP Symposium on Long-Term Climatic Fluctuations, Norwich, Aug. 1975 (WMO Doc. 421), 1975, p. 465-71. 27 Date mai vechi obŃinute de submarinele americane şi făcute publice la iniŃiativa lui Al. Gore (decorat ulerior cu premiul Nobel) au arătat o subŃiere a calotei de gheaŃă. Vezi D.A. Rothrock et collab., Thinning of the Arctic Sea-Ice Cover, în Geophysical Research Letters 26, 1999, p. 3469-72.; pt. extinderea calotei glaciaqre v. J.T. Overpeck et collab., Arctic System on


Invers, extinderea zonelor acoperite de zăpadă ar putea reflecta atât de intens lumina solară, încât ar produce o răcire a climei. La rândul lor doi savanŃi cehoslovaci, soŃii George şi Helena Kukla, examinând fotografiile din satelit ale calotei arctice începând cu anul 1971, au ajuns la concluzia că zăpada şi gheaŃa poate reflecta lumina solară ca pe vremea erei glaciare, ceea ce ar putea duce la schimbări climatice dramatice28. În lumea ştiinŃifică circulau deci două teorii contradictorii: ceea a efectului de seră al gazelor, care va duce la încălzirea climei şi cea a aerosolilor, care ne împing spre o nouă eră glacială. În 1975 reuniunea Academiei NaŃionale de ŞtiinŃe a S.U.A. conchidea că modificările climatice drastice sunt posibile în anumite cazuri, dar nu sunt de aşteptat neapărat în viitorul imediat. În plus, congregaŃia savanŃilor americani nu a putut decide dacă ne îndreptăm spre o nouă eră glaciară, sau spre o încălzire a climei, datorată efectului de seră. Pe termen lung trebuie să ne aşteptăm la încheierea actualei ere interglaciare, dar suntem departe de a putea prevedea exact modificările climaterice viitoare29. În anul 1977 Jack A. Eddy a arătat că în trecut au existat perioade prelungite fără pete solare şi că ele au corespuns unor perioade de răcire accentuată30. Studiul efectuat deja din 1975 de neobositul Cesare Emiliani, bazat pe sedimente de mare adâncime, a demonstrat că cu circa 11.600 de ani în urmă nivelul mării a cresut cu câŃiva metri în numai câteva decenii31. Numai că oceanele au o mare inerŃie la schimbările climatice şi e puŃin probabil ca depunerile foarte fine de pe fundul lor să înregistreze exact modificările de temperatură de la suprafaŃa Terrei, aşa încât mult mai sigure în ceea ce priveşte schimbarea climes sunt observaŃiile bazate pe gheŃari. Spre încheieri similare cu cele ale lui Emiliani au ajuns şi cercetările ulterioare, conform cărora cu circa 12.000 de ani în urmă, înaintea încălzirii de durată, specifică Holocenului, au existat variaŃii de temperatură de 7-10 grade, cu posibilitatea ca nu mai puŃin de 5 grade diferenŃă să se înregistreze la 50 de ani32. Decisive au fost însă rezultatele cercetărilor din Groenlanda unde începând cu 1980 au fost realizate foraje de circa 2 km adâncime (carote de 10 cm diametru), care au dus la concluzia că schimbările climatice au fost nu o dată dramatice33. Trajectory to New, Seasonally Ice-Free State, în Eos, Transactions of the American Geophysical Union 86, 2005, p. 309, 312-13; R.W. Lindsay, J. Zhang, The Thinning of Arctic Sea Ice, 1988-2003: Have We Passed a Tipping Point?" în Journal of Climate 18, 2005, p. 4879-94; J. Stroeve et collab., Arctic Sea Ice Decline: Faster Than Forecast, în Geophysical Research Letters 34, 2007, L09501. Efecte asupra vremii: J.F. Francis, E. Hunter, New Insight into the Disappearing Arctic Sea Ice, în Eos, Transactions of the American Geophysical Union 87, 2006, p. 509-511. Simulări pe computer a unei lumi fără gheŃari: M.M. Holland, Marika et collab, Future Abrupt Reductions in the Summer Arctic Sea Ice, Geophysical Research Letters 33, 2006, L23503. 4 G. J.şi H. J. Kukla, Increased Surface Albedo in the Northern Hemisphere, în Science 183, 1974, p. 709-14. 29 J. Imbrie et collab., Appendix A: Survey of Past Climates, în Understanding Climate Change: A Program for Action, editat de GARP (U.S. Committee for the Global Atmospheric Research Program), Washington, DC., 1975, p. 186-90. Cf. mai recent T.C. Peterson et collab, The Myth of the 1970s Global Cooling Scientific Consensus, în Bulletin of the American Meteorological Society 89, 2008, p. 1325-37. 30 J.A. Eddy, The Case of the Missing Sunspots, în Scientific American, May, 1977, p 80-92 şi idem, Climate and the Changing Sun, în Climatic Change 1, 1977, p. 173-90. 31 C. Emiliani et collab., Paleoclimatological Analysis of Late Quaternary Cores Form the Northeastern Gulf of Mexico, în Science 189, 1975, p. 1083-88. Cf. recenzia din Science 193 (24 Sept. 1976), p. 1268. 32 W.F. Ruddiman, A. McIntyre, The North Atlantic Ocean During the Last Deglaciation, în Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology 35, 1981, p. 145-214. 33 W. Dansgaard et collab., A New Greenland Deep Ice Core, în Science 218, 1982, p. 127377. Tot pe bază de izotopi de oxigen au fost şi studiile contemporane asupra sedimentelor dintr-un lac din ElveŃia. Cf. H. Oeschger et collab., Late Glacial Climate History from Ice


Ulteror cercetările din Groenlanda au arătat că în ultima eră glaciară temperaturile au variat acolo cu nu mai puŃin de 7 grade într-o perioadă relativ scurtă34. La fel, cercetări efectuate din Marea Nordului şi până în China au confirmat schimbări climatice mai abrupte decât se credea în trecut. Cea de a doua "criză mondială a petrolului" din 1979 (prima a fost în 1973) a indus ideea surselor alternative de energie şi a dat un nou impuls mişcării ecologiste. Academia NaŃională de ŞtiinŃe a S.U.A., în raportul său anual, admite pentru prima oară că o dublare a concentraŃiei de CO2 ar putea duce la o creştere cu 1,5 - până la 4 grade a temperaturilor medii anuale de pe glob. În 1981 Ronald Regan este ales preşedinte al S.U.A. şi confruntarea cu U.R.S.S. intră în faza sa finală, cea a "războiului stelelor", care va duce până la urmă la dezmembrarea lagărului comunist. Ecologiştii trec şi ei prin clipe grele, dar vor supravieŃui. În 1985 conferinŃa de la Villah face un apel la măsuri energice, căci anunŃă o încălzire inevitabilă a vremii. În acelaşi an Wallace Broecker afirmă că o modificare a curenŃilor nord-atlantici este absolut posibilă şi că ea ar afecta profund clima Europei şi Americii35. În 1987 conferinŃa de la Montreal emite un protocol referitor la ConvenŃia de la Viena, prin care se impun restricŃii ale emanaŃiilor de gaze ce pot afecta stratul protector de ozon al atmosferei, iar în anul următor conferinŃa de la Montreal recomandă o reducere a emisiunilor de gaze de seră. AdministraŃia S.U.A. rămâne impasibilă, căci simte apropiindu-se colapsul "cortinei de fier" şi destrămarea U.R.S.S. În 1992 conferinŃa de la Rio de Janeiro elaborează o ConvenŃie a NaŃiunilor Unite privind Încălzirea Globală, la care însă S.U.A. nu aderă. În 1997 este elaborat Protocolul de la Kyoto, care prevede reducerea efectului de seră a emisiilor de gaze, dacă suficient de multe Ńări sunt dispuse să-l semneze. Anul 1998 înregistrează maximum de căldură, dar deceniul următor indică cu cetitudine stabilizarea temperaturilor medii şi - după 2006 - chiar o uşoară răcire. Pe drept cuvânt încă din 2002 un raport al Academiei NaŃionale de ŞtiinŃă a S.U.A. a admis că ideea schimbărilor abrupte de climă a devenit astăzi o "paradigmă ştiinŃifică", dar nu a putut indica cu precizie direcŃia în care ne îndreptăm36. În 2001 are loc întâlnirea de la Bonn, cu scopul implementării protocolului de la Kyoto, dar abia în 2005 acesta va fi efectiv aplicat în Japonia şi Uniunea Europeană. Marea industrie americană însă continuă a se opune la luarea unor măsuri costisitoare de reducere a noxelor. Europenii răspund prin condamnarea producerii şi consumului organismelor modificate genetic, al produselor tip "Fast Food" şi Coca-Cola.

Cores, în Climate Processes and Climate Sensitivity. (Geophysical Monograph 29, Maurice Ewing Vol. 5), (J. E. Hansen, T. Takahashi ed.), Washington DC, 1984, pp. 299-306. 34 W. Dansgaard, et collab., The Abrupt Termination of the Younger Dryas Climate Event, în Nature 339, 1989, p. 532-34. cf. şi alte exemple ulterioare la R.B. Alley, The Two-Mile Time Machine,Princeton NJ, 2000 şi J.D. Cox, Climate Crash. Abrupt Climate Change and What It Means for Our Future. Washington, DC, 2005. 35 W.S. Broecker et collab, Does the Ocean-Atmosphere System Have More Than One Stable Mode of Operation? în Nature 315, 1985, p. 21-25. 36 National Academy of Sciences. Committee on Abrupt Climate Change, Abrupt Climate Change: Inevitable Surprises, Washington DC, 2002, p. 16, 119, 121.

Profile for Alexandru Diaconescu

ARHEOLOGIA SI MODIFICĂRILE DE MEDIU  

ARHEOLOGIA SI MODIFICĂRILE DE MEDIU de conf. dr. Alexandru Diaconescu

ARHEOLOGIA SI MODIFICĂRILE DE MEDIU  

ARHEOLOGIA SI MODIFICĂRILE DE MEDIU de conf. dr. Alexandru Diaconescu

Advertisement

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded