Page 1


Ştefan Ciobanu

convoi de tăcere


EU

Convoi de tトツere


nu noapte spune-i noi

eu

merg cu tine ca şi când am fi două zale îţi explic că dragostea nu e doar o pilitură de fier magnetul nu e un Dumnezeu implacabil îţi arăt că dacă ai unghiile roase nu înseamnă că se poate ghici în ele şi nici drumul până la părinţi nu este acul care peticeşte o cuvertură veche ştii pe întuneric trosnitul degetelor nu ajută la depistare e redundant /şi uşor îmi amestec degetele cu ale tale/ e posibil ca peştii ce sar prin apă să ştie de drumul soarelui pe bolta cerească îl reproduc după putinţa lor nu e o regulă să ai ochii închişi ca să fii mort hai ne tragem deci lucrurile până aproape de vârful nasului iubirea e stridentă pentru cei ce nu o au e ca un claxon în plină noapte îţi spun toate astea şi încă multe altele în timp ce păşim pe marginea tăioasă de lamă a lunii semănăm cu doi acrobaţi pe un afiş de circ


copilăria se duce când îţi dai seama că nu porţi îngeri la subraţ şi începi să te razi eu

într-o zi am primit un buzdugan vată pe băţ vată pe băţ * şi bunicul ăsta cât de înalt este bunicu buniculeeeeeeeeeee opreşte-teeeeeee trece ziua trec soldăţeii în coloană sub framul obez * .lingura cu supă. chipul mamei trece în lingura cu supă apoi iar în faţa mea iar în lingura cu supă nu râde mănâncă şi un nerostit creşti naibi creşti * şi somn somn somn somn somn somn somn somn somn somnul ca o mobilă pe care nu se aşterne praf * fata vecinului are chef de joacă ce bine că există scări să pot coborî la ea nu am tată nu am mamă în holul blocului vocea ei răsună eu nu am curaj să vorbesc

Convoi de tăcere


îmi zice că face pipi şi se aşază în poziţia aceea lângă calorifer apoi ridicându-se s-a spart ţeava şi râde îi arăt că pot atinge cutiile poştale dar nu pot şi cad ieri le-am atins sunt urmele mele pe praful de deasupra mi-a spus buni genunchii sunt roşii ca doi sori la asfinţit un nene mă vede şi zice zâmbind nu e grav pune pipi pe rană mă duc repede la balta de la calorifer mă pun în genunchi şi spun înger îngeraşul meu ... * noaptea vin păsări care îmi ciugulesc hainele ştiu asta pentru că într-o seară am văzut-o pe mama cum deschide geamul * aseară tata a vorbit cu mulţi stropi de scuipat aşa cum nu am voie eu iar o să bage mama maşina de spălat şi o să plângă * fata vecinului este de azi soţia mea mama ei urmează să ne facă un copil


e toamnă în călcâie

eu

au venit oameni mulţi ca o ploaie torenţială s-au apucat să facă gropi şi să scoată noaptea din pământ cu nişte găleţi /terminăm mai avem câteva maldăre/ spunea unul care îşi storcea fruntea de urlau lupii în depărtare pe cer soarele şi păsările erau de plastilină eu mă îndepărtam din ce în ce ca un tren dintr-o gară

Convoi de tăcere


nu cred că este noapte

eu

înghiţim căsuţele una câte una ne îndreptăm spre luna ce naşte galben se află după acel bloc îţi ascut umbra în zidurile pe care tu scrijeleşti cuvinte ce încep de sub unghiile tale îţi nasc un ecou prelungirea vorbelor infinite şi lungi pe care le mimăm în lumea asta însă în care dumnezeu se mai caută de buzunare îţi sapi pe furiş ca şi cum săpatul te face să transpiri o ieşire după care salivezi pentru mine rămâi aglomerare de puncte şi nu încurcată prin vene cum te simţeam atunci când palpam ganglionii mei domestici se pare că erau în creştere ploaia nu ne poate şterge pe noi desene spre asfalt poate un măturător ce nu ştie istoria conturului


poate mi s-a părut dar sper să se repete

eu

nu pot creşte la loc brusc nu am în pantofi boabe de fasole vrăjită oasele mele nu sunt de abanos ca să se poată scrie cu degetul pe praful depus îmi aduc aminte cum în cameră se forma o gravitaţie aparte inimile ne stăteau lipite de cerul gurii şi noi ne sărutam trupurile noastre deveniseră două limbi în flăcări mirosind a ceaţă la nivelul pielii erau aplauze de cremene erau acum mâncarea are gust de jazz mă plimb prin mine ca o sferă ce încearcă să îşi găsească colţul mi-a rămas doar o pernă în care se refugia ea o vreme când adormea

Convoi de tăcere


inimă de cerc

eu

ne iubim mereu pe aceeaşi pată de roşu mai aproape de soare mai departe de sus bucăţi de sânge sar mult uită-te după ele numără am puls cu luna îmi bandajez glezna deşi ne doare împletim mâini într-o noapte de pică întunericul se face şi ceaţă şi seară în noi o pasăre ne măsoară cu umbra totul e rece şi transpirat aici ca şi cum în pielea ta am desenat leşinul mă simt o inimă de cerc ce bate pătrat şi impar pe tine te visez vibraţie şi mare


din ce plămâni suflă vântul

eu

lumina cădea pe trepte ca o minge noi aveam mersul ghemuit în glezne hainele ne erau îmbâcsite cu numele noastre dar pe cine să luăm la subraţ să fugim unde uşa de la intrare făcea zgomot când intra cineva atunci unul dintre noi a inventat jocul cine deschide primul uşa cu puterea gândului

Convoi de tăcere


scrisoare deschisă tuturor persoanelor al căror nume se termină cu cifra a eu

nu te urăsc sincer poate pentru că nu te-am iubit suficient poate nu am ajuns acel foc de artificii care trebuie să lumineze pieptul când eşti îndrăgostit ca un cer de revelion poate nu e vorba de /indrăgosteală/ până la urmă şi contează mai mult cum pot trăi doi oameni înghesuiţi fără să se calce pe bătături sau dacă e să se calce durerea să nu rămână în creştetul capului ca o insulă permanentă ea trebuie să se evapore îngroşând stratul de ozon până ajunge la Dumnezeu (destinul omului) se ştie călcându-l pe bătături pe celălălalt ajungem să îl privim drept în ochi e uimitor cum voi femeile puteţi fi uneori un balon mare care stă ostentativ nici aproape de soare dar nici departe de pământ iar alteori doar o oglindă în care noi bărbaţii ca vampirii nu ne putem oglindi de multe ori axul lumii trece prin sânii voştri


în spirală nu am nimic cu tine nu îţi port pică fie ea roşie sau de orice altă culoare eşti ca soarele ce se învârte pe cer precum o placă în pick-up ai canturi concentrice în care sunt îndesate vise gesturi clipiri sentimente eşti ca un arc înghesuit ce abia aşteaptă să îşi trosnească şira spinării făcând podul doar sunetul unui clopoţel te mai poate trezi din amorţeala cu gust de apă minerală ce ţi-a bandajat tot corpul nu regret ce am trăit împreună faptul că nu au fost prea mulţi martori în jurul nostru îmi dă senzaţia că eram un fel de adam şi eva asta mă face să tai întunericul din jur cu un zâmbet şi să îl lărgesc atât te rog să nu mai faci pe viitor dop la inima cuiva ca la un pepene pentru că inima nu se cicatrizează la loc oricât ai sufla peste ea ţinând-o în mâini sângele pierdut e ireversibil şi inima devine mai uşoară de atunci încolo pe tot parcursul vieţii dar omul nu devine mai imponderabil dimpotrivă Convoi de tăcere


adevărul este că rănile cicatricile dau bine cine nu e impresionat de imaginea unui stalone la final de luptă dar să nu exagerăm


paşi de şotron

eu

mă simt ca în filmele mute lipsit de culoare chiar şi tancurile trec pe lângă mine cu delicateţea unei frunze ajung la marginea pământului cad în hău unul câte unul marea am transformat-o în ploaie aruncând-o în sus să vadă toată lumea că fiecare secundă îşi are ora ei de dimineaţă până noaptea până când lumina se dezlipeşte ca un abţibild mă depărtez în parc şi trag după mine luna

Convoi de tăcere


relaţii

eu

de la balcon se vede cum păsările intră în soare cum din coşurile uzinelor ies norii cum aerul e o pătură care se lasă uşor peste lume cum pietrele par nişte hârtii mototolite cum luna este o pastilă efervscentă aşteptând să o pui sub limbă cum nici un munte nu e mai înalt decât tine cum oamenii sunt ca bulele de aer într-un pahar cu apă minerală cum cerul este prins în bolduri de tavanul din traforaj şi boldurile sclipesc noaptea a stele cum există avalansă de aer care te apasă încercând să te facă de grosimea unei foi de scris cum luna vrea să intre sărind gardul ca un soldat întârziat din permisie cum soarele îşi trimite sosia sub forma unui soare de hârtie cum oamenii aşteaptă autobuzele de parcă ar aştepta un vapor de lapte să îi ducă înapoi cu câţiva ani


eu unul câte unul

eu

de ceva zile mă visez strâmb de parcă aş sta într-o oglindă de la bâlci când mi se face corpul ca o clepsidră când capul devine cât un bob de mazăre vreau să plec dar pe fiecare uşă scrie vin imediat din piept ceva vrea să iasă afară odată cu iepurele din pălărie pe masă sunt doar lucruri mici gămălii respiraţia mea noaptea de pe acoperiş se aruncă în trupul meu toţi sinucigaşii din mine atunci se face dimineaţă mai întâi pe degetele mele

Convoi de tăcere


gel de duş

eu

numai duminica o zi uşoară ca o minge de ping-pong îţi voi spune că te iubesc şi de fericire din pielea ta se vor ridica până la Dumnezeu mii de baloane colorate dar tu mă vei minţi cu un zâmbet larg pe sâni că tocmai ai ieşit din cadă


unele lucruri trec greu ca murdăria după văruit eu

bomboanele au timpul lor să fie supte aşa că o pun pe asta la marginea umbrei ca reper să ştiu cât timp trece şi îmi cer iertare muzei căreia nu am reuşit să îi găuresc inima în punctul G cum făceam în curtea şcolii de găuream în pământ şi aruncam o monedă de 5 lei mare cât un ochi de pirat mie pentru că râcâind cu unghia se ia cel mai bine murdăria insistentă chiar dacă există riscul să duci degetul la gură freudian sau nu soarelui că l-am botezat sorin şi nu merg cu el pe umeri ca superman celor cu care m-am tras de şireturi până am ajuns la şliţ ca un glonţ în carne oamenilor de pe stradă pe care îi consider nişte monede ce se rostogolesc în canale de îndată ce le întorc spatele /ţie/

Convoi de tăcere


că te iu şi anume besc chiar dacă farmacistei pentru anii care trec (poţi să dai vina pe mine) pentru pisălogul din care am făcut halteră pentru aerul pompat în pumni la o adică pentru că doar în copilărie mingea sare până la Dumnezeu pentru ceaiul care ne va lua locul oaselor pentru gradele termometrului pe care le vom sui precum baloanele la bâlci dealerului care ştie că viaţa merge pe bicicletă că piramidele întoarse picură mai bine că doar la vise nu se pune subtitrare şi că a iubi nu trebuie să aibă legătură cu a visa celei care mi-a scos calea din talpă ca pe o liţă ca pe un pai ca pe un ac de seringă ca pe un cuţit din ţintă ploşniţelor că le voi zdrobi între pleoape pe rând cu răbdarea unui mort la înviere în final tuturor celorlalţi bibelouri fructe sau bijuterii pentru că /şi eu consider că e de bine/ uneori poeziile mele par a fi scrise de prima adolescentă care s-a privit în oglindă şi s-a hotărât să îşi radă mustaţa


cum mă întorc de la tine

eu

uite cum se mişcă pe sub anvelopele de cauciuc pietricică cu pietricică goală şi întinsă şoseaua îşi face de cap sub ochii mei fierbinţi îmi aduc aminte de un drumar pe care l-am văzut după ce te-am condus acasă visa cu roşiile pe ziarul de dimineaţă suspinând în şuba murdară uitându-mă din autobuzul numerotat ghiceam pe degetul arătător dacă vor mai fi perdele la geamul tău de mâine când ai stins lumina toată strada s-a stors de galbenul lunii ca o lămâie şoferul tocmai a ocolit o groapă mare de neuitat

Convoi de tăcere


poem

eu

zilele astea am sufletul des ca o bucată de lemn şi mă simt de parcă cineva îmi schimbă ţiglele trupului cu nişte oglinzi mari am mers mult m-am tocit până la umeri sunt ca o linie de orizont pe care se văd fete morgane rotindu-se odată cu limbile ceasului nimeni nu bate la uşa mea toţi o mângâie fiecare om are nişte arcuri în trup pentru a tresări când ciocăne cineva pe ale mele le folosesc pentru a mă putea ridica şi a te vizita în timp ce dorm în patul meu simt că dacă vreau să îţi zic ceva trebuie să zic primului om ce îmi iese în cale el să zică la următorul următorul la cel de lângă el şi tot aşa până când într-un târziu vorbele mele vor ajunge bătrâne la tine ar mai fi varianta unui porumbel călător sau a unui avion care să intre în inima ta cu viteza unui cuvânt probabil că atunci mi-ai răspunde printr-un cutremur de pământ ce l-aş simţi doar eu ştiu că dacă ies în oraş acum


/desigur prin crăpături de mână cu lumina/ l-aş pârjoli întocmai ca barbarii din istorie aşa că trag perdelele strivesc becul între pleoape îmi desfac pieptul pentru a proiecta în mijlocul camerei un film cu tine tranformându-te în tine şi pentru că timpul trece vecinii vor începe să îşi dărâme pereţii pentru a face din casele lor un loc mare să le dea senzaţia de olimp să nu se mai lovească ei nu ştiu că sângele ce curge în urma loviturilor seamănă cu un şir de firimituri dacă îl vezi din postură de înger prezenţa ta începe să se simtă aşa ca o capcană pentru animalele din mine sau ca o dimineaţă după trei zile de noapte restul se poate împacheta şi pune în valize

Convoi de tăcere


o noapte cât o mie şi una

eu

în noapte se auzea un huruit de avion ferestrele erau deschise ca nişte paranteze era parcă un înger care purta tanga în loc de aripi stăteam în faţa oglinzii ca la o icoană făcătoare de minuni ţeava nereparată din bucătărie picura în găleata roşie pusă de ea cu partea mai puţin frumoasă spre perete


e prea devreme să fie azi

eu

la un an depărtare de fereastra mea doi cai îşi rumegă propria umbră din iarbă liniştiţi şi albi o rumegă încet ca moartea unui peşte dimineaţa mă trezesc picurând din tavan în aşternuturile mele de nisip după care deschid fereastra fac nişte genuflexiuni cu armura pe mine etc până seara trec prin cimitir deseori precum sorin(aşa îi zic eu la soare) pe cer corectez poziţia unor morţi aici nu depinde de culoarea vineţie a cuielor din coşciug pur şi simplu îi privesc şi simt că asta vor şi ei cum simt? simt aşa ca şi când îmi cresc cactuşi la încheieturi omenii cu ceasuri la mâini ca nişte gâlme învaţă să clipească umed spre binele lor eu îi numesc vecini vâslim împreună şi încercăm în nopţile de vară să aflăm dacă stelele scot sunete de greieri sau invers

Convoi de tăcere


pachete de craciun

eu

am ajuns în holul blocului aici scrie cu litere de aur parcă liftul este defect zic să nu înjur că este post îmi imaginez o cruce plutind pe marea de salivă a limbii ca să pecetluiesc orice intenţie mă uit în sus la etajul nouă ca la un soare sau ca la o tipă ce coboară scările şi e în fustă etc etc m-am gândit la o glumă absurdă ce păcat că şi trenul de etajul nouă are întârziere râd ca prostul ar fi spus vecinii voiam să o întreb de multă vreme când ne îmbrăţişam chiar era răcoare sub pielea ei aşa cum simţeam eu sau trecea un şarpe asta îmi dă putere să urc eu sisif tu? scrijelesc în dreptul unei sonerii care are butonul adânc băgat înăuntru ce bine ar fi să scoatem anumite amintiri din cap ca pe niste măsele eventual fără anestezie e curios


dacă mă gândesc la cineva -nu la ea am jurat pe roşu că nuchipul persoanei are densitatea unei perdele dar chiar şi aşa pentru creier este ca şi când ar fi cu mine pe scară pasul până la schizofrenie fiind foarte mic cât o săritură de şotron mă gândesc la obama dacă el a reuşit sigur şi eu pe stradă trece unul care cumpără sticle goale îl aud cum strigă şi îi zâmbesc ce dacă nu va şti niciodată sughit mă pomeneşte mă bucur ca un copil sunt chiar în faţa uşii inima îmi bate într-un ritm ciudat de jazz sper să fie una tânără pe recomandată scrie doar numele nu şi vârsta îmi fac planul ciocăn îi dau scrisoarea şi fug ca un copil care a făcut o boacănă

Convoi de tăcere


treizeci de ani

eu

toate sunt la fel cana galbenă de pe masă cât o fântână cărţile înşirate în baie în loc de gresie periuţa de dinţi cu zâna măseluţă ascunsă în ea scrisorile ei împachetate frumos am uitat unde le-am pus dar dorm liniştit pentru că există momentele acelea când simţi nevoia să primeşti o basculă de aer proaspăt toate sunt la fel chiar şi chipul meu din oglindă care mă roagă dimineaţa să mă trezesc căci altfel nici el


viaţa mea

eu

copilăria toată copilăria am avut pielea zgâriată era o adevărată poartă prin care intra viaţa îmi imaginam pe atunci că la naştere îmi rămăseseră bucăţi din coaja de ou din care ieşisem şi păsările transparente care imediat după naştere ar fi trebuit să vină să îmi ciugulească aceste resturi din nu ştiu ce motiv au preferat să nu o facă mă priveau însă necontenit cu nişte ochi de păpuşă grădina din faţa blocului mi se părea înfricoşătoare răsărea prima în fiecare dimineaţă când mă uitam pe geam ea era deja acolo stătea fără să clipească la un moment dat am avut impresia că de acolo am venit eu nu prea făceam diferenţa între oameni şi blocuri erau la fel de înalţi durau cât o clipă pentru mine care voiam doar să le zic săru' mâna mi se părea singurul rost pe care îl aveam atunci despre soare am aflat foarte târziu era iarnă şi mă dădeam pe gheaţă am alunecat şi am căzut pe spate pentru câteva clipe nu am mai putut să respir soarele mi-a intrat atunci în ochi şi mi-a ieşit pe gură sub formă de aburi reci adolescenţa pe atunci mă simţeam de parcă m-ar fi furat turcii din sânul satului eram speriat orizontul mi se înfăşura în jurul gâtului ca un fular

Convoi de tăcere


ochii îmi creşteau cu zgomot mâinile se depărtau de zona inimii tălpile deveniseră urma uriaşă plină cu apă pe care o văzusem cândva în asfalt şi în care săream dorind să stropesc cerul cunoşteam oameni noi care nu mă cunoşteau iubeam doar pentru că făcea parte din creştere mă loveam mereu cu creştetul capului de soare învăţam de la lucrurile pe care nu le aveam îmi puneam dorinţe dezlegate la şiret mă uitam la oameni aceştia ajungeau acasă se culcau şi mă visau pe mine încă uitându-mă la ei puneam inima la zid şi marcam cu cretă cât a mai crescut când făceam dragoste hainele mele pur şi simplu zburau prin cameră în stoluri amestecându-se cu ale ei formând o pastă care am aflat că se cheamă noapte treizecideani azi norii sunt vata de zahăr pe care o mâncam în copilărie oamenii îşi pun multe haine pentru că îşi reneagă formele şi uită să respire să tragă aer în piept puternic să inhaleze copacii păsările cerul ochii li se pierd în orbite ca nişte nave spaţiale furca pieptului li se îngreunează de fân mă simt mai puternic fricile stau pe mine ca nişte ace de brad mă urc în fiecare autobuz crezând că poate acesta va zbura


ştiu că dacă îmi compostez degetele prin găurile făcute nu va curge lapte şi miere iubesc fără şaibă chiar dacă nimeni nu mai iubeşte soarele când se apropie mai mult de el nu mă feresc de picăturile de ploaie că doar nu sunt pioneze urăsc oglinda pentru că dacă îi râcâi spatele îşi pierde proprietăţile îmi aleg cu grijă lucrurile pentru că la un moment dat cineva va veni şi mă va duce pe o insulă pustie mă bucură frigul intrat pe sub guler nu mă mai sperie depărtările căci sunt în larg poate doar faptul că umbra mea nu se aşază pe nimic

Convoi de tăcere


TU


cadrane de ceas

tu

buzele tale nu au putut niciodată să răcorească au făcut doar aşa nişte cerculeţe ca atunci când arunci o piatră în apă şi chipul îţi înoată în larg

Convoi de tăcere


soarele stă în picioare pe cer ca un copil de un an tu

dimineaţa ne spălăm cu mâini pe faţă alungăm lupii de pe cearcăne ne încălţăm de parcă am vrea să fim înghiţiţi de pantofi pisica stă în colţul camerei ca un început de igrasie


din inimă ies nişte braţe care sprijină fruntea tu

liniştea urca încet ca o inundaţie spre nări pe geam picături de ploaie ca nişte gărgăriţe carnea face din când în când poc şi mobila la fel în piaţă tot aşa în piaţă a început revoluţia se sărutau doi îndrăgostiţi sub geamul meu caşicând

Convoi de tăcere


în orice ţipăt este un bec aprins tu

pe cer trece un avion care duce cu el o dâră de fum îţi aduci aminte de prima ta linie trasă pe caietul de clasă respiri puternic chipul mamei vine în apropiere ca un satelit pui mâinile pe pereţi să nu te trezeşti iar cu moloz în sânge noaptea începe să îţi picure de parcă te-ar inunda vecinul sub preş se aude un strigăt de femeie semn că i-a plăcut în parc doi îndrăgostiţi se îmbrăţişează şi nasc o bancă din tine liniştea este trasă afară de păr


el te caută

tu

când ai de ales între detergent şi piatra ponce îţi înfigi în inimă un pai şi o umbreluţă doar pentru că aşa se poartă şi te duci la plimbare pe bulevard /te văd printr-un telescop de la fereastra mea stai liniştit nimeni nu se ascunde în spatele unei perdele mâncate de molii/ lumea ţi se pare un şir nesfârşit de omuleţi decupaţi din hârtie care se pot aprinde la primul fulger îţi mângâi singur oasele cu glaşpapir /ţi-am văzut colţurile măi amărâtule/ în fiecare loc întrebi de ea cu vocea pe jumate din lumea lor vs. ei ridică din umeri de parcă ar avea arcuri prin suflete eu chiar ţin cu tine îţi fac galerie nu zic că sunt singurul asta te-ar deprima mi-ar place să stăm la o bere să te ajut să îţi scoţi soarele îngropat în pământ până la gât de nu ştiu ce căpcăun la semafor oamenii trec strada nu vin spre tine îţi sfârâie mii de titirezi în carne să nu te apuci să îi compui poezii asta te-ar face să crezi că ai găsit-o te-ar aşeza pe o bordură şi

Convoi de tăcere


ai începe să umpli străzile blocurile tarabele florile cu scrisul tău lălâu ţi s-ar părea că literele seamănă cu rufele ei puse la uscat ar fi un drog gândurile te urmează de parcă ar fi nişte heringi te opreşti obosit pe o bancă în spatele tău într-o biserică corul îţi cântă armonios /o veeeei găssssiiiiiii/ eu îmi notez ceva prezentatorul de la ştiri îşi notează ceva Dumnezeu îşi notează ceva tu habar nu ai şi adormi zâmbind mă uit la tine iar ai început să pâlpâi ca un bec stricat


toaca este acum în perioada sistolă

tu

deci ca să rezolvăm totul aşa cum rezolvă un detergent petele prototip din reclame gen compot de piersici cu pastă de tomate să râcâim cu sârg steagurile iarba tot ce ne aduce aminte de vânt nori castane coapte linişte pentru mine trecutul este mereu linişte prezentul este mereu sorin/aşa îi zic eu la soare/ viitorul este un deget pus la buze de care se leagă în linişte un şnur de mărţişor îmi plăcea să fiu cu tine tu cu mine tu cu noi în inima ta mirosea puternic a brad mirosea tare ca piatra dar eram departe desculţ nu mă spălasem pe faţă pe primul rând de dinţi aşa că nu ţi-am mai spus nu ţi-am dat bretonul la o parte

Convoi de tăcere


echilibrul punctului

tu

râdeam şi râsul nostru fugea în lume ca un căţel scăpat din lesă /de când te cunosc pe tine Pământul se învârte atât de tare încât ameţesc şi îmi văd trupul mişcându-se fără voia mea în cercuri acum le înţeleg pe iele/ spuneai tu şi trăgeai din ţigară până ce luna se apropia de noi şi ne tăia în felii multe câte una pentru fiecare zi din restul vieţii * /mă bucur că nu ai plecat ca un ecou că pot vedea în sfârşit omul dintre carne şi os ştii hormonii se transformă în fluturi alături de tine pe sângele meu plutesc candele precum în noaptea de înviere/ * cel puţin ştiu că eşti foarte aproape de mine la o bătaie de inimă distanţă nu am loc nici să respir


mă asculţi?

tu

cu noi merge un mim îmi vine să îl smulg ca pe o buruiană cu tot cu ghearele înfipte în gleznele noastre toate sunt asfixiate acum cuvintele gândurile gesturile privirile ştii în ultimul timp parcă sunt mutat de o macara dintr-o zi în alta nu ţi-am spus că vânătăile mele mari cât nişte insule îşi modifică formele odată cu norii sunt obişnuit să se strige la mine doar tu îmi şopteşti

Convoi de tăcere


spaţiile goale urmează să fie completate tu

inima mea este o cameră în care tu poţi trăi fericită atât de fericită încât să uiţi de mine cum mă simt din când în când îmi trec libărci prin suflet cu viteza sângelui ăsta e refluxul atunci între noi se face loc gol cât pentru un deşert cum mă mai simt parcă aş fi cearşaful care îţi acoperă trupul în serile de vară ăsta e fluxul atunci ne unim devenim unul şi acelaşi lucru a te ţine de mână înseamnă să mă urc din mers în pulsul tău ca într-un tren dar asta îmi doresc atât de mult încât am ajuns să arunc în lacuri toate monedele sufletului meu ştii atunci când mă uit prin binoclu vreau să mă văd pe mine făcând semne de fericire şi tu să fii cumva în ochii mei


let it grow

tu

degetele mele ies din părul tău ca dintr-un lan de porumb degetele tale vin spre pielea mea ca nişte gloanţe îmi place să te privesc cum mă priveşti acum în noapte stând ghemuită în faţa mea cu genunchii pe lângă urechi ca nişte cercei

Convoi de tăcere


locul nostru de întâlnire între două felii de scaun

tu

să nu ţi se pară cald o să deschid toate icoanele sufletului meu voi sfărâma uşile de sare toate uşile de sare o să fie zgomot şi ne va cuprinde o moleşeală de unt topit atunci o să te rog să îţi picuri tot corpul pe degetele mele precum ceara de la lumânări vom avea însemnat cu pixul în palmă ce clopote să tragem ce păsări să speriem ce oameni ne vom cutremura cât să ne pice din trupuri cărămizi în flăcări pesemne că atunci între inimile noastre nu o să mai fie iarbă roşie sau degete ieşite din pământ o să fie în schimb un vânt ca o herghelie

Convoi de tăcere


ţie

tu

vei fi atât de fericită încât o să joci leapşa cu soarele lumea va fi la picioarele tale îţi va intra în tălpi şi printre degete întocmai ca nisipul


nu sunt doar eu

tu

un fir de iarbă s-a îndrăgostit de tine eu gelos cu braţul drept m-am întins şi l-am smuls părerea celorlalte fire de iarbă a fost că o trompă de elefant i-a făcut felul clorofilosului mai târziu umbra a început să îţi mângâie timid părul

Convoi de tăcere


o secundă cât o insulă

tu

când strângi pumnii din ochi îţi ies fluturi ca fumul dintr-un furnal afară plouă de îndeasă oamenii în pietre şi transpiraţia noastră cade peste alge peste leviatanul care mişună prin gleznele noastre bete cade ca o cortină lumina ne stoarce umbrele pe tavan şi ne bagă cu seringa prin şira spinării un timp fără oase în icoane vedem inerţia momentului şi din furca pieptului simţim cum zboară liber un porumbel


nu visa când poţi atinge

tu

toate feresterele sunt azi deschise spre soare ca petalele florilor am început să urc în mine curând o să deschid chepengul din creştetul capului m-ai învăţat să nu mai folosesc pânzele de păianjen pe post de tifon mi-ai arătat cerul albastru cu degetul arătător degetul s-a lipit de albastru dar tu nu ţi-ai dat seama

Convoi de tăcere


povestea se scrie încet ca mersul piticului

tu

urci la soare într-un gest de tracţiune îi mângâi creştetul ciufulit te aşezi pe vârful lumii cu mâna pe inimă ca pe o plită încinsă cu sângele fluturându-ţi în tâmplă ca un steag momentul acesta a sosit ultimul dintr-un maraton şi ce dacă e totuşi momentul care ţi-a pus capac respiraţiei Dumnezeu îţi spune /sărut-o şi din partea Mea/


citeşte până dai de tine tu

hai măi recunoaşte eşti dat dracului imunitate fără ketonale ţii sănătatea în dinţi ca rambo cuţitul eşti ca barajul de la cernavodă /nicio lacrimă nicio lacrimă nicio lacrimă/ eşti ca un ţipăt sub duş ca menta băăăăăăăăăă dă dumnezeu copy paste prin lume după tine eşti... eşti... eşti... eşti cel care citeşte poezia asta

Convoi de tăcere


şi luna era cireaşa de pe tort tu

în jurul nostru maşinile ca nişte frunze tomnatice se pierdeau în toate părţile tramvaiele legănau oamenii ca pe nişte prunci scuturându-i de vise noi eram acolo şi dincolo şi în partea cealaltă ...


să nu uiţi ştefane tu

prin faţa geamului trece un câine p.m. prima iubită probabil că are un lapsus cu privire la numele meu m-am oprit o secundă din perforat actele mi-am agăţat privirea într-un cui imaginar din aer şi am rămas aşa dacă mă prindea momentul ăsta când eram la aragaz ar fi sărit blocul în aer de dragul ei

Convoi de tăcere


EL


convoi de tăcere

el

lătratul câinilor era un lasou ţinea luna priponită de tâmplele oamenilor el stătea ceilalţi ziceau în gând că stă într-o rână necuviincios cuvintele lui se dădeau într-un balansoar şi chipul îi era plin de riduri adevărate dune de tăcere eu îmi iubeam iubita care se ascunde noaptea prin cearşaf cum se ascunde apa sub solzii de peşte el stătea ceilalţi nu ştiu ce mai ziceau în gândul ăsta al meu praful de pe drum se tot ridica spre cer curând se va forma o nouă lună

Convoi de tăcere


odihneşte-ţi duminica

el

îşi lasă mâna să umble singură fără velă lasă fructele pe masă până ce le vor creşte gingii priveşte oamenii şi picioarele lor se subţiază ca nişte scobitori între el şi iubită un muşuroi de furnici devorează resturi şi umbra unei ferestre deschise la magazin vrea să cumpere vânzătorii sare şotronul zguduind pământul până ce ies din grinzile caselor animalele lui Noe se gândeşte mereu cum să prindă soarele dimineaţa în antenele blocurilor îşi sprijină coatele de marginea geamului şi coatele i se preling până la parter


şi balaurul tăcea în groapă ronţăind

el

nimeni nu ştia ce naiba mai ronţăia balaurul acela se număraseră între ei îşi număraseră animalele dar nu ieşea nimic în minus cu toţii mulţumiră acelui voinic care venise cine ştie de unde săpase o groapă de unul singur şi băgă cine ştie cum balaurul în ea i-au adus cele mai frumoase fete dar el refuză le-a spus totuşi ceva la ureche şi ele s-au întristat o văduvă a zis că fetele acelea or să moare fete bătrâne balaurul ronţăia noi copii fiind ne prindeam de mână ne apropiam de marginea gropii lăsam picături de salivă în formă de lacrimă să pice peste balaur şi fugeam nu auzeam niciodată marele impact oamenii deveneau din ce în ce mai agitaţi se uitau în larg nu mai făceau diferenţa între un om care se zbate în apă

Convoi de tăcere


şi unul care vâsleşte spre mal oamenii mureau balaurul tăcea în groapă ronţăind * în tot acest timp pe partea cealaltă a globului se juca ping pong în aşteptarea anului nou pe străzile principale unii se continuau prin buze se cânta străzile erau nespălate cerul senin cu stele rare dar luminoase ferestrele deschise şi oamenii zâmbind faceau semne cu pumnul către cer pe un drum lăturalnic o femeie este jefuită strigătele ei de ajutor se confundă cu euforia generală într-un apartament al unui bloc cu zece nivele şi cu magazine la parter b. stinge lumina verifică gazele apa curentul când se va întoarce peste şase ore va dormi aproape o zi la jumatea anului se va căsători cu /ea/ copilul va fi fată şi îi vor plăcea poveştile cu hipopotami de orice culoare numai să aibă umbrelă *

din când în când noi ne uitam la lună dar nu luna era acolo şi balaurul ronţăia


poemul lui ştefan

el

ştefan a luat cârpa de praf a stors-o până au ieşit raze de soare şi-a deschis inima la primul nasture a aşezat-o lângă el pe bancă în parc să nu îi mai joace darabana în piept s-a pus pe aşteptat de atunci nu l-a mai văzut nimeni oamenii au început chiar să sape gropi multe multe ca broboanele de transpiraţie şi inima îi creştea fără drojdie nebăgată în seamă

Convoi de tăcere


cerul interzis

el

el apăruse pe stradă în ziua în care igrasia muşca din camera mea este mult spus muşca pe atunci apăruse doar într-un colţ şi semăna cu un cot de iubită ieşit de sub cearşaf el era la costum cu o batistă albă la buzunarul hainei un vecin mi-a zis că ar fi un ochi de ciclop am chemat un zugrav la propriu şi la figurat l-am momit de pe stradă cu o sticlă de tărie a reparat colţul apoi l-a pozat şi-a pozat ustensilele pe mine pe el a zis că are o nevastă geloasă într-un târziu aveam să îi admir spatele cu pantalonii lăsând să i se vadă o parte din fundul lui mare cum se dizolvă pe scări în întuneric a doua zi m-am trezit şi m-am dus la geam el era tot acolo & igrasia se întinsese pe tot tavanul arăta acum ca un cearceaf mototolit l-am sunat pe zugrav o să vină şi nevastă-mea ana nu mă crede că mă duc şi a doua zi la acelaşi apartament pe la şase erau în cameră ana s-a dus să facă o cafea îmi plăcea firescul ei & el îşi continua mersul prin faţa blocului unde mânca omul ăsta unde dormea abia ce mi-am pus întrebările astea poate chiar le-am rostit cu voce tare când zugravul mă anunţă că terminase îşi clătea ustensilele ana îmi aranjase puţin prin casă tavanul era ca nou cât o să ţină? seara m-a trezit o durere de măsea


parcă era soneria de la uşă am luat repede o pastilă nici nu ştiu dacă una potrivită pentru măsea cert e că mi-a trecut m-am uitat pe geam el tocmai îşi aprindea o ţigară & igrasia a apărut iar am sunat la zugrav a răspuns ana la telefon a zis răguşit că zugravul soţul ei adică se îmbolnăvise că este la el la spital şi că ar fi frumos dacă aş veni şi eu că îmi lăsase numărul ei de telefon în cartea de poezii a lui tudor arghezii i-am închis & el nu se uita la nimeni doar se plimba oamenii îşi dădeau întâlnire pe lângă el era ca un punct de reper al cartierului începusem să îl invidiez mi-am zis că dacă nu mai spăl geamurile nu o să îl mai văd şi nici igrasia nu se mai reflectă în geam am adus alt zugrav era tăcut a reparat tavanul în linişte m-am trezit că îl întreb de celălalt zugrav şi de nevasta lui ana nu mi-a răspuns dimineaţă tavanul era ros deja din el ieşea o bară de fier ca o trompă de elefant mă aşteptam să văd tencuială prin pat pe covor prin papuci să dau de ea prin păr dar nu geamurile deveniseră deja unsuroase nu îl mai vedeam nici pe el nici igrasia nu se mai reflecta am căutat cartea lui arghezii am găsit numărul & am sunat-o pe ana a zis că vine de fapt era la uşa mea când am sunat-o ce coincidenţă bărba-su era bine avea ceva la stomac intestin prapure nici doctorii nu ştiau igrasia mea semăna cu cea din rezerva unde stătea nu am ştiut dacă să mă Convoi de tăcere


bucur am făcut dragoste nu o deranja igrasia parcă era ceva firesc a zis că o repară ea furase ceva meserie când am ieşit de sub duş tavanul era ca nou ea era la fereastră şi se uita la el mâine îţi spăl şi geamurile mi-a zis dacă te atingi de ele te omor era seară când m-am trezit că îi răspund aşa şi eram singur în cameră igrasia subţiase tavanul periculos de mult mă puteam trezi cu vecinul peste mine m-am îmbrăcat şi am ieşit în stradă am trecut pe lângă el în parc am întâlnit-o pe ana dormea pe o bancă mă aştepta îi dădusem întâlnire şi nu venisem nu ştiam să mă port cu o femeie mi-a zis uitasem de ea şi mai aveam tupeul să vin după şase ore de ce am închis telefonul( da chiar când îl închisesem mi-am zis ) m-a mirosit să vadă dacă nu am fost la alta am rugat-o să înceteze i-am zis să mergem la bărba-su în vizită mi-a explicat că era târziu nu te mai lasă şi dacă am fi sărit gardul câinii ne-ar fi sfâşiat ziua portarii îţi zâmbesc câinii îţi ling mâna ajunsesem în faţa blocului meu & el îşi aprindea o ţigară ana s-a dus să îi ceară un foc s-a apucat să vorbească nu ştiu ce cu el eram nervos voriam să vină să repare tavanul el o ţinea de vorbă i-am făcut semn că o aştept sus am urcat şi m-am aruncat în pat am adormit greu am avut coşmaruri se făcea că eu repar tavanul şi ana stă întinsă pe jos ca şi când ar fi căzut de la nu ştiu ce etaj m-am trezit cu dureri în toată carnea ana vorbea cu el în continuare poşteau o ţigară l-am sunat pe soţul anei mi-a răspuns nu era la spital cică ana dispăruse şi nu dădea de ea fugise de acasă i-am spus tot mai puţin că făcusem dragoste cu ea mi-a zis că vine mi-a mulţumit şi m-am simţit prost am ieşit afară m-am apropiat de ei el vorbea tot mai aprins ea râdea la fiecare gest i-am zis că vine soţul ei


au râs amândoi ea m-a luat în braţe şi m-a dus sus am făcut iar dragoste m-am trezit noaptea târziu tavanul era reparat ea dormea lângă mine am deschis geamul & soţul anei vorbea cu el care tocmai îi arăta fereastra mea am fugit în bucătărie am luat un cuţit şi am omorât-o pe ana nu a schiţat nici un gest parcă era deja moartă când a intrat soţul ei ana nu mai era o tocasem mărunt o amestecasem cu mortar şi reparasem tavanul care se stricase iar la aprinderea becului dădusem şi cu vinarom i-am zis că nu ştiu unde este că o luasem de jos dar fugise mi-a mulţumit nu avea alţi prieteni mi-a mulţumit mult s-a uitat la tavan s-a bucurat că a ţinut reparaţia că nu a mai apărut igrasia îmi aduce aminte de ana mi-a zis & el mă priveşte ciudat de atunci mi-a zis într-o zi că ar vrea să îmi vadă tavanul îi e dor de ana

Convoi de tăcere


pentru el o zi este cât Dumnezeu el

e dimineaţă pentru el la fiecare trecere a respiraţiei printre cearceafurile proaspăt spălate ce stau la uscat prin trup îi trec căruţe e mult praf nu ar trebui la inima lui oamenii au făcut o coadă care se incolăceşte în jurul lumii de trei ori ca un fular stelele de peste noapte s-au transformat în păsări în cameră toate lucrurile sunt aranjate după starea lui de spirit de exemplu la capul patului are multe căni pline cu apă lumina îi intră pe geam se loveşte de flori şi apoi cade rar pe covor /ea/ se află în sufletul lui ca paginile unei cărţi între coperţi când simte că nu mai poate aruncă soarele pe cer folosind o catapultă dar pleoapa i se lasă uşor peste soare


săpături se pot face mai ales cu unghiile

el

dacă puteam să îmi aleg numele de botez aş fi ales vladimir pentru că timpul devine mai bogat calitativ când pronunţi acest nume chiar acum în grecia se întâmplă numai fapte bune pentru că orice gest al lui lasă dâre adânci în aer culoare pentru păsările care îşi coc aripile în guşă vladimir o piatră filosofală ar fi spus corul hare krishna dacă mă năşteam în america tot vladimir mă revendicam pe culoarul timpului nu reinventam roata dar le arătam că poate să şi stea dacă eram de capul meu prin univers şi mă rostogoleam mi-aş fi dat acest nume vladimir extensia .exe şi mă lansam peste tot aşa însă nu mai aflaţi şi alternativele singurătăţii mele

Convoi de tăcere


periodic

el

ştefan se întâmplă din când în când cum se întâmplă din când în când să plouă cu soare zilele îi fug repede ca nişte bănuţi aruncaţi pe asfalt în şanţuri lumina patinează pe sticlele goale ale naufragiaţilor din care sângerează litere ştefan calcă pe cioburi strivindu-le în timp ce ea se ascunde după lună ca pasărea măiastră de păsăr-lăţi-lungilă


s(e)tări

el

ştefan îl ia pe ştefan şi îl degajează pe soare nimereşte într-o aglomeraţie de oameni care îşi smulg inimile şi le aruncă spre pământ aşa deci zice şi duce mâna la primul nasture al cămăşii * buricul meu seamănă cu o arenă romană părăsită * în piept are o fereastră nu din termopan ci o fereastră aşa ca o gură de peşteră în care poţi băga mâna şi scoate de acolo timpul ca pe un făt * nimic nu este gratis azi totul se râcâie

Convoi de tăcere


se trimite prin poştă sau sms steluţa de la începutul numărului nu are de a face cu luceafăr


undeva pe aproape

el

nu categoric nu din cauza umbrelei apar gândacii dar nu mă crede nimeni uite aşa începe să plouă ca şi când printr-o picătură cineva ar vrea să întruchipeze un arătător deasupra norilor luna stă ascunsă cotropită de gândaci oricum noaptea este salvată fiindcă a fost văzută de doi

Convoi de tăcere


cantităţi mari

el

se spală alimentele pe faţă se întorc pe dos cu toate astea la radio se dă muzică multă ca iarba verde prin razele soarelui groase cât nişte tuburi de orgă curge apă caldă de băut ce nu va dezbina stomacul crăpându-l este linişte ca în largul unei coli albe abţibildurile de pe frigider au început să se dezlipească pe la colţuri lăsând să se vadă scheletele alimentelor


şi voi puteţi face la fel

el

un copil se uită la luna plină şi cu un marker îi face ochi face aşa cu fiecare stea în parte apoi cu picăturile de ploaie apoi cu fiecare firimitură părinţii îl privesc cu dragoste se îmbrăţişează şi dispar în gura din oase ce a căscat a somn copilul face ochi şi la frunze dă la o parte lacrimile ca pe nişte cortine grele continuă în dreapta şi stânga

Convoi de tăcere


reverie

el

când o să întâlnim în drum un cufăr nesfârşit plin de cai chiar şi cai de şah să nu fugi de frică în jurul propriului trup atunci caii vor visa că au spinarea asemeni unui căuş de palmă de-al lui Dumnezeu şi că plutesc peste esenţe de muşeţel vor fi legate sfori de mărţisor de toate locurile şi oasele vor apărea vapoare pe căile respiratorii care vor duce în plămâni senzaţia de zbor sub formă de fiinţe dragi ca să nu ne pierdem vom ţine amândoi un băţ infinit de căluşar


EA

Convoi de tトツere


poem pentru georgiana

ea

am găsit prin lucrurile mele vechi caseta audio pe care eu şi georgiana am înregistrat centimetru cu centimetru de bandă seară de seară genericele desenelor animate filmelor sau serialelor tv ale acelor ani casetă ce o ascultam apoi în clasă (şi chiar acum o ascult în timp ce scriu aceste versuri) la walkmanul ei cu baterii 777 pe care le încărcam punându-le între elemenţii de la calorifer cât timp ţineau orele pe vreme de iarnă când a împărţit banca noastră aşa cum indienii şi feţele palide din Dr. Queen îşi delimitau teritoriile mi-a zis dacă vei trece de linia asta o să îţi aduci aminte toată viaţa dar am surprins-o zâmbind oarecum uşurată că nu i-am spus chiar atunci /te iubesc/ google nu este atât de generos pe cât îi e numele nici măcar titlurile serialelor respective nu le mai găsesc vorba aceea motorului de căutare să îi dai adresa exactă


mai degrabă aş găsi-o dacă aş ieşi acum afară şi m-aş apuca să îi scriu pe toţi pereţii din Bucureşti poeme patetic nu? staţi că mai am idei aş putea să formez la întâmplare numere de telefon până se duce creditul sau să-i strig numele în dreptul fiecărui bloc a fiecărei case sau aş putea să întreb lumea pe stradă sau de ce nu să ţip chiar acum de la fereastră georgianaaaaaaaaaaaaaa cu inocenţa puştiului din singur acasă dar stop! cu visatul îmi înfăşor visul acesta la loc în ghem zâmbesc rece şi alb ca un om de zăpadă pentru că tot ce mi-a rămas din acele clipe este o tresărire cu toată fiinţa mea acum când caseta a ajuns la final şi s-a declanşat oprirea automată cu un zgomot atât de tare încât mă mir că nu mi-a bătut vecinul în ţeavă

Convoi de tăcere


oraşul în care nu plouă niciodată

ea

există un oraş ca o pâine uscată un oraş în care dacă cineva ar ţipa toate lucrurile de acolo ar ţipa odată cu el chiar şi lucrurile aşezate de oameni pe pervaz acolo trebuie să întâlneşti pe străzile lungi şi roşii ca nişte revărsări de lavă o fată aşa cum trebuie să întâlneşti un om fericit atunci când plouă fata aceasta merge pe sub cerul în formă de umbrelă lumea toată i se reflectă în unghii creşte se micşorează devine invizibilă se decupează din viaţă după voie are vise în urma ei rămân multe eşarfe albastre se pot vedea agăţate de copaci sunt visele ei mami spune un copil părintelui fata se roagă înainte de drum să aibă puterea să se roage face noduri marinăreşti la şireturi şi îşi spune


/azi voi ajunge la capătul lumii cum ajunge un peşte la marginea acvariului voi colora ochii oamenilor ei vor simţi ca şi când ar avea o geană sub pleoapă îşi vor pune dorinţe/ (şi aici face o fotografie soarelui) pare singură şi uşor de iubit ca o operă de artă inima ei hoinăreşte necontenit prin trup astfel încât şi o picătură de ploaie căzută pe ceafă contează urmăriţi-o cu privirea cum înfloreşte citind aceste versuri cum sufletul ei face piruete iute iute de atrage intreg universul ca un sorb nu-i spuneţi nimic pentru că acum are fragilitatea unor coarne boureşti

Convoi de tăcere


şi marginea roasă ca un timbru

ea

ana (a se citi invers) merge pe pod când ajunge la capăt şterge podul cu o radieră păşeşte mai departe pe marginea subţire a unei rigle întinde mâinile acestea depăşesc marginile universului şi hienele urlă talpa dreaptă i se împarte în două precum emisferele creierului talpa stângă rămâne o gaură de şoarece răsare în ea pe acolo pleacă lumina cu bagajele ei cu tot zice şi trage fermoarul la iglu ana (a se citi invers) are la gât cheia casei când vede că tot timpul a stat pe loc o smulge şi o aruncă în sus măcar ea să iasă din apă când atinge aerul cheia se face o amprentă pe retina ei de cretă


duios chinezoaica trecea ea

povestea a fost aşa * am cunoscut o chinezoaică la intrarea în parc oamenii îşi legau gleznele strâns o blondă îşi plimba căţelul un haiku făcea curat pe bănci să ne aşezăm noi fata asta mi-a dat toate bornele peste cap de trei ori degeaba însă că nu s-au transformat în cronometre electronice made in deci nu era de mine dar era tare * bicicliştii nu ştiau drumul cotierele le dădeau forţă în aer când treceau pe lângă noi genunchii le făceau fleonca fleonca şi chinezoaica le punea cu ochii rovignete peste chip cum o învăţasem * -chinezoaica mea scrie poezii?

Convoi de tăcere


-da scrie are la tastatură fonturi de rimel scurs * a început să plouă delegaţiile au portbagajele pline ceva de semnat poate chinezoaica trece semeţ prin faţa lor are un iubit şi ceva eu unul mă bucur cu mâinile întoarse în toate felurile oamenii ne pun vederea în ghips e semn ăsta şi apăsa butonul send trebuie musai să se gândească la mine şi iar send ce îţi e şi cu chinezoaicele pe timp de ploaie spuneam eu cu zoomul leoarcă pe faţa mea * şi acum când un copil suit sus de tot pe un pian a făcut un iglu din cărămizi lego eu nu am voie să îl privesc m-a închis în dulap chinezoaico cum se scrie pe limba ta poemul ăsta


biletele de la loterie stau pe jos ca nişte scame

ea

vino şi stai aici pe acest fotoliu simpatic eu o să sting becul păgân cu degetele să nu îţi fie frig o să pun apă în cadă voi lăsa apa să curgă tocmai din lună am încercat am încercat am încercat /te rog să nu începi să tremuri pentru că momentul acesta care stă pe tine într-un echilibru perfect va cădea/ am încercat să nu mai fiu mereu presupusul să parieze cineva pe mine în timp ce urcă scările of mereu scările /pisica nu îţi face nimic doar trece prin cameră atingându-ne picioarele are problemele ei cardiace ascunse în întuneric ea doar trece/ se poartă intermitenţa

Convoi de tăcere


îmi spui şi începi să pâlpâi era şi momentul poate ai să şi plângi singură sau poate eu nu am de ales şi asta nu mă deranjează până la urmă eu sunt propriu meu păcat acum eşti în cadă departe adică eu mă rog să ieşi de acolo de ce nu sirenă mă rog pentru tine de fapt mă rog pentru bunul mers al universului


ştii îmi plac cuvintele care încep cu litere pare şi se pronunţă în mai puţin de o secundă ea

unii oameni cred că lumina din becuri este pusă prin seringi mari aproape imposibile alţii îşi văd viaţa ca pe o moarte pitulată treaba lor de liliputani dar tu îhm! tu câţi pinteni gleznoşi crezi că mai am şi pe corzile mele vocale cât crezi că se mai plimbă sorin /aşa îi zic eu la soare/ deranjând frumos şi ordonat colbul? până răspunzi voi continua să îmi râcâi fiinţa aseară aveam sub unghii miros persistent de humă le-am visat chiar formând un pervaz tonic să nu mă întrebi de ce patul meu seamănă cu mine în dimineaţa asta călâie sau

Convoi de tăcere


de ce vanilia pentru mine este o ţară democrată dar tu îhm! tu ar trebui să ştii că mi-a luat mult să îţi escaladez şira spinării ca un eschimos ajutat doar de un târnăcop putred strângând transpiraţia în cearcăne pentru vremuri pastişe împungându-ţi inima cu o suliţă din poziţii nenăscute mirosind mereu a tei sau a iarbă ninsă deci să nu te sperie că acum ţip precum o curăţenie bine făcută dar aşa stau în acest moment lucrurile înclinate la punctul de fierbere până una alta îmi voi aranja pe viitor cuvintele în ordinea descrescătoare a literelor ca să te bucuri şi tu


împreună

ea

suntem două eternităţi care vor să devină clipe vântul trage cu mitraliera prin trupurile noastre cernând carnea de transpiraţie pentru noi cerul începe de unde se termină asfaltul ne lăsăm hainele să cadă la uşa de ploaie ce ne aşteaptă ne scuturăm palmele de liniile vieţii pe deasupra cât să întinzi mâna soarele merge ca un acrobat pe sârmă în acest timp oamenii îşi trag ciorapii peste glezne îşi pun pantofii şi se duc la slujbe somnoroşi ca în prima lor zi de viaţă

Convoi de tăcere


pe locuri. fiţi gambă. start!

ea

@#5$ şi alte cicatrici pe riduri vin în valuri printre primele amintiri : 8 x 8 de roţi ale trenului plimbându-se în şir indian sub tălpile mele eu cred că plouă acolo unde este loc sub nori spune copilul de cinci ani un băieţel care când va creşte mare se va îndrăgosti de o fată îi va dărui inima lui de la patru ani de la zece ani de la douăzeci de ani de la douăzecişicinci de ani i le va prăji şi îi va face din ele cafea în fiecare dimineaţă /să crezi în astre/ (inspir) (expir) ... ... /să nu crezi în astre domn’ doctor/ oricum dragostea este universală pentru că love rimează cu roz (şi ne închidem nasturii de la cămaşă doar până acasă) multă lume îl iubeşte pe Platon şi-ar scrie în palme pe malul drept al liniei vieţii doar Galbenul este galben multe fete ar vrea să fie dezvirginate de un prezervativ galben cu nişte căşti în ureche ca nişte perfuzii el merge pe cealaltă parte a pământului faţă de ea practic cu capul în jos


tălpile li se ating ^ aseară am făcut şedinţă cu eu care scriu la computer eu care repar calculatoare eu care merg la serviciu eu care merg la biserică eu care plimb câinele democrit eu care beau bere doar cu un singur prieten eu care scriu poezii eu care mă gândesc la tine eu care aş putea să a fost ca o reuniune a colegilor din altă viaţă până dimineaţă uşa de la cameră nici nu a intrat nici nu a ieşit sau a intrat şi a ieşit de o mie de ori când a venit cineva cu o bluză albastră în amintiri am intrat toţi unul în altul ca nişte gândaci de bucătărie ^ no comment o băbuţă mi-a zis că degetele care rămân libere după ce ai împreunat pe cele trei pentru a-ţi face cruce sunt adam şi eva ^ mi-am înşurubat un leu în cameră să nu îmi mai fie frică şi să vezi rezultat iubito prin sângele meu ca pe gange mulţi sfinţi ...într-o zi învăţătoarea m-a trimis în spatele clasei Convoi de tăcere


ştiu că trebuie să mă întorc dar nu mă grabi nu acum când mirosul tău a intrat în plămânii mei ca mâna într-o mănuşă urma va fi descoperită la sfârşitul lumii de civilizaţia extraterestră care ne-a părăsit... /afară un tramvai lung cât o zi de post cu un vatman căruia i-am şi zis cine te crezi? băh!/


moment zero

ea

pomii de pe alee susţineau burta cerului să nu se reverse peste noi stăteam ascunşi ca într-o peşteră razele lunii erau nişte stalactite în timp ce tu îţi puneai frunze peste suflet multe frunze peste suflet că s-a speriat şi statuia imensă ce îşi ţinea legată fedeleş umbra zgomotele veneau până la noi ca nişte zaruri aruncate pe o masă de fier în rest aveam secretul nostru strângeam pumnii şi ne era cald

Convoi de tăcere


poem pentru caşicumul meu

ea

mi se mărea pieptul când te vedeam de parcă cineva şi-ar fi deschis o umbrelă între coastele mele toate lucrurile erau simple ca bună ziua dat de un copil de 3 ani ne creşteau cireşe în pungă atunci când treceam pe lângă piaţă pe care le mâncam apoi pe bancă împinşi unul în altul câteodată (zâmbet) ne bucuram pur şi simplu odată cu sfinţii din acatiste urmăream tramvaiele din intersecţia mihai bravu cum se plimbau de la un capăt la altul ca bula de aer dintr-un poloboc şi copiii cu fâsuri care priveau la inimile trecătorilor de parcă ar fi fost nişte parbrize ne sărutam ca să evităm nişte dureri atroce şi ne scuturam trupurile în oglindă apoi ne priveam


sau ne priveau nu ştiu că e mult de atunci de parcă timpul are lapsus

Convoi de tăcere


păşim zdravăn nu se alunecă

ea

dă mâna la mandea ai încredere în mine mijeşte bine mersul mergem cu încredere lacrimile lui zalmoxis sunt preponderente în aceste locuri nu te feri inevitabil dacă am văzut ce era de văzut ajungem în sala alăturată unde a stat cândva moartea acolo e scaunul unui gânditor cu oase de fulger trecem mai departe pe lângă un crocodil sau pe lângă o balenă depinde cum privim şi în această pietà remarcăm mai mult ca oriunde durerile apei unicitatea momentului


se formează continuu prin multiplele scurgeri în cascade care se lăfăie pe toată întinderea se merge mai departe fără să atingem firele în balta strânsă cu o picătură pe an aruncăm o monedă să probăm mitul atenţie la întoarcere nu plonjăm în apa ce ne ajunge la glezne

Convoi de tăcere


pun punctul pe i şi îl înconjur chiar de trei ori (nu contează numărul să fie cifră magică) ea

în seara asta a căzut o stea precum o sabie dintr-o teacă şi o icoană mi-a psalmat că în degetele celor ce se roagă este multă sete dinţii au început să plesnească în gură pentru că da oamenii se deschid ca nişte flori desigur contează şi cât de vertical plouă avem nevoie de melci ca să ne aducă aminte de lumina interioară îmi spun adesea /momentele de visat trebuiesc pândite pescăreşte/ vorbesc de momentele zdravene pe care le numeşti chiar fatidice şi care îţi plac domne’ ce să mai


într-un vis camera mea era un submarin

ea

uite hainele mă urzică am cu mine un ciocănel şi lovesc oamenii în locurile lor lălâi de acolo ies molii nu stau azi să le număr am degetele la uscat mi se pare mereu că îmi văd jumătatea oxidându-se leneş mă frec la ochi cu iarbă dimineţile ies aburi din pijamale cum nu mă aşteptam în copilărie întorc limba pe partea cealaltă mai trece o ameţeală din când în când sună la uşă şi fuge

Convoi de tăcere


pentru tine îhm! pentru tine

ea

îmi doresc o iubită care să taie pâinea în felii asemeni unor cadrane de ceas să transporte apa de pe buzele ei în pumnii mei când mă rog fără ca aerul să simtă să poată alerga cu mine în parc 3 km sau doar să stea să mă urmărească îmbrăţişând un copac până la contopire să vorbească încet precum lumina unei lumânări când sunt la o bere cu prietenul meu cel mai bun să fie lângă mine ca un vis să mă înalţe ca pe un zmeu atunci când facem dragoste dacă ar fi să ne despărţim să ţină morţiş să nu mă lase pe întuneric şi să îi simt tot restul vieţii îmbrăţişarea chiar şi mai mult


noaptea e un lux

ea

pumnii mi s-au făcut firimituri în timpul rugăciunilor din flacăra lumânărilor aştept sa ţâşnească brusc păsări atât e de linişte şi de noapte cerul e format din crengi de platani culorile proaspăt puse de pictor cad peste mine în picături mari de chihlimbar e timpul sufletului să îşi scoată din inimă ghimpii de trandafir să îi pună pe caldarăm cum îşi pune un prizonier armele în faţa inamicului ştii pe stradă maşinile merg până la capătul lumii unde cad în neant

Convoi de tăcere


păsări

ea

stă ghemuită în poziţia soarelui pe obraji are urme de lacrimi de parcă ar fi trecut pe acolo nu de mult nişte avioane lumea nu ştie că sub hainele ei se moare ca la o ciumă


acatist ea

Condacul 1 Am ţipat în pieptul unui mort dar acesta nu a înviat şi-a văzut de moartea lui până la capăt în dormitor am o găleată în găleată atâţia morţi atâta apă Icosul 1 Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase cât fierul de călcat la care te uitai şi ziceai că seamănă cu barca din care cobora mereu un miros de peşte căruia mama îi spunea tata Bucură-te iubito că îţi voi aduce gogoşi calde care îţi vor lăsa pe buze o mustaţă de zahăr Bucură-te iubito cea care spui te iubesc pe munte cât să audă doar pietrele Bucură-te iubito cea care vrei să urci pisicile pierdute prin copaci pe lună Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 2 Am început să semăn cu cineva pe care nu l-am văzut decât din profil se plimba pe acoperiş cu un stol de păsări la subraţ acel om trăgea tare aer în piept până îi venea luna în gât atunci tuşea de ieşeau păsări din trunchiurile copacilor Icosul 2 Mama te mângâia pe păr la culcare mâna ei se mânjea de sorin (cum îi spuneai tu la soare încă de pe atunci că îţi doreai un frate) îţi spunea poveşti până ce vocea ei se dubla apoi se tripla se înlănţuia într-o horă de iele şi tu adormeai mama ta se transforma în păpuşa de la capul patului Bucură-te iubito cea care ai în loc de sfârcuri doi ochi de înger Bucură-te iubito că ţie nu îţi mai răsare noaptea de sub pat Bucură-te iubito cea frumoasă ca miezul unei rodii Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 3 Am pe gură lipit un bileţel galben pe care scrie /buze/ nu ţip pentru că nimic nu mai ajunge la capăt în aceste zile tălpile mi se dizolvă în drum şi alunec

Convoi de tăcere


Icosul 3 În ziua când te-ai îndrăgostit prima oară îţi ieşeau fluturi din buzunare şi pielea îţi făcea poc pe ici pe colo aveai cutii în care îţi puneai bătăile inimii atunci când o să te atingă prima oară visai să vă transformaţi în unul şi acelaşi lucru tu ai fi vrut în tobogan poate şi el Bucură-te iubito meterezo Bucură-te iubito îţi spun până şi cerşetorii în loc să te roage de bani Bucură-te iubito căreia pot să îi bag mâna printre coaste ca printre gratii Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condocul 4 Îmi este dor de cârligele bunicii care ţineau dimineaţa agăţată de sârmă o vacanţă întreagă nu arunc la gunoi cojile le vitaminizez în mine privind la maşina de spălat iau lecţii de dat peste cap ca să mă transform Icosul 4 Visele tale stăteau neciugulite de nimeni oamenii erau departe dacă ar fi venit vreunul cu un pahar cu apă s-ar fi evaporat până şi omul îţi plăceau doar oamenii spontani ca sughiţul oamenii tineri invidios de tineri cu ciorapi curcubeu până în bărbia genunchiului Bucură-te iubito că nu te frige soarele când îl cuprinzi Bucură-te iubito că tălpile încă îţi suportă greutatea de pe creştet Bucură-te iubito sâmbure cu sâmbure Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 5 Învăţătorul meu este cerşetorul dimineţii care îşi caută mâinile sub pietre draperia nu mă ţine treaz trasul ei însă da visez la o mobilă fără canturi şi la un pescar în larg fără barcă Icosul 5 Când priveai la păsări din pieptul lor ieşeau alte păsări veneau la tine ţiganii cu sufletul de aluminiu vroiau să îţi ghicească în zaţul de cafea depus pe inimă orice asemănare este pur întâmplătoare spuneai oglinzii


Bucură-te iubito că aşa se bucură animalele de pradă după ce sunt sătule Bucură-te iubito cruce de pâine pe apă din care ciugulesc peştii Bucură-te iubito că mă pot uita în inima ta ca printr-un vizor Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 6 În ridurile cuvintelor se simt unduirile sunt nişte serpentine unde sternul zboară haotic ca o hârtie în vânt mai sunt speranţe pentru că există cel puţin un om care încă nu s-a născut Icosul 6 Oamenii cu tabieturi la butonieră te înghionteau de parcă ai fi fost un sac de cartofi în tine erau însă gânduri multe şi frumoase numai bune de sărutat pe frunte dar cine să pună urechea pe pieptul tău ca să te asculte şi să rămână urma urechii ca semn al certitudinii că da se apasă cu implicare Bucură-te iubito că ai un dulap cu mai multe sertare decât loc pentru ele Bucură-te iubito că stau îngerii în jurul tău ca la o sobă Bucură-te iubito ca firele de iarbă în care se face dragoste Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 7 Pe stradă sunt linii ca în palmă sub formă de ebrietate din loc în loc vânzători cu privire de sticlă pisată cresc printre boscheţii de la marginea bordurii curând nu o să se mai deosebească piatra de câine Icosul 7 Mama ta uitase obiceiul de a mai avea palme imense iar poza tatălui avea mereu un nimb de praf în jur spre tine veneau păsări în galop aveai o glugă ca o capelă după ce mâncai pâine strîngeai firimiturile într-o grămăjoară sub formă de munte pe care visai să ajungi Bucură-te iubito mai ai până să mai poţi fi văzută doar prin microscop Bucură-te iubito care visezi tâmple în flăcări Bucură-te iubito că există iarbă în verde Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Convoi de tăcere


Condacul 8 Deschid uşa la frigider mă loveşte o lumină albă ştiu că voi visa mirese în hol potcoavele încălţărilor ard mocnit în fundal o muzică de scaune trase pe podea Icosul 8 Când va veni el în pieptul tău va începe să crească o girafă şi te vei trezi cu capul în nori fericită inima deja la regim va semăna cu un cântec de fluier Bucură-te iubito vom căsca braţele admirându-ne gingiile iubirii Bucură-te iubito bucură-te sepia Bucură-te iubito aşa întinsă peste munţi văi şi ateliere de potcovit Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 9 Când eram copil mă jucam cu mingea a venit un băiat mai mare mi-a luat mingea şi a degajat-o sus în soare aşa tu cu mine te rog Icosul 9 Afară ningea cu fulgi cât căţeii de usturoi îţi atârnai visele pe sârmă erai roşie ca un fier înroşit văzându-l pe el ninsoarea s-a oprit brusc de parcă teai fi aflat în faţa unei frunţi de dumnezeu îl sărutai de parcă ai fi lins un nor îţi venea să îi strângi pielea dorind să rămâi cu el sub unghii Bucură-te iubito fără abajur Bucură-te iubito cu tot cu plajă Bucură-te iubito când visezi şi când eşti visată Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 10 Cititul doar decupează din norii de hârtie forme fără lesă şi când mergi prin pădure singurul lucru prin care te deosebeşti de copacii din jur este inima răsucită în piept ca o ţigară în scrumieră Icosul 10 Era unul din cei căruia visai să îi ghiceşti în plescăitul de dimineaţă să îl ţii


în palme ca pe o gâză cu el soarele va trece prin dreapta pe o bicicletă cu miros de salcie oamenii în vârstă cu umbra în formă de avion de război vă vor binecuvânta prin tăcere Bucură-te iubito de câte cifre există pe lume Bucură-te iubito că nu îţi mai face stomacul ca o maşină de spălat Bucură-te iubito aer care trage la cântar Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 11 Peste masa din camera mea zboară păsări în formă de cană de mouse de pix de hârtie de monitor de cutie de chibrituri iar pereţii le arată direcţia Icosul 11 Fire de păr adică multă multă frică ştiai că geamurile trebuiesc spălate pentru a fi văzuţi oamenii mai bine şi că nu trebuie să primeşte aplauze dimineaţa când reuşeşte să te îmbraci acum toate s-au rezovat parcă gheaţa pe care stăteai s-a îngroşat mult cu un zgomot de fermoar Bucură-te iubito cu tot cu frunze Bucură-te iubito ce ţi-ai înfăşurat aripile ca pe nişte ziare Bucură-te iubito ca un zgomot ce sparge vitraliile liniştii Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 12 În metrou mă uit de la nivelul înălţimii mele capetele oamenilor par nişte boabe de struguri aşteptând să se contopească toţi în vin să se cunoască să contribuie să ocupe acelaşi spaţiu Icosul 12 Ghivecele tale vor deveni adevărate terenuri agricole iubeşti florile le uzi cu apă apa de la botez după cât de frumos ţi se reflectă chipul în ea de la o vreme Bucură-te iubito că te transformi în păpuşa cu care te jucai când erai mică Bucură-te iubito căci mai ai două braţe ce îţi mocnesc în piept Bucură-te iubito ca un colţ de pâine transformat într-un cap de peşte Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Convoi de tăcere


poemul acelor clipe

ea

intersecţiile au fost mutate departe încât pentru a le vedea Dumnezeu folosea o lupă părul tău rezultatul unei sume plus umerii tăi ionici te făceau să ai misterul unei scufundări nocturne clădirile îşi picurau cărămizile vântul lătra şi mă speria de fiecare dată ştii ningea cu puf de gutui vapoare lăptose se pierdeau sub ape în zgomote de patefon ne priveam mereu în oglinzile uitate pe malurile oceanelor numai acolo păream două globuri ţuguiate în partea noastră de nord ne săreau pajuri din seringi de jur împrejur era sentimentul acela al unei căderi de lift pe care l-am mai simţit în altă viaţă când eram nişte frunze toate lucrurile apăreau


ca afişajul unui ceas electronic ne zgârâiam dinţii muşcând haotic din mere pe sub ferestrele noastre trecea seara câte un pescar în mersul piticului

Convoi de tăcere


războiul ei cu ea

ea

a lipit cu lacrimile ei pe o planşă mare multe confetti oamenii veneau ca atraşi de magnet se uitau şi intrau în tablou repede prea repede spre supărarea publicului care se manifesta sonor în fundal mai apuca doar să îi sărute pe tălpi ca să nu le mai înflorească riduri din rama tabloului au ieşit păsări ca furnicile după ploaie atunci a zâmbit a simţit pentru prima oară în viaţă că în piept îi bate o inimă în care este o altă inimă care ascunde o altă inimă zâmbetul ei uni soarele cu luna şi se putea uita la nori ca într-o fântână îngerii plămânilor ei ai rinichilor ai pielii ai degetelor ai sânilor ai gemetelor şi tot aşa aruncau de plictiseală pietricele în mare sperând să ridice nivelul apei şi să înece pe toată lumea


culorile erau date

ea

era într-un spital era un spital frumos internarea costa cinci lei umbrele copacilor îi intrau în halat şi o gâdilau ea se obişnuise cu toţi cu neonul stricat cu doctorul mustăcios care o urmărea din curte cu reţetele apetisante cu asistentele infinite avea impresia că are muguri în vene voia să se facă plantă deja făcuse planuri cum va lăsa geamul deschis cum va muta masa mai la geam să stea acolo chircită şi să privească soarele mă uitam în ochii ei şi vedeam căt îi este de sete mă rugam să plouă ca să ne plimbăm sub aceiaşi stropi pentru că ne doream aceeaşi apă din punctul meu de vedere spitalul acesta ar trebui dărâmat

Convoi de tăcere

Convoi De Tăcere  

volum de poezii

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you