Page 1


A mai trecut un an din parcursul nostru în vederea primirii Sfintei Preoţii. Pentru unii a fost un an mai satisfăcător, pentru alţii, mai puţin satisfăcător, dar ceea ce contează este efortul fiecăruia de a se conforma încet-încet imaginii lui Cristos, modelul nostru. Ceea ce contează cu adevărat este cât am adunat pentru creşterea noastră spirituală, căci lumea apreciază un preot, în primul rând,��������������� nu după prepotenţa ştiinţei sale care cuprinde totul de la pământ la cer, sau după forţa şi capacitatea sa de muncă, încât este capabil să mute şi munţii din loc (dar nu datorită credinţei sale), ci după sfinţenia vieţii sale, care este un adevărat magnet, un motiv de fascinaţie. Aceasta este cheia succesului unui preot, căci lumea este sătulă de preoţi omniscienţi sau „musculoşi”. Nu pentru aceste lucruri are nevoie lumea de preoţi, căci sunt destui laici care să le facă. Misiunea proprie a preotului este sfinţenia personală şi sfinţirea turmei, călăuzirea ei spre Cristos.

Cuprins

• Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea adresată seminariştilor ..4-6 • O, Fecioară... Petru Ciobanu

...7

• Demnităţi ecleziale în Biserica Catolică Andrei Dumitrescu ...8-9 • Des hommes et des dieux Andrei Blaj • Insolaţia Ovidiu-Gabriel Bejenaru • Maxime Redacţia

...12

Colegii noştri mai mari, din anul VI, îşi vor vedea ���������������������������������������������� în scurt timp încununat acest efort ���������� de conformare pe care l-au susţinut cu constanţă şi în fidelitate. Ei sunt pentru noi un imbold că se poate, chiar dacă uneori acest drum de transformare ni se pare împotmolit����������������������������������������� . Totuşi, o dată ajunşi la capăt, vom vedea că tot efortul a meritat.

...13-15 ...16

Acum, fiecare îşi face planuri de vacanţă, dar cum rămâne cu sufletul? Ştim bine că sufletul nu are vacanţă. Ar fi păcat să pierdem cu atâta uşurinţă în 3 luni ceea ce am adunat cu atât efort timp de 9 luni. De aceea, să perseverăm cu toţii în fidelitate şi cu constanţă pe drumul chemării noastre!

Gabriel-Cristian Anghel 3


Scrisoarea Sfântului Părinte Benedict al XVI- lea adresată seminariştilor

Dragi seminarişti, n decembrie 1944, când am fost chemat la serviciul militar, comandantul de companie ne-a întrebat la ce profesie aspira fiecare. Am răspuns că vreau să devin preot catolic. Sublocotenentul a replicat: “Deci, dumneata trebuie să-ţi cauţi altceva. În noua Germanie nu mai este nevoie de preoţi”. Ştiam că această “nouă Germanie” era deja la sfârşit şi că după devastările enorme aduse de acea nebunie asupra ţării, avea să fie nevoie de preoţi mai mult ca oricând. Astăzi, situaţia este complet diferită. Însă, în diferite moduri, şi astăzi mulţi cred că preoţia catolică nu este o “profesie” pentru viitor, ci aparţine mai degrabă trecutului. Voi, dragi prieteni, v-aţi decis să intraţi în seminar, deci aţi pornit la drum spre slujirea sacerdotală în Biserica catolică, împotriva acestor obiecţii şi opinii. Aţi făcut bine să procedaţi aşa. Pentru că oamenii mereu vor avea nevoie de Dumnezeu, chiar şi în epoca dominării tehnice a lumii şi a globalizării: de Dumnezeu care s-a arătat în Isus Cristos şi care ne adună în Biserica Universală, pentru a învăţa cu el şi prin intermediul lui adevărata viaţă şi pentru a ţine cont de criteriile adevăratei umanităţi şi a le face eficace. Acolo unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viaţa devine goală; totul este insuficient. Apoi omul caută refugiu în voluptate sau în violenţă, de care tocmai tineretul este tot mai ameninţat. Dumnezeu trăieşte. Ne-a creat pe fiecare dintre noi, deci îi cunoaşte pe toţi. Este aşa de mare încât are timp pentru lucrurile noastre mici: “Toate firele de păr de pe capul vostru sunt numărate”. Dumnezeu trăieşte şi are nevoie de oameni care există pentru el şi care-l duc altora. Da, are sens să devii preot: lumea are nevoie de preoţi, de păstori, astăzi, mâine şi întotdeauna, până când va exista. Seminarul este o comunitate aflată în drum spre slujirea preoţească. Cu asta deja am spus ceva foarte important: preoţi nu devenim singuri. Este nevoie de “comunitatea discipolilor”, ansamblul celor care vor să slujească Biserica comună. Cu această scrisoare aş vrea să evidenţiez - privind şi în urma mea la timpul meu din seminar - câteva elemente importante pentru aceşti ani ai drumului vostru. 1. Cine vrea să devină preot, trebuie să fie mai ales un “om al lui Dumnezeu”, aşa cum îl descrie sfântul Paul (1Tim 6,11). Pentru noi, Dumnezeu nu este o ipoteză distantă, nu este un necunoscut care s-a retras după „big bang”. Dumnezeu s-a arătat în Isus Cristos. În chipul lui Isus Cristos vedem chipul lui Dumnezeu. În cuvintele sale îl auzim pe însuşi Dumnezeu vorbind cu noi. De aceea, lucrul cel mai important în drumul

I

spre preoţie şi în timpul întregii vieţi sacerdotale este raportul personal cu Dumnezeu în Isus Cristos. Preotul nu este administratorul unei asociaţii oarecare, al cărui număr de membri încearcă să-l menţină şi să-l mărească. Este mesagerul lui Dumnezeu printre oameni. Vrea să conducă la Dumnezeu şi astfel să mărească şi adevărata comuniune a oamenilor între ei. Pentru aceasta, dragi prieteni, este atât de important ca să învăţaţi să trăiţi în contact constant cu Dumnezeu. Atunci când Domnul spune: „Rugaţi-vă în orice moment”, desigur că nu ne cere să spunem încontinuu cuvinte de rugăciune, ci să nu pierdem niciodată contactul interior cu Dumnezeu. Antrenamentul în acest contact este sensul rugăciunii noastre. De aceea este important ca ziua să înceapă şi să se încheie cu rugăciunea. Ca să-l ascultăm pe Dumnezeu în citirea Scripturii. Ca să-i spunem dorinţele noastre şi speranţele noastre, bucuriile şi suferinţele noastre, greşelile noastre şi mulţumirea noastră pentru orice lucru frumos şi bun, şi ca în felul acesta să-l avem mereu în faţa ochilor noştri ca punct de referinţă al vieţii. Astfel devenim sensibili la greşelile noastre şi învăţăm să lucrăm pentru a ne îmbunătăţi; dar devenim sensibili şi la tot ce e frumos şi bun pe care-l primim în fiecare zi ca lucru evident, şi astfel creşte recunoştinţa. Cu recunoştinţa creşte bucuria pentru faptul că Dumnezeu este aproape de noi şi putem să-l slujim. 2. Dumnezeu nu este numai un cuvânt pentru noi. În sacramente el ni se dăruieşte personal, prin lucruri corporale. Centrul raportului nostru cu Dumnezeu şi al configurării vieţii noastre este Euharistia. A o

4


celebra cu participare interioară şi a-l întâlni astfel pe Cristos în persoană, trebuie să fie centrul tuturor zilelor noastre. Sfântul Ciprian a interpretat cererea din Evanghelie: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, spunând, între altele, că pâinea „noastră”, pâinea pe care putem s-o primim de la creştini în Biserică, este însuşi Domnul euharistic. Deci, în cererea din Tatăl Nostru ne rugăm ca el să ne dea în fiecare zi această pâine „a noastră”; ca el să fie mereu hrana vieţii noastre. Ca Isus Cristos înviat, care ni se dăruieşte în Euharistie, să plăsmuiască întradevăr toată viaţa noastră cu strălucirea iubirii sale divine. Prin corecta celebrare euharistică este necesar să învăţăm şi să cunoaştem, să înţelegem şi să iubim liturgia Bisericii în forma sa concretă. În liturgie ne rugăm cu credincioşii din toate secolele - trecutul, prezentul şi viitorul se unesc într-un unic mare cor de rugăciune. Cum pot să afirm pentru drumul meu personal, este un lucru entuziasmant a învăţa să înţelegi treptat cum au crescut toate acestea, câtă experienţă de credinţă există în structura liturgiei de la Liturghie, câte generaţii au format-o rugându-se. 3. Şi sacramentul Pocăinţei este important. Mă învaţă să mă privesc din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi mă constrânge să fiu onest faţă de mine însumi. Mă conduce la umilinţă. Parohul de Ars a spus odată: Voi credeţi că nu are sens să obţii dezlegarea astăzi, deşi ştiţi că mâine veţi face din nou aceleaşi păcate. Dar - aşa spune el - însuşi Dumnezeu uită pe moment păcatele voastre de mâine, pentru a vă dărui harul său astăzi. Deşi trebuie să luptăm încontinuu cu aceleaşi greşeli, este important să ne opunem urâţirii sufletului, indiferenţei care se resemnează cu faptul că aşa suntem făcuţi. Este important de a continua drumul, fără scrupulozitate, având conştiinţa recunoscătoare că Dumnezeu mă iartă mereu din nou. Dar şi fără indiferenţă, că n-ar mai merita să luptăm pentru sfinţenie şi pentru îmbunătăţire. Şi, lăsândumă iertat, învăţ şi să-i iert pe ceilalţi. Recunoscând mizeria mea, devin şi mai tolerant şi înţelegător faţă de slăbiciunile aproapelui. 4. Menţineţi în voi sensibilitatea şi faţă de pietatea populară, care este diferită în toate culturile, dar care, totuşi, este mereu foarte asemănătoare, deoarece până la urmă inima omului este aceeaşi. Desigur, pietatea populară tinde la iraţionalitate, uneori poate şi la exterioritate. Şi totuşi, a o exclude este complet greşit. Prin intermediul ei, credinţa a intrat în inima oamenilor, a devenit parte din sentimentele lor, din obiceiurile lor, din modul lor comun de a simţi şi de a trăi. De aceea, pietatea populară este un mare patrimoniu al Bisericii. Credinţa s-a făcut trup şi

5

sânge. Desigur, pietatea populară trebuie să fie mereu purificată, referită la centru, însă merită iubirea noastră, şi ea ne face pe noi înşine în mod pe deplin real „popor al lui Dumnezeu”. 5. Timpul în seminar este mai ales şi timp de studiu. Credinţa creştină are o dimensiune raţională şi intelectuală care-i este esenţială. Fără ea, credinţa n-ar mai fi ea însăşi. Paul vorbeşte despre o „formă de învăţătură”, căreia i-am fost încredinţaţi la botez (Rom 6,17). Voi toţi cunoaşteţi cuvântul sfântului Petru, considerat de teologii medievali justificarea pentru o teologie raţională şi elaborată în mod ştiinţific: „Gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere «cont» (logos) de speranţa voastră” (1Pt 3,15). A învăţa capacitatea de a da astfel de răspunsuri este una din principalele îndatoriri ale anilor de seminar. Pot doar să vă rog cu insistenţă: Studiaţi cu zel! Exploataţi anii de studiu! Nu vă va părea rău. Desigur, adesea materiile de studiu par foarte depărtate de practica vieţii creştine şi de slujirea pastorală. Totuşi este complet greşit a pune mereu imediat întrebarea pragmatică: Îmi va putea folosi asta în viitor? Va fi de utilitate practică, pastorală? Tocmai că nu e vorba numai de a învăţa lucrurile în mod evident utile, ci de a cunoaşte şi a înţelege structura internă a credinţei în totalitatea sa, aşa încât ea să devină răspuns la întrebările oamenilor, care se schimbă, din punct de vedere exterior, din generaţie în generaţie, şi totuşi în fond rămân aceiaşi. De aceea este important a merge dincolo de întrebările schimbătoare ale momentului pentru a înţelege întrebările adevărate şi proprii şi a înţelege astfel şi răspunsurile ca adevărate răspunsuri. Este important a cunoaşte profund Sfânta Scriptură în întregime, în unitatea sa de Vechi şi Nou Testament: formarea textelor, specificul lor literar, compunerea treptată a lor până a ajunge să formeze canonul cărţilor sacre, unitatea dinamică interioară care nu se află la suprafaţă, dar care singură dă fiecărui text semnificaţia sa deplină. Este important a-i cunoaşte pe Sfinţii Părinţi şi marile concilii, în care Biserica a asimilat, reflectând şi crezând, afirmaţiile esenţiale ale Scripturii. Aş putea continua în felul acesta: ceea ce numim dogmatică este înţelegerea fiecărui conţinut al credinţei în unitatea lor, ba chiar în simplitatea lor ultimă: fiecare amănunt este până la urmă desfăşurarea credinţei în unicul Dumnezeu, care ni s-a manifestat şi ni se manifestă. Faptul că este important a cunoaşte problemele esenţiale din teologia morală şi din doctrina socială catolică nu este nevoie să-l spun în mod expres. Cât de importantă este astăzi teologia ecumenică, faptul de a cunoaşte diferitele comunităţi creştine, este evident; la fel, necesitatea unei orientări fundamentale cu privire la marile religii, şi nu în


ultimul rând filozofia: înţelegerea faptului că omul caută şi întreabă, la care credinţa vrea să dea răspuns. Dar învăţaţi şi să înţelegeţi şi - îndrăznesc să spun să iubiţi dreptul canonic în necesitatea sa intrinsecă şi în formele aplicării sale practice: o societate fără drept ar fi o societate lipsită de drepturi. Dreptul este condiţie a iubirii. Acum nu vreau să continui să prezint, ci numai să spun încă o dată: iubiţi studiul teologiei şi urmăriţi-l cu sensibilitate atentă pentru a ancora teologia de comunitatea vie a Bisericii, care, cu autoritatea sa, nu este un pol opus ştiinţei teologice, ci fundamentul său. Fără Biserica care crede, teologia încetează să fie ea însăşi şi devine un ansamblu de discipline diferite fără unitate interioară. 6. Anii în seminar trebuie să fie şi un timp de maturizare umană. Pentru preot, care va trebui să-i însoţească pe alţii de-a lungul drumului vieţii şi până la poarta morţii, este important ca el însuşi să fi făcut un echilibru corect inimă şi intelect, raţiune şi sentiment, trup şi suflet, şi ca să fie „integru” din punct de vedere uman. De aceea, tradiţia creştină a legat mereu cu „virtuţile teologale” şi cu „virtuţile cardinale”, derivate din experienţa umană şi din filozofie, şi în general tradiţia etică sănătoasă a umanităţii. Paul spune asta filipenilor în mod foarte clar: „În rest, fraţilor, preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste (4,8). Din acest context face parte şi integrarea sexualităţii în ansamblul personalităţii. Sexualitatea este un dar al Creatorului, dar şi o misiune care se referă la dezvoltarea propriei fiinţe umane. Atunci când nu este integrată în persoană, sexualitatea devine banală şi distructivă în acelaşi timp. Astăzi vedem asta în multe exemple în societatea noastră. Recent a trebuit să constatăm cu mare părere de rău că preoţii au desfigurat slujirea lor prin abuzul sexual asupra copiilor şi tinerilor. În loc de a duce persoanele la o umanitate matură şi de a fi exemplu, au provocat, cu abuzurile lor, distrugeri pentru care simţim profundă durere şi regret. Din cauza tuturor acestor lucruri poate să apară în mulţi, poate chiar şi în voi înşivă, întrebarea dacă este bine să devii preot; dacă drumul celibatului este potrivit pentru viaţa umană. Însă abuzul, care trebuie contestat profund, nu poate să discrediteze misiunea sacerdotală, care rămâne mare şi curată. Slavă Domnului, cu toţii cunoaştem preoţi convingători, plăsmuiţi de credinţa lor, care mărturisesc că în această stare, şi tocmai în viaţa celibatară, se poate ajunge la o umanitate autentică, pură şi matură. Însă ceea ce s-a întâmplat trebuie

6

să ne facă mai vigilenţi şi atenţi, tocmai pentru a ne întreba cu atenţie pe noi înşine, în faţa lui Dumnezeu, în drumul spre preoţie, pentru a înţelege dacă asta este voinţa sa pentru mine. Este misiunea părinţilor confesori şi a superiorilor voştri să vă însoţească şi să vă ajute în acest parcurs de discernământ. Este un element esenţial din drumul vostru să practicaţi virtuţile umane fundamentale, cu privirea îndreptată spre Dumnezeul manifestat în Cristos, şi să vă lăsaţi, mereu din nou, purificaţi de el. 7. Astăzi începuturile vocaţiei sacerdotale sunt mai variate şi diferite decât în anii trecuţi. Decizia pentru preoţie adesea se formează astăzi în experienţele unei profesii seculare deja exercitate. Creşte adesea în comunităţi, în special în mişcări, care favorizează o întâlnire comunitară cu Cristos şi cu Biserica sa, o experienţă spirituală şi bucuria în slujirea credinţei. Decizia se formează chiar şi în întâlniri complet personale cu măreţia şi mizeria fiinţei umane. Astfel, candidaţii la preoţie trăiesc adesea în continente spirituale complet diferite. Va putea să fie greu de recunoscut elementele comune ale viitorului mandat şi ale itinerarului său spiritual. Tocmai pentru aceasta seminarul este important ca şi comunitate care merge pe deasupra diferitelor forme de spiritualitate. Mişcările sunt ceva magnific. Voi ştiţi cât de mult le apreciez şi le iubesc ca dar al Duhului Sfânt oferit Bisericii. Însă trebuie să fie evaluate după modul în care toate sunt deschise la realitatea catolică comună, la viaţa unicei şi comunei Biserici a lui Cristos care în toată varietatea sa este până la urmă numai una. Seminarul este perioada în care învăţaţi unul cu altul şi unul de la altul. În convieţuire, poate uneori dificilă, trebuie să învăţaţi generozitatea şi toleranţa nu numai în a vă suporta reciproc, ci în a vă îmbogăţi unul pe celălalt, în aşa fel încât fiecare să poată aduce capacităţile sale deosebite la ansamblu, în timp ce toţi slujesc aceeaşi Biserică, pe acelaşi Domn. Această şcoală a toleranţei, ba chiar a acceptării şi a înţelegerii în unitatea trupului lui Cristos, face parte din elementele importante ale anilor din seminar. Dragi seminarişti! Cu aceste rânduri am voi să vă arăt cât de mult mă gândesc la voi chiar în aceste timpuri dificile şi cât de mult sunt aproape de voi în rugăciune. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, pentru ca eu să-mi pot desfăşura bine slujirea mea, atât timp cât va voi Domnul. Încredinţez drumul vostru de pregătire pentru Preoţie ocrotirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, a cărei casă a fost şcoală de bine şi de har. Să vă binecuvânteze pe toţi Dumnezeu atotputernicul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Al vostru în Domnul, Papa Benedict al XVI-lea


O, Fecioară… O, Marie, dă-mi putere

Maică preaîndurătoare,

Să fac veşnic a ta vrere,

Ţie astăzi mă închin.

Dar mai mult pe-a lui Isus.

Îţi aduc prin rugăciune

Şi făcând a lui voinţă,

Gânduri şi intenţii bune,

Cu iubire şi credinţă,

În parfumul unui crin.

Să-i plac Tatălui de sus.

Vreau să fiu al tău, Marie,

Voia lui să-mi fie pâine,

Plin de har şi bucurie.

Ieri, şi astăzi, ca şi mâine.

De tristeţe să nu ştiu.

Să nu flămânzesc nicicând.

Şi fiind al tău, Regină,

Să ascult cu umilinţă,

Vreau fiinţa-mi s-aparţină

Cu iubire şi credinţă

Şi cerescului tău Fiu.

Mult preadulcele-i cuvânt.

El să-mi fie far în viaţă,

Vreau să-mi fii, bună Crăiasă,

Iar tu sfat bun şi povaţă,

Stea, în noapte, luminoasă,

Căci la el vreau să ajung.

Să nu pierd corectul curs.

Pe-acest drum de mântuire

Iar Isus să-mi fie soare,

Mă-nsoţeşte cu iubire,

Luminându-mi până-n zare

Căci îmi pare greu şi lung.

Drumul ce-l am de parcurs.

Nu mă părăsi, Fecioară,

Rog, întinde-mi a ta mână

Când ispita mă doboară

Şi condu-mă, o, Stăpână,

Şi mă culcă la pământ.

Spre cerescul Fiu al tău.

Mă ridică, Maică sfântă,

Căci cu voi, toţi împreună,

Şi te rog de mă prezintă

Vreau s-ajung, Măicuţă bună,

Fiului tău bun şi sfânt.

Să-l salut pe Tatăl meu.

El să-mi fie apa vie

Să-i spui: „Iartă-mă, Părinte!

Ca fiinţa să-mi învie

Căci de-acum înainte

Dintru moarte şi păcat.

Vreau cu tine să trăiesc”.

Iar tu, Maică, scut de-alamă

Şi simţind a lui iubire

Ca la pieptul tău de mamă

Să-i aduc drept mulţumire

Să fiu pururi apărat.

Un, din suflet: „Te iubesc!”

O, Fecioară…

O, Fecioară, albă floare,

Petru Ciobanu

7


I

Demnităţi ecleziastice în Biserica Catolică

Demnităţi ecleziastice în Biserica Catolică

ntrucât este o realitate inserată în societatea umană, Biserica, la prima vedere, apare organizată din punct de vedere ierarhic asemenea unei instituţii în care fiecare membru îşi are rolul propriu, bine definit, şi ocrotit de norme juridice. Membrii ierarhiei Bisericii care se remarcă prin realizări deosebite în plan pastoral sau ştiinţific sunt recunoscuţi şi apreciaţi prin acordarea, în special din partea Sfântului Scaun, unor distincţii onorifice deosebite, cunoscute sub titlul generic de „monsenior”. Trebuie spus de la bun început, că monseniorii nu sunt persoane cu caracter episcopal, ei rămânând în continuare preoţi, ci primesc doar o recunoaştere onorifică ce nu schimbă natura rolului lor în ierarhia Bisericii. Dincolo de denumirea generală de „monsenior”, aceşti preoţi sunt deosebiţi prin titlul pe care îl deţin, precum şi prin atribuţiile ce derivă din acesta. Vom vedea un scurt parcurs istoric în evoluţia demnităţilor pontificale; multe dintre acestea având astăzi un caracter exclusiv onorific. Subiectul acestui articol poate trezi interes întrucât şi din Dieceza de Iaşi au fost aleşi anumiţi preoţi pentru a deţine una sau mai multe dintre aceste demnităţi ecleziastice.

590-604) vorbeşte despre „schola notariorum longe retro tempore institutu”, al cărei cap era „primicerius notariorum”, care era ajutat direct de un „secundicerius”. Au avut atribuţii variate: efectuarea de vizite pastorale în numele Papei, instrumentarea proceselor ecleziastice, redactarea actelor conciliilor, a scrisorilor Cancelariei Apostolice, a relatărilor către papă şi a deciziilor sale. În secolul al XIII-lea sunt organizaţi după modelul vieţii comunitare, locuind împreună într-un loc. în secolul al XIV-lea erau împărţiţi în protonotari (erau în număr de 7) şi notari apostolici. Aceştia din urmă puteau să aibă reşedinţa şi în afara Romei. Începând cu Papa Martin al V-lea, au fost clasificaţi în protonotari „officio fungentes” şi protonotarii onorari. Numărul primilor a fost stabilit la 12 prin Constituţia Apostolică „Romanus Pontifex” din 16 Noiembrie 1585, dată de Papa Sixt al V-lea, dar au fost reduşi la 7 prin Constituţia Apostolică „Neminem certe latet” din 8 februarie 1838 a Papei Grigore al XVI-lea. Oficiul, facultatea şi privilegiile protonotarilor apostolici au fost din nou stabilite de către Fericitul Pius al IX-lea în 1853. Pius al X-lea (prin scrisoarea în formă de motu proprio „Inter multiplices curas” din 21 Februarie 1905 şi scrisoarea „Sapienti Consilio” din 29 Iunie 1908) şi Pius al XI-lea (prin Constituţia „Ad incrementum” din 19 August 1934) fac următoarele distincţii: protonotarii apostolici participanţi, protonotarii supranumerari, protonotarii „ad instar” şi protonotarii titulari. Din România, la 24 Septembrie 1935, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de preoţie, Pr. Dr. Anton Durcovici a primit demnitatea de protonotar apostolic. Prin scrisoarea „Pontificalis Domus” din 28 Martie 1968, protonotarii apostolici sunt de două categorii: protonotari apostolici numerari şi supranumerari. Sunt protonotari apostolic ad vitam, canonicii prelaţi ai bazilicilor patriarhale din Roma, începând cu data preluării acestei funcţii, precum şi preoţii numiţi ad personam prin decretul Suveranului Pontif. Protonotari apostolici doar în timpul unei anumite misiuni: canonicii prelaţi ai catedralelor din Florenţa, Gorizia, Padova, Palermo, Treviso, Udine, Veneţia, Modena, Bologna, Cagliari, Esztergom, Malta.

Teologul Casei Pontificale

Înaintea emiterii scrisorii în formă de motu proprio „Pontificalis Domus” din 28 Martie 1968, dată de Papa Paul al VI-lea, Teologul Casei Pontificale era denumit Maestru al Palatului Sacru. Aceşti maeştri pot fi identificaţi începând cu secolul al XIII-lea, din timpul Papei Onoriu al III-lea. În acel timp, Maestrul de Teologie era regent al diferitelor facultăţi de teologie destinate călugărilor de la Roma. Începând cu Papa Leon al X-lea (1513-1521), mai exact cu anul 1515 şi până în anul 1925 (în timpul Papei Pius al XI-lea), acest maestru dădea aprobarea ecleziastică de tipărire a cărţilor care apăreau la Roma şi era preşedinte al Colegiului Teologilor din Roma. Teologul Casei Pontificale era consultor în cadrul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, prelat oficial al Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor, consultor în cadrul Comisiei Biblice Pontificale şi locuieşte în Vatican.

Prelaţii de anticameră

Protonotarii apostolici

Anterior Scrisorii „Pontificalis Domus” din 28 Martie 1968, prelaţii de anticameră erau denumiţi „Camerieri secreţi participanţi”. Cubicularii (syncelii) care îl ajutau pe papă în serviciile de toaletă şi cele casnice, se aflau în Curtea Pontificală încă din timpul Papei Leon cel Mare (440-461).

Lucrarea „Liber Pontificalis” menţionează instituirea, în secolele III-IV, a aşa-numiţilor „notarii in Urbe”, al căror scop era consemnarea în scris a faptelor martirilor şi a actelor ecleziastice. În secolul al V-lea formau un colegiu. Grigore cel Mare (Papă între

8


Papa Grigore cel Mare a stabilit că aceştia trebuiau să fie clerici, dar această regulă nu a fost întotdeauna respectată. Ei se aflau în serviciul direct al papei. Începând cu secolul al XIV-lea, cubicularii prezentau papei diferite cereri, în special cele cu conţinut social, iar răspunsul lor era semnat şi de cubicularul care coordona activităţile celorlalţi. O prevedere din 1409 distingea trei clase de camerieri: prelaţi care primeau acest titlu fără să-l exercite în mod propriu-zis; camerieri prelaţi care se îngrijeau de apartamentele pontificale; camerieri care nu erau prelaţi şi care se îngrijeau de curăţenia apartamentelor pontificale. Era importantă distincţia între camerierii secreţi participanţi (adică cei care serveau la masa papei) şi cei neparticipanţi. Camerierii participanţi erau: „Pincerna” care aducea vinul pentru masa papei, ţinea lumânarea şi-l asista la funcţiunile sacre, fiind viceregent în absenţa Maestrului de cameră; garderobierul (vestiarius) care se ocupa de întreţinerea garderobei papale. În trecut, numărul camerierilor participanţi era variabil: Sixt al V-lea avea 8 camerieri secreţi, Clement al VIII-lea – 15, Clement al XI-lea – 11. Unii dintre aceşti camerieri administrau tezaurul papal, erau secretari personali ai papei sau bibliotecari ai acestuia. Alţi camerieri secreţi aranjau audienţele la Suveranul Pontif; alte atribuţii sunt stabilite de Prefectul Casei Pontificale. Oficiul lor încetează cu moartea papei. Din România, Pr. Marcu Glaser (viitor administrator apostolic al Diecezei de Iaşi) a fost numit camerier papal la 9 Februarie 1924, iar la 30 Martie 1939 această funcţie a primit-o şi Pr. Grigore Enariu, paroh la Tămăşeni (a decedat la 4 Aprilie 1948).

penitenţiarii Bazilicii San Pietro. Din România, Mons. Marcu Glaser (camerier papal din 5 Februarie 1924) a fost numit prelat papal la 30 Octombrie 1930. Monseniorul Albert Holenstein este prelat papal din data de 2 Iulie 1986. Capelani ai Sanctităţii Sale

Predicatorul Casei Pontificale

Demnităţi ecleziastice în Biserica Catolică

Potrivit scrisorii în formă de motu proprio „Pontificalis Domus”, canonicii secreţi supranumerari continuau să facă parte din Familia Pontificală, fiind denumiţi „capelani ai Sanctităţii Sale”, în timp ce alte titluri onorifice (camerieri onorifici extra Urbem, capelani secreţi onorifici şi capelani onorifici extra Urbem) au fost desfiinţate. Originile lor le găsim în timpul Papei Urban al VIII-lea (1623-1644). Din timpul pontificatului Papei Pius al VI-lea (1775-1799) nu au mai fost remuneraţi pentru activitatea lor. Erau numiţi prin decrete emise de Secretariatul de Stat din Vatican. Sarcinile lor sunt stabilite de Prefectul Casei Pontificale şi nu îşi pierd titlul o dată cu moartea papei. Din România, în mai 2002, Pr. Petru Mareş a primit acest titlu, precum şi Pr. Benone Farcaş, vicar general al Diecezei de Chişinău, în anul 2003.

Titlul şi oficiul Predicatorului Casei Pontificale a fost stabilit de Papa Paul al IV-lea (1555-1559). Până în timpul său, Procuratorii generali din patru ordine mendicante (dominicani, franciscani, eremiţi ai Sfântului Augustin şi carmelitani) predicau pe rând în duminicile din Advent şi din Postul Mare. De la Paul al IV-lea, predicatorii apostolici au fost aleşi din diferite ordine. Prelaţii de onoare ai Sanctităţii Sale Prin Constituţia „Inclytum” din 1743, Papa BeneÎnainte de emiterea scrisorii „Pontificalis Domus”, dict al XIV-lea rezervă această misiune exclusiv Ordiprelaţii de onoare ai Sanctităţii Sale erau numiţi „pre- nului Fraţilor Minori Capucini. Actualmente, predicile laţi domestici” (Antistites Urbani). se ţin în capela „Redemptoris Mater” în toate vinerile Această demnitate este un titlu onorific, cu care din Advent şi din Postul Mare. Predicatorul Casei Ponsunt desemnaţi clericii merituoşi, ei beneficiind de o tificale locuieşte la Curia Generală a părinţilor capuserie de avantaje, stabilite pentru această demnitate. cini, iar această funcţie este deţinută actualmente de Pr. Erau din oficiu prelaţi de onoare ai Sanctităţii sale: Raniero Cantalamessa. arhiepiscopii şi episcopii asistenţi la tronul pontifical, protonotarii apostolici numiţi de Sfântul Părinte. Acestea sunt principalele titluri onorifice pe care le Actualmente, sunt prelaţi de onoare ai Sanctităţii acordă Sfântul Părinte prin decrete care sunt valabile Sale: canonicii Catedralei din Pisa, canonicii capi- la nivelul întregii Biserici. Reformarea lor de-a lungul tulului mitropolitan din Vercelli, capelanii Capelei timpului a căutat să aibă în vedere sublinierea utilităţii Tezaurului Sfântului Ianuariu din Napoli, auditorii acestor ranguri care nu îi asimilează pe clericii care le Tribunalului Rotei Nunţiaturii Apostolice din Spania, deţin ordinului episcopal, ci le pun în evidenţă calităţicanonicii Catedralei din Siena. În catalogul Papei Paul le şi meritele pe plan pastoral şi cultural. al IV-lea (1555) figurau printre prelaţii domestici şi Andrei Dumitrescu

9


Des hommes et des dieux „Oameni şi zei”

Des hommes et des dieux

P

are oarecum paradoxal, dar printre multe filme despre extratereştri şi sfârşituri apocaliptice ale Terrei, anul trecut şi-a făcut apariţia pe ecranele cinematografelor un film cu o puternică încărcătură spirituală. Filmul are la bază povestea călugărilor cistercieni din Tibhirine, Algeria, din 1993, până la răpirea lor din 1996 de către Grupul Islamic Armat. Răpirea şi uciderea celor şapte călugări francezi din Tibhirine, în 1996, a fost unul dintre punctele culminante ale violenţei şi atrocităţilor din Algeria, urmare a confruntării dintre guvern şi grupările teroriste extremiste pentru preluarea puterii. Dispariţia călugărilor – prinşi la mijloc între cele două părţi – a avut un efect puternic şi de lungă durată asupra guvernelor, comunităţilor religioase şi opiniei publice internaţionale. Identitatea criminalilor şi circumstanţele exacte ale morţii călugărilor rămân un mister. Cazul a fost tratat de Curtea de apel în 2003, iar anumite documente au fost de curând desecretizate. În lunile care urmează, noi informaţii ar putea, în sfârşit, să aducă adevărul la lumină. Povestea filmului. O mănăstire în munţi, în Africa de Nord, în 1990. Opt călugări creştini francezi trăiesc în bună înţelegere, alături de fraţii lor musulmani. Când o echipă de muncitori este masacrată de un grup fundamentalist islamist, frica acaparează întreaga regiune. Armata le oferă protecţie, însă călugării refuză. În ciuda ameninţării care creşte din ce în ce mai repede, ei înţeleg că trebuie să rămână aici, orice ar fi. „Oameni şi zei” explorează ultimele luni din viaţa acestei mici comunităţi de călugări creştini dintr-un „ţinut musulman”. Filmul surpinde spiritul, atmosfera evenimentelor şi pericolul din interiorul comunităţii, mai degrabă decât să relateze detaliile exacte ale unei realităţi istorice.

Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte. De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sunt convinși că moartea nu este nimic altceva decât eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea este reală. Nu e o portiță către altceva, un simplu pasaj. Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului, moartea a fost golită de conținut, datorită doctrinei platonice. Aşadar, moartea nu ar exista, fiind o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a câștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul acesta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții. Concurs: Puteţi câştiga două DVD-uri, copii ale acestui film dacă răspundeţi corect la următoarea întrebare: „În ce an a apărut acest film?”

Filmul este înainte de orice despre moarte, Aşteptăm răspunsurile voastre pe adresa de e-mail: și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării ag_blast@yahoo.com sunt niște suflete curajoase care refuză protecția arCâştigătorii vor fi desemnaţi prin tragere la sorţi. matei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnânduAndrei Blaj și practic cu mâna lor condamnarea la moarte.

10


I

Insolaţia

Insolaţia

nsolația reprezintă o serie de simptome apărute la scurt timp de la expunerea prelungită la temperaturi crescute. Insolaţia este o afecţiune acută cu risc potenţial fatal, în care organismul îşi pierde proprietăţile de termoreglare, datorită expunerii prelungite la temperaturi mari, dar şi în cazul activităţilor fizice foarte intense. Corpul îşi pierde capacitatea de termoliză, necesară pentru scăderea temperaturii corporale. Aceasta creşte foarte mult şi duce la afectarea organelor vitale. Insolaţia poate fi precedată de exerciţii fizice foarte solicitante, când pierderea de fluide şi electroliţi prin transpiraţie duce la o stare de slăbiciune marcată. prin transpiraţie. Dacă temperatura aerului dintr-un În funcţie de contextul în care apare, insolaţia anumit mediu este foarte ridicată, mecanismele de este de 2 feluri: clasică (ce apare în cazul expune- reglare nu mai fac faţă. La fel se întâmplă şi în carii la temperaturi mari) şi de efort (apare la indi- zul exerciţiilor fizice intense, când prin pierderea de vizii tineri care fac sporturi solicitante, cu istoric lichide şi electroliţi, scade volumul sangvin şi creşte de sincopă apărută în timpul exerciţiilor). În cazul temperatura corpului. Dacă organismul continuă să celei de-a doua categorii, procesul de transpiraţie genereze căldură cu o viteză mai mare decât o poate este neafectat, după încetarea efortului temperatura elimina, temperatura corporală centrală poate ajunge la nivele crescute ce pot fi periculoase. Creşterea corporală revenind la normal. temperaturii corporale mult peste valoarea normală duce la denaturarea proteinelor, destabilizează Diferenţa dintre hipertermie şi febră membranele celulare cu apariţia colapsului cardioFebra apare când temperatura corpului este seta- vascular, insuficienţă multiplă ale organelor interne tă la o valoare mai mare faţă de normal, de către re- şi în final deces. giunea preoptică de la nivelul hipotalamusului anInsolaţia apare după expunerea la temperaturi terior. Ca răspuns la infecţiile bacteriene sau virale, pragul normal al temperaturii corporale va creşte mari: lucrul în medii foarte calde sau foarte umede pentru a favoriza acţiunea sistemului imunitar. În sau efectuarea de exerciţii fizice solicitante, mai ales contrast, hipertermia apare când temperatura cor- în perioada verii. Purtarea de îmbrăcăminte foarte porală creşte peste nivelul considerat normal, fără groasă, ingestia crescută de alimente sau de alcool sunt factori favorizanţi. Cauza principală a apariţiei intervenţia centrului de control hipotalamic. simptomelor este pierderea sodiului şi clorului, mai Cum apare insolaţia importantă decât pierderea apei. În mediile foarte calde, corpul face faţă temperaturii crescute prin stimularea vasodilataţiei cutanate, transpiraţiei şi expirării������������������� de aer cald. Pierderea temperaturii pe cale cutanată se face prin conducţie şi convecţie. Aceste mecanisme de reglare fac faţă pentru o perioadă, dar pe măsură ce timpul trece, ele ajung să fie depăşite. Când temperatura corporală depăşeşte valoarea normală, centrul termoreglării de la nivel hipotalamic funcţionează ca un termostat şi trimite semnale de creştere a fluxului sangvin şi vasodilataţiei, în special la nivelul vaselor de la nivel cutanat. În afara vasodilataţiei cutanate, pierderea căldurii se realizează şi

Predispoziţia la insolaţie Toate persoanele expuse la temperaturi ridicate prezintă un risc de a dezvolta insolaţie, dar următoarele categorii au un risc crescut şi necesită precauţii speciale de evitare a locurilor foarte calde, puţin ventilate: copiii, bătrânii, persoanele neobişnuite cu activităţi fizice, persoanele expuse la soare pe o perioadă mare de timp, dar şi persoanele care suferă de afecţiuni cronice (arteroscleroză, insuficienţă cardiacă congestivă, diabet zaharat, etilism cronic, epilepsie, afecţiuni cutanate cum sunt displazia ectodermală, absenţa congenitală a glandelor

11


sudoripare, sclerodermia severă), care sunt sub tratament cu medicamente ce interferează cu valoarea temperaturii corporale (antidepresive, antipsihotice, antihistamince, beta-blocante, calciu-blocante, diuretice, antiparkinsoniene), care prezintă afecţiuni asociate cu creşterea metabolismului bazal (infecţii, sepsis, dependenţă de droguri stimulante – cocaină sau amfetamine, hipertiroidie, sindrom de întrerupere) şi cei implicaţi în activităţi sportive solicitante. Neurolepticele pot cauza sindromul neuroleptic malign (SNM). SNM este o reacţie idiosincrazică caracterizată prin hipertermie, status mental alterat, rigiditate musculară, instabilitate autonomă. Unele medicamente cum sunt anestezicele inhalatorii şi succinilcolina pot produce hipertermie malignă. În contrast cu insolaţia, hipertermia malignă este indusă de o scădere a abilităţii reticulului sarcoplasmic de a reţine calciu, cu apariţia rigidităţii musculare.

Măsuri de combatere În cazul apariţiei insolaţiei, se va cere imediat ajutorul medical specializat. Până la sosirea acestuia se va acorda primul ajutor. Managementul acestei afecţiuni va consta în scăderea temperaturii corporale şi reechilibrarea hidroelectrolitică. ������������������������������������ La spital, pacienţilor li se monitorizează permanent temperatura corporală pentru evitarea apariţiei hipotermiei. De asemenea, observarea atentă pentru dezechilibrele hidro-electrolitice şi complicaţiilor, cum este insuficienţa renală, este necesară pe o perioadă de câteva săptămâni de la episodul de insolaţie. Modificările valorilor temperaturii corporale sunt frecvente pe durata primelor săptămâni. Scopul tratamentului este reducerea temperaturii cu cel puţin 0,200C/min până la valoarea de 390C. Scăderea temperaturii corporale se poate face prin mai multe metode:

- imersia în apă rece – reduce temperatura corporală la 390C în 20-40 de minute. Metoda are şi - temperatură corporală crescută (peste 400 C sau dezavantaje: poate fi neplăcută pentru pacientul conştient, vasconstricţia cutanată poate limita pierderea mai mare) căldurii prin conducţie, imposibilitatea monitoriză- piele caldă, uscată, palidă rii şi resucitării pacientului.

Insolaţia

Manifestări

- anhidroză - hiperventilaţie - cefalee

- semne de afectare neurologică: vorbire incoerentă, dezorientare, confuzie, comportament agresiv, agitaţie, disfuncţie cerebeloasă (ataxie), halucinaţii, letargie, leşin ce evoluează până la stare de inconştienţă şi comă; coma poate fi cauzată de tulburări electrolitice, hipoglicemie, encefalopatie hepatică, encefalopatie uremică, hemoragie intracerebrală consecutivă tulburărilor de coagulare - crampe musculare, convulsii - puls slab, rapid - pupile dilatate, fixe, - greaţă, vomă - tensiune arterială normală; unii pacienţi prezintă hipotensiune, consecutivă vasodilataţiei periferice şi deshidratării - insuficienţă renală acută, debit cardiac scăzut, mioglobinurie

- răcirea evaporativă: pacientul e dezbrăcat şi pe întreg corpul se pulverizează intermitent apă caldă, în timp ce un ventilator ajută la eliminarea căldurii, prin evaporare. - administrarea de antipiretice: paracetamol, aspirină, alte AINS (antiinflamatoare nestroidiene) – efect slab, pot produce complicaţii În cazul în care simptomele sunt minore (crampe musculare şi letargie), persoana poate fi tratată şi acasă. Aceasta va fi adusă într-o cameră răcoroasă, i se vor scoate hainele şi va fi spălată şi ştearsă în permanenţă cu un burete îmbibat în apă rece. Se pot aplica comprese reci şi pungi de gheaţă, care trebuie schimbate periodic. Într-un litru de apă se va dizolva o linguriţă de sare şi i se va da să bea pe parcursul unei ore. Crampele musculare pot fi înlăturate prin masaj. Pentru reabilitare totală, se recomandă 24 de ore de odihnă continuă. Dacă persoana este în vârstă, va trebui dusă la spital pentru a i se acorda ajutor medical specializat. În tratarea insolaţiei, benzodiazepinele joacă un rol important în sedarea pacienţilor, controlul convulsiilor şi al frisoanelor. Dacă barbituricele nu sunt eficiente în controlul convulsiilor, se pot înlocui cu

12


barbiturice (fenobarbital). La pacienţii hipodinamici, se recomandă administrarea de dobutamină. Tratamentul rabdomiolizei constă în administrarea intravenoasă de cantităţi mari de lichide şi manitol şi alcalinizarea urinii. Suportul metabolic medicamenos constă în administrarea de dextroză şi bicarbonat sodiu. Complicaţii În faza iniţială a terapiei, la pacienţii la care scăderea temperaturii nu se face adecvat, se poate suspecta apariţia blocajului muscular cu paralizie musculară. În cazul acestor pacienţi, se va evita administrarea de agenţi depolarizanţi (cum este succinilcolina) sau anestezice inhalatorii, deoarece sunt asociate cu risc de hipertermie malignă.

cald sau cu un nou climat, purtarea de pălării sau şepci, haine din bumbac, în culori deschise. Bumbacul favorizează evaporarea transpiraţiei şi pierderea căldurii. În încăperile calde, se vor deschide des ferestrele pentru favorizarea circulaţiei aerului. Se vor consuma alimente uşoare şi se va limita ingestia de alcool, care favorizează pierderea de lichide, prin diureză şi prin vasodilataţia produsă. Se va evita efectuarea exerciţiilor fizice în medii calde şi umede şi se va încerca programarea acestora în timpul dimineţii sau serii. Dacă pe durata exerciţiilor fizice intense sau expunerii prelungite la soare, se observă apariţia simptomelor insolaţiei, se va întrerupe exerciţiul sau se va părăsi mediul cald.

Insolaţia

Insolaţia evoluează frecvent cu afectare hepatică severă, dar reversibilă, manifestată prin creşteri ale valorilor transaminazelor, hipoglicemie, tulburări de coagulare, edem cerebral, rar deces. Prelungirea timpilor de coagulare este un semnal al dezvoltării CID (coagulare intravasculară diseminată), care are un prognostic prost şi poate evolua cu ARDS (sindrom de detresă respiratorie acută). Tratamentul insuficienţei hepatice constă în administrarea de soluţii de dextroză, pentru corecţia hipoglicemiei. În cazul CID, se administrează factori ai coagulării, În cazul lucrului la câmp, este bine să se evite în plasmă îngheţată, trombocite, dar şi sânge integral. intervalul forte al radiaţiilor solare (1100-1600). FoarInsuficienţa renală acută poate apărea datorită te importantă este îmbrăcămintea, de culoare desinjuriei termice directe a rinichiului, mioglobinuriei chisă şi care trebuie să acopere tot corpul, în special (consecutivă rabdomiolizei), hipotensiunii şi şocu- capul, şi hidratarea corespunzătoare. lui. Tratamentul insuficienţei renale acute constă în administrare de fluide intravenoase, diuretice şi corecţia dezechilibrelor electrolitice.

Prognostic

Insolaţia nu prezintă risc fatal, decât în cazul în care este ignorată. Odată ce mecanismul de termoLa pacienţii care prezintă sindrom de compar- reglare eşuează, temperatura corporală creşte foartiment, se va practica fasciotomie chirurgicală, în te mult peste valoarea normală şi poate evolua cu special în cazurile în care presiunea musculară de- deces în mai puţin de 30 de minute. Unele persoane păşeşte 50 mm Hg. decedează la câteva săptămâni de la episodul acut, ca urmare a complicaţiilor renale, hepatice Sfaturi pentru prevenirea insolaţiei sau cardiace. Indicatorii de prognostic prost sunt: Insolaţia este o afecţiune ce poate fi prevenită, temperatură corporală iniţială mai mare de 410 care iar educaţia este singura modalitate de a o preveni. persistă în ciuda mijloacelor folosite pentru scăderea Cunoaşterea factorilor de risc şi modificarea com- acesteia, comă cu durată mai mare de 2 ore, edem portamentelor stau la baza evitării acestei episoade- pulmonar sever, hipotensiune cu durată mare, insuficienţă renală acută şi hiperpotasemie, valori ale lor de insolaţie. transaminazelor mai mari de 1000 UI/l pe durata priInsolaţia poate fi prevenită prin consumul de li- melor 24 de ore de la eveniment. chide în cantităţi mari, evitarea expunerii la soare Ovidiu-Gabriel Bejenaru în zilele caniculare, acomodarea treptată cu sezonul

13


Maxime 1. Inteligenţa este capacitatea cu ajutorul căreia vom înţelege, până la urmă, că totul este de neînţeles. (Maeterlinck) 2. Viaţa este o succesiune de lecţii, care trebuie trăite pentru a fi înţelese. (Ralph Waldo Emerson) 3. Viaţa este un pahar care ne este dat pentru a-l umple; o viaţă ocupată înseamnă că o umplem cu cât poate păstra; o viaţă grăbită are pus în ea mai mult decât poate conţine. (William Adams Brown)

Maxime

4. Bucuria e starea de spirit normală a omului. Cu cât dezvoltarea intelectuală şi morală a omului este mai ridicată, cu atât omul e mai liber şi viaţa îi dă mai multă satisfacţie. (Anton Cehov) 11. Speranţa este ca o clepsidră, când crezi 5. Încrederea este balamaua uşii spre succes. că ea s-a scurs, se întoarce în favoarea ta. (Mary O’Hare Dumas) (Ştefan Teodor) 6. Rugăciunea este cheia dimineţii şi zăvorul 12. Tăcerea este prietenul adevărat care nu serii. (Mahatma Gandhi) te trădează niciodată. (Confucius) 7. Umorul nu este o stare de spirit, ci un fel 13. Pasiunea este mărturia entuziasmului de a privi lumea. (Ludwig Wittgenstein) pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi 8. Experienţa este cel mai dur profesor, pen- revolta împotriva împrejurărilor vitrege extetru că întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era rioare care împresoară acest ţel. (Dostoievski) lecţia. (Vernon Law) 14. Religia este cea mai inteligentă specie a 9. Curajul este ceea ce îţi trebuie pentru a gândirii. Un om inteligent nu se poate să nu-şi sta în picioare şi a vorbi; curajul este şi ceea ce pună la un moment dat problema religioasă. îţi trebuie pentru a sta jos şi a asculta. (Win- Altfel, înseamnă că s-a prostit pe drum. (Aleston Churchill) xandru Paleologu) 10. Educaţia este abilitatea de a asculta 15. Frumuseţea este umbra lui Dumnezeu aproape orice lucru fără să-ţi pierzi răbdarea asupra universului. (Gabriela Mistral) sau încrederea în tine. (Robert Frost) Redacţia 14


Drumuri Deschise Nr. 139  

Revista studenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic "Sf. Iosif" din Iaşi

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you