Page 1


Toate drumurile duc la Roma

Cuprins • Audienţa generală la Sfântul Părinte Redacţia

...4

• Pelerinajul vocaţiei şi al întăririi în credinţă Iancu Felician ...5

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

• Dorinţa de unitate Cohanivschi Vasili

...6

• Decalogul zilnic al papei Ioan al XXIII-lea Blaj Marian... ...7 • Eu scriu, tu nu scrii Conţu Alin

....8

• Pe drumul crucii Petru Ciobanu

...9

• Convertirea la iubire Dămoc Sergiu

...10

• Metamorfoză Toma Remus-Alin

...11

“De ce”-ul morţii lui Isus: O perspectivă paulină Conţu Alin ...12 • Rinichii Pavel Beşleagă

...14

redactor, Conţu Alin

3

Editorial

...şi într-un final am ajuns şi eu, însă nu mergând pe jos, ci cu autocarul. Deşi massmedia ne-a obişnuit cu ştiri despre acte nu tocmai cinstite ale românilor din Italia sau cu un răspuns nu tocmai plăcut din partea italienilor la aceste acte, odată ajuns acolo am putut vedea personal că multe din aceste ştiri sunt doar pentru un rating mai mare; oamenii obişnuiţi şi corecţi nu au nici o problemă. Revenind la pelerinajul meu la Roma, obiectivul central l-a reprezentat cetatea Vaticanului. Cu o dimensiune redusă şi cu atributul de a fi printre cele mai vizitate oraşe din lume, Vaticanul este cea mai preţioasă colecţie de artă întâlnită la un loc. Să mergi prin aceleaşi locuri prin care s-a perindat Michelangelo te va face să simţi vibraţia ce se transmite pe aripile timpului. Reşedinţa papilor, Capela Sixtină, superbele exemple de artă barocă, Basilica Sfântul Petru şi multe alte piese din puzzle-ul istoriei artei se regăsesc în interiorul acestor ziduri. Referindu-mă direct la Basilica San Pietro, în momentul în care ai păşit în interior, simţi cum măreţia ei te apasă; statuete de marmură, picturi, monumente funerare, altarul papal care se află deasupra mormântului sfântului Petru, capele pline de oameni care se roagă, „La Pieta”, dar şi cupola lui Michelangelo, toate actualizează credinţa oamenilor din trecut şi cred că această credinţă e cea care ne „apasă” cel mai mult. Pot spune că Roma a fost un oraş frumos şi impresionant, iar Vaticanul un vis împlinit, un loc în care arta izvorăşte din credinţă, un loc care merită vizitat.


E

puţin spus că pelerinajul seminariştilor şi al superiorilor de la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif ” din Iaşi la Roma a fost o idee extraordinară. Mai degrabă s-ar putea spune că a fost un mare har; un har deosebit pentru seminarişti şi pentru papa Benedict al XVI-lea care s-a bucurat să ne vadă şi să ne audă. Acest lucru s-a întâmplat miercuri, 10 februarie 2010, la audienţa din aula „Paul al VI-lea”. La ora 10.37, Sfântul Părinte şi-a făcut intrarea în aulă în aclamaţiile tuturor celor prezenţi. Continuând catehezele despre cultura creştină medievală, Sfântul Părinte şi-a îndreptat atenţia spre sfântul Anton de Padova, un contemporan al sfântului Francisc, care a ajutat la punerea bazelor tradiţiei teologice şi spirituale franciscane. Născut la Lisabona, Anton a devenit canonic augustinian şi apoi frate franciscan. Elocinţa şi inteligenţa sa au făcut din el unul dintre marii predicatori ai timpului său. Predicile sale, pătrunse de tradiţionala exigenţă spirituală a Scripturilor oferă un ghid pentru creşterea în viaţa creştină şi accentuează importanţa rugăciunii, văzută ca o conversaţie plină de dragoste şi bucurie cu Domnul. Aici vedem una din principalele caracteristici ale teologiei franciscane: accentul pe care îl pune

pe dragostea lui Dumnezeu, care asigură cunoaşterea spirituală şi transformă vieţile noastre. Într-un timp de mare creştere economică, Anton a recomandat cultivarea bogăţiilor interioare şi a sensibilităţii faţă de nevoile săracilor. Tipic pentru tradiţia franciscană este şi accentul pe contemplarea lui Cristos în umanitatea sa, mai ales în misterele naşterii şi crucificării. Papa Benedict al XVI-lea şi-a încheiat cateheza sa cu recomandarea ca în acest An al Sfintei Preoţii, să îi cerem sfântului Anton să se roage ca toţi predicatorii să poată comunica o dragoste arzătoare faţă de Cristos, o sete pentru apropierea de Domnul în rugăciune şi o mai mare apreciere a adevărului şi frumuseţii Cuvântului lui Dumnezeu. La un moment dat, în limba română, ni s-a adresat în mod special nouă, seminariştilor, spunând:

4

“Salut cu afecţiune studenţii teologi de la Seminarul Mare din Iaşi, însoţiţi de educatorii lor. Iubiţi prieteni, redescoperiţi darul urmării lui Cristos, aderând mereu, cu ajutorul său, la voinţa Tatălui şi pregătiţi-vă sub aspect spiritual, teologic şi pastoral să îndepliniţi în mod temeinic viitorul vostru minister în contextul societăţii de astăzi, în mare parte secularizată. Vă însoţesc cu rugăciunea mea şi vă binecuvântez din inimă”. Ca răspuns, noi, seminariştii, i-am cântat Sfântului Părinte în limba latină şi în limba română „Vivat - La mulţi ani”. „Acesta a fost momentul care a paralizat aula Paul al VI-lea, începând cu Sfântul Părinte, care era vădit emoţionat, şi terminând cu tot auditoriul prezent, care s-a cufundat într-o linişte aproape desăvârşită”, dacă ar fi să folosim cuvintele părintelui Felician Tiba. Nu mai intraseră probabil de mult sau poate niciodată, în aula Paul al VI-lea, 120 de seminarişti, de la acelaşi seminar, dintr-o dieceză cu aproape 250.000 de credincioşi. După audienţă pr. Wilhelm Dancă şi pr. Ştefan Lupu, prezenţi alături de noi, la audienţa din aula „Paul al VI-lea”, l-au salutat personal pe Sfântul Părinte din partea întregului grup de seminarişti.

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

AUDIENŢA GENERALĂ LA SFÂNTUL PĂRINTE

AUDIENŢA GENERALĂ LA SFÂNTUL PĂRINTE


Pelerinajul vocaţiei

şi al întăririi în credinţă În ceea ce mă priveşte, mă bucur să afirm că pentru mine a fost o experienţă nouă, în care am încercat, parcurgând acest drum, să înţeleg adevărata semnificaţie şi misiune a Sfintei Preoţii, întărindu-mi credinţa şi înaintând puţin câte puţin în descoperirea vocaţiei mele. Am întâlnit modele de viaţă şi de sfinţenie, martiri care şiau dat viaţa pentru credinţa lor. Dar acum, în viaţa cotidiană trăim într-o lume secularizată, în care, pe zi ce trece, tot mai mulţi oameni îşi pierd credinţa în vocaţiile la Sfânta Preoţie, al căror număr scade din ce în ce mai mult. Revenind la iubire, sfântul Ioan Maria Vianney spunea despre Sfânta Preoţie: „Preoţia este iubirea inimii lui Isus. Pe cruce se desăvârşeşte iubirea lui Cristos. Din inima lui străpunsă au ieşit sânge şi

5

apă. Această inimă frântă de iubire este izvorul sacramentului Preoţiei”. Într-adevăr, Preoţia izvorăşte din iubire şi pentru iubire. Dacă nu există iubire nu poate exista nici slujire, deci nu poate exista preotul, slujitorul lui Cristos şi al Bisericii. Punctul culminant al pelerinajului a fost pentru mine întâlnirea cu Sfântul Părinte. Un moment emoţionant în care ne-a încurajat în drumul nostru spre Sfânta Preoţie, dar şi în misiunea care va urma. Îi mulţumim bunului Dumnezeu pentru aceste zile minunate de trăire spirituală, invitându-vă asemenea sfântului Paul să puneţi în viaţa voastră câte puţin din bunătatea, dragostea, blândeţea, umilinţa şi răbdarea de care au dat dovadă marii sfinţi şi martiri ai Bisericii Universale. Iancu Tiberiu, anul I

Pelerinajul vocaţiei

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

C

a nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi răbdare” (Col 3,12). În acest spirit de comuniune, pe care sfântul Paul îl propune colosenilor, toţi seminariştii şi preoţii care am luat parte la acest pelerinaj, am trăit momente de înălţare sufletească. Împletind audienţa la Sfântul Părinte cu vizita la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi a celorlalte locuri sfinte pe care le-am vizitat în drumul nostru, pot spune că am avut parte cu toţii de un pelerinaj al bucuriei şi al iubirii. O iubire pe care Cristos a lăsat-o în semne vizibile pentru ca lumea să creadă şi să iubească la rândul ei.


Dorinţa de unitate model pentru întreaga familie umană, şi are menirea de a fi cea dintâi, care aduce în lume unitate. „Dumnezeu vrea să sfinţească şi să mântuiască pe oameni nu în mod individual şi fără nici o legătură între ei, ci vrea să facă din ei un popor, care să-l recunoască în adevăr şi să-i servească în fidelitate” (LG 9). Urgenţa acestei misiuni a devenit mai limpede mai ales la începutul noului mileniu, care prin focul secularizării, individualizării, consumismului, hedonismului încearcă să usuce trunchiul viu al Bisericii. Datoria noastră este să facem în Biserică, prin Biserică şi din Biserică casa şi şcoala comuniunii şi unităţii, ca să fim într-adevăr fideli planului lui Dumnezeu şi să răspundem aşteptărilor profunde. Putem observa că şi în interiorul Bisericii, ca popor al lui Dumnezeu s-a născut o dorinţă sinceră de a face podul asupra abisului divizării. S-a regăsit calea la refacerea unităţii – calea carităţii şi a remuş-

6

cărilor în păcatele împotriva unităţii, calea rugăciunii, calea dialogului ecumenic. Calea dialogului ecumenic este foarte importantă pentru că cere în primul rând reconsiderarea poziţiilor proprii pe plan istoric şi dogmatic în înţelegerea interlocutorului. O cheie deosebită în lectura acestei probleme ne poate da gândul lui Ioan Paul al II-lea. Acest virtuos al promovării unităţii trupului vizibil al Bisericii se întreba „poate că aceste diviziuni – sunt calea pe care trebuie să o parcurgă Biserica pentru ca să redeschidă nespusa bogăţie a Evangheliei lui Cristos şi a Răscumpărării sale? (Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranţei, Adevărul şi viaţa, Moscova 1995, 193). Cred totuşi că papa punea această întrebare retorică pentru a sublinia faptul că refacerea unităţii creştinilor este calea Bisericii şi datoria fiecărui om de bunăvoinţă în parte. Sunteţi gata de muncă? Cohanovschi Vasili, anul V

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

Dorinţa de unitate

D

eja aproape de o mie de ani pe toţi cei care se simt creştini îi chinuie întrebarea: de ce noi suntem divizaţi chiar dacă testamentul evanghelic al Mântuitorului „ca toţi să fie una” (In 17,21), fără îndoială sună ca ceva categoric? Putem constata că societatea noastră este marcată de o tendinţă care iese la suprafaţă mai ales în zilele noastre, am în vedere aspiraţiile la unitate. Această aspiraţie la unitate, la solidaritate umană capătă chiar şi proporţii mondiale. Au apărut o mulţime de organisme internaţionale ca UE; ONU; FAO şi altele, care au ca scop principal unirea oamenilor sub pretextul anumitor scopuri, cum ar fi bunăstarea materială, asigurarea păcii mondiale, a hotarelor şi populaţiei…etc. Dar oare numai către acestea trebuie să se îndrepte omul sau mai este ceva mai important? Oare această imensă masă a indivizilor poartă doar nume de omenire sau mai are şi altul (cum ar fi poporul lui Dumnezeu)? Conciliul al II-lea din Vatican, în constituţia dogmatică Lumen Gentium, a subliniat faptul că noi oamenii suntem poporul lui Dumnezeu, suntem Biserica care este „sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG 1). Astfel, Biserica, poporul lui Dumnezeu, adânc înrădăcinată în viaţa Preasfintei Treimi, este chemată să fie


1. Doar astăzi voi încerca să trăiesc ziua, fără a vrea să rezolv problema vieţii mele dintr-o dată. 2. Doar astăzi voi avea un maxim respect pentru aspectul meu, mă voi îmbrăca cu seriozitate, nu voi ridica tonul, voi fi politicos în comportament, nu voi critica pe nimeni, nu voi avea pretenţia să corectez sau să fiu mai bun decât nimeni în afară de mine. 3. Doar astăzi voi fi fericit, având certitudinea că sunt creat să fiu fericit nu numai în lumea de dincolo, ci şi în aceasta. 4. Doar astăzi mă voi adapta tuturor împrejurărilor fără să pretind ca acestea să se adapteze dorinţelor mele. 5. Doar astăzi voi dedica 10 minute din timpul meu liber unei lecturi bune, amintindu-mi că aşa cum hrana este necesară pentru viaţa trupului, aşa şi lectura spirituală este bună pentru viaţa sufletului. 6. Doar astăzi voi face o faptă bună şi nu o să spun nimănui. 7. Doar astăzi voi face un lucru pe care nu doresc să îl fac, şi dacă mă voi simţi atins în sentimentele mele, voi face în aşa fel încât nimeni să nu îşi dea seama. 8. Doar astăzi îmi voi organiza un program, poate nu îl voi respecta punct cu punct, dar îl voi face ferindu-mă de două pericole: graba şi nesiguranţa. 9. Doar astăzi voi crede cu tărie, în ciuda aparenţelor contrare, că Divina Providenţă se ocupă de mine ca de nimeni altul. 10. Doar astăzi nu voi avea temeri, în mod particular nu-mi va fi teamă să mă bucur de tot ce e frumos şi să cred în bunătate. Pot face bine pentru 12 ore, dar m-aş dacă m-aş gândi că ar trebui să fac asta toată viaţa!

înspăimânta

Blaj Marian, anul IV

7

Decalogul zilnic al papei Ioan al XXIII-lea

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

Decalogul zilnic al papei Ioan al XXIII-lea


...şi dintre noi doi cu siguranţă eu sunt mai câştigat ca tine. Şi de ce spun asta? Pentru că scrisul este un mod de a face cunoscut ceea ce gândeşti, de a te face cunoscut, de a-mi şi a-ţi învinge timiditatea. Scriu, deci, după cum spune Marquez ca să nu fiu nevoit să vorbesc. Scriu pentru că probabil mi-e frică de moarte. Nu atât de moartea mea sau a ta, ci de moartea ideilor noastre, care ar putea ajuta pe cineva sau ar putea să dea un răspuns fundamental cuiva, şi care nu au nici o vină că sălăşluiesc într-un vas pieritor. Scriu deci, şi ar trebui să scrii şi tu după cum spune Borges, pentru mine, pentru prieteni, pentru a mai îndulci mersul lucrurilor. E adevărat apoi că nu o să fiu niciodată Shakespeare, nici Llosa, pentru că eu scriu doar un articol într-o revistă aproape necunoscută şi atunci o să mă întrebi ce sens are? Scriu pentru că poate nu vreau să dispară revista „noastră”, a studenţilor în timpul „mandatului” meu ca să zic aşa. Pentru ca să nu fiu nevoit să trăiesc cu sentimentul vinovăţiei că din cauza mea s-a pierdut un drept câştigat de alţii înaintea mea. Revenind la Shakespeare, este probabil cel mai tradus şi răspândit scriitor al lumii. Există totuşi în zilele noastre cineva mai citit decât el, şi acela este Google. Această confuzie dintre informaţie şi cultură este specifică vremurilor în care trăim. Informaţia te ajută să cunoşti, dar cultura e cea care te ajută să ai o viziune asupra lumii

sau asupra unui lucru; însă nici un om nu poate schimba singur ceva. Izbânda omului asupra lumii sau asupra unei situaţii concrete este atunci când poate avea o viziune despre ea. Poate că Ulysse a lui James Joyce nu aduce prea multă informaţie, te ajută însă, să înţelegi că şi viaţa ta, aşa măruntă cum pare, este în felul ei o odisee, are măreţia şi miturile sale. Ca să scrii deci un articol pentru revista „ta” nu trebuie să fi posesorul unor informaţii sau motivaţii extraordinare, ci trebuie doar să-ţi prezinţi propria viziune cu privire la ceva despre care au vorbit mulţi alţii înaintea ta. La urma urmei, nici literatura şi nici scrierea unui articol nu se bazează pe teoreme sau pe calcule şi tocmai de aceea mai sunt multe lucruri de aflat. Scriu deci şi pentru mine însumi nu doar pentru tine, pentru că eu sunt primul cititor a ceea ce scriu; pentru faptul că dacă nu îmi place mie nu o să-ţi placă nici ţie. Atât eu cât şi tu suntem fiinţe relaţionale şi avem nevoie după cum spune Martin Buber, de cineva la care să ne raportăm; avem nevoie de un tu, fie el scris cu „t” mic sau cu „t” mare. Scriu deci pentru că dacă nu aş face-o, n-ar şti nimeni că mai sunt şi eu prin zonă şi aş fi ca o barcă cu o singură vâslă

8

care, cu cât se străduieşte mai mult, cu atât se învârte mai tare în cerc. Totuşi, de ce nu scrii şi tu? Poate pentru că nu ţi se mai întâmplă lucruri care să te frământe atât de mult în interior şi pe care să le împarţi cu noi. Pentru că viaţa ta este prea liniştită pentru a putea fi povestită. Nu scrii pentru că 80% din timp ţi-l petreci în acelaşi loc cu aceeaşi oameni şi dacă ar fi să scrii ai scrie despre asta. Nu scrii pentru că spre deosebire de mine, tu te cunoşti foarte bine şi te cunosc şi ceilalţi în acelaşi mod. Sau cine ştie, preferi poate să nu scrii pentru că eşti atât de fericit încât nu ai cuvinte de aşternut aici. Cred totuşi că ar trebui să scrii şi tu, oricât de ocupat ai fi cu alte îndatoriri, căci dacă nu ai avea acea funcţie cu siguranţă va avea-o altcineva în locul tău; însă dacă nu vei scrie ceea ce gândeşti cu siguranţă acele lucruri nu le va scrie nimeni niciodată. Dintre toate îndeletnicirile umane, arta, literatura, scrisul poartă cel mai pregnant semnul unicităţii fiinţei umane, identitatea sa. Scrisul este codul numeric personal al sufletului tău. Conţu Alin, Anul V

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

Eu scriu, tu nu scrii…

Eu scriu, tu nu scrii…


Pe drumul crucii

Călăii tăi te duc legat, ca să te judece Pilat. Ei te acuză c-ai hulit, Cristos fiindcă te-ai numit. Şi-n ura care i-a cuprins pe cruce cer să fii întins. Pilat i-ascultă aprobând, pe-al tău grumaz crucea punând.

Al morţii loc ce ţi-a fost dat pare atât de-ndepărtat, Nu ai puteri nici să clipeşti şi iar sub lemn te prăbuşeşti. Călăii crunt te biciuiesc, te bat, te-njură, huiduiesc. Tu te ridici, căci ţi-a rămas până la moarte doar un pas.

Fiind la moarte condamnat, pe umeri crucea ai luat, Ca să o porţi ca un tâlhar spre locul morţii, pe Calvar. De sânge plin, scuipat, lovit, tu îţi porţi crucea umilit Şi nu regreţi, căci doar astfel îl mântuieşti pe Israel.

Umil ca mielul care-i tuns la locul morţii ai ajuns. Călăii scot cămaşa ta şi sorţi aruncă pentru ea. Stai gol în văzul tuturor, iar rănile cumplit te dor, Nu ţi-a rămas nimic lumesc, doar trupul ce ţi-l răstignesc.

Dar crucea-i grea, nerezistând, tu cazi, Isuse, la pământ. Se prăbuşeşte lemnul greu, lovind puternic trupul tău. Dar tu nu te opreşti aici. Găsind puteri să te ridici, Continui drumul spre Calvar, uitând de greu şi de amar.

Stă crucea-ntinsă la pământ. Pe ea-ţi aşează trupul sfânt. Se-aleg trei cuie ce străbat prin trupul tău însângerat. Şi iată, tu atârni smerit, pe lemnul crucii răstignit, Şi-ţi curge sângele izvor pentru salvarea tuturor.

Dureri imense te cuprind pe-a ta Măicuţă întâlnind. Tu-i auzi glasul tânguit ce-şi plânge Fiul osândit. Şi creşte-n ea al ei necaz văzându-ţi crucea pe grumaz; Ea plânge, plângi şi tu cu ea Si te urmează-n calea ta.

Brusc întuneric s-a făcut, trei ore bezna a ţinut. Tu-l rogi pe Tatăl: „Fă-mi pe plac şi iartă-i, căci nu ştiu ce fac”. Şi strigi cu glas îndurerat: „De ce, Părinte, m-ai lăsat?” Apoi zicând: „S-a împlinit”, pe cruce, Doamne, ai murit.

Călăii tăi crucea o iau şi unui trecător o dau, E Simon, care-a ascultat de ordinul ce i s-a dat. El poată crucea-n chip smerit până puteri ţi-au revenit; Şi-aflând că tu eşti Dumnezeu, devine ucenicul tău.

Iosif, dreptcredincios bărbat, merge în grabă la Pilat Şi-l roagă trupu-ţi să i-l dea. Pilat i-aprobă ruga sa. El îţi coboară trupul sfânt pentru a-l pune în mormânt, Dar Maica ta la piept te ia şi-amar deplânge moartea ta.

Ţi-e chipul sfânt însângerat şi în sudoare e scăldat. Nu ai nimic ca să ţi-l ştergi. Te resemnezi şi-n chinuri mergi, Dar Veronica face-un dar – îţi şterge faţa c-un ştergar. Tu vrând cumva să-i mulţumeşti, pe el chipu-ţi întipăreşti.

Trupul tău sfânt e miruit şi într-un giulgiu învelit. Apoi într-un cavou curat dreptul Iosif l-a aşezat. Şi la intrarea în mormânt o piatră mare răsturnând A sigilat cavoul tău, Isuse – om şi Dumnezeu.

Soldaţii râd şi te lovesc. Puterile te părăsesc Şi ţi se pare, Domnul meu, că drumul este tot mai greu. E calea lungă spre Calvar; sub lemnul crucii tu cazi iar. Dar ştii ca nu-i sfârşitu-acum. Tu te ridici şi-ţi vezi de drum.

Dar moartea neagră nu te-a-nvins. Murind, sclipirea ei ai stins. Nu a putut al tău mormânt să te reţină în pământ. În lături piatra ai mişcat, viu din mormânt te-ai înălţat Şi pentru oameni ai deschis cărarea înspre Paradis.

Femei cu prunci din urmă vin plângându-te, Păstor divin, Cu pumnul pieptul lor îl bat, ştiindu-te nevinovat. Tu te întorci, blând le priveşti şi milostiv le sfătuieşti: „Pe voi vă plângeţi, tânguiţi. Pe fiii voştri îi jeliţi!”.

Cristoase, eu sunt vinovat c-aşa de mult ai îndurat; În faţa ta mă plec smerit, c-aşa de mult ai pătimit. Măicuţei tale mă închin, c-a fost părtaşă l-al tău chin; Şi rog, îmi iartă vina mea şi-acordă-mi îndurarea ta. Petru Ciobanu, anul III

9

Pe drumul crucii

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său. (1Pt 2,24)


Convertirea la Iubire oneze cu inima. Iar atunci când seiubeşteşiseacţioneazăcuinima, toate faptele vin din inimă şisuntfaptealeiubiriiadevărate pe care raţiunea nu le-ar putea realiza vreodată, pentru că întotdeaunainimaplinădeiubire are raţiunile ei pe care raţiunea nu le poate înţelege. Observând transformările pe care le trăieşte omul care se converteşte la iubire, prin faptul că îl face să-şi pună viaţa în slujba iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, ne dăm seama că prinaceastăconvertirelaiubire trebuiesătreacămaialesceicare seconsacrăslujiriipreoţeşti.De fapt convertirea la iubire este întotdeauna o victorie pentru Dumnezeu,pentruaproapele, darşipentrupersoanaîncauză deoarecefacedineaimitatoarea celei mai mari iubiri, iubirea lui IsusCristoscaredeşinumaiera dator cu ceva faţă de om, a fost „învins”deiubirelăsândslavaşi mărireacereascăfăcându-seom pentrucaomulsăprimeascătotul, răscumpărarea. Mulţi oameni din zilele noastreseaflăîntr-ocrizădeiubireşideşivorbescmultdespre iubire, inima lor se află departe deiubireaadevăratăpentrucă esteocupatădeegoism.Poate că niciodată nu s-a vorbit despre iubire atât de mult ca astăzi şi totuşi cât de mult lipseşte ea dintre oameni. Cuvântul„iubire”afostgolitdesensiarpuritateasentimentuluiafoststigmatizatădeferocitateaegoismului, pentrucăîntotdeaunaegoismul facecapresentimentulmultor 10

oameni care văd drumul spre iubireaadevăratăfaţădeaproapele ca fiind foarte scurt, să devină eşec prin însăşi neputinţa străbaterii acestui drum. Această situaţie de lipsă a iubirii adevărate din viaţa multor oameni, care, au uitat să-l iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele, cere parcă din ce în ce mai mulţi oameni convertiţi la iubire, care să fie o mărturie prin viaţa lor şi care să-i ajute să cunoascăiubireaadevăratăfaţă de Dumnezeu şi de aproapele şipeaceioamenicaresuntîncă departe de a o cunoaşte. Timpul Postului Mare în careneaflămacumneîndeamnă şi mai mult să ne convertim la iubire. Însuşi Isus Cristos ne cheamă să ne transformăm în mesageri ai iubirii sale, pentru ca oamenii să cunoască cât de mareesteiubireasacares-adăruit cu totul pentru a ne putea aveaalăturideel,pentruoaventură veşnică de iubire. Dămoc Sergiu, anul V

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

Convertirea la Iubire

D

iscutând într-o zi cu un preot, l-am întrebat de ce a dorit să devină preot.Laaceastăîntrebaremi-a dat următorul răspuns: „Mi-am dorit să devin preot,pentrucăamînţelescăviaţa devineoadevăratăbucuriecând nuomaitrăieştipentrutine,dar pentru cel de lângă tine”. Acest răspunsdefineştefoartebinece înseamnădefaptconvertireala iubire. Şi ce înseamnă convertirea la iubire, dacă nu transformarea inimii care se rupe de egoism şi se umple de iubirea adevăratăcesedăruieşte,şicare larânduleitransformăpersoanaegoistăîntr-opersoanăcare nu mai trăieşte pentru sine dar pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Pentru a ajunge la trăirea vieţii la o asemenea intensitate în care inima are puterea să umpledeiubiretoatefapteleşi cuvintele,estenecesarungest tranşant şi definitiv pe care îl putemnumidrepttonulpentru o viaţă nouă şi având o importanţădeosebită,asemeneatonuluidiapazonuluiînainteaorchestreicestăsăinterpretezeo partitură.Persoanacaretrăieşte schimbareavieţiisaleprinacest gesttranşantcare-ischimbăîn primul rând inima prin faptul căo converteştelaiubire,arată defaptprinnouaviaţăreversul vieţii egoiste trăite anterior. Persoanacareseconverteşte la o iubire nu mai poate avea trăirişitendinţeegoiste,pentru că începe să iubească şi să acţi-


Metamorfoză

...se reaprinde în mine Lumina. Prea chinuitor, ochilor nu li se deschideau porţile Luminii. Acum îmi văd ţelul. Trăiesc în adevăr, în vise împlinite, întâlnesc pe cale soli ai iubirii Cerului. Creşte viaţa-n mine ca un boboc dezvelit în floare. Pâlpâie...luminează.

Toma Remus-Alin, anul III

11

Metamorfoză

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

Vreau să trăiesc cum n-am ştiut, din propria-mi cenuşă să renasc, smulgând al morţii ghimpe, înveşmântat în suflet nou, în trup nou.


„De ce-ul” morţii lui Isus: o perspectivă paulină Isus ne dezvăluie cu claritate un plan calculat într-un mod meticulos de către autorităţile religioase ale acelor timpuri. Ei voiau să pună capăt învăţăturii sale o dată pentru totdeauna, de vreme ce învăţătura lui Cristos se opunea practicilor lor religioase. Ei credeau că uciderea lui prin crucificare, un semn de dispreţ şi de blestem, va fi în cele din urmă sfârşitul Galileanului. Pe drumul spre Calvar, Isus s-a confruntat cu cele mai amare momente ale vieţii sale într-un mod de ascultare extremă şi a îmbrăţişat moartea pe cruce în mod voluntar. Ultima parte a vieţii lui Cristos a fost plină de momente umilitoare, inimaginabile pentru un om.

12

Apostolii, care au fost alături de Cristos pentru trei ani, discipolii care îl urmau atraşi de învăţătura sa, oamenii care au fost hrăniţi, vindecaţi, iertaţi de către el, oamenii care au fost martori ai minunilor sale, se întrebau pe ei înşişi cu disperare: de ce a trebuit Cristos cel drept, să moară? El era speranţa lor, şi ei au crezut că îi va elibera dându-le o viaţă nouă. Speranţa lor în Mesia era astfel năruită după crucificarea învăţătorului lor. Pentru autorităţile religioase, moartea lui Isus în cel mai înjositor mod a fost eşecul complet al unui influent lider religios al timpului. În încercarea noastră de a găsi o explicaţie teologică pentru tragicul şi crudul sfârşit al vieţii lui Isus, ne vom confrunta imediat cu modul paulin de înţelegere a morţii lui Isus. Asemenea unui lider religios fidel, el, Paul, a căutat un înţeles profund al destinului brutal al lui Isus. Moartea pe cruce era pedeapsa rezervată pentru cei mai cruzi criminali. Moartea în afara porţilor oraşului semnifica o moarte fără Dumnezeu. În cazul lui Isus, el a fost crucificat în afara porţilor oraşului. Astfel, moartea sa sugera moartea unui păcătos, un păcătos aflat departe de harul lui Dumnezeu. Oricum, Paul vede ceva mai mult decât cruzimea romană în moartea Mântuitorului, dincolo de suliţa şi cuiele romane. El priveşte dincolo

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

„De ce-ul” morţii lui Isus

M

oartea lui Cristos pe cruce este singurul eveniment care zi de zi atrage tot mai multă atenţie şi admiraţie decât orice alt eveniment din istoria lumii. Un număr incalculabil de ochi sunt focalizaţi zilnic asupra crucii şi îşi mărturisesc credinţa în Bunul Păstor, care şi-a dat viaţa pentru ca oiţele sale să aibă viaţă, o viaţă în abundenţă. Pentru un necredincios care citeşte viaţa lui Isus ca pe o povestire obişnuită este greu să descopere ceva dincolo de ostilitatea evreilor şi caracterul nestatornic al guvernatorului roman faţă de moartea lui Isus. O reflecţie atentă asupra patimii, crucificării şi morţii lui


Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

sale publice. Rolul de răscumpărare al morţii lui Cristos este o foarte importantă contribuţie din partea lui Paul pentru cei care îl urmau pe Cristos şi care îşi pierduseră speranţa în promisiunea şi rolul lui Isus în salvarea lumii. Pe lângă asta, sfântul Paul vede în cruce divinitatea lui Isus, care transcende natura umană. Moartea lui Isus pe cruce este uşa care îl conduce pe cel păcătos în drumul spre sfinţire. Aşa-numita nebunie a crucii este puterea lui Isus şi nu slăbiciunea sa. Umilinţa lui Isus pe cruce a exaltat slăbiciunea umanităţii păcătoase, transformând-o într-o umanitate glorificată. Cu alte cuvinte, Isus a murit pe cruce pentru a-l face pe cel slab puternic, pentru a-i face pe păcătoşi sfinţi şi pentru a ne înălţa la demnitatea de copii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, Isus pe cruce este cea mai sublimă expresie a eliberării, a milostivirii şi a iubirii divine a Tatălui orientate spre mântuirea întregii omeniri. Răspunsul lui Luca la „de ce-ul” morţii şi suferinţei lui Isus este complementar înţelegerii pauline cu privire la valoarea salvifică a suferinţei şi morţii lui Cristos. Luca, la rândul său, explică moartea lui Cristos într-un mod mult mai emoţionant şi acceptabil, unei comunităţi non-evreieşti, care nu ar fi putut înţelege concepţia unei morţi răscumpărătoare de la

13

un om care nu a fost martor al evenimentului. Pentru Luca, moartea lui Isus este manifestarea divină a voinţei milostive a Tatălui, care doreşte să-i salveze pe toţi din ghearele păcatului şi ale morţii. Prin Cristos, Tatăl a oferit o viaţă nouă tuturor. Este o ofertă deschisă pentru oricine. În acest proces de dăruire a iubirii fără margini a Tatălui tuturor copiilor săi, care trăiesc în întuneric şi duşmănie, în păcat şi invidie, Isus iese victorios în ciuda suferinţelor teribile şi umilitoare datorate morţii pe cruce, învingând toate forţele răului şi intrând în istoria umanităţii căreia îi oferă un nou înţeles şi o nouă speranţă. De la moartea lui Isus pe cruce a luat naştere o nouă viaţă. Din acest eveniment s-a născut noul popor pascal.

Tradus şi prelucrat de Conţu Alin, anul V de pe http://www.catholic.org/

„De ce-ul” morţii lui Isus: o perspectivă paulină

de răutatea evreilor, la izvorul de apă sfântă de unde el bea şi îşi stăpâneşte setea. Pentru el, valoarea salvifică a morţii lui Cristos îşi găseşte expresia pe cruce. Nu există cristologie fără cruce. Sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni afirmă că Isus a murit pentru păcatele noastre. Era pe aceeaşi lungime de undă cu interpretarea iudeo-creştină timpurie în ceea ce priveşte moartea Răscumpărătorului lor, ca Isus să împărtăşească soarta slujitorului lui Iahve, despre care Isaia vorbea în cele patru imnuri ale sale (42,1-4; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12). Educaţia sa religioasă a jucat un rol central în formularea gândirii sale teologice cu privire la patima şi moartea lui Cristos. În tradiţia iudaică, orice evreu pios căuta să găsească un răspuns biblic pentru tot ceea ce părea a fi dincolo de înţelegerea omenească. Cu această formare intelectuală şi religioasă, specifică deci oricărui evreu, şi Paul a considerat că există un motiv pentru suferinţă. Paul a dezvoltat o teologie a răscumpărării centrată pe viziunea cu Isus cel înviat, avută pe drumul Damascului, care l-a schimbat pe Saul în Paul. Pentru el, Cristos a murit pentru a şterge păcatele omenirii. Isus a acceptat crucea de bunăvoie pentru a deschide tuturor oamenilor mântuirea proclamată de el în timpul activităţii


Rinichii Insuficienţa renală cronică seinstaleazăprogresiv.Eapoate fi rezultatul unor boli generale severe (diabet, hipertensiune arterială), sau al unor boli care afectează mai întâi rinichii (ex. glomerulonefritele,pielonefrita cronică),rareoripoateficonsecinţa unor boli moştenite (ex. rinichiul polichistic). Dacă rinichiul nu mai funcţionează, medicul o să vă recomande o modalitate de tratament care să le înlocuiască funcţiile. Există următoarele modalităţideînlocuireafuncţiilorrenale:hemodializa,dializa peritoneală, transplant renal. Hemodializaesteometodă detratamentcareserealizează în centrul de dializă, de către personalulmedicalspecializat. Şedinţa de dializă durează în medie 4-5 ore şi se efectuează într-un ritm de 3 ori pe săptă-

mânăşicuajutorulunuiaparat de hemodializă. Pe parcursul efectuăriitratamentului,sângeletreceprintr-unsistemspecial care elimină apa în exces şi toxinele, astfel încât la finalul tratamentuluiacestaestecurăţat aproape complet. Dializa peritoneală este o altă metodă de tratament pe carepacientulopoaterealizala domiciliu,dupăceînvaţăînspital cum să efectueze tehnica. Transplantulrenalconstăîn introducereaîncorpulpacientului, printr-o intervenţie chirurgicală,aunuirinichinormal, prelevat de la o altă persoană careînlocuieşteactivitatearinichilor bolnavi. Câtevasemnepentruarecunoaşte: - o stare generală de rău; - oboseala la eforturi bine tolerate altădată; -senzaţiedelipsă de aer; - valori ale tensiunii arteriale mai mari decât de obicei şi însoţite de dureri de cap; -necesitateade a urina mai des şi mai mult în special în timpul nopţii; - picioare umflate.

Beşleagă Pavel,

anul V

14

Drumuri Deschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

Rinichii

R

inichii sunt organe esenţiale pentru supravieţuire, la fel ca inima sau plămânii.Înmodnormalîncorpul uman se găsesc doi rinichi, situaţiînspatelecavităţiiabdominale.Lafiecaredouăminute, toată cantitatea de sânge din corpul uman trece prin rinichi, pentru a se elimina toxinele. Acestearezultădindegradarea proteinelor din alimente cât şi din diferite procese interne, fiind eliminate prin urină. Unorganismsănătosproduce zilnic între unul şi doi litri de urină. Producerea urinei – formată din sânge şi apă aflată în exces în organism – este doar unul din rolurile pe care le au rinichiiînmenţinereasănătăţii noastre. Alte patru procese importantesebazeazăpefuncţionarea rinichilor: - reglarea tensiunii arteriale; - menţinerea unui nivel optim alunorsubstanţedinorganism (ex. potasiu, sodiu); - formarea globulelor roşii din sânge; - menţinerea sănătăţii oaselor. Atunci când rinichii nu mai funcţionează în mod corespunzător, apare o insuficienţă a întregului organism, care se numeşte„insuficienţă renală”. Insuficienţarenalăpoatefiacută sau cronică. Insuficienţarenalăacutăeste de obicei o boală temporară careseinstaleazăbrusc.Rinichii funcţionează doar într-o mică măsură sau deloc. Cu ajutorul temporar al dializei, rinichii reîncep să funcţioneze normal.


Drumuri Deschise Nr. 131  

Revista studenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic "Sf. Iosif" din Iaşi

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you