Issuu on Google+

nr. 4 februarie 2010

Asociatia pentru Initiative Durabile - Alternative


natural solutions through artificial intelligence

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Linux | data recovery | graphics programming web development | SEO | language processing solutions personalized software solutions | software architecture Securitatea sistemelor | Security Advisory | Analiza Software Server Management | Software (Re)design | logic engines

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro


Echipa editorială Redactor şef Andra Simina Tureac simina.tureac@initiativedurabile.ro

carte tipărită sau carte virtuală?

Layout designer Alexandru-Florin Vintiloiu alexandru.vintiloiu@initiativedurabile.ro Imagine copertă Cristina Ivan minu137@yahoo.com Redactori Ioana Bogdana Radu ioana.radu@initiativedurabile.ro Dan Alexandru Boldea alex.boldea@initiativedurabile.ro Andrei Stanca andrei.stanca@initiativedurabile.ro Mihaela Lucia Ion mihaella.ion@initiativedurabile.ro Teodora Vlădescu teodora.vlădescu@initiativedurabile.ro Maria Galea maria.galea@initiativedurabile.ro Cristina Niculae cristina.niculae@initiativeduraile.ro Alina Gurău alina.gurau@initiativedurabile.ro Ruxandra Diaconu ruxandra.diaconu@initiativedurabile.ro Alexandru Shoza alexandru.shoza@initiativedurabile.ro Dorothea Kettler kettler.dorothea@initiativedurabile.ro Anca Mihai office@initiativedurabile.ro

Cuprins Editorial Carte tipărită sau carte virtuală?................3 Literatură Şoareci şi oameni......................................4 Turnul sinucigaşilor....... ............................5 Şarpe şi cercel...........................................6 Fotografie Unde încep poveştile................................7 Teatru In memoriam..........................................12 Arhitectura Bucureşti, „oraş provincie”, mahala, metropolă improvizată...........................14 Muzica The Cure - scurtă poveste..........................16 Eveniment Oraşul citeşte.........................................20 Artizanat hand-made Handmade, Artã alternativã, pasiune sau aspect financiar?...............................22 Galerie Fotografie - Cristina Ivan ........................24 Culturi Ţările nordice.........................................44 Artă contemporană Atelier 35, spaţiu al artei contemporane. 46 Cinematografie O iubire fără sfârşit.................................48 Baraka....................................................49 Youth in Action Clubul D.E.T. ..........................................50

Z

ilele trecute cineva m-a întrebat de o idee de cadou, un e-book. Am spus că nu îl recomand. Am propus însă achziţia unei cărţi reale, cu pagini frumos colorate, cu hardcover, cu imagini deosebite. Ca om al cărţii, trebuie să recunosc că sunt împotriva lecturii pe suport electronic, este un mediu nepotrivit prin care materialitatea unei cărţi se pierde. Actul de a citi nu mai este acelaşi, semnificaţia lui se reduce la un simplu ecran, baterie sau alimentaţie la curent, întorsul paginii se face prin scrolling, în loc de foşnetul hârtiei auzi click-uri, căutarea unui capitol o faci accesând link-uri. Unde mai este plăcerea de a te plimba prin librării, de a cumpăra o carte şi a-i rezerva mândru un loc pe rafturile bibliotecii? Se pare că suntem martorii unei schimbări de paradigmă culturală, schimbarea obiceiurilor de lectură, faptul că se citeşte din ce în ce mai puţină informaţie tipărită şi din ce în ce mai multă informaţie online. Acest lucru poate fi considerat un factor important ce conduce la moartea tiparului şi a dificultăţii de supravieţuire a editurilor, bibliotecilor, publicaţiilor pe hârtie. Internetul, viitorul informaţiei digitale, nu este neapărat văzut ca evoluţie din acest punct de vedere, ci ca o întoarcere în timp. Această tehnologie cu forme uimitoare se întoarce de fapt la forme vechi de deprinderi umane. Cartea electronică seamănă cu acea tăbliţă de lut care a fost reinventată în vremea noastră, scrolling-ul imită pergamentul şi modul de înfăşurare sau deschidere ce îţi permitea să citeşti informaţia iar link-urile sunt acele note de subsol, referinţele care îţi arată observaţiile, scurte însemnări, adnotări ale unui text de orice natură. Cu toate astea, a citi o carte folosind mediul real sau virtual ţine de preferinţele fiecăruia. Chiar dacă unii cititori preferă avantajele e-reader-ului, faptul că este compact şi poate la fel de uşor precum o carte, căutarea facilă a pasajelor sau citatelor de care cineva este interesat, existenţa comunităţilor de specialitate care oferă sugestii privind apariţia altor volume, altor autori, altor subiecte, cu siguranţă va exista acel public care preferă doar cartea tipărită. Andra Simina Tureac

Redacţia nu-şi asumă răspunderea asupra conţinutului articolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii răspunzători pentru cele afirmate.


literatura

Şoareci

U

- şi -

oameni

n roman al singurătăţii şi al speranţei, un roman al Marii Depresii din Statele Unite care-l face, în contextul actual, atât de interesant. Laureat al Premiului Nobel în 1962, Steinbeck surprinde, în romanul său, destinele emoţionante a doi oameni a căror unică avere consta în prietenia lor şi un vis greu de realizat pe care l-au făurit împreună.

C

onflictul social este ignorat, însă accentul cade pe camaraderia care rezistă ca unică barieră în calea singurătăţii, în ciuda faptului că partenerii se aseamănă extrem de puţin iar mediul în care se află este unul ostil. Steinbeck ne vorbeste despre visul realizării, al universului propriu, acela de a stăpâni un petic de pământ, de a avea propria casă, de a încheia cu munca de colo-colo şi de a te statornici într-un loc pe care sa-l construieşti după bunul tău plac.

Şoareci şi oameni” trateaza tema rasismului, însă nu foarte pregnant, sucind-o şi relevândune-o prin ochii unui negru care are un univers numai al său

în care nu-i primeşte pe albi, ca unic răspuns la ostilitatea acestora.

U

niversul romanului este dominat de masculinitate, femeia fiind întruchiparea relaţiei carnale şi a forţei capabile să distrugă orice, dar mai ales visul celor doi prieteni. Misoginismul autorului este evident, dar se poriveste perfect în construirea acelei lumi austere, spartane, prin excelenţă masculine.

P

lanurile măreţe nu valorează mai mult decât un şoarece lesne de strivit în urma unor circumstanţe în aparenţă aleatorii, dar guvernate de senzaţii, de biologic, net mai puternice şi trecând dincolo de raţionalitatea şi convingerea omului. Iar unde raţionalitatea dă greş, biologicul trebuie acceptat de la sine, el existând, fie că-l admitem sau nu. Izul de amoralitate strecurat de catre autor este evident, insa, de asemenea, este greu de condamnat, argumentele fiind implacabile…

E

xistenţa nu este nici morală, nici amorală, ea pur şi simplu există şi, trecând de jocurile de cuvinte, nu se poate să nu aderăm la idee, perfect simbolizată

de Slim, cel care se limitează la ceea ce există, fără frustrări, fără vise irealizabile, într-un prezent pe care-l acceptă în totalitatea sa. Este un roman controlat de un simţ al realităţii ieşit din comun, cu descrieri condensate şi sugestive, fără vorbe de prisos şi, pentru a forţa o figură de stil, afirm că, citindu-l, am avut impresia unui roman tăiat cu barda întro încercare, nicidecum nereuşită, de a întruchipa strictul necesar. Lectură plăcută!

Andrei Stanca


„It’s a Long Way down” de pe

Turnul Sinucigaşilor P

e Nick Hornby îl cunoaştem cel mai bine ca autorul cărţii High Fidelity, care a fost ecranizată în 2000. El a predat o vreme literatura engleză la Cambridge, iar din 1992 s-a dedicat exclusiv scrisului. Cei care s-au rezumat doar să vadă filmul High Fidelity nu ştiu, însă, că romanele lui Nick Hornby sunt scrise într-un stil captivant, iar dacă ai apucat să întorci câteva pagini ale uneia dintre cărţile sale să vezi despre ce este vorba, rişti să n-o mai laşi din mână.

T

urnul Sinucigaşilor, „A Long Way Down” în original, este cel de-al patrulea roman al autorului, apărut în 2005. Traducerea în limba română a fost publicată în 2006 la editura Humanitas, în colecţia Raftul Denisei. Deşi tema sinuciderii, ca şi modelul personajelor fără o ţintă în viaţă, reprezintă ceva comun în literatura contemporană, Hornby reuşeşte să abordeze acest subiect într-o manieră nonconformistă şi plină de umor. Cele patru personaje, Martin, Maureen, Jess şi JJ se întâlnesc în noaptea de anul nou pe acoperişul unei clădiri înalte din Londra, Turnul Sinucigaşilor, locul preferat al celor care voiau să-şi pună capăt zilelor. Total diferiţi unul de altul, atât ca mentalitate cât şi în ceea ce priveşte viaţa pe care o trăiesc, cei patru încearcă să se ajute reciproc pentru a depăşi problemele cu care se confruntă. Împreună decid să amâne sinuciderea pentru data de 14 februarie, iar până atunci să se mai întâlnească pentru a se susţine moral. Un fost prezentator de televizi-

une al unui matinal de succes, o mamă singură care nu face altceva decât să-şi îngrijească fiul bolnav, o adolescentă care se droghează şi are probleme în familie şi un American, fost membru al unei trupe rock nu pot avea nimic în comun la prima vedere. Dar de sus, de pe Turnul Sinucigaşilor, lucrurile se văd altfel...

R

omanul este scris din patru perspective. Fiecare personaj din cele patru, povesteşte din punctul său de vedere câte o parte a acţiunii. Intervenţiile sunt scurte, 5-6 pagini, şi alternează pe tot parcursul cărţii. Astfel devine foarte clar că Hornby construieşte patru personaje complexe, fiecare având un stil şi un limbaj propriu. Jess înjură odată la două fraze şi vorbeşte argotic, JJ foloseşte frecvent termeni americani, Martin preferă frazele lungi şi încearcă să vorbească elevat şi subtil, iar Maureen are un limbaj clar, cu fraze scurte şi la obiect.

S

chimbarea perspectivelor este o tehnică prezentă frecvent în cinematografie, se regăseşte în filmele româneşti „Occident” în regia lui Cristian Mungiu şi „E pericoloso sporgersi” în regia lui Nae Caranfil. În literatură, însă, această tehnică este mai dificil de folosit. Fragmentele se completează şi uneori se întrepătrund, nu este uşor pentru un scriitor să aibă un alt stil la fiecare

6 pagini, iar rezultatul lui Hornby este de excepţie.

P

ărerile criticilor au fost pozitive în cea mai mare parte. Romanul este în curs de ecranizare, iar filmul este preconizat să apară în 2011. Scenaristul este DeVincentis, acelaşi ca în cazul filmului High Fidelity, iar drepturile pentru ecranizare au fost cumpărate de Johnny Depp. Dar este un roman care trebuie citit înainte de a vedea filmul, în mare parte pentru că savoarea sa va fi cu mult redusă de o ecranizare. Este o carte uşor de parcurs şi mai ales tonică, revigorantă, cu o capacitate grozavă de a crea bună-dispoziţie, care vorbeşte despre sinucidere prezentând viaţa într-o notă optimist.

Ruxandra Diaconu


literatura

Şarpe

P

remiul Akutagawa este cea mai importantă distincţie din literatura japoneză actuală. El se acorda bianual, începând încă din 1935 şi se axează pe promovarea artiştilor în ascensiune.

P

e scurt, câteva din lucrurile de apreciat la întregul complex carte-scriitor în cazul lui Hitomi Kanehara şi „Hebi ni Piasu” sunt vârsta la care a publicat cartea, şi anume 19 ani, primirea premiului Akutagawa, a premiului Subaru şi recenziile lui Ryu Murakami

D

acă ai face un cocktail cu minimal, new-wave, generaţia X , violenţă, sex, şi infantilitate, ai pune nişte gheaţă şi ai amesteca, ai obţine cartea „Şarpe şi cercel” în format lichid.

Î

mi e destul de greu să fiu obiectivă cu detaliile acestei cărţi. Am intrat în posesia ei, printr-un cadou, pentru că, se pare, avem lucruri în comun. După ce am citito, mi-am dat însă seama că iarăşi oamenii se opresc la aspect. Mă tem că nu cerceii şi pierce‑uri‑le, nici măcar sexul sau violenţa nu sunt teme ale romanului.

&cercel

Cu siguranţă astfel de elemente sunt presărate în fiecare capitol, sub fiecare paragraf, între fiecare alte cuvinte, dar „Şarpe şi cercel”, departe de a fi despre vreun şarpe sau despre acel cercel, este o sculptură neomodernistă a sufletului. Nu spun, nu există o formă generală pentru suflet, dar în acest caz particular, el poate fi sculptat şi în el să se regăsească o groază de tineri nu atât din Japonia cât de peste tot din lume, tineri dintr-un anumit mediu, un anumit context social, care nu ţine nicidecum de o ţară.

S

e simte o afecţiune „de la sine”, de „bun simt” în spatele

„Am încercat să împung cu degetul cercelul din limbă. Cateodată, când se loveşte în gura de dinţi, scoate un clinchet scurt” limbajului şi a tot ce ţine nu de automutilare sau automodelare ci de exprimarea gustului şi gândirii într-un mod poate prea deschis pentru a putea fi apreciat la scară largă.

Pentru scriitoare, metalul nu e metal, cum nici acul nu e ac, şi cum cerneala nu e cerneală. Sau cel puţin aşa am perceput-o eu. Şi nu o recomand ca pe un „rolemodel” , dar mie mi-a plăcut.

P

ersonajul principal este Lui, o tânără cu o frumuseţe vulgară, care trăieşte în paralel cu două personaje masculine, simboluri ale propriilor ei contradicţii interioare, care deşi opuse, coexistă. Cartea este scurtă, foarte uşor de citit şi fascinantă în felul ei.

O

declaraţie reprezentativă pentru raportul dintre scriitoare şi personajul din prim-plan este chiar afirmaţia lui Hitomi Kanehara: „Aş zice că romanul este asemenea unui vis înăuntrul vieţii, iar viaţa, la rândul său, este asemeni unui vis înăuntrul romanului.”

Ioana Bogdana Radu


Undeînceppoveştile

Mă sustrag de la lectura lui Roger Zelazny pentru a vă povesti despre propriul tărâm de basm. Fireşte, cu toţii suntem legaţi de locul unde ne-am născut şi am copilărit, dar ce loc ar putea fi mai frumos decât acest orăşel dintre munţi? Din păcate ajung prea rar pe aceste meleaguri şi rămân prea puţin timp, mă tem că am devenit dependent de viaţa alertă a capitalei. Dar, măcar de Crăciun, încerc să las toate grijile în urmă şi să revin pentru a-mi încărca bateriile pentru un nou an. Spre ruşinea mea, căci sunt din partea locului, nu am fost până acum câteva săptămâni la rezervaţia de zimbri din Târgu Neamţ. Dar acesta a fost doar unul din scopurile drumeţiei. Celălalt l-a reprezentat Cetatea Neamţului, proaspăt renovată chiar pe 4 iulie 2009. Trebuie să recunosc că eram oarecum sceptic, obişnuit cu tendinţa de kitschificare a mai tot ce înseamnă cultură ori tradiţie românească.

Din fericire, după un urcuş extrem de anevoios (blestemând la fiecare pas fumătorul din mine) am ajuns la baza cetăţii, iar apoi înăuntru. Eram cu şapte ani mai tânăr când am călcat ultima oară pe acele locuri. Multe nu s-au schimbat, şi asta e bine. Dacă renovezi prea mult nu mai e cetate. Ceea ce s-a făcut, s-a făcut cu cap, dupa părerea mea. Ruinele sunt în continuare ruine, dar acum ai certitudinea că nu se vor dărâma pe tine. Tot ce ţine de subsol a fost renovat în stilul epocii, dând astfel o atmosferă apropiată aşteptărilor unui turist, fie el român sau străin. O chestie ciudată la acest Crăciun a fost lipsa zăpezii. Lipsea când am ajuns la cetate, dar până să coborâm începuse un mic viscol. Am tras la un oarecare restaurant la baza muntelui, despre care nu vă voi spune însă nimic. Dacă aveţi vreodată ocazia să îl vizitaţi, spuneţi pas . „Şi ce facem pe viscolul ăsta, mai mergem la

zimbri? Păi, hai să mergem.”

Drumul foarte fain, prin sate proaspăt ninse, parcă scoase din paginile lui Creangă, ne-a încântat şi ne-a spulberat orice urmă de ezitare. Iar apoi am ajuns la rezervaţie.

Sincer vă spun, faptul că aceste rezervaţii încă funcţionează este pentru mine un miracol. Sunt trei rezervaţii in ţară, şi un total de aproximativ cincizeci de zimbri. Aş mai nota următoarele amănunte: ultimul zimbru în libertate pe teritoriul României a fost văzut în 1810, adică acum 200 de ani. Zimbrii de la rezervaţia Târgu Neamţ sunt aduşi din Polonia şi sunt în total 18. Şase dintre ei sunt in ţarc, iar ceilalţi în rezervaţia propriu-zisă, adică mişună prin pădure. Cât despre zimbri în sine, imaginaţi-vă un animal cu coamă şi coarne ce arată de parcă tocmai l-a răpus pe Cerber în luptă dreaptă, dar care are, în acelaşi timp, ferocitatea unei vaci sedate şi demnitatea sângelui albastru. Acum închipuiţi-vă aceste făpturi imobile imense în zăpadă şi viscol. Categoric, zimbrii sunt animalele care impun respect. Mi-am exprimat mai sus surprinderea că încă funcţionează aceste rezervaţii. Vă voi spune acum şi de ce. Taxa de intrare este de trei lei. Atât. Cât despre turişti, aceştia cred că sunt destul de rari. În încheiere aş menţiona că pe steagul Moldovei stema nu este un zimbru, ci un bour. Despre diferenţele subtile dintre zimbri şi bouri vă voi scrie însă într-un articol viitor.

Dan Alexandru Boldea


Foto: Dan Alexandru Boldea

fotografie


Foto: Dan Alexandru Boldea


Foto: Dan Alexandru Boldea

Foto: Dan Alexandru Boldea

fotografie


Foto: Dan Alexandru Boldea


teatru IN MEMORIAM


Un scurt moment de reculegere, câteva minute de aplauze şi...cam atât! După câteva zile de comentarii, de cele mai multe ori stupide, apărute pe la televizor sau prin ziare, tragem cortina şi uităm! E obositor să ne aducem aminte din când în când de marii actori care nu mai sunt printre noi, ni se pare lipsit de importanţă să promovăm marile valori şi le ştergem de pe lista de priorităţi cu foarte mare uşurinţă. Trist, dar adevărat, marii actori sunt uitaţi! Mai mult decât atât, de unii dintre ei ne aducem aminte doar atunci când mor... „Da, deci azi s-a stins din viaţă marele actor Ştefan Iordache, ne pare foarte rău, scena a mai pierdut un om extraordinar. Şi acum să trecem mai departe la un alt subiect mai interesant cum ar fi... criza politică”.

Dar totuşi suferim! Suferă toate „vedetele”! Pentru publicitate şi rating se suferă şi se plânge. Şi dacă prinde, ar fi bine să avem şi câteva emisiuni în care să dezbatem picanterii. Ne dăm cu părerea despre cauza morţii, descoperim amante, copii nelegitimi şi suntem foarte interesaţi de valoarea averii. Dar chiar şi circul ăsta durează maxim o săptămână. Se mai difuzează, ce-i drept, pe unele posturi de televiziune spectacole de teatru mai vechi, spectacole în care putem revedea reprezentaţii impresionante ale unor actori care nu mai sunt printre noi. Din păcate sunt transmise la ore foarte târzii şi mediatizarea lor lipseşte cu desăvârşire. Oare de ce? Probabil pentru că întotdeauna există alte subiecte „mai interesante” decât nişte spectacole de teatru „învechite”!

Şi nimeni nu zice nimic, toată lumea tace şi uită! Mai bine uităm decât să ne complicăm viaţa inutil... Până la urmă de ce ar trebui să se ştie că a existat cândva Adrian Pintea? Putem să uităm foarte uşor că au fost spectacole memorabile precum „Take, Ianke şi Cadâr” sau „Titus Andronicus”. Da, se poate, şi asta se face în mare parte fără să ne dăm seama că devenim din ce în ce mai săraci şi urâţi! Ar trebui să ne oprim şi să ne gândim că nu criza economică este cel mai grav lucru care se întamplă. La noi este o acută criză de FRUMOS! Hai să învăţăm să ne aducem aminte şi să apreciem ceea ce contează cu adevărat!

Alina Gurău


)

arhitectura

Bucureştiul este considerat a fi un oraş ce nu se distinge printro unitate culturală, socială sau arhitecturală pentru a-şi defini o personalitate proprie. Fără planuri urbanistice cumsecade pentru o capitală europeană, dar mai ales pentru un oraş ce se doreşte o metropolă, Bucureştiul este un organism ce se auto-distruge şi se formeazã simultan prin însăşi existenţa şi extinderea lui continuă. Mahalaua este exemplu cel mai bun de prezentare a unor proiecte de viitor reciclate, şi aplicate fără a se ţine cont de etică socială, de cadrul socio-economic şi de dezideratele indivizilor mai ales. G.M. Cantacuzino în cartea sa „Despre o nouă estetică a reconstrucţiei” prezintă ideea conform căreia oraşele trebuie umanizate, create, proiectate pentru a fi utile şi necesare indivizilor. Din punctul de vedere al prezentu-

, Bucuresti, , “oras, provi mahala, metropola lui Bucureşti, acesta nu mai trebuie umanizat, ci trebuie să încerce o inversare a funcţiilor şi anume, să se adapteze necesităţilor indivizilor. Prin înfăţişarea unitară a cartierelor de betoane, prin străzile lipsite de un aspect prietenos trecătorului banalizat, prin diferenţele frapante între centrul său şi mahala, Bucureştiul îşi defineşte printr-o monotonie a unor forme standard aplicate dupã planuri arhitecturale diferite. Bucureştiul cuprinde în ansamblul său aspectele unui oraş de provincie prin centrul său, elementele unei mahalale prin blocurile gri ce adăpostesc o forma nouă de rural şi tradiţiile acestuia, şi a unei metropole aliniate la standardele europene prin organizarea continuă a unor festivaluri internaţionale, reclamele si logouri ce împânzesc cotidianul la fiecare pas, prin mijloace de transport, prin reformele, planurile culturale şi educative şi arhitecturale propuse. Spre deosebire de Iaşi, oraş ce s-a dorit iniţial un centru educativ, dar a devenit industrializat în timpul comunismului, de Petroşani, provincie cu scop industrial de exploatare minierã, Bucureştiul este un amalgan de meserii, programe educaţio-

nale, fără a pune accent pe niciuna anume. În acest Bucureşti, locuinţa a devenit o maşină de locuit pentru individul cotidianului ce trebuie să lucreze zilnic, pentru a putea să capete o urma de fericire măcar din punct de vedere financiar, iar strada este doar un loc de trecere, un spaţiu ce face legatura între douã distanţe. În mahalaua bucureşteană s-a păstrat o amprenta a ruralului, oamenii translataţi în blocurile de beton, au încercat să-şi aducă tradiţia şi în oraş, prin transformarea bucătăriei, a balconului privit ca un pridvor modern în magazii-atelier, prin păstrarea sufrageriei ca un loc destinat musafirilor, prin creşterea în număr mare a plantelor şi animalelor în apartamente


incie”, )

improvizata ?

înghesuite, prin recoltele de cereale, şi a florilor în spaţiile verzi de lângã imobile. Mahalaua este o manifestare socială într-o oarecare măsura umoristică, dar unitară a individului ce încă mai păstreazã tradiţia ruralului şi mai ales o adapteazã altor cerinţele sociale şi economice. Încercarea de metropolizare a Bucureştiului este manifestată în mod excesiv în centrul oraşului, unde necesităţile individului au devenit standardizate. În acest spaţiu individul este bombardat cu reclame luminoase ce „îi spun” ce produse sunt de calitate, ce elemente vestimentare sunt noul trend. Centrul oraşului, în special zona bulevardelor Magheru şi Brătianu, a devenit un amalgam de

magazine ce impun trendul modei, a noilor mâncăruri de tip fast-food, a cinematografelor, toate putând fi considerate capriciile unei metropole? Într-un asemenea spaţiu pseudo-metropolă, individul periferie se simte sufocat, inadaptat modernului, şi de aceea încearcă să se alinieze modernismului. Omul de la periferie, parte a mahalalei sau nu,

încearcă să se defineascã precum o parte integrantă dintr-o metropolă, îşi vopseşte doar faţada locuinţei sale în culori noi deoarece trebuie să arate modern. Această modernitate din periferie, din zona de mahala face ca Bucureştiul să devinã o metropolă improvizată, un kitsch în continuã creştere, un oraş pierdut între stiluri.

Mihaela - Lucia Ion


muzica

Ar fi l u i R o - 1979 grupul reuşeşte lansarea probaprimului album, intitulat Three bil foarImaginary Boys. Acesta, îmte multe de spus despre preună cu alte piese din această trupă, ca de perioada de început a Componenţa actuală a altfel în cazul multor trupei, precum sintrupei, de la stânga la dreapta: altora a căror istogle-ul „Boys don’t rie este imposibil cry”, situează The Robert Smith de împachetat în Cure în cadrul mişvoce, chitară, claviatură (din 1976); câteva zeci de râncării post-punk şi Porl Thmopson – chitară, claviatură duri. O să încerc New wave carac(1976–1978, 1983–1993, din 2005); totuşi, în ideea teristică Marii BriSimon Galup unei poze cât mai tanii începutului bass, claviatură (1979–1982, din 1985); fidele a ceea ce a de an 1980. Jason Cooper însemnat The Cure Nemulţumit de stiîn ultimii treizeci de tobe, percuţie (din 1995). lul uşor superficial al ani, dar mai ales penprimului album, solistru anii ’80, să prezint tul şi totodată principacâteva dintre momentele lul om de creaţie al trupei, definitorii ale acestui grup. Robert Smith, care va rămâne Trupa s-a format în anul 1976 în de altfel de-a lungul timpului şi provincia West-Sussex a Angliei, singurul membru constant, debert Smith, care considera vesub numele de Easy Cure, iar un cide să schimbe stilul abordat, an mai târziu a devenit simplu chiul nume prea hippie şi nu transformându-l în ceea ce meThe Cure, la sugestia solistu- suficient de englezesc. Abia în dia avea să numească mai apoi


„perioada goth” a trupei, datorată viziunii întunecate şi psihedelice imprimată de către Smith. Însuşi acesta o va numi ani mai târziu o „perioadă extrem

de stresantă şi auto-destructivă din viaţa mea”. Sunt anii în care trupa scoate cel de-al doilea album, Seventeen Seconds (1980), cel de-al treilea, Faith (1981) şi cel de-al patrulea şi cel mai controversat, Pornography (1982).

Turneul de lansare al acestui ultim album coincide cu renunţarea la eticheta de trupă „anti-imagine” (pusă de media şi nerecunoscută niciodată de grup), prin adoptarea unei coafuri nonconformiste şi a unui machiaj excesiv. Ca urmare a impactului negativ avut de turneu asupra grupului, la finalul acestuia, trupa se destramă, reducându-se la un mic proiect de studio format din Robert Smith şi percuţionistul Lol Tolhurst. Pe parcursul a doi ani, cei doi reuşesc să producă trei single-uri ce se bucură de o mare apreciere, „Let’s go to bed”, „The walk” şi „The lovecats”, reunite mai apoi în albumul The top (1984), succes ce va conduce la o renaştere a trupei, într-o nouă componenţă de 5. În această formulă, The Cure lansează în 1985 cel de-al şaselea album, The head on the

door, ce va propulsa grupul în charts-urile din Statele Unite, şi cu ajutorul video-clipurilor bine realizate ale unor piese precum „In between days” şi „Close to me”. Spre deosebire de The head on the door, în mare parte realizare a lui Smith, următorul album al trupei, Kiss me, kiss me, kiss me, apărut în 1987, va prezenta o mai mare diversitate a pieselor, fapt datorat contribuţiei individuale a fiecăruia dintre membri. Piese pop precum „Why can’t I be you?”, „Catch” sau „Just like heaven” contrastează cu altele atmosferice, mai spaţiale, precum „Fight” sau „Snake pit”, ale căror sound aduce cu ceea ce mai târziu va însemna Depeche Mode. Referindu-se la sound-ul trupei, Smith nota: „Cred că atunci când vorbesc despre soundul The Cure, oamenii se referă la linii de bass cu 6 corzi, chitară acustică, plus vocea mea, la care se mai adaugă sunetul de corzi al Solinei (n.r. sintetizator). Peste acestea sunt aşezate straturi de chitare şi sintetizatoare“. Acestea din urmă au reprezen-


muzica

tat o componentă semnificativă a sound-ului trupei, începând cu albumul Seventeen seconds, iar importanţa lor a crescut gradual, în special prin folosirea lor extensivă în cadrul albumului Disintegration, lansat doi ani mai târziu, în 1989. Probabil cel mai apreciat şi totodată fructuos album al formaţiei, Disintegration a condus la propulsarea unor piese precum „Lullaby”, „Lovesong”, „Pictures of you” sau a single-ului „Fascination sau cea emoţională a lui Robert street” pe cele mai înalte poziţii Smith au influenţat mult din istoria trupei în topuri„Nu percepţia marelui pule din America, Marea există nicio logică blic asupra grupului, Britanie şi Germania. aceasta atribuindu-i în chestia asta, şi încă nu După ce un an mai pe rând stiluri pretârziu albumul ştiu de ce şi cum o fac. M-am cum post-punk, „Mixed up”, contrezit în după-amiaza aceasta îngoth, pop, popţinând o serie de conjurat de hârtii pline de scris, pe care rock sau chiar remix-uri, se va le-am luat conştiincios şi am încercat timp alternativ, opinii dovedi a fi un de câteva luni să le dau un sens. Absorb însă de cele mai eşec, în 1992 mereu în mine lucruri. Nu fac nimic creativ multe ori neînThe Cure lansuşite de către luni în şir şi într-un fel totul se acumulează sează poate ultimembrii trupei. mul lor album de înăuntru până când pur şi simplu simt prestigiu, Wish „Nu putem fi canevoia nebună să explodez”. (locul 1 în Marea tegorisiţi, aici e Robert Smith, referindu-se la Britanie şi 2 în SUA), problema. Suntem mult analizata scriere a conţinând hituri preunici, nu ne conforversurilor sale. cum „High” sau „Friday măm vreunei norme. I’m in love”, după care penPresupun că am fost postpunk atunci când am apărut, tru grupul britanic va precum şi în diferite alte perioaurma, în anii ce vor veni, o lun- de, dar per ansamblu este imgă serie de single-uri, remix-uri, posibil de zis. Este totuşi atât de albume live sau conţinând noi trist când cuvântul „goth” este piese, fără a avea însă vigoarea încă legat de numele The Cure sau noutatea celor ce i-au con- Robert Smith. sacrat pe parcursul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90. În decursul celor peste trei decenii de existenţă, stilul mereu fluctuant, uneori contradictoriu al formaţiei, precum şi instabilitatea componenţei acesteia

Alexandru Szoha


Interior design

|

Webdesign |

www.6sense.ro contact@6sense.ro 0723-652 881 0745-468 109

Animation


eveniment

OraĹ&#x;ul citeĹ&#x;te


La începutul anului precedent, în cadrul platformei civika.ro s-au cristalizat discuţii în jurul unui nou concept: Lecturi Urbane sau Oraşul Citeşte. În prezent conceptul a devenit proiect pus în practică ce îşi propune să încurajeze cititul în spaţiile publice, în special în mijloacele de transport în comun. Devoratori de literatură se strâng o dată pe lună şi citesc împreună la metrou, pentru a arăta că celebra idee „Nimeni nu mai citeşte în ziua de azi” este din temelie falsă.

putea spune că nici măcar un proiect precum Lecturi Urbane nu poate scoate oamenii din ignoranţă. După 4 participări la acest proiect îndrăznesc să spun că o poate face. În metrou îi întâlneşti într-adevăr pe acei oameni, care se urcă şi coboară fără măcar să observe că se află într-un cenaclu literar, alţii poate ne zăresc şi refuză să accepte că se petrece ceva straniu. Sunt însă şi cei ce ridică privirea din Cancan sau li se mai termină bateria la iPod. Aceştia se lasă atinşi de către priveliştea din metrou şi în cele din urmă acceptă să primească o carte din partea unuia din voluntarii Lecturi Urbane. „Mulţumesc-ul” şi zâmbetul primit din partea acestor oameni este o satisfacţie grozavă pentru cei ce se implică în proiect.

Am ales să scriu despre Lecturi Urbane poate pentru că mă număr tocmai printre cei de pe gura cărora iese zilnic ideea „în ţara asta nu merită să faci nimic. Şi chiar dacă vrei să faci ceva, n-ai nicio şansă să reuşeşti”. Când spun „a schimba ceva” mă refer înPe data de 3 noiemdeosebi la a rări ignoranţa individului faţă de tot ce brie a doua ediţie de Lecmişcă în jurul său. Unii ar turi Urbane a adunat cir-

ca 60 de cititori iar pe 24 noiembrie peste 150 de cititori. Primele Lecturi Urbane din 2010 au avut loc pe 2 februarie şi vor continua să se desfăşoare lunar. Desmond Tutu spune despre proiect: „Mulţumesc Lecturi Urbane pentru ocazia de a dărui cărţi unor necunoscuţi. Mulţumesc tuturor celor ce au venit şi au citit, celor ce au primit şi refuzat. Mi-aţi făcut viaţa mult mai bună şi frumoasă. Îmi place să admir puterea oamenilor care fac ceva ce le place.” Cum pot participa şi eu? Simplu, hai la citit! Proiectul Lecturi Urbane are loc o dată pe lună. Ora, locaţia şi restul informaţiilor sunt anunţate pe site-ul www.orasulciteste.ro Kettler Dorothea


artizanat

Handmade...

...artã alternativã, pasiune, sau aspect financiar?

AIDA: Care sunt satisfac-

AIDA: De ce o persoanã

o amprentã rãmasã pe o

ţiile cele mai frumoase

trebuie sã aprecieze mai

broşã mã gândesc cã acel

pe care le primeşti din

mult produsele handmade

artizan s-a chinuit sã o rea-

aceastã „meserie” de arti-

în comparaţie cu cele co-

lizeze, lucrând cu mult sârg

zan hand‑made?

merciale, japonismele?

şi bunãvoinţă.

Alina Predescu: Cea mai

A.P.: Când realizezi un pro-

AIDA: Pot fi considerate

mare satisfacţie o am

dus handmade nu îţi folo-

produsele handmade un

atunci când cineva se

seşti numai mâinile, min-

kitsch?

opreşte, se uitã şi zâm-

tea sau imaginaţia, pui şi

A.P.: Unele produse hand-

beşte la produsele mele.

suflet, le faci din inimã, de

made pot fi considerate

Dar cea mai frumoasã sen-

aceea şi fiecare produs re-

astfel. Mã gândesc aici la

zaţie este atunci când o

alizat este unic, poate în

multitudinea de produse

persoanã strãinã, sau un

linii mari seamănă cu un

care se aseamãnã, care

prieten poartã un acceso-

altul, însã dacã îl priveşti

parcã se copiazã unele pe

riu realizat de mine. Aceste

în detaliu îţi dai seama

altele. Cred cã atunci când

lucruri, pentru unii par ne-

cã este un produs unicat,

persoanele

importante, dar pe mine

fãcut cu multã migalã şi

în panã de imagina-

mã motiveazã sã creez în

atenţie. Atunci când vãd

ţie, se inspirã de la

continuare.

ceilalţi.

rãmân


AIDA: Care sunt formele

animate care ne-au colorat

plăcut, atât pentru mine

cel mai des întâlnite la pro-

copilãria.

cât şi pentru cei din jur.

dusele tale, şi mai ales de

AIDA: Prin ce calitãţi se

AIDA: Vei rămâne artizan

ce ?

defineşte un bun artizan?

handmade şi în viitor?

A.P.: Cel mai mult îmi place

A.P.: Talent, creativitate

A.P.: Cred cã da, va fi me-

sã realizez broşe ce imitã

şi imaginaţie, un trio per-

reu un hobby, un mod de

personaje de desene ani-

fect pentru a putea pune

a mã relaxa în timpul liber.

mate, aşa am şi început. Pe

în practicã cele mai reuşite

ele le fac cu cel mai mare

idei.

drag pentru cã în ele ma

AIDA:

regãsesc. Îmi place sã cred

aceastã „meserie” de arti-

cã în fiecare dintre noi se

zan handmade?

mai gãseşte mãcar un pic din copiii care eram odatã şi de aceea, prin produsele realizate de mine, readuc la viaţã personajele cele mai îndrãgite din desenele

De

ce ai ales

A.P.: Pentru mine nu este o meserie, este un hobby. O fac din plãcere, nu pentru bani. Îmi place sã îmi ocup timpul cu ceva relaxant şi în acelaşi timp folositor şi

Mihaela - Lucia Ion


Când oamenii din jur se întamplă

galerie


Cea mai apropiată distanţă


Cea mai irosita zi

galerie


Culoare Surdă


Intimate stragers

galerie


Day 1


Day 2

galerie


Day 3


Doar uite-te ĂŽn jur

galerie


Forme personale de angoasă


Joaca întreruptă

galerie


M창inile ei rosteau cuvinte


Ne întalneam să începem ziua

galerie


Now and then


Oricine

galerie


Piesă pentru ce a fost


Visul tトブ テョn somnul meu

galerie


Repetare


Spaţiul ne inlocuieşte

galerie


Timp. Contratimp.


culturi

Ţările Nordice

Sărbătorile de iarnă au trecut deja şi simţim cum două luni de acum încolo, uscate şi posomorâte, ne vor da de furcă cu ceea ce a mai rămas din anotimpul alb. Dacă însă iubeşti iarna, poţi să o admiri în splendoarea ei acolo unde ai şansa să găseşti pe Moş Crăciun, amintirea trupei suedeze ABBA, pe dramaturgul norvegian Heinrich Ibsen şi rădăcinile celui de-al doilea val al black metalului, adică în ţările nordice europene. Având o istorie comună, unde vikingii ocupă locul cel mai important, ţările scandinave sunt adesea cunoscute pentru societatea lor bazată pe egalitate, bunăstare socială, liberalism şi independenţă. Deşi creştinismul a fost religie majoritară începând cu secolele X-XII, o practică la care nici acum nordicii nu au renunţat este consumul de băuturi alcoolice. Acest lucru se explică în condiţiile în care ei sunt printre populaţiile europene cu cea mai re-

dusă participare la viaţa religioasă, mai ales datorită laicizării caracteristice acestor ţări. Europenii din alte zone ale continentului îi caracterizează ca fiind reci, distanţi, anxioşi şi plictisiţi. Deşi peisajele lor sunt extraordinare, ţările Europei Nordice sunt mai puţin populate faţă de alte ţări europene, oraşele fiind foarte curate şi organizate. Indiferent dacă mergi pentru a vedea renii vestiţilor laponi sau fiordurile din Peninsula Scandinavă, timpul petrecut aici este inedit şi tot timpul presărat cu noutăţi. Cele mai întâlnite mâncăruri din aceste zone sunt preparatele pe bază de peşte, carne de miel, lactate şi făinoase, mai ales datorită ieşirii largi la Marea Baltică, Oceanul Atlantic şi Arctic.

Finlanda

Finlanda este o ţară plină de lacuri, fiind, în acelaşi timp, cea mai împădurită ţară a Europei. Cultura finlandeză se deosebeşte de cele ale vecinelor ei slave sau suedeze, definindu-se prin elemente specifice, cum ar fi folclorul: epopeea naţională „Kalevala”, culegere de poezii şi cântece foarte vechi, inspirate din surse precreştine. Se spune că finlandezii sunt foarte ataşaţi de natură şi preferă să discute sincer şi direct, ocolind orice formă de apropiere

neadecvată în relaţiile lor. Finlanda este una dintre ţările nordice care are reprezentanţi câştigători ai premiului Nobel, cum ar fi scriitorul Frans Eemil Sillanpää (în 1939). Minoritatea cea mai cunoscută a Finlandei este populaţia sami, faimoasă pentru tradiţiile şi limba ei aparte, prezentă şi pe teritoriul Suediei şi Norvegiei. HIM, Bomfunk MCs, Nightwish sau Apocalyptica sunt trupele finlandeze cele mai ascultate la nivel mondial.

Norvegia Dacă preferi peisajul montan spectaculos îmbinat o călătorie în zonele mai friguroase ale continencu cel marin, Norvegia este ţara potrivită pentru tului european. Aici poţi vedea pe cer Aurora Bo-


reală şi te poţi bucura de preparatele specifice din peşte. Norvegienii sunt renumiţi pentru dragostea lor pentru expediţii şi călătorii, dar şi pentru propria ţară, acest lucru fiind dovedit de-a lungul istoriei. Ei sunt cunoscuţi în cultura universală pentru figuri importante în literatură şi alte arte, un exemplu fiind pictorul expresionist din secolul al XX-lea, Edvard Munch, autorul faimo-

sului tablou „Ţipătul”. O particularitate a peisajului arhitectonic nordic este prezenţa unor tipuri de biserici de lemn numite „Stavkirke”, vechi de peste aproape nouă secole, bogate în decoraţii specifice culturii nordice vechi, motiv pentru care aceste clădiri au fost declarate ca fiind patrimoniu protejat al UNESCO.

Suedia Fiind cea mai bogată şi industrializată ţară din zonă, Suedia este locul unde pe toate planurile a înregistrat progrese notabile. Aici Premiile Nobel sunt la ele acasă, Suedia nelipsind la acest capitol în domeniul literaturii sau al ştiinţelor. Figuri cunoscute ca reprezentante ale Suediei, la nivel internaţional, sunt: regizorul de film Ingmar Berg-

man, actriţa Greta Garbo sau trupa de muzică pop ABBA. În prezent, industria muzicală creşte în popularitate, mai ales genul rock.

Danemarca Nu cred că în copilărie nu ai auzit vreodată de „Hainele cele noi ale împăratului”, „Răţuşca cea urâtă” sau „Degeţica”. Dacă vrei să retrăieşti lumea basmelor, poţi merge la Muzeul Christian Andersen din câteva oraşe ale ţării. Danemarca este faimoasă pentru catedralele ei medievale impresionante, dar şi pentru oraşele ei vechi.

Unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei este Copenhaga, unde spiritul danez se simte din plin, iar poluarea nu pare să fie o problemă pentru cetăţenii capitalei. La fel ca celelalte ţări nordice, Danemarca nu este o excepţie în ceea ce priveşte cultura autentică şi strategiile sociale ingenioase.

Islanda

Una dintre ţările cele mai fericite din lume: pe locul patru în materie de dezvoltare umană, după un clasament făcut la nivel mondial. Cultura islandeză îşi are originile tot în tradiţia scandinavă, având multe mărturii literare încă din Evul Mediu (legende, dar şi traducerea Bibliei din secolul al XVI-lea). Limba islandeză provine din trunchiul limbilor germanice vechi. A avut un câştigător

al Premilui Nobel pentru literatură în anul 1955, Halldór Laxness, scriitor influenţat de expresionism, catolicism şi atras de socialism. În perioada romantică (secolul al XIX-lea), pictorii islandezi, reprezentanţi ai naturalismului, s-au concentrat pe frumuseţea peisajelor. Trecând de perioada curentelor secolului XX (cum ar fi expresionismul), pictura islandeză se încadrează în arta contemporană prin diversitate şi inovaţie. Întâlnirea cu aceste capodopere se poate realiza în cadrul Muzeului Municipal de Artă din capitala Reykjavík. Mediul urban islandez a început să se dezvolte abia în secolul al XX-lea, însă, în prezent, predomină cel rural, dominat de peisajele bogate în vegetaţie. Cristina Niculae


arta contemporana

Atelier 35 este un spaţiu destinat tinerilor artişti pânã în 35 de ani, în care se doreşte promovarea cercetãrii artistice din zona experimentalului, a noilor mijloace de expresie, şi a comunicãrii dintre medii, new media. Nu este o galerie de artã ascunsã în spatele unor blocuri, sau aflatã într-o zonã greu accesibilã, este localizatã chiar în centrul vechi al Bucureştiului înconjuratã de noile pub-uri şi spaţiile insolite de culturã, mai exact pe strada Şelari, nr. 13.

Atelier 35 este o galerie de artã din Bucureşti cu o anumitã istorie; apare în anii 70, trece prin perioada comunistã, prin perioada de tranziţie, iar astãzi este un spaţiu destinat tinerilor artişti în plinã formare. Toate aceste detalii le-am aflat de la Vlad Ionescu, galeristul acestui spaţiu cultural.

un circ mediatic din care toate lumea se pare cã a avut de câştigat ceva... mai puţin Benedek Levente, autorul expoziţiei. El a suportat consecinţele naivitaţii de a crede în dreptul la libera exprimare, fiind practic pus la zid de o cenzurã ce funcţioneazã, venind dinspre toate nivelurile societãţii şi coordonatã Vlad Ionescu: Sincer, contam pe o de mass-media. reacţie. Totuşi lucrurile au luat o 2. Care a fost expoziţia care a priamploare mai mare decât ne aş- mit cel mai bun feed-back? teptam pentru cã expoziţia a fost V.I.: Cel mai bun feedback probafolositã în media, întâmplãtor şi de bil l-am primit pentru expoziţia lui un, pe atunci proaspãt politician, Tets Ohnari. Cred cã a fost cea mai ce dorea sã pozeze în aparator al bine primitã expoziţie, în special de valorilor neamului. Sigur cã aceas- breasla artisticã. Faptul cã a fost o ta a dus la şi mai multã publicitate instalaţie “site specific”, cât şi folopentru noi, cât şi pentru el. A fost sirea unor tehnici ingenioase, ori1. Te aşteptai la o asemenea reacţie mediaticã dupã vernisajul lui Benedek Levente, cu expoziţia “Euromaniac”, unde artistul a ales sã prezinte România cu labii, drept un display din Matrix, ca un decor cu dinţi de vampiri, sau ca o ţarã obsedatã de adaptarea rapidã şi incorentã la valorile europene?

ginale de a lucra cu sticla cred cã a contat. A fost o expoziţie compactã, bine argumentatã. 3. Aţi iniţiat un proiect de recuperare şi sistematizare a informaţiilor existente despre activitatea Atelier 35 care sunt ideile proiectului? V.I: Proiectul de a institui o arhiva a Atelier 35 a plecat de la o nevoie a noastrã personalã de a ne informa în legãturã cu trecutul acestui nume. Vroiam sã ştim mai multe lucruri despre ce s-a fãcut înainte noastrã. Aşa am ajuns sã constatãm cã nu existã nicãieri o arhivã a Atelier 35, sau dacã a existat s-a pierdut. Aşa am ajuns noi sã facem aceastã arhivã, fiind sprijiniţi şi de o finanţare din partea Erste stiftung, care


artã programe pseudo-educative pentru tânara generaţie, “Ora de istoria artei” la Anaid Art Gallery, sau “Free Academy” al Pavilionului Unicredit, Atelier 35 s-a gândit sã 5. Crezi cã ideile, imaginile comu- adopte aceastã idee? nismului trebuie sã mai aparã în V.I: În cadrul galeriei noastre au existat asemenea proiecte sub formã de arta actualã? V.I: Cred cã trecutul comunist e încã workshop-uri, în zone de specializaviu în conştiinţa colectivã, cred cã re diverse (caligrafie chinezã, field e una din coordonatele principa- sound recordings, etc.).În prezent, le care ne afecteazã viaţa socialã, urmeazã sã deschidem un spaţiu politicã, economicã şi culturalã. de lecturã în cadrul galeriei, în care Având în vedere cã cea mai mare publicul interesat are posibilitatea parte a aparatului administrativ de a accesa publicaţii de ultimã orã comunist a continuat sã existe şi în domeniul istoriei teoriei şi artei dupã anii ‘89 pânã în zilele noastre, contemporane. De asemenea, vom demonstreazã cã poporul român avea un program educativ sub fornu şi-a condamnat niciodatã cãlaii, ma de workshop-uri pentru cei care ci a preferat o relaţie ambiguã de vor sã activeze în domeniul graphic complicitate. Cred cã orice ac- design. Bineînţeles, eventualele tiune artisticã ce îşi propune sã programe educative depind de cafacã luminã în aceastã zonã cenu- pacitatea noastra de a gãsi şi de a şie, din punctul meu de vedere e accesa surse de finanţare. V.I : Nu existã niciun fel de criterii fixe dupã care alegem artiştii. Noi încurajãm mediile cât mai diverse, şi favorizãm, în general propunerile cu potenţial inovator.

binevenitã.

8. Ce are în plus Atelier 35 faţã de

lier 35 pentru a avea mai multã vizibilitate pentru publicul amator, neavizat? V.I:Noi nu ne-am propus niciodatã sã atragem o categorie sau alta de public. În general publicul nostru e divers, dar recunosc, e format în mare parte de oameni care au legatura cu domeniul, într-un fel sau în altul. Atelier 35 şi-a propus sã fie un spaţiu experimental, deci, din start adresat unor oameni ce au mãcar nişte minime cunoşţinte despre arta contemporanã. Din punctul meu de vedere e o galerie de nişã ce nu trebuie sã-şi propunã sã mulţumeascã marele public, şi nici mãcar sã-l educe. Poate doar sã-l provoace, sã-l şicaneze, şi eventual sã-l facã curios.

Mihaela - Lucia Ion

arta contemporana

6. Pot sã aibã notorietate la nivel celelalte spaţii de artã? larg artiştii în România? V.I :Avantajul principal de care dã V.I: Cred cã avem suficiente exem- dovadã Atelierului 35 este imagiple, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, nea unui spaţiu alternativ admişi alţii, încât sã demonstreze cã nu nistrat de tineri-pentru tineri, fãrã existã o conspiraţie împotriva ar- amestecul intereselor comerciale. 4. Ce calitãţi trebuie sã aibã un tiştilor români, exista doar un nivel Al alt avantaj este buna vizibilitate, cât şi locaţia centralã a spaţiului. tânãr artist pentru a expune în spa- foarte înalt de competitivitate. ţiul Atelier 35? 7. Au apãrut la diferite galerii de 9. Ce crezi cã ar trebui sã facã Atela data aceea avea un program de finanţãri exact pentru genul acesta de cercetare. Adicã pentru arhivare şi digitalizare a fenomenelor artistice underground din zona ţãrilor foste socialiste, din anii ‘70 pânã azi.


cinematografie

Daca ai putea să-ţi imaginezi lumea de dincolo de moarte ai vedea-o ca pe un tablou? Ai vrea să o experimentezi ca pe o pseudo-realitate, o imagine compusă fizic din pigmenţi de vopsea? Asta păţeşte Robin Williams la începutul filmului „O iubire fără sfârşit” sau în original „What dreams may come” când se trezeşte în paradisul unui câmp de irişi pictaţi parcă de Van Gogh. Filmul, o frumoasă poveste de dragoste, începe în cheie tragică, cu o familie distrusă. Copiii mor într-un accident de maşină, tatăl de asemenea, şi după o lungă suferinţă, mama decide să-i urmeze în lumea de dincolo luându-şi viaţa. Un fel de a spune că iubirea adevărată nu suportă limite. Filmul este construit în aşa fel încât să scoată în evidenţă paralela dintre viaţa după moarte şi viaţa după sinucidere, atât la nivel conceptual cât şi vizual. Ironic, cei care au murit accidental ştiu că au murit, au înţeles situaţia şi locul în care se află, au înţeles posibilităţile oferite şi şi-au creat fiecare un paradis personal. Cei care au ales să moară nu ştiu că încercarea lor a reuşit şi sunt prinşi într-un iad al iluziilor şi a pasivităţii. La nivel vizual culorile fac totul. O parte este luminoasă şi caldă, în timp ce partea cealaltă e întunecată şi rece. Dar mai departe de acest clişeu trebuie ob-

O iubire fără sfârşit servat că paradisul este într-o legătură permanentă cu lumea exterioară. O legătură vizibilă, o interdependenţă prezentă mai ales în prima parte a filmului, în care El trăieşte în paradisul pictat de Ea, iar Ea pictează paradisul inspirat de El. Dar atunci când distanţa devine insuportabilă, prezenţa lor în lumile de care nu aparţin devine periculoasă şi dăunătoare. El nu o lasă pe Ea să trăiască, iar Ea nu poate să accepte că El e mort. Ea îi distruge paradisul cu dizolvant de vopsea şi decide să renunţe la viată. Un moment de slăbiciune care o trimite în locul cel mai întunecat al vieţii de apoi. Un moment de slăbiciune ce distruge un echilibru atent creat şi dă startul unei călătorii periculoase. Un fel de… dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Intriga perfectă pentru un film construit ca un basm. De aici încolo cunoaştem o lume compusă din multe şi mici elemente reale, care adunate laolalta şi îmbinate imaginativ dau un întreg suprarealist. Când ai posibilitatea să dai viaţa oricărui gând, atunci imaginaţia este ultima frontieră a realităţii. Lumea de dincolo e prezentată în toate feţele şi posibilităţile ei de-a lungul călătoriei pe care El o face spre Ea, împrumută elemente literare şi vizuale de la operele cele mai diverse. Pornind din

Anul apariţiei: 1998 Regie: Vincent Ward Premii: Oscar pentru efecte vizuale Scenariu: Ronal Bass, dupa romanul lui Richard Matheson Distribuţie: Robin Williams Cuba Gooding Jr. Annabella Sciorra Muzica: Dawn Soler Durata: 113 min Renaştere şi tablourile ce-i reprezintă pe ciumaţi sau de la reprezentările de coşmar ale lui Bosch şi ajungând până la fanteziile simboliştilor şi inversarea elementelor universului specifică suprarealiştilor. Este un film puternic vizual care uimeşte, impresionează şi şochează deopotrivă. După ce se termină rămâi gândindu-te la zburători şi la biciclete. La biblioteca pe apă. La ochelarii conceptuali folosiţi din obişnuinţa de a avea ceva pe nas. La marea de suflete zbuciumate. La absenţa totală a voinţei şi la aparenţele înşelătoare. La fereastra pe care ţi-o poţi imagina apărând într-un zid atunci când vrei să admiri peisajul. Dar până la urmă contează doar o eşarfă roşie luată de vânt şi curajul de a lua viaţa de la început. Teodora Vlădescu


Baraka 2 Baraka (ce înseamnă: binecuvântare) cred că reprezintă o idee simplă. Aceea că există elemente ca: frumuseţe, naturaleţe, distrugere, evoluţie, tehnologie, simplitate, ce fac parte dintr-un singur întreg: viaţa. Viaţă care se extinde permanent în nenumărate căi, care este înţeleasă altfel şi trăită altfel de civilizaţii diverse. Momentele surprinse în natură sunt specatculoase şi de-a dreptul covărşitoare.

Gen: Documentar Durata: 96 de minute Regizor: Ron Fricke Scriitori: Constantine Nicholas, Genevieve Nicholas Când vine vorba de documentare cu şi despre mediul înconjurător, ce se află într-o perpetuă schimbare şi care au un mesaj, mai mult sau mai puţin moralizator, despre condiţia umană, prima astfel de scriere cinematografică care-mi vine în minte, este Baraka (1992). Baraka este un documentar experi-

mentalist de 96 de minute, fără dialog or narator. Un documentar cu imagini şi sunet. Este un colaj superb despre oameni, viaţă, obiceiuri, tradiţii, în care tu eşti propriu-ţi povestitor. Un montaj liniştit, filmat în 24 de ţări, precum Argentina, India, Italia, Franţa, Brazilia, Egipt, Indonezia, Iran ş.a.m.d. Muzica, ce joacă un rol decisiv în filmul documentar, ajută la integrarea în atmosfera peliculei non-narative. Ron Fricke, regizorul filmului, arată viaţa aşa cum este, prezentând pe-o parte, naturaleţea lucrurilor şi pe de altă parte, industrializarea şi evoluţia omului.

De-a lungul celor 96 de minute eşti conştient, sau devii pe parcurs, de imensitatea planetei, de viteza timpului, de schimbarea vremii şi în acelaşi mod, de singurătatea fiecăruia, ciudăţenia şi necunoscutul individului. Îţi sunt prezentate mizeria socială, ţări sub-dezvoltate, ţări dezvoltate, religii, populaţii a căror firesc este straniu altora. Existenţa noastră şi a mediului înconjurător este captată prin mişcări de aparat perfect redate. Se capturează pulsul umanităţii şi a activităţii zilnice: biserici, ruine, temple, ceremonii religioase, cascade, munţi, activitatea mecanică în întreprinderi, traiul necuvântătoarelor şi multe alte fenomene pure şi indispensabile. Tot ce-ţi rămâne este să te laşi purtat de imaginile vizuale, să nu rămâi indiferent la mesajul transmis, dar nici să începi să găseşti un înţeles mai adânc decât este nevoie. Te bucuri de varietatea lumii, eşti serios când vezi sărăcia altora, rămâi uluit de frumuseţea unor locaţii, îţi aduci aminte cât de numeroşi suntem dar încă nu te poţi obişnui, descoperi splendoare în neînsemnat, accepţi culturile altora şi parcă cele cunoscute ţie devin banale şi urâte, te delectezi cu acţiunile artistice nerostite şi te integrezi mai bine cu ele.

Maria Galea


youth in action

Clubul D.E.T.

„Descoperă, experimentează, trăieşte!”. Acesta este numele pe care l-am ales în urmă cu zece luni pentru a individualiza proiectul de practică. A început ca o „sarcină pentru şcoală” şi avea să fie îndeplinită de nouă colege de grupă din primul an la Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Am contribuit cu idei (produse prin „furtună în creier”) în aceeaşi măsură, însă pentru a fi „trimis şi primit” a fost nevoie ca alte persoane cu experienţă să-l revizuiască şi să-l pună în forma cerută de finanţator. Căci era un proiect ce se dorea implementat. Coordonat de către directorul Fundaţiei Pestalozzi, Daniel Sorescu, grupul nostru a fost răsplătit pentru munca depusă cu finanţare. Comisia Europeană, prin proiectul „Tineret în Acţiune”, ne susţin cu resurse materiale sunt elevii din clasele de liceu cu vârste cuprinse iniţiativa. între 15 şi 17 ani. Echipa de implementare este Proiectul se află în prezent în curs de derula- formată momentan din cinci membrii (doar doi re. Se desfăşoară în Liceul greco-catolic „Timotei rămaşi din echipa de scriere) şi trei voluntari. Cipariu”, sector 1, Bucureşti. Beneficiarii acestuia În data de 05 noiembrie 2009 a avut loc petrecerea prin care a fost inaugurat Clubul D.E.T.. Acest club este o asociaţie formată din elevii care doresc să participe la activităţile propuse de noi, echipa de proiect. Din noiembrie şi până în prezent am avut întâlniri de două ori pe săptămână cu elevii în care am desfăşurat dezbateri pe diferite subiecte, repetiţii la teatru şi am pregătit materiale pentru decorul claselor (pictură). În luna decembrie, înainte de vacanţă, în data de 11 decembrie 2009 Acest proiect este finanţat cu susţinere din partea Comisiei Europene. Aceasta publicaţie (comunicare) reflectă doar puncul de vedere al autorului, iar Comisia nu poate fi facută responsabilă pentru utilizarea informaţiei pe care o conţine.


Luna ianuarie a debutat cu publicarea unor materiale scrise de beneficiari şi membrii grupului de proiect. În 6 ianuarie 2010 am concretizat primul număr al revistei D.E.T. care va putea fi găsită în curând şi pe blogul nostru. http://clubuldet.wordpress.com La finalul lunii ianuarie a avut loc un workshop cu tema: „Individualitate în Diversitate” care viza aspecte de interculturalitate (în liceu învaţă elevi români alături de elevi ţigani). Obiectivele proiectului „Descoperă, experimentează, trăieşte!” vizează ca 40 de persoane să beneficieze de acţiunile întreprinse de noi. Observ faptul că tot mai multe persone sunt interesate de ceea ce facem noi şi-şi doresc să fie mai implicaţi. Ceea ce este un lucru care bucură foarte mult echipa de implementare. Dorim să le mulţumim tuturor participanţilor la activităţi pentru ca sunt nişte oameni minunaţi, dinamici şi deschişi. D.E.T. -Echipa de implementare

youth in action

a avut loc D.E.T. Crăciunul, ocazie în care am dorit să ne reamintim care este adevăratul spirit al Crăciunului. Am considerat că putem face acest lucru printr-o piesă de teatru forum urmată de un concert de colinde cântate de elevii acompaniaţi de chitară.



ARTe No.4 - Februarie 2010