Page 1

(

No 8 August 2010

,

Vasile Adamescu: “Sunt de la

vârsta de aproape de 3 ani nevãzãtor surd şi nu am simţit aproape niciodatã regrete”

O mie de fãrâme Teatru alla SCALA Un englez la Paris


Cuprins Editorial Sunetul Culorii - Leonid Afremov Gravurile lui Goya - O interpretare postfreudiană Înfruntând viaţa: Vasile Adamescu Sleuth The Verdict Teatro alla Scala O lume foarte mică Un englez la Paris James Frey - O mie de fărâme poezii de Constantin Tatu, Eugenia Badila Karp şi Andrei Durand All that Jazz Globe in the Mirror

5 8 16 24 30 32 36 42 56 58 60 61 62 68 74


Evenimente recomandate 1-31 august, Astra Film Fest, Sibiu

26-29 august, ECOATELIER AIDA, Târgu-Mures, Peninsula

Park, Târgu-Mures 19-21 august, Stufstock 2010, Vama Veche 23 august -7 septembrie, terasa Musafir by Amarjit, Bucureşti, expoziţia de fotografie Frames de gabi Moisã 21 august, Terasa clubului Fabrica, Bucureşti, VAROIUS ARTISTS COLLECTION#1 1-6 septembrie, Cerbul de Aur, Ediţia a XVIII-a 2-17 septembrie, Muzeul Ţãranului Român, Bucureşti, expoziţie de fotografie Inge Morath, Jurnalul meu românesc 28-30 august, Sibiu, Festivalul Medieval “Cetãţi Transilvane” 21 septembrie, Romexpo, Bucureşti, Concert Guns’s’Roses 27-29 august, sala Palatului, Bucureşti, Prima concenţie de tatuaje la Bucureşti 19 septembrie, malul Dâmboviţei, Bucureşti, Red Bull Flugtag 16-21 august, Cluj, Transilvania International Guitar Festival

10-12 septembrie, Timişoara, Plai Festival


Echipa editorială: Redactor şef: Mihaela Ion, mihaella.ion@initiativedurabile.ro

Redactori: Alex Boldea, alex.boldea@initiativedurabile.ro Bogdana Radu, ioana.radu@initiativedurabile.ro Iulia-Georgeta Petrache, iulia.petrache21@yahoo.ro Maria Galea, maria.galea@initiativedurabile.ro Ruxandra Diaconu, ruxandra.diaconu@initiativedurabile.ro Redactori colaboratori: Solyom Kinga Anamaria-Ramona Vîrlan, virlananamaria@yahoo.com Corector: Mihaela Ion, mihaella.ion@initiativedurabile.ro Layout designer: Teodora Vladescu, teodora.vladescu@initiativedurabile.ro Sabina-Raluca Radu, sabina.radu@initiativedurabile.ro Coperta: Ramona Anamaria Vîrlan - Wake up Alice Redacţia nu îşi asumă răspunderea asupra conţinutului articolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii răspunzători celor afirmate.


(

,

Editorial Mie îmi place foarte mult arta contemporană românească şi modul în care aceasta se prezintă în diferite galerii de artă, muzee de specialitate. Unul din motivele pentru care aleg să admir şi să colecţionez în limita resurselor financiare este că arta contemporană propune o revitalizare a conceptelor de frumos, non-frumos , artă, non-artă într-o manieră insolită, întrun mod în care nu au mai fost prezentate. Noul propus de arta contemporană este mai ponderat, mai puţin belicos decât cel al avandargelor ce aveau ca principii negarea curentelor anterioare şi redefinirea unora noi. Arta contemporană este şocul care nu lasă nicio moştenire intactă, nu mai poate pretinde un universalism al judecăţilor estetice, criteriile de apreciere asupra artei actuale se realizează ţinând cont de experienţele estetice ale oamenilor în diversitate. Diversitate şi de aici relativismul care merge spre absolut împiedicând instituirea unor judecăţi de valoare care să fie general valabile aidoma celor aplicate asupra artelor „clasice”. Privitorul de artă afirmă că îi place sau nu îi place o lucrare contemporană, dar nu mai are o teorie estetică clară şi coerentă de care se poate folosi în momentul în care aplică judecăţi de valoare asupra imaginii pe care o are în faţă. Voi alegeţi dacă vă place sau nu o lucrare de arta contemporană, dar primul pas este acela de a intra într-o galerie de artă, într-un muzeu destinat acestor lucrări. Veţi avea un şoc prima dată, dar vă garantez că merită, deoarece într-un fel sau altul sigur o lucrare va avea un impact asupra voastră. Seara când veţi ajunge acasă încă vă veţi gândi la ideea „ce a vrut artistul să ne transmită” sau de ce a ales să folosească nişte materiale atât de banale pentru a realiza o creaţie şi de ce au ales galeriştii să le expună asemenea „chestii”?!? Mihaela Ion, Redactor şef


“Sunetul” culorii Leonid Afremov

de Iulia Petrache

Printre pasiunile mele se numără creaţiile lui Leonid Afremov şi simfoniile lui Beethoven. Nu mare mi-a fost mirarea când am realizat că cea mai intensă emoţie intelectuală am simţit-o în momentul în care m-am decis să admir creaţile lui Afremov - pe sunetele lui Beethoven. Am ales pentru această experienţă Simfonia a VI-a, numită şi Simfonia Pastorală de Ludwig van Beethoven. Nu a durat prea mult şi am şi putut observa că a fost o alegere excelentă. Cu fiecare tablou analizat îndeamănuntul remarcăm frumuseţea naturii, a ploii şi, de ce nu, şi a mirosului de vară. Mă simţeam angrenată într-o horă câmpenească în mijlocul unui codru animat de sunetele de ciocârlie ale primăverii.


Lăsând nostalgia la o parte m-am decis să împărtăşesc cu cei doritori de frumos şi de senzaţii noi pasiunea mea, şi a celor dragi mie. Despre Beethoven nu cred că sunt multe nespuse: geniu al muzicii clasice occidentale, formator de opinie şi de “auz”, un artist ce se prezintă cel mai bine prin creaţiile sale, prin acele triluri extraordinare care ne trezesc toate simţurile şi ne conving să facem parte măcar pentru puţin timp din acel univers beethovian plin de emoţie, candoare, trăiri, bucurii şi originalitate. Leonid Afremov, însă, este un pic străin publicului “degustător” de artă din România. În afară de creaţiile sale, care îl fac celebru în întreaga lume prin originala amprentă artistică, trebuie să amintim şi că acesta este un pictor din Belarus, iar picturile lui sunt pline de culori aprinse executate în cuţit (ce era folosit nu demult pentru a se înlătura impurităţile de pe pânză, iar, că Afremov i-a atribuit o nouă şi cu totul inedită întrebuinţare) sau cu ajutorul vopselelor în ulei. Ceea ce se remarcă din start din creaţiile lui Afremov este optimismul artistului, insuflat printr-o “intensă” culoare în fiecare pictură, fie ea peisaj nocturn, marin, diurn sau un simplu portret.


Stilul lui Afremov poate fi recunoscut oriunde în lume, este unic şi incendiar, mai ales pentru că scoate la iveală nu numai frumuseţea existentă în oameni, fie ei vedete sau simplii ţărani ce muncesc câmpul, ci şi frumuseţea naturii, ploii din toiul verii, animalelor, locurilor celebre, dar şi puritãţii unei trăiri. Pentru a afla mai multe despre Leonid Afremov, vă recomand să îi vizitaţi site-ul: www.afremov.com şi în momentul în care doriţi să îi admiraţi lucrările, şi din păcate nu beneficiaţi de şansa de a le vedea live, să asezonaţi experienţa cu un repertoriu muzical de Beethoven şi cu o cafea fierbinte însoţită de dulceaţă în chisea, ca pe vremea bunicii, deoarece merită. Sperând că v-am deschis apetitul artistic, o să vă prezint o mică parte din operele lui Leonid Afremov, picturile fiind preluate de pe site-ul : www.afremov.com pe care vi-l recomand cu cel mai mare drag.


natural solutions through artificial intelligence

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Linux | data recovery | graphics programming web development | SEO | language processing solutions personalized software solutions | software architecture Securitatea sistemelor | Security Advisory | Analiza Software Server Management | Software (Re)design | logic engines

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro


Gravurile lui Goya. O interpretare post-freudiană Există o cale inversă de la fantasmă la realitate şi aceasta este arta. (Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză)

de Anamaria-Ramona Vîrlan

În Spania secolului al XVIII-lea, Madridul se înfăţişa ca o capitală a contrastelor: voluptăţile frivole înfloreau în paralel cu obscurantismul cel mai ostil, desfătările mergeau mână în mână cu lipsurile şi asceza, ceremoniile fastuoase evoluau în paralel cu ciuma. O serie de războaie costisitoare şi revolte au dus la declinul puterii Spaniei în Europa. Controversele asupra succesiunii la tron au consumat ţara în secolul al XVIII-lea, conducând, mai apoi, la o serie de conflicte armate şi revolte între liberali şi suporterii Vechiului Regim în mare parte a secolului al XIX-lea. Acest mediu politico-social în care a trăit Francisco de Goya (1746-1828), circumstanţele istorice în care s-a dezvoltat arta sa şi personalitatea creatoare, au avut un impact indiscutabil asupra operei sale. Mediul în care Goya a trăit şi a lucrat, evenimentele istorice, personajele care s-au perindat prin viaţa sa, boala, izolarea, toate acestea i-au influenţat într-un anumit mod creaţia, contribuind la evoluţia acesteia. Amintirile acestor lucruri s-au depozitat în mintea artistului, în nivelurile psihice ale inconştientului şi subconştientului, ele reieşind la suprafaţă sub formă diferită, într-un limbaj nou, artistic, cu un suflu original. Subconştientul artistului nu este un simplu rezervor şi păstrător al faptelor de constiinţă, ci are propriile lui mecanisme, propriul mod de a funcţiona. El nu doar stochează, ci are şi abilitatea de a prelucra, restructura, crea. În acelaşi timp, subconştientul are rolul de a filtra conţinuturile care trec dintr-un nivel în altul (subconştientul este acel nivel psihic aflat între conştient şi inconştient; conţinuturile conştiinţei nu trec doar în inconştienţă, ci rămân pentru o perioadă de timp variabilă în subconştient, la fel petrecându-se lucrurile şi cu conţinuturile inconştientului, care mai întâi trec prin subconştient şi abia apoi pătrund în conştiinţă). El nu este total obscur, ci are un anumit grad de transparenţă. Aceste teorii pot fi urmărite în lucrările lui Goya. Opera sa, atât de vastă, complexă şi contradictorie, adesea ezoterică şi plină de mister, a refuzat formulele prestabilite. Inegal cu el însuşi din punct de vedere calitativ, Goya era derutant prin instabilitatea cu care şi-a schimbat necontenit maniera, stilul, viziunea, tematica, trecând uşor de la întuneric la lumină, de la tristeţe la bucurie, de la cruzime la tandreţe, de la demonic la angelic. Acest artist a rămas totuşi, în trăsăturile definitorii ale operei sale, acelaşi pasionat cercetător al caracterului uman şi al societăţii, lucrările sale redând cele mai fine detalii psihologice sau cea mai infernală decadenţă morală. Gravurile sunt lucrările cele mai “apropiate” de artist; sunt un mod de reprezentare mult mai intim, mult mai personal, fiind “înrudite” cu desenul şi cu schiţa. Gravurile nu sunt comandate de patroni, de clerici, de aristocraţi.


Pe lângă acest fapt, dimensiunile lor mici permit artistului să aştearnă cu rapiditate propriile idei şi primele impresii. De aceea, gravurile au o notă foarte personală. Cenzurarea gândurilor, a ideilor este redusă la minim. Gravurile sale au fost un mijloc de a critica societatea în care trăia, dar nu numai. Au fost mai mult decât atât, au fost un mod de eliberare a trăirilor interioare, de redare a unei lumi populate de viziuni fantastice. Arta lui încorporează într-o formă încifrată conţinuturi ale subconştientului. Evenimentele din Spania acelui secol, persoanele care l-au înconjurat, iar mai târziu, boala şi izolarea (ar fi rămas probabil creator al unei picturi liniştite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit: surzenia îl izolează de lume şi îl eliberează de convenţia picturii oficiale) şi-au pus amprenta asupra artei sale, toate acestea fiind transformate în imagini codate redate prin intermediul gravurilor.


„Los caprichos“, „Capriciile“(1797-1799), o serie de 80 de imagini, reprezintă un caleidoscop al amăgirii şi slăbiciunii umane. Aici, Goya redă, inspirat de lumea din jurul său, vanitatea, infatuarea şi stupiditatea societăţii spaniole. Nimeni nu a scăpat de scrutarea sa sălbatică şi satirică. Adulterul, corupţia, proxeneţii, înalţii demnitari, călugării, prostituţia, şarlatania şi prostia gasesc în Goya un acuzator implacabil. Chiar pictorul afirmă într-un comentariu la „Capricii”: „Lumea este o mascaradă. Chipul, veşmintele, vocea, totul este contrafăcut. Toţi vor să pară ceea ce nu sînt. Toţi se înşală între ei, şi nimeni nu se cunoaşte pe sine”. Caracterul de critică socială a „Capriciilor”, cu adresă exactă în epocă, este indiscutabil, exprimând un Goya, om al secolului său, cenzor al viciilor societăţii sale. Fluctuând între natural şi supranatural, Goya a creat o colecţie de imagini al căror sens poate fi desluşit cu greu. În următorul deceniu, Goya creează o serie de gravuri numită „Dezastrele războiului“, “Los desastres de la guerra” (1810-1815). În această epocă, mulţi artişti reprezintă războiul în scene glorioase. Dar nu şi Goya. Cel socotit primul pictor modern creează imagini violente, fără speranţă: în război există doar învinşi şi moarte, moartea fiind unica urmare posibilă. În aceste lucrări nu se găseşte perspectivă, spaţiu, ci totul e tributar unidimensionalului. Există numai durere, disperare şi masacrare. În afară de gravuri, Goya nu face alte declaraţii despre război. E greu de stabilit care erau convingerile lui politice. Gravurile sale nu sunt naţionaliste, nu celebrează un patriotism. Ele arată că urmarea oricărui război este întotdeauna moartea. Cele mai cutremurătoare gravuri reprezintă foametea din 1811-1812, când 20.000 de spanioli şi-au pierdut viaţa. Goya străbate străzile, observând nebunia războiului. Naturile lui moarte din această perioadă sunt cadavre de animale mutilate, iar pe gravurile din ciclul „Dezastrele războiului“, notează reflecţii furibunde despre egoismul omenesc şi lipsa de solidaritate în împrejurări extreme.


După 1820, boala şi criza sufletească au devenit acute. Izolat de multă vreme de lumea sunetelor, artistul s-a izolat şi fizic la o proprietate pe care o cumpărase pe malul Manzanaresului, devenită pentru posteritate „Casa Surdului”. Aici s-au născut cele mai puternice opere. Coşmarul şi halucinaţiile au devenit oaspeţii săi frecvenţi. Cei mai mulţi cercetători au considerat suita pictorului din „Casa Surdului” fantezii demonice, produse onirice ale iraţionalului, halucinaţii, veritabilă filozofie a absurdului şi a disperării. Ciclul de gravuri “Disparates” şi “picturile negre” din “Casa Surdului” au reprezentat un adevărat salt făcut de Goya. Cele 22 de “Disparates” (1815-1824), executate în acvaforte şi acvatintă, au fost editate pentru prima dată în 1864 de către Academia San Fernando sub denumirea de “Los proverbios” (Proverbele). Într-un fel, ele sunt o continuare a “Capriciilor”: au acelaşi caracter criptic, cu deosebire că sensul lor este şi mai greu de descifrat. Faţă de “Capricii”, Goya anexează de această dată zone noi, încă neexplorate, ale abisurilor naturii umane, ale tenebrelor subconştientului redând în formă plastică idei şi sentimente care, de altfel, îi sunt şi lui foarte tulburi. Ceea ce era numai enigmă în “Capricii” devine aici mister.

Satanismul acestor gravuri, absurditatea inevitabilă care guvernează lumea sugerată de ele ne duc cu gândul la Hyeronimus Bosch. Goya văzuse încă din tinereţe pânze ale pictorului flamand şi apreciase întodeauna geniul marelui plasmuitor de lumi stranii, iar porecla El Disparate, pe care o dăduseră istoricii de artă spanioli lui Goya, i-a sugerat chiar titlul ultimei serii de gravuri. El a preluat tradiţia picturii spaniole şi a reinterpretat-o, i-a încorporat o anumită sensibilitate specifică modernităţii.


Aşadar, Goya reuşeşte să transforme conţinuturile subconştientului şi să le transpună în creaţia artistică.. Însă mâinile artistului nu se află sub influenţa “dicteului automat” al subconştientului. El şi-a modelat opera într-un mod raţional, procesul creativ fiind orientat după anumiţi parametri. Cert este că în opera sa, gravurile în special, au un limbaj multifaţetat, o simbolistică ce poate fi fragmentată şi analizată din foarte multe perspective. Creaţia sa artistică nu este doar o satiră acidă la adresa societăţii, ci este şi un mod de a “se comunica”. Nu are doar valenţe sociale, ci şi profund personale. Melancolia, durerea, anxietatea se transformă în mintea sa într-un convoi de viziuni fantastice, bizare, care o rup cu realitatea nemijlocită, deşi au pornit de la aceasta. Goya va dărui astfel picturii dreptul de a nu mai vedea în realitate decât punctul de pornire. Însă „decriptarea” unor imagini din cultura spaniolă, imagini realizate la sfârşitul secolului al XVII-lea, ar putea prezenta numeroase capcane pentru privitorii/esteţii din secolul XXI, obisnuiţi să interpreteze arta în termeni freudieni, proiectând asupra acestor gravuri, mai degrabă, o viziune a culturii contemporane occidentale. Cu toate acestea, pentru Goya, gravurile au fost un mod de eliberare a demonilor interiori, a fantasmelor, au reprezentat un moment de catharsis.


Înfruntând viaţa: Vasile Adamescu

Kinga Solyom Mihaela Ion

Am avut plãcerea de a cunoaşte un om desoebit. Pe domnul Vasile Adamescu. Dacã pentru Kinga este un profesor din cadrul liceului pentru persoane cu deficienţe de vedere, pentru mine este o persoanã care m-a fascinat prin toate realizãrile sale profesionale şi prin modul dânsului de a fi. Domnul Vasile Adamescu suferã de surdocecitate, deficienţe atât de vãz, cât şi de auz încã de la vârsta de 2 ani, când din cauza unei greşeli umane suferã de meningitã, boalã ce lasã urme grave asupra copilului. A avut şansa de a i se acorda acceaşi educaţie specialã precum lui Helen Keller (http://www.rnib.org.uk/aboutus/ aboutsightloss/famous/Pages/helenkeller.aspx), învãtând sã cunoascã lumea din jur prin intermediul alfabetului pe faţã (simţea mişcarea muşchilor feţei) sau prin semnele ce i-au fost scrise în palmã. De asemenea a învãţat asociind cuvântul cu realitatea, astfel pentru a înţelege noţiunea de “mort” a trebuit sã fie dus la morgã pentru a simţi un cadavru. A urmat cursurile Universitãţii Babeş Bolyai, secţia psihopedagogie specialã şi este una dintre cele 20 de persoane surdo-mute din lume cu titlul de cercetãtor ştiinţific. A publicat materiale în diverse reviste din America, Germania, Spania, Italia, iar acum lucreazã la cartea autobibliograficã „Înfruntând viaţa” pe care trebuie sã o scurteze puţin înainte de a da editurii din cauza numãrului mare de pagini scrise, peste 700. De asemenea, domnul Vasile Adamescu este un sculptor insolit, cu un talent deosebit, realizând lucrãri din lut şi uneori din tablã zincatã (cum a fost cazul machetei gãrii din Cluj-Napoca). Pentru un bust îi trebuie cinci minute pentru a-şi da seama de trãsãturile persoanei, însã de cele mai multe ori nu urmãreşte sã reproducã exact chipul, ci propune caracteristicile pe care le intuieşte. Pentru realizarea acestui interviu Viorel Micu, un fost student a dânsului ce dupã terminarea studiilor s-a mutat în casa domnului Adamescu, a devenit portavocea noastrã, a mea şi a lui Kinga. Pe parcurs ce veţi citi acest interviu veţi sesiza pasiunea domnul Adamescu de a prezenta fiecare localitate, fiecare lucrare, fiecare persoanã în detalii din cele mai mici, aspecte ce nouã de cele mai multe ori ni se par prea „simple”.


Mihaela Ion : Ce îi transmiteţi unei persoane ce a vãzut şi a pierdut acest simţ? Cum îi spuneţi cã poate sã-şi trãiascã viaţa în continuare deoarece aceasta deficienţã nu este un impediment pentru a înfrunta realitatea? Vasile Adamescu: Am dat sfaturi numai copiilor cu care am lucrat la şcoalã, i-am sfãtiut sã se strãduiascã sã fie oameni folositori, sã lucreze cât mai bine şi eficient şi sã trãiascã viaţa într-o manierã frumoasã. M.I: În ce vã place sã modelaţi ? V.A: În tinereţe am modelat în lemn, realizând machete, cum este şi cazul unui avion cu elice, am construit din tablã diferite obiecte precum macheta gãrii din Cluj. M.I: Am observat cã printre lucrãrile realizate de dvs. doar una singurã este realizatã într-o manierã abstractã. De ce alegeţi sã copiaţi realitatea? V.A: Îmi place sã copiez realitatea deoarece o pot intui foarte uşor. Fac lucrãri din realitate pentru cã nu-mi place sã fac sculturi abstracte, deoarece sunt mai greu de înţeles şi realizat, nu simt o atracţie faţã de ele. În schimb mi-a plãcut şi am putut modela lucrãri care reprezintã realitatea şi pe unele le-am fãcut dupã ceea ce am vãzut. M.I. : Care este cea mai mare dimeniune a unei sculpturi realizate de dvs.? V.A: Cea mai mare sculpturã fãcutã a avut un metru înalţime şi 50 de centimetri lãţime, şi îl reprezenta pe unul dintre foştii mei elevi Peter Robert. Nu fac lucrãri de dimensiuni mari şi din cauza lipsei spaţiului de depozitare, cât şi dintr-un motiv şi mai pragmatic: nu sunt cumpãrate de vizitatorii dacã au peste 50 de centrimetrii. Kinga Solyom: De la vârsta de 11 ani aţi intrat sub tutela profesorilor din cadrul Liceului pentru persoane cu deficienţe de vãz din Cluj-Napoca, puteau sã vã redea colegii şi cadrele didactice dragostea de familie care vã lipsea? V.A: La casa de copii din Siliştea Nouã din judeţul Teleorman desigur cã am simţit lipsa pãrinţilor, mai ales cã eram foarte departe de satul natal, situat în partea de sud-est a ţãrii noastre pe malul Dunãrii. Cele mai importante persoane din viaţa mea sunt profesorii care m-au înstruit şi educat încã de când am fost elev, Florica Sandu prima


care m-a învãţat sã vorbesc la vârsta de 11 ani, profesorul Gheorghe Stancu, profesoara Georgeta Damian şi pe urmã Valter Roth, toţi înlocuind foarte bine aceea dragoste pe care o primeşte o persoanã din partea familiei. K.S: Sunteţi mulţumit şi mândru de ceea ce a fãcut pânã în acest moment? V.A: Sigur cã da. Am reuşit sã fac multe lucruri şi m-am simţit un om util societãţii. K.S: Aveţi regrete asupra faptul cã din cauza unei boli aţi rãmãs cu aceste deficienţe? V.A: Sunt de la vârsta de aproape de 3 ani nevãzãtor surd, nu am simţit aproape niciodatã regrete cã am avut aceste deficienţe, poate asa a fost sã fie, poate altfel nu aş fi realizat ceea ce am realizat. Niciodatã nu am simţit piedici în spaţiul social. K.S: Aveţi prieteni care au aceeaşi deficienţã de vedere şi auz ca dumneavoastrã? V.A: În ţara noastrã nu am prieteni nevãzãtori-surzi, mai de mult am corespondat foarte interesant şi frumos peste hotare în America şi în Occident cu persoane cu surdocecitate. Pãcat cã s-au intrerupt multe legãturi, acum sunt doar trei prieteni cu care pãstrez legãtura prin scrisori. K.S: Ce aţi învãţat din aceste corespondenţe? V.A: Am învãţat limbi strãine: esperanto, italianã, dar cel mai bine am învãţat franceza. Din orice ai de învãţat. K.S: Ce v-ar fi fãcut sã profesaţi dacã aţi fi vãzut? V.A: Dacã nu-mi pierdeam vederea atunci mi-ar fi plãcut sã urmez Politehnica sã devin inginer sau constructor. În schimb sunt foarte mulţumit de tot ce am realizat şi de faptul cã am devenit profesor. K.S: V-a plãcut ceea ce aţi fãcut? V-a plãcut sã lucraţi cu copii? V.A: Mi-a plãcut foarte mult şi de aceea lucrez şi acum în acest atelier, câteodatã şi 8 ore în continuu cu copii. Acum lucrãm cu un copil de 3 ori pe sãptãmânã, în colaborare cu un logoped. K.S: Ce planuri de viitor aveţi pe lângã cel de editarea şi scoarea a cãrţii „Înfruntând viaţa”? V.A: În viitor vreau sã predeau altceva pe lângã cursuri de modelaj în lut şi în fire de plastic (sticlele sunt împletite cu fire de plastic astfel încât temperatura lichidului sã rãmânã constantã) aş vrea sã organizez expoziţii de sculpturi modelate în lut şi/sau din alt material pentru a fi vãzute de mai multe persoane decât de cei care intrã în atelierul meu. De asemenea vreau sã fac hãrţi tactile astfel încât orice persoanã cu deficienţe de vedere sã poatã sã se poziţioneze într-un spaţiu mai larg decât oraşul natal, sau cel de studii.


Sleuth – 1972

de Maria Galea

Regizor : Joseph L. Mankiewicz Scenarist : Anthony Shaffer Actori principali: Michael Caine - Milo Tindle; Laurence Olivier – Andrew Wyke

Sleuth (detectiv) este o plăsmuire simpatică de dramă, thriller şi comedie, scrisă inteligent de scenaristul Anthony Shaffer şi regizată de Joseph L. Mankiewicz. Andrew Wyke (Laurence Olivier) un scriitor celebru, un obsedat de jocuri, un gentelman impecabil, cu principii puternic împământenite, inteligent şi snob îşi compune un plan pentru a se răzbuna pe soţia infidelă, printr-un scenariu sângeros pe care-l urmează să joace cu Milo Tindle (Michael Caine), amantul consoartei.

Filmul este un model frumos de thriller, o interpretare minunată între cei doi protagonişti, un dialog creativ, haios, o închipuire ofensivă ce ajunge treptat a fi mortală. Milo Tindle, cel care pare naiv, prostuţ şi uşor de influenţat, ajunge a fi un bun detectiv, un adversar greu de păcălit, la fel de răzbunător ca Andrew Wyke, un băiat sărac, pierdut, căruia nu-i place să fie doborât şi subestimat. Firul acţiunii se schimbă gradat, plăcut, în avantajul fiecăruia, reliefând atât caracterele puternice şi descurcăreţe ale celor doi, cât şi momentele de renunţare, de umanitate, de frică şi extaz a lui Tindle şi Wyke. Sleuth este un film în care ai plăcerea să vezi un Laurence Olivier bătrân, un Michael Caine tânăr, care reuşesc a fi la fel de încântători şi talentaţi, la fel de apreciaţi şi de egali prin jocul actoricesc propus.


The

Verdict- 1982

de Maria Galea

Dramă, 129 minute Scenariu : David Mamet Regia : Sideny Lumet Distributie : Paul Newman – Frank Galvin Charlotte Rampling – Laura Fischer James Mason – Ed Concannon Jack Warden – Mickey Morrisse Un film care iese din tiparele hollywoodiene, care depăşeşte cu mult apariţiile noi, banale, scrise în grabă din ziua de azi, The Verdict (1982) este drama lui Sidney Lumet. Excepţional scris de David Mamet şi regizat de americanul Sidney Lumet, The Verdict (Verdictul), este un film sincer, fără ocolişuri, despre viaţă, permanent coruptă în justiţie, şi despre eforturile cu care un avocat bun, ratat în ochii societăţii trebuie să se lupte pentru a face dreptate unor oameni de rând, bineînţeles săraci şi fără putere. Sidney Lumet cel care crea în 1957, 12 Angry Men cu Henry Fonda, în 1975 Dog day afternoon şi Serpico în 1973, ultimele două cu Al Pacino, aduce laolaltă în 1982 actori mari, care dau o formă completă montajului de 129 de minute. Paul Newman face un rol deosebit, fără să intre în dizgraţie ori să fie liniar, joacă direct şi este cât se poate de normal şi natural. Este avocatul apărării, bunul, alcoolistul Frank Galvin, singurul care vrea să facă dreptate pentru oamenii neajutoraţi Sally şi Kevin Doneghy. În ajutorul său apare un vechi şi bun prieten, totodată avocat Mickey Morrissey (Jack Warden), cel care îl va ajuta pe parcursul întregului proces. Actorul care dă în plus clasă filmului, o notă aparte şi ne încântă, atât cu vocea adorabilă, cât şi cu o prestaţie frumoasă, este regretatul şi iubitul James Mason. El este Ed Concannon, procurorul infatuat, corupt, cu o vastă experienţă, şi o mare de ucenici care-l înconjoară şi-l slujesc continuu. Este cel care joacă murdar, deloc corect, folosindu-se de toate mijloacele pe care le ştie şi le are (o introduce în mod intenţionat pe prea puţin carismatica Laura Fischer, interpretată de Charlotte Rampling), pentru a câştiga procesul în interesul său şi mai ales a subalternilor săi. The Verdict se aseamănă într-o oarecare măsură cu 12 Angry Men şi mulţumeşte telespectatorul prin povestea onestă şi tristă, prin personajele duale, actori care joacă minunat, fără a plictisi, ori a fi obositori şi prin scenele surprinzător de adevărate (prea puţine în filmele actuale). Deşi unii ar spune că filmul este previzbil la final, cu un sfârşit subînţeles, eu aş afirma că doar în filme mai putem avea speranţa de un happy-end, în care binele învinge răul. Este şansa noastră necontenită de a visa la o lume corectă, nealterată.


de Iulia Petrache

În momentul în care ne decidem să rostim cuvintele înţelepte Shakespeare este mereu actual trebuie să fim conştienţi de un singur fapt: Shakespeare este mereu actual numai la Scala din Milano. Dacă ne hotărâm să vizităm Milano ar fi păcat să ne irosim economiile pe haine de firmă, pe care de cele mai multe ori le găsim şi în ţară, însă nu trebuie să stãm pe gânduri de două ori în momentul în care cumpăra un bilet la Scala. Acolo vom descoperi poate pentru prima oară trăirile lui Romeo şi ale Julietei, incertitudinea lui Othello, viclenia lui Jago sau păţaniile Bărbierului din Siviglia. Un bilet pentru o experienţă de neuitat variază între 22 de euro şi 187 de euro, deci dacă ne decidem să vedem un spectacol plin de valoare trebuie doar să întrebăm localnicii de drumul spre Scala. Pentru călătorii mai rapizi există însă şi şansa unei “priviri” VIP în spatele luminilor, care se poate obţine prin intermediul Muzeului Teatro alla Scala, ce este deschis zilnic. Nu numai că avem şansa să îi surprindem pe marii actori la repetiţii, dar ne putem delecta şi cu “istoria” ce s-a creat de-a lungul timpului pe scena din Milano, cu persoanele care au păşit pe scenă sau cu diversele costume sau instrumente lucrate manual şi confecţionate special pentru diverse reprezentări. Ce-i drept Scala a creat şi re-creează istorie. Ne poartă pe cele mai nebănuite culmi ale plăcerii vizuale, auditive, intelectuale, artistice şi culturale, dar ne oferă, în acelaşi timp şi posibilitatea să luăm parte la “istorie”. Deşi creat pe timpul dominaţiei austriece (şi deci plin de aer monarchic în construcţie şi proiecţie) în Italia de Nord, pentru a înlocui Il Teatro Ducalle Realle, până şi astăzi şi-a păstrat farmecul şi puterea artistică. Scala a fost creată de către arhitectul neoclassicist Giuseppe Piermarini şi, şi-a deschis pentru prima oară porţile pe data de 3 august 1778 cu interpretarea

artistică a operei l’Europa riconosciuta, după Mattia Verazi. Astăzi, însă, este însă locul unde “nenea” Shakespeare nu doarme, nu a adormit şi nu va adormi niciodată. Este locul unde Commedia dell’Arte a adus pe scaunele vişinii pe cei mai devotaţi “degustãtori” ai teatrului italian de calitate. Este locul unde România are puţină parte de glorie şi recunoaştere artisticã, deoarece dacă mergem să ne delectăm cu Faust după Goethe o putem admira pe scena Scalei din Milano pe Irina Lungu, în rolul lui Marguerite.


Astfel, putem afirma că Scala din Milano a creat artişti de opera celebri, a dat naştere cuvântului “teatru” şi a reuşit să se menţină nu numai ca cel mai râvnit “job” artistic, dar şi ca şi cel mai celebru loc pentru artă teatrală din întreaga Europă. Vă invit să păşim împreună prin magia operelor şi baletului prezent la Scala din Milano. Aş dori să nu uitaţi să remarcaţi nu numai expresivitatea inedită a fiecărui artist în parte, dar şi uşurinţa cu care un spaţiu mic şi gol, poate să fie animat şi inovat cu fiecare spectacol în parte. Aş dori să păsim prin balconul Julietei, prin tenebrele lui Faust, prin cămăruţa bărbierului din Siviglia şi, de ce nu, şi prin lumea “reală” a lui Don Quixote.

Vă amintiţi parfumul acela pe care îl inspiraţi de fiecare dată când va aşezaţi pe scaun la teatru? Acum îl aveţi în nări şi în minte. Vă amintiţi golul acela în stomac pe care-l simţiti la auzul aplauzelor frenetic? Acesta este sentimentul oricărui doritor de frumos şi artă, pentru că, Scala din Milano este visul oricărui “căutător” de teatru, oricărui “artist”, oricărui “pribeag” ce se află în faţă călătoriei pline de valoare şi, care aterizează doar pentru câteva ore în Milano. Poze preluate de pe www.teatroallascala.org/en


O lume foarte mică de Alex Boldea

foto de Alex Boldea


Aş vrea să vorbim un pic despre fotografia macro. Şi aş vrea să o facem fără să ne scufundăm în detalii tehnice, în numere, distanţe şi rapoarte. Ştiţi de-acum că pentru mine a cunoaşte cifrele aparatului tău nu te face fotograf. “Adevărata” fotografie macro presupune un raport de 1:1 între obiectul în sine şi proiecţia lui pe senzor. Ceea ce înseamnă că dacă o furnică are un centimetru lungime, proiecţia ei pe senzor va fi tot de un centimetru (presupun aici utilizarea unui senzor de DSLR care are aproximativ 3cm lungime cu 2 lăţime). NU ne interesează asta. Ceea ce ne interesează este să explorăm frumuseţile unei lumi extrem de mici, ale unei lumi inaccesibile sau prea uşor trecută cu vederea în mod obişnuit. De ce e dificil? Păi sunt motive nenumărate. Focalizare manuală, lumină insuficientă, dificultăţi legate de compoziţie etc. În principiu o fotografie macro reuşită este în primul rând o fotografie reuşită, ceea ce înseamnă că va trebui să ai expunerea corectă, subiectul să fie bine focalizat, compoziţia impecabilă, iar toate astea trebuie să se întâmple la o scară minusculă. Dar să începem cu începutul.

foto de Alex Boldea


Partea de hardware. Răspunsul evident – un obiectiv dedicat macro. Pentru Nikon e cam 3000 de lei, pentru Canon mă aştept să fie tot cam pe-acolo. Vorbim fireşte de obiectiv fix – nu ştiu dacă se poate face macro cu obiective zoom, dar eu unul nu aş încerca. Oricum, putem considera că un obiectiv dedicat macro e oarecum scump. Nu există variante mai ieftine? Din fericire, există. O alternativă o reprezintă “inelele de macro” care se montează între aparat şi obiectiv, micşorând astfel distanţa minimă de focalizare şi permiţând apropierea de subiect. De ce o consider o alternativă OK? Pentru simplul fapt că nu conţin elemente optice, sunt doar nişte cercuri de metal – deci calitatea imaginii depinde de calitatea obiectivului folosit. Toate fotografiile din acest articol sunt făcute cu un obiectiv fix de 50mm f/1.8 pe care e musai să-l aibă în rucsac orice fotograf şi cu inele macro. Costul? 450 obiectivul, 200 inelele (eu le-am luat la SH mult mai ieftin, neconţinând sticlă n-avea ce să fie stricat în ele – sunt doar nişte bucăţi de tablă). Ce ar fi de precizat neapărat: cu inelele mai ieftine, focalizarea şi setarea diafragmei se poate face doar manual, de pe obiectiv. Acesta este al doilea motiv pentru care am ales fix-ul de 50mm – el având control manual pentru ambele chestiuni. Aşadar, dacă nu eşti familiarizat cu noţiunile de focalizare, diafragmă etc, acum ar fi momentul să studiezi câte ceva despre ele. E plin netul.

foto de Alex Boldea


foto de Alex Boldea


OK, voi presupune că până aici e totul bine. Dacă nu e, trimiteţi-mi un mail. Ne-am luat tot ce ne trebuie, scoatem aparatul şi ne apropiem de subiectul nostru pentru a-l fotografia. Constatăm cu stupoare două chestii: prima, nu avem destulă lumină. Ca să rezolvăm asta, deschidem diafragma. Aici se-ntâmplă a două chestie – scade drastic profunzimea de câmp, subiectul ne pleacă din focus. Acum ce facem? Păi avem 2 soluţii, din fericire. Prima – trepiedul. Un accesoriu indispensabil pentru orice fotograf, amator sau profesionist. Ce înseamnă trepied? Timpi mai lungi de expunere, la diafragmă mai închisă, cu profunzimea de câmp dorită. Deci exact ce ne trebuia. Singurul dezavantaj e mişcarea imperceptibilă a camerei atunci când se ridică şi coboară oglinda. În fotografia macro se va observa această mică vibraţie. Deci – a se folosi cu atenţie. Soluţia doi – un blitz extern. De ce? Pentru că blitzul îngheaţă mişcarea. De ce extern? Pentru că cel de pe cameră nu va bate niciodată la distanţe mici în faţa obiectivului – deci e inutil. Plus restul de avantaje, gen reglarea puterii, a direcţiei din care vine lumina, folosirea blendelor etc. OK, deja lucrurile încep să arate mai bine. Nu mai rămâne decât compoziţia, iar aici e la latitudinea fiecăruia să studieze şi să aplice ce preferă şi ce se potriveşte unor situaţii diferite. Un lucru totuşi nu ar trebui scăpat din vedere: trebuie să cunoşti regulile pentru a le putea încălca. Şi asta vine din studiu şi exerciţiu continuu. Un ultim lucru de avut în vedere este că multe obiecte sunt transparente, şi asta o poţi folosi în avantajul tău. De exemplu, fotografia cu lămâia e făcută în felul următor: am dorit o lumină din spate, care să arate ca şi cum lămâia ar fi luminată din interior. Evident, am folosit un blitz extern. Dar doar blitzul nu era de ajuns, aşa că am improvizat un snoot – adică un concentrator de lumină. Cum? Cu o foaie înfăşurată conic în jurul blitzului şi un tub de carton (cum găseşti la şervetele de hârtie, de exemplu) pus la capătul celălalt al conului. Iar apoi coada lămâii lipită de tubul de carton acoperindu-l total. Şi asta a fost. Ce aş vrea să vă rămână în minte din acest articol e faptul că există o altă lume în care trăim, o lume pe cât de mică pe atât de fascinantă, iar dacă veţi decide să o fotografiaţi veţi fi uimiţi de micile miracole pe lângă care trecem în fiecare clipa. Spor la treabă şi vă aştept cu întrebări pe mail sau în vizită la: http://photoeverydayproject.blogspot.com


foto de Alex Boldea


foto de Alex Boldea


foto de Alex Boldea


foto de Alex Boldea


Interior design

|

Webdesign |

www.6sense.ro contact@6sense.ro 0723-652 881 0745-468 109

Animation


Michael Sadler –

Un englez la Paris (Educația continentală)

de Ruxandra Diaconu

Ce atrage atenția la cartea lui Michael Sadler? Coperta și colecția: pare o perfectă carte de vacanță, așa că e potrivită pentru aceste zile, când fierbinți și când ploios-furtunoase. Să detaliem: în vârful unui simbolic Tour Eiffel vedem o umbrelă mare; pe una dintre jumătățile sale plouă londonez, pe cealaltă strălucește un vesel soare parizian. Colecția „Râsul Lumii” accentuează impresia de relaxare și nerăbdarea de a deschide cartea spre un univers vesel și colorat. Promisiunea se susține cu succes: personajul principal este un profesor universitar englez care poposește în Parisul etern și fascinant, unde calcă-n străchini cu mai multă sau mai puțină grație. Serios și înțepat când ar trebui să fie relaxat, plin de umor englezesc în momentele când cei din jur sunt sobri, eroul pare mereu pe marginea unui tobogan al inadecvării. Încântătorul spirit ludic îl salvează mereu de ridicol, chiar dacă face unele gafe, de fapt adorabile. Cititorul descoperă lumea franceză prezentată cu simpatie pentru mâncărurile rafinate, vinurile de mare clasă, doamnele șic, alături de atmosfera din micile localuri de cartier unde poți fi acceptat ca într-o familie.


Situațiile hazlii se succed alert, astfel încât cartea se citește foarte repede, aproape singură, lectorul trebuie doar să se țină aproape de personaj, să nu piardă nimic din întâmplările pline de umor. O altă decodare, în plan stilistic, un pic mai elevată (pour les connaisseurs), constă în inventivitatea limbajului: vocabularul nuanțat și alternarea expresiilor idiomatice franțuzești cu cele englezești ridică nivelul aparent facil al cărții și reprezintă o probă nu tocmai ușoară pe care traducătoarea Ruxandra Ana o trece cu succes. Sub impresia generală de discuție liberă agreabilă se găsește un spirit de fin observator al celor două lumi antagonice: Anglia un pic prea rigidă, politicoasă, ploioasă, cu mâncăruri banale, fără prea multă imaginație, riguroasă și punctuală și, prin constrast, Franța rețetelor savuroase, ușor superficială, cu nuanțe de snobism, deseori teribilistă, însă veselă și antrenantă asemenea cântecului pătrunzător al cocoșului (galic!). Se pare că francezii au apreciat trilogia lui Michael Sadler: Un englez la Paris (Educația continentală), Un englez la țară (Viața în Franța profundă) și Un englez amorezat (Dragostea în Franța profundă). Consecințele nu s-au lăsat așteptate. Autorul a fost decorat cu Legiunea de Onoare, a abandonat Anglia ploioasă, și a ales să trăiască în Franța sub soarele continental și e președinte al Festivalului brânzei Livarot. Ce putea fi mai franțuzesc decât asta? Lectură plăcută și „Bon voyage” pe acest traseu de vacanță prin lumea antrenantă a Parisului plin inevitabil de francezi!


de Bogdana Radu Viaţa ta - oglinda. Oglinda ta. Sparge-o! Adu-ţi singur ghinionul şi mărunţeste-l cât de mult poţi. Fă-l praf. Ia-ţi viaţa zdrobită în O mie de fărâme şi trage-o pe nas ca şi cum ar fi ultima ta şansă să mai respiri. Acum te simţi în tine. Circuli prin tine. Te vezi? Romanul lui James Frey face parte dintr-o întreagă mişcare culturală din ultimii mulţi ani, care a pornit ca fiind „underground”, o manifestare iniţial neaccesibilă unui public larg, dominată de violenţă şi ceea ce critica numea vulgaritate, dar care a ajuns să fie un întreg curent. Tot ce a fost considerat tabuu, tot ce a fost interzis sau marginalizat, respins de masa societăţii, acum este privit ca ultrarealism de ce nu, ca faţa adevarată a lumii şi de cele mai multe ori devine o nouă gamă a kitsch-ului. Important este faptul că O mie de fărâme nu s-a vrut a fi o critică adusă societăţii, nu a fost o manifestare ostilă, ci a fost oarecum o autobiografie. Au existat numeroase scandaluri cu privire la autenticitatea declaraţiilor lui Frey, oricum, acest lucru nu are prea mare relevanţă pentru carte ca şi calitate a sa. O mie de fărâme este despre droguri, despre dependenţa de tot, de viaţă, de alcool, de narcotice, de oameni, de tine ca şi individ înăuntrul tău. Nu are tentă moralizatoare, nu vorbeşte desre cum ar trebui să trăieşti, să îţi faci alegerile, nu încearcă să insufle convingeri sau principii de viaţă. Nu promovează abuzul sau simplul consum de droguri sau de alcool şi nu merge cu vulgaritatea şi violenta decât până pentru a contura un semnal de alarmă, unul al propriei persoane. Romanul poate fi privit ca un jurnal, şi nimic mai mult. Romanul poate fi privit ca un monolog, deşi apare dialogul, pentru ca întregul context este o rememorare. Nu este un roman de căpătâi, este un bildungsroman însa nu se remarcă prin asta. Este descris ca fiind „o autobiografie înduioşatoare” sau „cel mai complet roman al acestei generaţii”. Ce mi se pare mie important la el este tocmai faptul că intră în tiparul „nonconformismului”, dar nu se conformează acestuia.

James Frey O mie de fărâme


Constantin Tatu Case Pictând distanţa În ochii umezi eu mă pierd, Încerc din răsputeri cu toate Să mă împac, să mă aştern. Adâncă, împietrită e marea Nici luna nu mai luminează, Pune pe masa mâna ta Cu drag îţi voi şopti chemarea. Cântec pentru tine cânt Din tot şi din hârtie, Am renunţat de mult să cred În inima pustie. Lumina plânge-n case, Ne-am ferecat cu grijă teama De vechiul grai..

Ghete Două ghete la geam aşteaptă, Privesc în zare, agale, Două ghete purtate strigă, Ascultă ascunse-n furtună, Ghetele mele aşteaptă, Ghetele tale se plimbă. Zid te strig în zidul ud şi rece parfumul de arţar bătrân uimeşte tot suflul mării într-un vas nisipul crud în loc de ceas. apă şi foc atât de aproape cuvintele în loc de semn de carte.

Far Aşterni pe mal, pe rădăcini Începi să arzi, să vorbeşti Din priviri: Ce mută e lumea in jur, Ascunde un calm imatur. În port lumini se aprind, Puţine şi albe de praf Se mişcă ca acul din ceas, Te încearcă vântul: Aştepţi din vechi imagini Culoarea trăirilor vii Doar alb, negru şi gri.

trec clipe de acum trec clipe de atunci. privirea spre văzduh te cheamă o urmă de speranţă se destramă, tăcere aşteptând, te strig în zid te chem plângând.


Eugenia Bãdilã Karp Linii şi puncte De astăzi vom porni Spre un alt capăt – Nu ne vom mai strădui Să ne rotim În cercuri perfecte ; Aplicăm de-acum noi teorii Despre geometria iubirii Şi ne vom iubi Într-o infinitate De linii şi puncte.

Poetul Pâine coaptă într-o vatră Zidită în apă Setea şi foamea Se coc rând pe rând – Poetul împarte felii mari La stele.

A evadat Lumea închisă Într-un ochi Care vede tot ; A evadat o stea Şi cu ea Şi umbra mea.

Mâine Am plecat cu ieri şi Cu azi ; Cu mâine mă voi întâlni Şi îl voi zidi Ieri şi azi.

Pomul cu vise Construiesc scări mai mici Şi mai mari Pentru cei care vor Să mai urce În pomul cu vise.


Andrei Durand stare de veghe carnală

mă doare sufletul înfipt în orbită când cere şi spumegă o nouă iubită – mă doare şi tâmpla şi cerul fictiv al iubirii când spumegă surde crusta dezamăgirii . mă doare asfaltul străzii ce-ntrânsa captivă reţine senzaţia de-o zi maladivă – mă doare şi visul ce încă încoronează pierzania de sine ce rece tronează . mă doare ochiul dorului ce-mi stă masticat de-o voce amară de om abrutizat – mă doare firava simţire larvară ce-mi strigă şi-mi plânge veghe carnală .

carul alegoric al tristeţii fire de troleu căzute ateu în sens non-sens acelor de ceasornic . timpul regretă secunde de-acolo până unde istovit îşi corupe veacul . o nouă nemurire despică-n patru fire ca să-i mai treacă vremea . nu-i nimeni stând departe să-mi cearnă deprimarea ;


doar timpul îmi sângeră trăirea cu reci şi crude halebarde . fire de tramvai căzute pe splai mâncându-mi din tristeţe . n-am poftă să zâmbesc , n-am poftă să mă plâng durerea doar în braţe straşnic vreau s-o strâng .

falsificarea odei ( în metru antic ) îmi văd imaginea punctată , dar nu găsesc creionul care să picteze dintr-odată clar conturul fiinţei mele . nu văd pensula destinului creionând liniile-mi fine şi nici nu găsesc oglinda definirilor de sine . cunosc doar o amăgire strâns captivă-n poezie ce încearcă , se strofoacă pe mine să mă redea mie .

haosul iubirii ciob de sunete se-nvârte -n jurul degetelor frânte agitând carnea iubirii . pântecul robit se plânge întru cheagul nebuniei – pâinea trupului se smulge şi se scurge în sleire . ciot de miasme reci mă-mpunge – trupul ei e-atât de dulce prins în chinga sărutării . sângele abil se strânge în pasiunea-mbrăţişării ; haosul perfid mă-nfrânge dând frâu liber aşteptării .


autopsia cuvântului dor poetului Ştefan Baciu când doare albastrul cerului privindu-l cu ochii striviţi de ceaţa umanităţii şi vântul şuieră sălbatic îţi spui cu sete şi teamă : acesta e dorul . când ceasul sună-n Biserica Neagră o oră română uitată de-un veac , iar zeul frământă suliţi în tâmpla-ţi de ani pribegindă îţi spui cu sete şi teamă : acesta e dorul . când aripi de pasăre fâlfâie cu ură ţara de departe ş-oraşul ce tânăr şi trist încă plânge sub Tâmpa îţi spui cu sete şi ură : acesta e dorul . când ultimul vers al poetului oraşului zace uitat într-o casă muzeu îţi vine să rupi şi să urli cu teamă , sete şi ură : acesta e dorul .


Muzica


All that jazz

de Niculae Cristina

În romanul Orbitor: aripa stângă, unul din personajele de prim plan, Maria, este prezentat în prima sa incursiune într-un local de noapte bucureştean al anilor ‘40. Actriţa Mioara Mironescu le dusese pe Maria şi sora sa într-o seară la cabaretul „Gorgonzola”, în spatele Şelarilor, unde cântau nişte negri îmbrăcaţi în haine vărgate şi cu pălării tari. Le lăsă pe fete la o măsuţă, să se holbeze la negrii cei buzaţi ce suflau în trompete şi saxofoane sclipitoare. Mai târziu, „Foxtrot”! strigă negrul de la contrabas, şi toţi începură un dans caraghios şindrăcit. În acelaşi roman se poate urmări şi povestea unuia dintre membri formaţiei de jazz din cabaret, a negrului Cedric, care descrie în amănunt atmosfera şi alte întâmplări bizare dintr-un cartier al oraşului New Orleans. În anii ‘40, jazzul deja ajunsese la o dezvoltare substanţială, acest gen de muzică specific american extinzându-se în toată lumea. Încă de la apariţia sa la începutul secolului al XX-lea, jazzul a supravieţuit peste o sută de ani în peisajul muzical mondial. Această popularitate poate fi explicată prin originile sale complexe ce i-au conferit o nuanţă aparte faţă de muzica tradiţională europeană. Jazzul este unul dintre mărcile cele mai importante ale culturii Americii contemporane, fiind un rezultat al aculturaţiei dintre africanii aduşi pe teritoriul Americii de Nord (în statele Virginia şi Louisiana) ca sclavi şi popoarele europene care locuiau pe continent. Într-o primă fază, au luat contact negrii din diferitele regiuni ale Africii (în special Senegal, Guineea, Congo, Sudan) - fiecare cu folclorul său specific - şi au dat naştere la forme muzicale noi (în mare parte rituale şi neurmând reguli fixe ca în muzica europeană). Se pare că singurele libertăţi permise sclavilor erau procreerea, rugăciunea (ritualurile), cântul şi dansul. Tot în acest stadiu au pătruns în formele incipiente ale muzicii jazz şi influenţe amerindiene. Abia contactul cu lumea europeană şi creştină a reprezentat sfârşitul procesului de naştere a muzicii jazz. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, datorită presiunilor albilor şi muncii chinuitoare a culesului bumbacului, negrii din Sudul Americii au creat cântecele „negro spirituals” (cântece religioase, la originile gospelului de azi), cântecele de muncă (work songs) şi blues-ul (cântat pe suportul ritmic al respiraţiei pulmonare). Muzica jazz se datorează, astfel, geniului creator al negrilor din America de Nord, care au inclus în noul gen elemente de folclor, spiritualitate şi religie africane. Ideea asocierii originii jazzului cu poporul negru nu este o manifestare a rasismulul, ci o constatare a unei realităţi dovedite ca fiind adevărată. Mărturiile existenţei muzicii jazz la începutul secolului al XX-lea sunt doar sub formă înregistrată, majoritatea cântăreţilor de jazz neştiind notele muzicale pentru a scrie partituri. Astfel, pe 26 februarie 1917, în studioul „Victor” din New York, este înregistrată pentru prima dată o formaţie de jazz: Original Dixieland Jazz Band cu melodia Tiger Rag. De acum încolo începe epoca de glorie a jazzului, în special a stilurilor blues şi ragtime. Pe 12-13 martie 1923, Scott Joplin, unul din numele mari al stilului ragtime, a înregistrat tot la New York cu formaţia New Orleans Rhythm Kings faimoasa lucrare Maple Leaf Rag.


Între anii 1910 – 1920, interpretarea jazzului se extinde şi în cadrul muzicienilor albi, moment în care oraşul Chicago devine a doua „capitală” a jazzului, după New Orleans. Din anul 1918 se poate spune că a debutat „Vârsta de aur” a jazzului, deoarece în acel an sosesc la Chicago orchestra lui Joe King Oliver (trompetist născut în New Orleans), Louis Armstrong (tompetist) şi Bessie Smith („Împărăteasa blues-ului”). În anii ‘20, stilul New Orleans se dezvoltă din ce în ce mai mult. Deseori oraşul este numit Dixieland, însemnând tărâmul bucuriei, plăcerii sau desfătării. Jazzul a proliferat în timpul prohibiţiei alcoolului (1920 - 1933), crizei financiare (1929 – 1933) şi gangsterismului din Chicago. Spre exemplu, cunoscutul Al Capone era proprietarul Cotton Clubului, unde a cântat vestiul Duke Ellington. El a iubit şi a susţinut jazzul. Musicalul Chicago (2002), premiat la Oscar, surprinde în mod excepţional atmosfera Chicagoului acelei perioade. Astfel, din obscuritatea localurilor de cartier ale New Orleansului, jazzul păşeşte, în sus, pe râul Mississippi, în acelea frecventate de gangsterii din Chicago, în săli şi mari hoteluri ale lumii. Anii ‘30 şi ‘40 sunt dominaţi de stilul swing, iar în anii ‘50 şi ‘60 se dezvoltă jazzul modern şi stilurile Bebop şi Cool. Din anii ‘60 şi până azi jazzul cuprinde o multitudine de stiluri şi influenţe diverse, odată ce a fost asimilat în diferite regiuni ale lumii (inclusiv în spaţiul românesc, unde se înrădăcinase chiar din anii ‘20). Dar de unde vine numele de jazz? Etimologia acestui cuvânt este o problemă controversată, propunându-se numeroase versiuni. Ar putea decurge de la verbul în franceză „jasser”, care înseamnă a se distra în sens vulgar. Ar putea proveni din apelativul cu care erau desemnaţi sclavii negri: Zaz-Jaz. În 1900, în zorii muzicii jazz, exista un pianist ragtime numit Jes. De asemenea, o orchestră din New Orleans, în 1903, purta numele de Razz Band. O altă variantă este cea care implică un proprietar de local numit Jasbo Brown. Se pare că atunci când clienţii cereau muzică cântată de negri strigau: More jas’b. Termenul de „jazz” aşa cum este înţeles şi astăzi a apărut prima dată în revista engleză „Variety”, pe 27 noiembrie 1916.


Astăzi muzica jazz este ascultată în toată lumea, vehiculându-se adesea faptul că este un gen muzical rafinat, greu de digerat de oricine, trecându-i pe ascultători prin tot spectrul sentimentelor, de la melancolie la extaz. G. Tabet, un muzicolog francez, afirma în 1980 că: „Istoria jazzului este făcută din nume, nu din şcoli”. Unele din cele mai cunoscute nume ale jazzului clasic sunt: Louis Armstrong (care a concertat şi la Bucureşti, la Sala Palatului, în 1965), Duke Ellington, Bessie Smith, Billie Holiday, Nat King Cole, Benny Goodman, George Gershwin, Ella Fitzgerald etc. În România, nume mari sunt: Johnny Răducanu, Harry Tavitian, Marius Popp, Aura Urziceanu, Anca Parghel, A. Weinburger şi Bela Kamocsa. Citate memorabile despre acest gen de muzică: Preşedintele Richard Nixon - „Jazzul este un ambasador al S.U.A.”; scriitorul irlandez George Bernard Shaw - „O muzică a satanei.”; Jelly Roll Morton (compozitor şi interpret vestit de jazz) - „Jazzul? Sunt eu!”; Ella Fitzgerald, ironic - „Nu ştiu.” Esenţa jazzului, însă, a fost cuprinsă în următoarele vorbe ale lui Louis Armstrong, vorbe care dezvăluie, de fapt, rolul muzicii şi al artei în general – acela de a îi deschide omului poarta spre o altă lume a experienţei: „Când iau trompeta în mână, pentru mine nu mai există lumea, nu mai cunosc pe nimeni şi nimic şi nu mă mai gândesc la nimic.”


Globe in the Mirror Specificul A.R.T. Fusion este de a lucra cu metode de artă participativă pentru dezvoltarea abilităţilor tinerilor, deoarece acestea nu presupun niciun fel de pregatire artistică prealabilă se conectează perfect spiritului creativ al persoanei, dezvoltându-i componenta artistică. Cu o experienţă de peste 5 ani în implementarea metodelor de artă participativă, A.R.T. Fusion a fost iniţiatorul unora dintre metodele foarte apreciate la momentul de faţă în România precum acţiunile de stradă în scop social, Biblioteca Vie sau expoziţia de sunete – Have a Lemon – Taste Diversity! Metodele de artă participativă folosite de A.R.T. Fusion sunt: animaţie de stradă, teatru de improvizaţie, teatru de stradă, animaţie video, fotografie şi multe alte metode colorate şi interactive care se pot descoperi pe site-ul asociaţiei (www. artfusion.ro). Fără doar şi poate aceste metode dezvoltă latura artistică a oricărui individ care doreşte să le încerce. De peste 1 an şi jumătate A.R.T. Fusion implementează proiecte cu ajutorul voluntarilor internaţionali prin Programul Tineret în Acţiune, Acţiunea 2 – Serviciul European de Voluntariat (SEV). „Proiectele


noastre SEV au o componentă foarte dezvoltată de schimb de experienţă în domeniul artistic şi participativ între tinerii români şi cei străini. Metodele pe care le propunem sunt cele derivate din educaţia non-formală prin metode artistice” (Stan Cristina, Coordonator de proiecte SEV). Momentan A.R.T. Fusion implementează proiectul SEV Globe in the Mirror, cu ajutorul a 6 voluntari internaţionali: Hannah (UK), Rita (Portugalia), Lorca (Spania), Kristine (Letonia), Fabienne (Belgia), Guillaume (Franţa) aflaţi în Bucureşti pentru 6 luni special pentru acest proiect. Proiectul este finanţat de Comisia Europeană prin Programul Tineret în Acţiune, Serviciul European de Voluntariat. Scopul proiectului este creşterea nivelului de sensibilizare al tinerilor cu privire la educaţia pentru dezvoltare şi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Printre activităţile proiectului se numără: promovarea SEV şi a voluntariatului în România către tineri şi realizarea unei campanii de sensibilizare a opiniei publice în legătură cu educaţia pentru dezvoltare şi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, în perioada iunie – septembrie 2010. Voluntarii au creat şi un blog al proiectului unde pot fi urmărite acţiunile pregătite de aceştia: www.globe-in-the-mirror.blogspot.com. Ultimele acţiuni desfăşurate de aceştia s-au concretizat în festivalul Globe in the Mirror Fest în Vama Veche în perioada 16 - 18 iulie. Prin aceste acţiuni voluntarii au dorit să atragă atenţia tinerilor asupra


importanţei dezvoltării sustenabile, dar şi a importanţei implicării fiecăruia dintre noi în protejarea mediului înconjurător. Păstrând tradiţia folosirii artei participative, acest festival a uimit tinerii veniţi în Vama Veche cu proiecţii de filme de scurt metraj pe tematica dezvoltării sustenabile, teatru forum, teatru de stradă şi animaţie stradală. Toate activităţile au fost însoţite de zâmbete, haine colorate şi voie bună J. Pentru săptamânile următoare voluntarii pregătesc o expoziţie foto pe tematica Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului şi expoziţie de desene în Verde Cafe în primele două săptămâni ale lunii August. Desenele au fost realizate în urma unor ateliere de pictură, colaj şi garbage art de copiii de la Şcoala Specială Nr. 5. Tot în luna august este în lucru şi un film de animaţie video pe tematica dezvoltării sustenabile care va fi lansat la sfârşitul lunii septembrie. Luna septembrie aduce multe surprize colorate pregatite de cei 6 voluntari sub formă de momente de teatru de stradă şi clowning. Mai multe pe blogspot.com.

www.globe-in-the-mirror.

Pentru mai multe detalii despre proiect: Stan Cristina, Coordonator de proiect, art_fusion_ romania@yahoo.com. Pentru cei interesaţi de posibilităţile de voluntariat internaţional oferite de Serviciul European de Voluntariat contactaţi Asociaţia A.R.T. Fusion, art_fusion_romania@yahoo. com.


Studium center

Cursuri de limbi străine • Chineză • Suedeză • Spaniolă • Italiană • Maghiară

• Engleză • Franceză • Germană • Japoneză • Etc

Cursuri de limbi străine • română • Latină • Istorie

• Matematică • Fizică • Etc

Traduceri autorizate

Web: www.studiumcenter.ro

Telefon: 021.410.82.24, 0766.36.85.75

Email: office@studiumcenter.ro

Adresa: Str. Sf. Elefterie, nr. 11 (metrou Eroilor)

ARTe no 8  

Revista de arte si culturi

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you