Issuu on Google+


Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Cuprins • Mesaj către seminarişti Pr. dr. Wilhelm Dancă...4 • Cât de fericit sunt Petru Ciobanu...5 • Prieteniile seminaristului Sergiu Gabor...6 • Semnificaţia coroanei de Advent Andrei Dumitrescu...8 • Decembrie - Luna darurilor Conţu Alin-Benone...9 • A fi admis Petru Ciobanu...10 • Preotul Ştefan Roman...11 • Sfinţirea întru Diaconat Anul VI...12 • A Christmas Carol Ciprian Matei...14 • Decembrie ’89 - Decembrie 2009, povara libertăţii Aurelian Herciu...16 • Cum să previi răceala şi gripa Pavel Beşleagă...17 • Divertisment ...18

Cu stimă redactor Conţu Alin-Benone

3

Editorial

Sărbătorile de iarnă au fost întotdeauna preferatele mele şi cu siguranţă a tuturor celor mici! Reunirea familiei, mirosul de brad, colinde pe la uşile tuturor, fiecare om încercând să uite de probleme şi să zâmbească mai mult. Parcă în apropierea Crăciunului chiar şi persoanele mai închise lasă puţin garda jos şi devin mai maleabile, puţin mai darnice cu cei din jur; în plus multe luminiţe în brazi şi pe străzi, e o atmosferă foarte plăcută; cu toţii aşteptăm cu nerăbdare aceste sărbători, însă nu toţi au parte de venirea „moşului” sau de nişte sărbători fericite. Cred că toţi iubesc sărbătorile de iarnă pentru tot ceea ce reprezintă ele: întâlnirea cu familia, prietenii, dar mai ales cu toţii aşteptăm cadourile mai mari sau mai mici de la cei dragi, şi nu numai. Ar fi extraordinar dacă în aceste momente de tihnă deplină şi bilanţ neam gândi şi la cei năpăstuiţi de soartă, la cei ce n-au hăinuţe şi nici n-au cui să-i spună mama!! Oamenii au devenit din ce în ce mai indiferenţi la problemele semenilor, dar cred şi sper că acest flagel al nepăsării şi al ignoranţei nu ne-a atins. Deşi credinţa în „moşul” care vine cu daruri e pentru mulţi un capitol din trecut, ce aţi face dacă aţi fi pentru o zi şi numai o zi Moş Crăciun?


Mesaj către seminarişti Iaşi, 15 decembrie 2009

anului 2009, mă refer la seminariştii misionari, candidaţii la ordinele sacre şi diaconi. Prin ei, Dumnezeu ne arată că nu ne-a uitat şi că, în ciuda aparenţelor, lumea în care trăim este totuşi tânără, nu-i aşa?

Dragi seminarişti,

„Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul” (Lc 2, 15).

Cred că cel mai important eveniment al anului pentru noi a fost instituirea de către Papa Benedict al XVI-lea a Anului Sfintei Preoţii. Iniţiativele şi acţiunile ce au avut loc până acum au căutat să promoveze chemările la preoţie, să susţină pregătirea şi formarea viitorilor preoţi şi să-i încurajeze pe slujitorii consacraţi Domnului în apostolatul lor. Seminarul s-a implicat în dezvoltarea acestor iniţiative şi a organizat în interiorul propriilor structuri zilele de pregătire teologico-pastorală din luna septembrie. Ne-am bucurat să fim împreună unii cu alţii, preoţi tineri şi preoţi în vârstă, şi ne-am edificat reciproc în slujirea şi fidelitatea noastră preoţească faţă de Cristos, Marele Preot. Atmosfera frăţească, pătrunsă de credinţa în Dumnezeu şi deschiderea spre aproapele va rămâne în amintirea noastră ca un îndemn la statornicie în preoţie şi curaj apostolic. Deo gratias! Un alt eveniment a fost intrarea celor douăzeci şi şase de studenţi în primul an de filozofie, astfel încât, la începutul anului universitar 2009/2010, în Seminar erau o sută treizeci de seminarişti. Între timp, nouăsprezece studenţi au fost admişi printre candidaţii la ordinele sacre, iar alţii optsprezece au fost ridicaţi la treapta diaconatului. Şi încă ceva, anul acesta şase studenţi teologi au fost trimişi în ţări de misiune pentru o scurtă experienţă pastorală: doi în Kenya, doi în Republica Moldova şi, pentru prima dată, doi în Ecuador. Deschiderea misionară a Bisericii noastre locale este un ideal recent, dar e urmărit cu iubire şi dăruire evanghelică. Sperăm să creştem împreună şi în dezvoltarea spiritului misionar. Acum, văzând crizele prin care trece lumea noastră, de la crizele spirituale la cele financiare şi politice, nu putem să nu admirăm curajul manifestat de colegii voştri la sfârşitul

Dragi seminarişti, odată cu sfârşitul anului 2009, se apropie şi sărbătoarea Naşterii Domnului. Cu gândul şi cu inima îi însoţim pe Maica Prea Sfântă şi pe Sfântul Iosif în drumul lor spre Betleem, unde urmează să se nască Pruncul Isus. Într-un anumit fel, toată viaţa creştină este un drum spre Betleemul spiritual al renaşterii de sus, în lumina credinţei pure şi senine. Cu ocazia sărbătorilor Crăciunului şi Anului Nou, în numele comunităţii profesorilor şi surorilor, vă doresc un Crăciun Fericit, cu pace şi bucurie! La mulţi ani! Pr. dr. Wilhelm Dancă Rector

4

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Mesaj către seminarişti

Anul 2009 se apropie de sfârşit. A fost un an plin de evenimente. Cu referire la viaţa şi activitatea Seminarului diecezan din Iaşi, vreau să amintesc câteva dintre ele.


Cât de fericit sunt... Colegilor mei Cât de fericit sunt, Doamne, că eşti veşnicul meu vis, Că după această viaţă mă aştepţi în Paradis. Că mi-ai pregătit în ceruri o colibă şi-un ospăţ, Că, privindu-ţi maiestatea, pururi o să mă răsfăţ! Cât de fericit sunt, Doamne, că eşti veşnicul meu dor, Că mi-ai dat credinţa aripi în spre tine ca să zbor. Că mi-ai dat ca tălpi speranţa în spre tine să mă-ndrept, Că mi-ai dat ca stea iubire şi mi-ai răsădit-o-n piept!

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Cât de fericit sunt...

Cât de fericit sunt, Doamne, că-mi eşti veşnicul suspin, Că te-ai oferit ca hrană şi de tine-acum sunt plin, Că te am drept băutură şi te sorb neîncetat, Că în lupta grea a vieţii scut şi spadă mi te-ai dat! Cât de fericit sunt, Doamne, că eşti veşnicul meu ţel, Că m-ai scos din gheara morţii, că jertfitu-te-ai ca Miel, Că mi-ai dat ca moştenire mult prea dulcele-ţi cuvânt, Că, avându-te în suflet, de nimic nu mă-nspăimânt! Cât de fericit sunt, Doamne, că eşti veşnicul meu far, Că eşti plin de îndurare, că eşti sfânt fără hotar, Că-mi întinzi a tale braţe când mă vezi că sunt căzut, Că, drept semn al milei tale, îmi oferi al tău sărut! Cât de fericit sunt, Doamne, că eşti veşnicul meu drum, Că-mi arăţi pe Tatăl veşnic şi îl văd de pe acum, Că-mi ţii paşii-n siguranţă ca să nu mă rătăcesc, Că mă însoţeşti pe calea spre Părintele ceresc! Cât de fericit sunt, Doamne, că-mi eşti veşnic adevăr, Că m-ajuţi să-nfrunt minciuna făr-să fiu sedus de-un măr, Că-mi arăţi cu bunătate ce e bine, ce e rău, Că te am pe tine frate, Domn etern şi Dumnezeu! Cât de fericit sunt, Doamne, că eşti veşnicul meu trai, Că m-ai scos dintru păcate şi că mă conduci la Rai. Că eşti pururi lângă mine şi la bine şi la greu, Că alături împreună, tu şi eu, vom fi mereu! Cât de fericit sunt, Doamne, că-mi eşti veşnicul model, C-am Biserica drept mamă, că ea-i noul Israel, C-ascultând ce ea îmi spune, ascult, Doamne, ce-mi spui tu, Că pot spune „da” virtuţii, spunând viciilor „nu”! Cât de fericit sunt, Doamne, n-am cuvinte să îţi zic, Căci tu-ntreci orice cuvinte, căci eşti mare, eu – prea mic, Că în mine am dorinţa lângă tine să trăiesc, Ca după această viaţă, viaţa-n cer să o primesc!

5

Petru Ciobanu, Anul III


Prieteniile seminaristului înflăcăraţi de aceeaşi iubire (cel puţin aşa scandăm zilnic, mai mult sau mai puţin conştient). În plus, suntem angajaţi cu toţii în urmarea aceluiaşi ideal, ca să nu mai spun că de multe ori împărtăşim aceleaşi trăiri, necazuri sau bucurii. Şi cu toate acestea, câtor dintre colegii noştri, câtor din această casă, le-am putea adresa fără ezitare, ipocrizie şi remuşcare acest minunat apelativ: prietene. Să ne riscăm la o astfel de introspecţie şi vom vedea realitatea. Poate vom simţi o bucurie inexprimabilă, ştiindu-ne înconjuraţi de atâţia prieteni, sau din contra, o tristeţe apăsătoare, negăsind acel prieten, care, de fapt, ar trebui să fie mai întâi unul fiecare dintre noi. Cu toţii vrem un prieten; dar facem oare ceva pentru a fi al nostru? Trebuie să fii prieten, mai mult decât a avea prieteni! Să nu uităm un aspect important: prietenia se învaţă, se construieşte şi se consolidează continuu, ea recerând mereu adeziunea inimii şi a voinţei. Pentru a consolida o prietenie autentică şi stabilă trebuie să o raportăm la diferite realităţi. Mai întâi trebuie să fim prieteni cu noi înşine, adică să înaintăm în cunoaşterea calităţilor, dar şi a acelor aspecte slabe sau negative ale noastre, pe care alţii se bucură să le ia cu uşurinţă în râs. Dacă nu învăţăm să fim prieteni cu noi înşine, riscăm să ne identificăm cu ceea ce alţii, de multe ori cu scopul de a distruge, spun despre noi; riscăm să trăim în izolare şi incomunicabilitate. În al doilea rând avem nevoie să consolidăm relaţii de prietenie cu semenii noştri. Cine nu se deschide către altul ucide propriul raport cu sine. De atâtea ori avem nevoie de cineva căruia să-i împărtăşim necazurile sau bucuriile, deziluziile sau speranţele noastre! Avem nevoie de un prieten căruia să-i destăinuim intimul nostru, cu slăbiciunile şi defectele sale, fără a ne fi frică de a fi judecaţi sau catalogaţi cu răutate şi invidie. Nu putem trăi fără prieteni aşa că avem mereu nevoie să fim înconjuraţi de ei. De ce să visăm la prietenii ideale şi iluzorii cu cei ce nu pot fi alături de noi atunci când avem nevoie de ei, când avem atâţia colegi care ne înconjoară, cărora le putem fi adevăraţi prieteni. Totul e să fim noi aceia care facem pasul decisiv spre celălalt. Noi, care suntem aleşi de Domnul, nu putem şi ar fi păcat să nu ne simţim legaţi între noi şi prin prietenie.

6

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Prieteniile seminaristului

N

u voi încerca în expunerea mea să dau reţete de prietenie şi nici să înşirui categoriile cu care seminaristul trebuie şi poate să intre în relaţie pentru a-şi completa acel capitol din romanul vieţii sale, numit prietenii. Ceea ce vă invit este să redescoperim împreună sensul şi profunzimea acestei realităţi şi câtă nevoie avem de prietenie pentru împlinirea personală. Îl interpelăm cu atâta uşurinţă pe cel de lângă noi cu apelativul prietene, dar acesta să fie oare şi adevărul? Ne încântă atât de des auzul cuvântul prietenie, dar îi mai este percepută adevărata lui semnificaţie? Ne frământăm cu minţile noastre înguste să explicăm prin definiţii, citate, reflexii şi lungi poliloghii această profundă realitate, prietenia şi în această capcană se pare că am picat acum şi eu (de data aceasta însă constrâns de situaţie) - uitând, de fapt, că în acest caz nu cuvintele, ci trăirea ei o dezvăluie şi o fac pe deplin percepută. Astăzi oamenii vorbesc atât de mult între ei, dar nu mai comunică, nu se mai deschid spre ceilalţi; toţi vorbesc despre prietenie, dar aşa greu reuşim să găsim un prieten adevărat. Ceilalţi sunt necesari. De mici copii învăţăm că avem nevoie de alţii pentru a supravieţui şi, mai mult, avem nevoie de prieteni pentru a ne împlini personalitatea, deoarece în deschiderea şi relaţia cu altul ne descoperim şi ne realizăm reciproc. Cert este că în ciuda tuturor falselor percepţii şi a denaturării sensului sublim al prieteniei, avem nevoie de aceasta, deoarece, în dimensiunea sa matură şi responsabilă, prietenia este izvorul bucuriei şi al sensului. DEX- ul defineşte prietenia ca un sentiment de simpatie, respect, ataşament reciproc ce leagă două persoane. Mulţi cred că prietenia este întâmplătoare, se naşte din simpatie şi interese comune, când, de fapt, ea este şi trebuie să fie o alegere personală. A dori binele altuia, a fi prieten, nu sunt stări emotive, psihice, ci sunt alegeri conştiente de viaţă. Să nu ne îmbătăm cu apă rece şi să nu ne sclerozăm conştiinţa trăind cu iluzia că suntem prieteni doar adăpostindu-ne sub acelaşi acoperiş. Referindu-mă la casa noastră: suntem o comunitate relativ mică, dar totodată complexă, cu personalităţi, temperamente şi caractere individualizate. Avem aceeaşi credinţă, nutrim aceaşi speranţă şi suntem


Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

A fi un adevărat prieten înseamnă a fi mereu prezent lângă celălalt, nu să-l asfixiem, dar celălalt să simtă că existăm şi că suntem mereu disponibili a-i acorda ajutorul. Trebuie să trăim ca şi cum am locui aproape de camera lui, cu uşa mereu deschisă, dar nu stând mereu în camera sa, aceasta din respect faţă de el. Atâta timp cât ştim ce semnifică adevărata prietenie, nu cred că ar trebui să ne mai preocupe aspectele accidentale ale persoanei, cum ar fi vârsta, statutul social etc., ci ar trebui să fim mereu dispuşi de a privi persoana în demnitatea şi valoarea sa, şi să dorim cu toată dăruirea şi bunătatea de a fi celor ce ne întâlnesc adevăraţi prieteni. O comoară nu este întotdeauna un prieten, dar un prieten adevărat este cea mai preţioasă comoară. Să nu ne dăm înapoi, de a sacrifica din timpul şi orgoliile noastre pentru a investi în această inestimabilă comoară. Antoine de Saint-Exupéry scria în minunata sa carte Micul Prinţ: „Timpul petrecut cu floarea ta a fost cel care a făcut-o atât de importantă”. Timpul petrecut cu fiecare prieten este cel care îl face pe acesta să fie atât de important, pentru că timpul „pierdut” cu prietenii nu există, este timp câştigat, trăit, profitat. Crează amintiri pentru o clipă sau chiar pentru o viaţă întreagă. cules de Sergiu Gabor, anul IV 7

Prieteniile seminaristului

În al treilea rând, dar nu în ultimul, trebuie să ne abandonăm relaţiei de prietenie cu Cristos. Şi spun să ne abandonăm, deoarece în acest caz, El este acela care are întotdeauna iniţiativa. De fapt, modelul şi izvorul adevăratei prietenii este prietenia pe care Dumnezeu o încheie cu omul. Trimiţând pe Fiul său printre noi, Dumnezeu se arată prieten al oamenilor. Isus a dat acestei prietenii un chip omenesc. În Evanghelia după Ioan, Isus spune: „Nu vă mai numesc pe voi servitori, dar prieteni”(In 15,15). Isus este prietenul nostru. Iubirea prietenească este un dar. Ea există pur şi simplu, şi spune Anselm Grün: „Dacă am devenit prieteni, atunci e ceva de la sine, spontan, ca iubirea să curgă în noi”. Sfântul Bernard scria: „Nu există adevărată prietenie, dacă nu are fundament stabil în Dumnezeu”. Avem nevoie într-adevăr de ceilalţi pentru a supravieţui, dar avem nevoie de prietenie pentru a ne împlini ca persoane: - avem nevoie de prietenia cu noi înşine pentru a ne cunoaşte şi progresa; - avem nevoie de prietenia oamenilor pentru a ne împlini personalitatea; - şi avem în mod special nevoie de prietenia lui Cristos pentru a da sens şi valoare existenţei noastre. Prietenia ne poate influenţa activitatea în dublu sens: în sens pozitiv, după principiul „unde-s doi puterea creşte”, sau în sens negativ, prieteniile interesate, prin corupere, pentru a face lucruri nepotrivite, coalizare la rău - sintagmă ce am auzit-o de atâtea ori în seminarul mic şi pe care nu pot să mi-o scot nici acum din minte. O cunoscută vorbă din popor spune: „Fraţii ţi-i dă Domnul, prietenii ţi-i alegi.” Aşadar prietenia implică responsabilitate. Ea influenţează personalitatea. În funcţie de prieteniile pe care le avem, se conturează şi viaţa noastră. De fapt, ce presupune o adevărată prietenie? Ea recere preţuire, grijă, stimă reciprocă, afecţiune, gingăşie, existenţa asemănărilor în preferinţe, înclinaţii, dorinţe şi gusturi, dorinţa de comunicare a unor sentimente, gânduri, idei, capacitatea de a te bucura sincer, fără invidie, de succesul sau realizările prietenului tău, capacitatea de a-i accepta critica constructivă şi de a face şi noi la fel, a nu-i încălca libertatea ... şi lista poate continua.


Semnificaţia coroanei de Advent

Este vorba de Cristos judecător, domn şi rege care va veni la sfârşitul timpurilor. Misterul cultului liturgic face posibil ca veşnicia să irumpe în vremelnicie pentru ca misterul originar să fie celebrat şi mântuirea să ajungă la toate generaţiile. Timpul Adventului conduce Biserica spre pragul existenţei sale, şi tocmai de aceea marea trăsătură a Adventului trebuie să fie speranţa. Suntem chemaţi să realizăm în mod deplin planul pe care Dumnezeu îl are cu noi. Acest lucru ni-l aminteşte Adventul care plăsmuind prezentul ne prezintă viitorul. Adventul este un timp real şi actual. Ascultând profeţiile încă neîmplinite, vedem cum lumea trece pe sub ochii noştri şi tânjim la lumea viitoare, pe care începem să o trăim şi pentru care ne pregătim în prezent. În timp ce aşteptăm un mâine fericit şi râvnit, lucrăm în prezentul actual şi plin de speranţă, privim spre trecut – întruparea lui Cristos – şi suntem bucuroşi că l-am avut printre noi, întăriţi fiind în trupul nostru care a fost şi al lui, care de aceea este plin de puterea mântuitoare oferită de el. Adventul este un timp real şi prezent care, adâncit în trecutul mesianic, ne proiectează spre viitorul profetic. Sfânta Treime este prezentă în întregul proces: Tatăl care crează, Fiul care vine în această lume şi o recrează, iar Duhul Sfânt care o sfinţeşte şi o uneşte în iubire. Andrei Dumitrescu, anul pastoral 8

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Semnificaţia coroanei de Advent

C

oroana de Advent, atât de cunoscută creştinilor, este unul dintre simbolurile creştine folosite pentru a aminti de venirea lui Mesia. Fiecare timp liturgic are propriile semne. De exemplu, pentru Postul Mare – în care aşteptăm manifestarea slavei lui Cristos înviat prin misterul pascal – este specific ritul impunerii cenuşii; iar Adventul reprezintă tot un timp de aşteptare, orientat spre Cristos care va veni în glorie (cf. Is 4,5; 2Pt 1,16). Coroana de Advent provine din nordul Europei, mai exact din Scandinavia, iar în ultimii ani a intrat puternic în comunităţile noastre creştine. În ţările germanice este obiceiul ca această coroană să se ia acasă şi să se pună în locurile importante din casă, pentru a arăta aşteptarea lui Mesia; astfel, celebrarea liturgică intră zi de zi în viaţa de familie, imprimând viaţa creştinului cu semnificaţii creştine şi cu arome mesianice. Ea constă dintr-un cerc de ramuri verzi, fără flori, pe care sunt puse patru lumânări. Cel mai bine este să fie de culoare violet. Lumânările simbolizează cele patru săptămâni ale Adventului şi sunt treptat aprinse în fiecare dintre duminici. Coroana trebuie pusă într-un loc vizibil, foarte aproape de altar sau de amvon, pe o masă mică sau atârnată de tavan. Coroana de Advent este încărcată de un simbolism teologic profund, cercul arată că venirea lui Cristos este veche şi în acelaşi timp nouă (vechii greci îşi imaginau timpul ca o înlănţuire ciclică a aceloraşi evenimente, care se repetau sub o altă formă, dar rămâneau actuale în semnificaţie). Este un eveniment din trecut care este actualizat în celebrarea liturgică. Biserica este mai întâi de toate mireasa lui Cristos, singurul Preot suprem. În acest sens, ea este cea care primeşte sacramentele, nu cea care le produce sau le creează. Biserica celebrează sacramentele ca o colaboratoare a Mirelui de la care primeşte viaţa şi totul, pentru a putea acţiona. Din acest motiv, sensul şi scopul celebrării liturgice este tocmai să facă generaţiile să participe activ la opera de mântuire a lui Cristos. În Advent opera de mântuire se exprimă în mod escatologic, adică înţelegerea ei este orientată spre viitorul credinţei noastre.


Decembrie - Luna darurilor Paul, în care Apostolul neamurilor se străduieşte să convingă pe toţi cei care ar avea tentaţia să creadă că au vreo contribuţie reală la îndreptarea lor, că mântuirea este un dar de la Dumnezeu. Aşadar, omul dăruieşte pentru a se asemăna cu Dumnezeu. În gestul darului, omul îşi activează asemănarea cu Dumnezeu. Faptul că darul este asociat prin excelenţă cu perioadele sau zilele de sărbătoare este un argument în plus pentru acest lucru, dacă ţinem seama de faptul că sărbătorile în esenţă ţin de relaţia noastră cu Dumnezeu. Şi în cazul în care se întâmplă între oameni, darul este, de asemenea, o mişcare liberă, lipsită de orice constrângere, izvorâtă din dragoste, dinspre cineva către altcineva. Darul este cea mai evidentă şi convingătoare expresie şi dovadă a iubirii dintre oameni. Darul este şi măsura capacităţii noastre iubitoare. În cele din urmă: cât dăruim, atât iubim! Darul este expresie a libertăţii noastre, iar libertatea - cel puţin aspiraţia spre libertate dacă nu realizarea ei - este trăsătură caracteristică a modului de existenţă divin. Darul dacă nu este liber nu mai este dar. Dacă este cauzat de vreun interes atunci darul se transformă în preţ de cumpărare. Graniţa este foarte sensibilă. Mai ales că aceasta nu este una exterioară, vizibilă, ci lăuntrică. Pentru ca un lucru pe care-l oferim cuiva să fie dar si nu preţ de cumpărare, trebuie ca cel care oferă să nu aşeze la temeiul gestului său alt motiv decât cel al dragostei şi preţuirii pentru cel căruia îi oferă. Numai într-o astfel de situaţie lucrul dăruit şi primit ca dar produce bucuria adevărată celor doi, dăruitorului şi primitorului. Conţu Alin-Benone, Anul V

9

Decembrie - Luna darurilor

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

L

una decembrie este numită şi recunoscută ca „Lună a darurilor” (sau „a cadourilor”, de la franţuzescul cadeau, definit în DEX astfel: „ceea ce se primeşte sau se oferă în dar”). Personal aş prefera cuvântul dar, şi nu întâmplător! Dacă ar fi să căutăm o explicaţie a faptului că Luna decembrie este Luna darurilor şi nu alta, aceea ar fi uşor de găsit în asocierea acestei luni cu marea sărbătoare a Crăciunului. Aşadar, mai în toată lumea, astăzi, Luna decembrie este Luna darurilor pentru că este luna Crăciunului. Rămâne să aflăm de ce darul este legat în mod special de Crăciun şi nu de o altă sărbătoare. Cred că o posibilă explicaţie ar fi aceea că evenimentul sărbătorit la Crăciun, şi anume Naşterea Domnului nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este prin excelenţă expresia darului suprem oferit de Dumnezeu omenirii. Tot ceea ce precede şi tot ceea ce avea să urmeze acestui eveniment este însumat acestui moment. Întreaga economie dumnezeiască este cuprinsă în evenimentul Naşterii Domnului. Acesta ar putea fi motivul pentru care momentul conştientizării darului dumnezeiesc este cel al Naşterii Domnului. Omul dăruieşte pentru a se asemăna cu Dumnezeu. Cred că această foarte răspândită practică a darurilor de Crăciun are un suport adânc în aspiraţia omului după împlinirea modelului suprem de vieţuire sau relaţionare, cel al lui Dumnezeu. Dumnezeu se exprimă, se manifestă în relaţia cu noi eminamente şi exclusiv în termenii darului absolut. Orice mişcare dinspre Dumnezeu spre lumea întreagă sau spre fiecare dintre noi este o expresie curată a darului, adică este o mişcare cu totul liberă, nedeterminată, necondiţionată de nimic din exterior. Ea izvorăşte din izvorul iubirii nemăsurate a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Întreaga operă dumnezeiască este darul lui Dumnezeu (Cf. Rom 3, 23-24). Darul exprimă cel mai bine raportarea lui Dumnezeu la lume şi la oameni. Lumea este darul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Existenţa fiecărui om este în întregime un dar. O consistentă teologie a darului o întâlnim in Epistola către Romani a Sfântului Apostol


Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale căror glasuri să se poată auzi (Ps 19A,4)

Aurelian Herciu

Am fost despuiat de lume pentru a mă îmbrăca cu Cristos, care, la rândul lui, pe cruce, despuiat fiind de haina materială, ne-a îmbrăcat pe toţi cu haina mult mai plăcută a mântuirii. El, care ne-a cerut să avem pe noi o haină demnă de ospăţul la care ne invită Regele, m-a îmbrăcat acum cu reverenda, care a devenit astfel simbolul pregătirii mele pentru ospăţul veşnic, a devenit simbolul acelui „da” pe care, asemenea Preasfintei Mame cereşti, am ales să i-l spun lui Dumnezeu Tatăl, prin Isus, în Duhul Sfânt, atunci când, în planul său providenţial, a decis să mă cheme. Îi rămân profund recunoscător lui Dumnezeu pentru chemarea pe care mi-a adresat-o, rugându-l să mă întărească pe acest drum al formării pentru Sfânta Preoţie. Le mulţumesc părinţilor mei după trup care au consimţit să mă dăruiască lui Dumnezeu, fiindumi mereu alături pe acest drum al celei mai frumoase deveniri. Îi mulţumesc PS Anton Coşa, episcop de Chişinău, care a ales să lucreze alături de Dumnezeu pentru a-i dărui Bisericii un nou candidat, un nou preot. Le mulţumesc părinţilor profesori care m-au ghidat şi s-au ocupat cu dăruire de formarea mea pentru ca să pot deveni un candidat bun la Ordinele sacre. Le mulţumesc şi colegilor din seminar care s-au rugat pentru mine, care s-au rugat pentru noi, şi fie ca şi pe ei acelaşi Părinte ceresc să-i conducă cu mâna sa de Tată spre idealul sfânt al Preoţiei. Petru Ciobanu, anul III

C

u aceste cuvinte ale psalmistului poate fi exprimată emoţia evenimentului pe care l-am trăit în ajunul solemnităţii lui Cristos, Regele Universului, adică acela de a fi admis printre candidaţii la Ordinele sacre. Evenimentul a devenit cu atât mai emoţionant, cu cât este primul de acest fel pe care îl trăiesc în seminar, pe acest drum al devenirii preoţeşti. Este pentru prima dată când, strigat de către părintele rector, am răspuns cu inima puternic bătând „Prezent”, unindu-mi în acel moment răspunsul cu acela al profetului Isaia care spune: „Iată-mă, trimite-mă pe mine” (Is 6,8). Evenimentul a fost cu atât mai frumos, întrucât a coincis cu sărbătorirea Prezentării la Templu a Preasfintei Fecioare Maria. Chipul sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria, l-am întrezărit atunci în pr. Wilhelm Dancă, rectorul seminarului, care ne-a prezentat Bisericii, noului Templu, întruchipată de PS Aurel Percă. Momentul central a fost cel al binecuvântării şi îmbrăcării hainei clericale, devenită, din acea clipă, semnul exterior al dăruirii totale lui Cristos, Regele nu doar al Universului, ci şi al inimii mele şi, sunt convins, al tuturor colegilor mei care au fost admişi la Ordinele sacre.

10

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

A fi admis

A fi admis


1. Trăieşte şi munceşte în lume, dar nu aparţine lumii. 2. E fiul unor oameni, dar are autoritatea de ai face fiii lui Dumnezeu. 3. E sărac, dar are puterea de a comunica fraţilor bogăţii infinite. 4. E servitor, dar în faţa lui îngenunchează îngerii. 5. E muritor, dar are datoria de a transmite nemurirea. 6. Umblă pe pământ, dar ochii săi sunt îndreptaţi spre cer. 7. Colaborează pentru binele oamenilor, dar nu îi îndepărtează de la scopul final care este Paradisul. 8. Preotul poate face lucruri pe care Sfânta Fecioară şi îngerii nu le pot face: celebrează Sfânta Liturghie şi iartă păcatul. 9. Când celebrează urcă o oarecare treaptă, dar acţiunea sa atinge cerul. 10. Când dezleagă, descoperă puterea lui Dumnezeu care iartă păcatele şi redă viaţa. 11. Preotul este omul cel mai iubit şi mai neînţeles, cel mai căutat şi cel mai respins. 12. Este persoana cea mai criticată, deoarece trebuie să întărească prin exemplul său autenticitatea mesajului. 13. Este fratele universal, a cărui misiune este numai aceea de a sluji fără a pretinde nimic. 14. Dacă este sfânt, îl ignorăm, dacă e mediocru, îl dispreţuim. 15. Dacă este generos, îl exploatăm, dacă este omul interesului, îl criticăm. 16. Dacă avem nevoie, alergăm la el; dacă ne merge bine îl uităm. 17. Şi numai când ne va fi luat, vom înţelege cât ar fi de necesar şi de scump.

culese de Roman Ştefan, anul IV

11

Preotul

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Preotul


C

olegii noştri din anul VI au fost hirotoniţi diaconi marţi, 8 decembrie 2009, în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, în catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină”. După un lung itinerar de formare, cei 18 tineri (13 pentru Dieceza de Iaşi, patru pentru Arhidieceza de Bucureşti, unul pentru Dieceza de Chişinău), plini de emoţie, sub privirile atât ale preoţilor cât şi ale credincioşilor, au răspuns afirmativ la chemarea divină, gata fiind să exercite misiunea de slujitori. Evenimentul a fost trăit la intensitatea maximă de către noi, colegii lor, de părinţii şi rudele lor, dar mai ales de înşişi protagoniştii acestui eveniment. Prezentăm în continuare câteva dintre impresiile noilor diaconi.

Pot mărturisi că hirotonirea diaconală reprezintă pentru mine cel mai mare dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să mulţumesc îndeajuns Domnului pentru acest mare dar, însă, acesta nu poate decât să mă impulsioneze spre o totală dăruire faţă de Biserica lui Cristos şi să împlinesc cu spirit de sacrificiu toate îndatoririle şi obligaţiile ce-mi revin din primirea acestui ordin sacru. Ziua sfinţirii mele ca diacon a fost o zi în care bucuria mi-a stăpânit inima, o zi în care a avut loc transformarea mea ontologică şi configurarea mea cu Cristos. A fost o zi plină de har. Binecuvântat să fie Domnul pentru această zi şi pentru toţi aceşti ani de formare intelectuală, umană şi spirituală care au precedat această zi. Îmi doresc, şi voi depune tot efortul, ca slujirea mea ca diacon, apoi, cu ajutorul Domnului, ca preot, să fie caracterizată de dăruire, caritate şi spirit de sacrificiu. Cu aceste gânduri pornesc pe acest nou drum punându-mi toată încrederea în ajutorul Domnului şi în harul său. Diacon Marian Blînda

Chemarea Domnului de a-l sluji în Sfânta Preoţie şi concretizarea acesteia prin primirea primei trepte a acestui sfânt sacrament, ordinul diaconatului, reprezintă pentru mine expresia cea mai înaltă a iubirii divine faţă de mine şi faţă de întreaga Biserică, atât locală cât şi universală.

12

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Sfinţirea întru Diaconat

Sfinţirea întru Diaconat


Emoţii, un cumul de emoţii şi în acelaşi timp un compendiu de amintiri, fie bune, fie rele, mai vii sau mai puţin vii, care încearcă şi mai mult acest moment făcându-l sensibil. Dacă mă uit în urmă văd un drum de piatră care m-a adus aici, zdruncinător şi în acelaşi timp uşor de străbătut căci nu m-a lăsat cufundat în mocirlă. Dar nu mai este timp să mă uit în urmă şi nici motiv; drumul continuă, tot înainte; şi chiar dacă e de piatră şi mă voi zdruncina mai puternic, ştiu sigur că rămânând (statornic) pe acest drum destinaţia finală nu poate fi decât una bună: (cu ajutorul lui Dumnezeu) mântuirea proprie şi a celorlalţi. Diacon Sascău Gabriel

Acestea sunt cuvintele pe care le-am auzit sau le-am pronunţat în cadrul ceremoniei conferirii Diaconatului. După aproape 11 ani de formare umană, spirituală, intelectuală şi pastorală în cadrul seminarului din Bacău, apoi în Institutul din Iaşi şi, în paralel, în parohiile de provenienţă, astăzi, 8 decembrie 2009, am trăit marea bucurie ontologică de a fi hirotoniţi diaconi. A fost un moment care, în ordinea cronologică, a trecut destul de repede, însă, dintr-o perspectivă spirituală, acea clipă, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va mai avea sfârşit niciodată. Este un pas decisiv în viaţa mea întrucât, din acest moment, statutul şi responsabilitatea mea de creştin s-au adâncit prin intrarea în rândul clericilor. Momentul cel mai intens din această ceremonie l-a constituit prosternarea la pământ în faţa altarului, când întreaga adunare liturgică, unită într-un singur glas, a implorat toţi sfinţii să mijlocească pentru noi la Dumnezeu ca să fim la înălţimea misiunii noastre. Aşa cum, în acel timp, Dumnezeu l-a creat pe om din pământ, la fel astăzi, în momentul prosternării, fiind la pământ şi „una cu pământul”, Dumnezeu a făcut din noi fiinţe noi, din punct de vedere spiritual, crainici ai Evangheliei sale. Parafrazând cuvintele PS Aurel Percă rostite în cadrul omiliei, Duhul Sfânt a realizat în noi o „transfuzie” de har (harul noii stări) şi de misiune. Acest eveniment l-am trăit din străfundul fiinţei mele ca un fior interior, în trup şi în suflet. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a acordat darul chemării la sfânta Preoţie, concretizat astăzi în treapta diaconatului (Deo gratias) şi pentru că mi-a dat puterea de a răspunde la acest dar (Promit). Fie ca Duhul Sfânt să mă ajute să fac faţă solicitărilor sale spre binele meu şi al tuturor credincioşilor (Prosit).

Cuvintele îmi sunt prea sărace pentru a putea exprima tot ceea ce am trăit astăzi. Este o zi aşteptată de mult, o zi pentru care m-am pregătit îndelung, o zi în care munca mea de formare este încununată de harul lui Dumnezeu, o zi în care totul este „dar” şi „har”. Însă, în acelaşi timp, este şi o zi care, de acum înainte, mă obligă la mai mult, mă determină să îmbrăţişez cu bucurie slujirea: slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Mulţumesc Domnului pentru că din miliardele de posibilităţi m-a ales pe mine şi m-a consacrat ca slujitor al său şi al poporului său peregrin pe pământ. Diacon Pius-Petru Iancu Ne alăturăm şi noi PS Aurel Percă, al cărui cuvânt de învăţătură s-a încheiat cu îndemnul adresat viitorilor preoţi de a privi în jurul lor cu ochii lui Dumnezeu, fără teamă şi plini de încredere în providenţa divină. Le urăm şi noi să fie „memorial şi semn” al lui Cristos în mijlocul oamenilor între care îşi vor desfăşura misiunea; să devină semne ale manifestării iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, iar această iubire să se concretizeze în slujirea faţă de semenii lor.

Deo gratias! Promit! Prosit! Diacon Cristian Bîrnat

13

Sfinţirea întru Diaconat

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Deo gratias! Promit! Prosit!


A Christmas Carol

Când s-a trezit era foarte întuneric, iar ceasul arăta ora 2, şi a reglat ceasul care arăta acum 12. Nu a mai putut să adoarmă. Când s-a făcut ora 1 a venit primul spirit, care s-a prezentat ca spiritul Crăciunului trecut. Spiritul îl ia pe Scrooge şi îi arată cum a sărbătorit el Crăciunul ca şi copil şi cât de tare se bucura de această sărbătoare. Spiritul îl aduce înapoi în camera lui, iar Scrooge se duce înapoi la culcare. Când se trezeşte iar, ceasul arăta aproape unu. A aşteptat 5 minute, 10 minute, nimic. Când ceasul arăta ora 2, a venit spiritul Crăciunului prezent. Spiritul îl ia pe Scrooge şi îi arată cum sărbătoresc oamenii Crăciunul acum. Îl vede pe nepotul său Fred care sărbătoreşte Crăciunul cu familia şi prietenii. Îl vede şi pe angajatul său Bob Cratchit împreună cu nevasta şi cu cei şase copii. Deşi sunt săraci, sunt fericiţi. Cel mai mic copil al lor, Tiny Tim, e foarte bolnav, dar familia lui nu avea bani, aşa că avea să moară curând. Lui Scrooge i se face milă de el. În drum spre casă spiritul îi arată oamenii săraci de pe stradă.

14

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

A Christmas Carol

N

u ştiu dacă aţi citit cartea lui Charles Dickens, sau măcar dacă aţi văzut filmul (acesta nou), de aceea aş vrea să vă împărtăşesc câte ceva din mesajul cărţii O colindă de Crăciun. Cartea nu este despre o colindă de Crăciun, după cum am deduce uşor după titlu, ci este mai mult o poveste de Crăciun. Acţiunea acesti cărţi îl are ca protagonist pe Ebenezer Scrooge, un bătrân avar şi zgârcit. După ce partenerul său de afaceri Jacob Marley a murit cu şapte ani în urmă în ajunul Crăciunului, Scrooge a rămas singurul deţinător al firmei Scrooge and Marley. În ajunul Crăciunului singurul său nepot, Fred, vine să îi ureze „Crăciun Fericit” şi să-l invite la cină, dar Scrooge consideră Crăciunul o prostie, de aceea refuză. De asemenea vine un domn să îi ceară bani în scopuri caritabile, dar şi pe acesta îl dă afară. Vin şi colindători să cânte la uşa biroului său, dar îi alungă nervos. Angajatul său Bob Cratchit îşi cere liber pentru ziua de Crăciun, dar Scrooge îi impune să vină a doua zi de dimineaţă (adică în ziua de Crăciun) ca să muncească, dacă nu, îl concediază. Deodată a auzit un zgomot mare, şi a apărut fantoma prietenului său Marley. Speriat (evident), Scrooge întreabă fantoma cine este şi ce vrea de la el. Fantoma i se prezintă ca Marley, fostul său partener, şi îi spune că dacă nu se va îndrepta, şi nu va deveni un om mai bun, va muri curând. De aceea îi va trimite la noapte trei spirite. După ce a plecat fantoma, s-a dus direct la culcare la ora 3 şi a adormit imediat.


Spiritul a dispărut, şi vede altul venind ca o ceaţă. Spiritul Crăciunului viitor îi arată lucruri oribile. Piatra de mormânt pe care scrie numele lui. După ce va muri, oamenii nu îşi vor mai aminti de el. Cum nu are prieteni care să se îngrijească de bunurile lui după ce moare, toate îi vor fi luate. Îl vede pe Tiny Tim cum moare, şi se simte foarte îngrozit. Se trezeşte imediat în camera lui, complet schimbat. A mers la fereastră, şi nu era nici ceaţă, nici întuneric. Vede un băieţel afară şi îl întreabă ce zi e. „Crăciunul” îi răspunde băiatul mirat. Bucuros că nu a ratat Crăciunul, Scrooge cumpără un curcan, de două ori mai mare ca Tiny Tim, şi îl trimite familiei lui Bob. S-a îmbrăcat cu ce avea el mai bun şi a ieşit pe străzi, şi saluta bucuros pe toţi cu „Crăciun fericit!”. S-a întâlnit cu cel care îi ceruse bani ziua precedentă şi îi dă mai mulţi decât avea nevoie, iar în schimb îi cere străinului să îl viziteze. A trecut pe la nepotul său Fred, întrebând dacă poate rămâne la cină. Fred a fost mai mult decât bucuros. După aceasta Scrooge s-a grăbit să ajungă la birou la 9 fix, înaintea lui Bob. Bob a ajuns la 9 şi 18 minute scuzându-se că a întârziat. Scrooge i-a vorbit mai întâi pe un ton serios speriindu-l foarte tare pe Bob. Dar pe un ton vesel i-a spus că îi măreşte salariul.

Dar Scrooge a făcut mai mult decât atât, i-a dat lui Bob banii necesari pentru ca Tiny Tim să se facă sănătos.Iar toţi împreună au avut un Crăciun fericit. Scrie Charles Dickens în prefaţa acestei cărţi: „sper ca această poveste cu fantome să vă bântuie în mod plăcut casele”. Eu nu sper să vă bântuie, dar sper să vă schimbe măcar puţin concepţia despre Crăciun. În lumea noastră consumistă timpul Crăciunul (care acum începe în octombrie şi se termină în martie) a devenit doar un prilej de şi mai multe cumpărături. Poate mulţi cumpărăm cadouri de Crăciun pentru cei dragi ai noştri. Cadourile nu reprezintă neapărat un gest de iubire dacă nu ne dăruim şi noi odată cu ele. Să nu ne izolăm, şi nici să nu ne preocupăm doar de munca noastră. Atunci când vom şti să trăim şi pentru ceilalţi, cele materiale nu mai contează. Un gest de iubire reprezintă mai mult decât orice cadou material. Sper să trăiţi un Crăciun adevărat alături de cei dragi, şi să nu uitaţi care e adevărata sărbătoare a Crăciunului, anume naşterea Domnului nostru Isus Cristos (nu Moş Crăciun). Şi dacă aveţi timp în această vacanţă să citiţi cartea lui Dickens, sau măcar să vedeţi filmul. Crăciun Fericit! Ciprian Matei, anul III

15

A Christmas Carol

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Mor ca să...


Decembrie ‘89 – Decembrie 2009: povara libertăţii Altfel spus, omul era redus la hrană şi muncă, sufletul fiind considerat periculos pentru ideologia atee. Şi, totuşi, era mai bine!?! Printre rânduri se citea: trăiţi-vă viaţa! de restul ne ocupăm noi. Azi, împreună cu Tudor Gheorghe, ne întrebăm: unde sunt cei care nu mai sunt? Azi suntem liberi să gândim, să vorbim, să alegem, să credem, să iubim. Avem de toate: bunuri, timp liber, reviste, program TV, internet, tehnologie, dar nu avem ce ne trebuie: o inimă care să bată pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Valorile au rămas aceleaşi, exigenţele sunt mai mari. Familia, şcoala, Biserica sunt mai fragile astăzi decât înainte pentru că oamenii sunt dezorientaţi de curentele întâlnite la orice pas. Nu e o libertate plătită prea scump? De ce, totuşi, ne plângem că nu suntem fericiţi? Ne-am obişnuit prea mult să ne spună alţii ce trebuie să facem, încât nu ştim ce să alegem. Nu ştim cu adevărat ce e bine pentru noi şi luăm de bine tot ce ni se oferă pe „piaţă”. Rănile trecutului nu s-au cicatrizat încă şi stăm nedumeriţi în intersecţie. Zilele acestea mi-a venit întrebarea ce să facem în privinţa celor care ne-au persecutat elitele în perioada „regimului roşu”. Cred că răspunsul cel mai înţelept în privinţa trecutului şi a atitudinii ni-l dă filozoful Petre Ţuţea (condamnat politic la 13 ani de închisoare) într-un interviu luat de Iulia Hossu Login. I.H.L: Credeţi că acest adevăr al închisorilor trebuie scos la iveală? P.Ţ.: Nu, doamnă, nu, pentru cinstea neamului român. I.H.L.: Dar credeţi că schingiuitorii reprezentau poporul român? P.Ţ.: S-au petrecut faptele înăuntrul poporului român şi se reflectă şi asupra strălucirii lui. Dar nu vreau să umilesc, jelindu-mă, poporul român. I.H.L.: Avem atâţia tineri, după revoluţie, într-o mare derută. Ce i-aţi sfătui, domnule profesor? P.Ţ.: Să nu mai schingiuiască semenii lor, pentru că este o ruşine şi o dezonoare. I.H.L.: Credeţi în destinul acestei ţări? P.Ţ.: Cred. De aceea am şi suferit. Acum, dacă mă scoateţi şi mă pune-ţi la zid pentru poporul român, strig: Excelsior!! (Lucia Hossu Login, Memorialul durerii, Humanitas, Bucureşti 2007, 142 ) Aurelian Herciu, anul IV

16

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Decembrie 1989 – Decembrie 2009

M

ărturisesc că nu am stat niciodată la coadă pentru a-mi primi raţia de hrană zilnică. Iar mulţi consideră că aceasta e un motiv întemeiat pentru a nu mă pronunţa despre perioada de dinainte de 89. Da, e adevărat, n-am cunoscut ce înseamnă opresiunea exercitată de comunism, dar am primit mărturia celor care s-au confruntat cu vitregiile acestei perioade: părinţi, bunici, profesori şi biografii. Iar în virtutea acestei imagini, mai mult sau mai puţin parţiale, pe care o am despre istoria recentă vreau să trasez câteva puncte de reflecţie. Discursul meu se axează pe două direcţii: trecut şi prezent, ei şi noi. În acest interval de timp de când ne bucurăm de „libertate” am întâlnit multe persoane care jinduiesc după acele timpuri şi spun că „înainte era mai bine”. Nostalgicii comunismului idealizează trecutul şi sunt sceptici în ce priveşte prezentul. Dar chiar aşa stau lucrurile? Care era motivul ce-i făcea pe oameni fericiţi? Aveam hrană suficientă, nu murea lumea de foame ca astăzi, spun ei. Toţi aveau un loc de muncă şi un salariu mulţumitor. Când erai angajat primeai şi o locuinţă. Familia era păstrătoare şi transmiţătoare de valori. Şcoala îşi făcea datoria cu competenţă iar dascălii aveau autoritate. Valorile erau „sacre” şi respectate de toţi. Părul cărunt era respectat de (juni) toţi, fiind o autoritate indiscutabilă. Nu era atâta violenţă în societate. Tinerii aveau un viitor şi o carieră prin care să se realizeze. Bisericile erau pline şi toţi îşi construiau viaţa pe Dumnezeu, iar în ţară era linişte şi pace. Însă prea puţin se vorbeşte despre minciuna ridicată la rang de sistem, despre turnătoria folosită de Securitate pentru a-i şantaja pe oameni (nu mai aveai încredere nici în cel de lângă tine), despre privarea de cele mai elementare drepturi umane (de exprimarea liberă, de a-ţi mărturisi credinţa, de a fi corect informat, de a te apăra), despre ura cultivată de regim (celălalt era un necunoscut, un posibil turnător şi, ca atare, duşman). Ştim cu toţii că la televizor erau prezentate numai „realizările” conducătorului, că prin ziare era ridicat în slăvi numai „salvatorul” naţiunii, că erau interzise cărţile care promovau altceva decât politica partidului, că erau reduşi la tăcere cei care îşi permiteau luxul să gândească.


Cum sa previi raceala si gripa?

E

4. Consumă multe lichide! Lichidele purifică organismul, ajutând la eliminarea substanţelor toxice şi la hidratarea optimă. De regulă, un adult are nevoie zilnic de 8 pahare cu apă pentru a-şi menţine corpul perfect hidratat. Cum îţi poţi da seama dacă ai consumat suficientă apă? În cazul în care urina este aproape incoloră, eşti bine hidratat. Dacă are o culoare mai gălbuie, atunci trebuie să consumi lichide mai multe.

1. Spală-te pe mâini! De regulă, virusurile sunt răspândite prin contactul direct cu persoana deja afectată. De exemplu, dacă ai gripă, strănuţi în palmă şi apoi pui mâna pe telefon, pe un pahar etc. Gândeştete că următorul care va atinge suprafaţa infectată poate contacta virusul. Germenii pot rezista ore întregi - în unele cazuri, chiar si săptămâni - şi sunt „culeşi” imediat de persoana care intră în contact cu ei. Aşadar, este recomandat să te speli pe mâini des, iar dacă nu ai această posibilitate atunci freacă-ţi palmele timp de un minut sau mai mult. Este un procedeu util pentru a preveni o infecţie. O altă metodă este să foloseşti şervetelele umede sau gelurile antibacteriene.

5. Sauna te poate ajuta! Cercetătorii nu cunosc cu exactitate rolul pe care sauna îl poate juca în prevenirea unei eventuale răceli, însă într-un studiu efectuat în 1999 în Germania s-a arătat că persoanele care s-au dus la saună de cel puţin 2 ori pe săptămână şi-au înjumătăţit riscul de a contacta răceală sau gripă. O teorie ar fi aceea că la saună inhalezi aerul mai cald de 80 de grade Celsius şi aceasta este o temperatură prea ridicată care face imposibilă supravieţuirea virusurilor. 6. Aerul curat are un rol foarte important! Deschide geamul şi aeriseşte încăperea în care stai. Chiar dacă este foarte frig afară, o doză de aer curat îţi va întări organismul şi-l va proteja de viruşi. 7. Consumă alimente care conţin fitochimicale! Substanţele naturale din plante vitaminizează organismul şi îl feresc de boli. Aşa că pune-te pe ronţăit legume şi fructe de toate culorile.

2. Foloseşte o batistă când strănuţi sau tuşeşti! Când strănuţi sau tuşeşti, nu-ţi acoperi gura sau nasul doar cu ajutorul mâinii. Germenii rămân pe mâini şi îi vei transmite foarte uşor mai departe. Este indicat să foloseşti ca metodă de barieră pentru răspândirea virusului o batistă pe care să o arunci imediat. În cazul în care nu ai una la indemână, întoarce capul într-un loc ferit, şi strănută/tuşeşte fără să pui mâna la nas/ gura.

8. Iaurtul te protejează de răceli! Potrivit unor studii efectuate s-a constatat că o ceaşcă de iaurt degresat consumat zilnic poate reduce cu până la 25% riscul de a contacta o răceală. 9. Renunţă la fumat! Cercetările arată că fumătorii înrăiţi răcesc cel mai des şi prezintă o formă severă a bolii. 10. Limitează consumul de alcool! Consumul excesiv de alcool distruge ficatul, principalul filtru natural al organismului, ceea ce înseamnă că germenii vor rămâne mai mult timp în corp. Rezultatul: infecţii mai frecvente şi complicaţii. Pavel Beşleagă, anul V

3. Nu-ţi atinge faţa! Virusurile pătrund în organismul tău prin ochi, nas sau gură. Dacă atingi faţa copilului imediat ce te-ai protejat cu mâna de un strănut/tuse este cea mai bună modalitate de a contacta şi el răceala.

17

Cum sa previi raceala si gripa?

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

xistă câteva sfaturi pe care le poţi urma pentru a te feri de răceală şi gripă. În mare, soluţiile constau în adoptarea unui stil de viaţă sănătos.


Divertisment

spaţii largi de lucru împărţite în birouri cu ajutorul unor pereţi din gipscarton sau sticlă). Deşi a murit luni, nimeni nu a observat asta până sambată dimineaţă, când îngrijitorul l-a întrebat de ce lucrează şi în weekend. Şeful lui Turkelbaum, Elliot Wachiaski, a declarat pentru The New York Times: „George era întotdeauna primul la birou primul dimineaţa şi ultimul care pleca seara, aşa că nimănui nu i-a părut neobişnuit că stă în aceeaşi poziţie şi că nu vorbeşte. Era mereu absorbit de munca sa şi interiorizat”. Un examen medico-legal a relevat că murise deja de cinci zile la data găsirii lui. George citea manuscrisul unei lucrări medicale când şi-a găsit sfârşitul. Poate n-ar fi rău să le mai daţi colegilor de birou câte un ghiont din când în când!

Arca lui Noe

Ciocănitoarea ar trebui să plece!!! •Tot ce trebuie să ştiu despre viaţă am învăţat de la Arca lui Noe Unu: Nu pierde barca. Doi: Aminteşte-ţi  că toţi  suntem în aceeaşi barcă. Trei: Fă-ţi planuri în avans. Nu ploua când  Noe şi-a  construit arca. Patru: Fii pregătit. Când vei avea  600 de ani, e posibil ca cineva să-ţi ceară să faci ceva cu adevărat important. Cinci: Nu  asculta criticile; mergi  înainte cu treaba care trebuie făcută. Şase: Construieşte-ţi  viitorul pe premise înalte. Şapte: De  dragul  siguranţei , călătoreşte  în  pereche. Opt: Viteza  nu  e totdeauna  un avantaj. Şerpii erau pe arcă împreună cu gheparzii. Nouă: Când eşti  stresat, pluteşte pe apă  o perioadă. Zece: Aminteşte-ţi  , Arca  a fost construită de amatori ; Titanicul de profesionişti.

Morala povestirii: Nu vă omorâţi muncind! Oricum nu bagă nimeni de seamă! • Traversând o stradă, un ardelean este izbit de o maşină, dar nu păţeşte nimic. Totuşi, şoferul îi pune câteva monede în mână ca să împace lucrurile. Încântat, ardeleanul i se adresează: - Veniţi des pe aici domnule? • Un ardelean la cel de-al X-lea congres al lui Ceauşescu... Toată lumea strigă Ura!Ura!Ura! numa’ el nu... Vin securişti la el şi îl obligă să strige şi el Ura. Acesta zice:... - Toată lumea strigă ura..., eu ţin emoţiile în suflet. • Badea Gheorghe se plimba pe stradă cu cei doi copii ai lui. Un cunoscut care îl vede, îi spune: - Bade Gheorghe, ce faini copii ai! Şi ce mai seamănă între ei! - D’apăi cum nu, că doară îs gemeni. - Şi câţi ani au? - Băiatul are patru, iar fata, cinci.

•Managerii unei edituri încearcă să afle cum de nimeni nu a observat că unul din angajaţi a stat la birou, mort, timp de 5 zile, înainte să-l intrebe cineva dacă se simte bine. George Turkelbaum, 51 de ani, angajat de 30 de ani la societatea respectivă, a suferit un atac de cord în biroul pe care îl împărţea cu alţi 23 de angajaţi (e vorba despre acele „cubicule” tipic americane,

• Răspunsul la Testul de Inteligenţă al lui Einstein, din numărul trecut este: Germanul. 18

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie

Divertisment

Cimpoeşu Cosmin


19

Drumuri Deschise, nr. 130 - decembrie



Drumuri Deschise Nr. 130