Page 1

Dumitru POPOVICI

Constantin POPESCU

NAVIGAŢIE AERIANĂ

BUCUREŞTI 2008


NAVIGAŢIE AERIANĂ

2

CUVÂNTUL AUTORULUI

Acest manual este destinat celor ce doresc să devină piloţi, dar şi tuturor celor interesaţi să dobândească noţiuni elmentare despre activităţile aeronautice. Prezenta lucrare este o parte din Manualul pilotului şi prezintă de la simplu la complex cunoştinţele teoretice necesare celor interesaţi să obţină brevetul de pilot. În acest sens, partea prezentă respectă cu stricteţe tematica impusă de JAR FCL 1 şi RACR LAPN2, ediţia 2003. Pe această cale autorul mulţumeşte tuturor colegilor care l-au sprijinit efectiv în redactarea prezentei lucrări. Solicit piloţilor care vor studia acest manual să-mi prezinte observaţiile lor în vederea îmbunătăţirii ediţiei următoare, care sper să fie completă. In speranţa că prezentul curs este util, adresez întregului personal aeronavigant un călduros SUCCES.

Avocat, Pilot instructor

Dumitru POPOVICI


NAVIGAŢIE AERIANĂ

CUPRINS

GENERALITATI 7 FORMA PĂMÂNTULUI 7 Globul pamântesc 7 Axe, poli 7 Cercul mare, cercul mic, 8 Convergenţă, linii ortodromice 8 Emisfere, nord/sud, est/vest 8 Paralele de latitudine 9 Meridiane de longitudine 9 Coordonatele geografice 9 Coordonatele utilizate în navigaţia aerienă 9 CARTOGRAFIE 10 Hărţi aeronautice (topografice) 10 Scara hărţii 10 Proiecţiile şi proprietăţile lor 11 Conformitatea 12 Echivalenţa 12 Echidisatanţa 12 Cercul mare şi linii ortodromice 12 Clasificarea proiecţiilor cartografice 13 PROIECŢII 14 Proiecţia conformă sau ortomorfică 14 Proiecţia conică conformă Lambert 14 Proiecţia cilindrică centrală normală 15 Proiecţia Mercator 15 Proiecţia cilindrica transversala GAUSS 15 Proiecţia stereografică polară 16 Măsurarea distanţelor în proiecţia hărţilor 17 DIRECŢII 18 Nordul adevărat 19 Câmpul magnetic al Pământului 19 Nordul magnetic al Pământului, declinaţia magnetică 20 Izogone, linii agone 20 Componentele verticală şi orizontală ale câmpului magnetic 20 Magnetismul avionului 21 Erori datorate virajelor 22 Erori datorate acceleraţiilor 23 Evitarea interferenţelor magnetice la busolă 23 DISTANŢE 24 Unităţi de măsură 24 HĂRŢI UTILIZATE ÎN NAVIGAŢIE 25

3


NAVIGAŢIE AERIANĂ

Latitudinea şi longitudinea 25 Marcarea poziţiilor 27 Orientare şi distanţă 27 Utilizarea raportorului de navigaţie 28 Măsurarea drumurilor şi distanţelor 28 INFORMAŢII PRIVITOARE LA HĂRŢI / CITIREA HĂRŢILOR , ANALIZA HĂRŢILOR 29 Analiza hărţilor 29 Topografie 30 Relief 30 Caracteristici 30 Pregătire 31 Strângerea hărţilor 32 Metode de citire a hărţilor 32 Orientarea după hartă 33 Puncte de verificare 34 Anticiparea punctelor de verificare 34 Simboluri folosite în aviaţie 36 Informaţii aeronautice 37 A.I.P. - AERONAUTICAL INFORMATION PUBLICATION 38 Partea 1 - Generalitãţi (GEN) 38 Partea 2 - En-route (ENR) 38 Partea 3 - Aerodromuri (AD) 39 Conversia unităţilor de măsură 39 PRINCIPIILE NAVIGAŢIEI 40 Capul 41 Drum, adevărat şi magnetic 41 Viteza la sol 42 Viteza vântului 42 Determinarea triunghiului vitezelor 43 Deriva, unghiul de derivă 43 Estime de timp-ETA 46 Navigaţia observată, poziţii, mijloace 46 Modul de executare a orientarii la vedere 47 UTILIZAREA CALCULATORULUI DE NAVIGAŢIE 48 Deriva şi corecţiei de derivă 49 TIMP 50 Relaţia între timpul universal coordonat (standard) (UTC) şi ora locală 51 Definiţia orei răsăritului şi apusului soarelui 51 PLANIFICAREA ZBORULUI 53 Alegerea hărţilor 53 Estimările şi raporturile de stare a vremii la aerodrom şi pe traiect 53 Estimarea situaţiei meteo 54 Trasarea traiectului 54 Considerente privind spaţiul aerian controlat, restricţii, zone periculoase, etc. 55 Folosirea AIP-urilor şi a NOTAM-urilor 57 Codul NOTAM 59

4


NAVIGAŢIE AERIANĂ

5

Proceduri de contactare a ATC în spaţiul aerian controlat 60 Operarea în condiţii meteorologice deosebite şi evitarea fenomenelor meteorologice periculoase pentru zbor 63 Conţinutul unui raport de poziţie 64 Consideraţii privind alimentarea cu combustibil 64 Înălţimea de siguranţă în zborul pe rută 65 Aerodromuri de rezervă 65 Comunicaţii şi frecvenţe radio / navaid 65 Redactarea fişei de navigaţie 67 Redactarea planului de zbor ATC 68 Selecţia punctelor de control şi a markerelor pentru timp şi distanţă 69 Calcularea masei şi a centrajului aeronavei 70 Poziţiile particulare ale centrajului 71 Calcularea masei şi a performanţelor aeronavei 71 NAVIGAŢIA OBSERVATĂ 72 Cap compas, lista abaterilor de la capul compas 72 Determinarea solicitărilor în timpul zborului 73 Proceduri de plecare, completarea fişei de navigaţie, calarea altimetrelor şi stabilirea IAS 73 Menţinerea capului şi a altitudinii 74 Folosirea observaţiilor vizuale 75 Stabilirea poziţiei şi a punctelor de verificare 75 Corectarea capului, controlul drumului şi proceduri ATC 75 Completarea carnetului de zbor şi a fişei de navigaţie a aeronavei 77 RADIOGONIOMETRU DE SOL D/F 78 Utilizare 78 Principii 79 Prezentare şi explicare a modului de funcţionare 79 Zone de lucru 79 Precizie şi erori 80 Factori ce afectează raza de acţiune – precizia 80 RADIOCOMPAS ADF, INCLUZÂND RADIOFARURILE ASOCIATE (NDB) ŞI FOLOSIREA RMI 80 Utilizare 80 Principii 81 Prezentare şi explicare a modului de funcţionare 81 Zone de lucru 82 Precizie şi erori 82 Factori ce afectează raza de acţiune – precizia 83 RADIOCOMPAS OMNIDIRECŢIONAL ŞI ECHIPAMENT DE BORD PENTRU MĂSURAREA DISTANŢEI VOR / DME 83 Utilizare 83 Principii 84 Prezentare şi explicare a modului de funcţionare 84 Zone de lucru 85 Precizie şi erori 85 Factori ce afectează raza de acţiune – precizia 86 SISTEM GLOBAL DE POZIŢIE GPS 86


NAVIGAŢIE AERIANĂ

Utilizare 86 Principii 87 Prezentare şi explicare a modului de funcţionare 88 Zone de lucru 89 Precizie şi erori 90 Factori ce afectează raza de acţiune – precizia 90 RADAR DE SOL 91 Utilizare 91 Principii 91 Prezentare şi explicare a modului de funcţionare 91 Zone de lucru 92 Precizie şi erori 92 Factori ce afectează raza de acţiune – precizia 92 RADAR DE SUPRAVEGHERE SECUNDAR 93 Principii (transpondere) 93 Utilizarea radarului în cotrolul traficului aerian. 93 Prezentare şi interpretare 95 Aplicaţii - Cerinţe privind utilizarea transponerului 95 Moduri şi coduri 95 Norme naţionale prevăzute de RACR –RA, privind utilizarea transponderelor. 97 Bibliografie 100

6


NAVIGAŢIE AERIANĂ

7

NAVIGAŢIE AERIANĂ GENERALITATI Navigaţia aeriană este ştiinţa care se ocupă cu metodele şi practicile cele mai eficiente pentru asigurarea deplasării aeronavelor în spaţiul aerian în deplină siguranţă a zborului. Pentru a se realiza deplasarea este necesară menţinerea aeronavei pe traiectul obligat şi cunoaşterea permanentă a poziţiei acesteia în spaţiu, coordonate, direcţie de zbor, viteză, înălţime şi timp calculat între repere obligate. În funcţie de felul zborului, a distanţei, vitezei, înălţimii, a condiţiilor meteo se foloseşte una (sau mai multe) din metodele: - metoda navigaţiei observate constă în determinarea poziţiei aeronavei comparând reperele de pe sol cu semnele convenţionale de pe hartă; - metoda navigaţiei estimate constă în determinarea poziţiei aeronavei după diferite instrumente de la bord, efectuând unele calcule; - metoda navigaţiei radioelectrice constă în determinarea poziţiei aeronavei folosind mijloacele electronice ale aeronavei şi/sau mijloace externe acesteia (amplasate pe sol sau sateliţi); - metoda navigaţiei astronomice constă în determinarea poziţiei aeronavei după aştrii de pe bolta cerească cu ajutorul unor instrumente optice (de la bordul aeronavei); - metoda navigaţiei inerţiale constă în determinarea poziţiei aeronavei (şi a tuturor celorlalte elemente de zbor) plecând de la principiul determinării acceleraţiei ce ia naştere pe cele 3 axe ale aeronavei; - metoda navigaţiei izobarice constă în determinarea poziţiei aeronavei plecând de la diferenţa indicaţiilor de înălţime citite la altimetrul barometric şi radioelectric.

FORMA PĂMÂNTULUI Globul pământesc are o formă complexă determinată de existenţa munţilor şi văilor. Această formă se numeşte geoid şi se apropie de aceea a unui elipsoid obţinut prin rotirea unei elipse în jurul axei mici. Dimensiunile pământului sunt următoarele: - semiaxa mare = 6378,245 km - semiaxa mică = 6356,86 km - turtirea = (a-b)/b = 1/299 - volumul = 1082841315400 km3 - suprafaţa = 510100800 Km2 din care 29,4 % il reprezintă uscatul. Globul pamântesc este un corp ceresc de formă elipsoidală în rotaţie. Turtirea globului este mică, de aceea în calculele de navigaţie globul se consideră sferic (unde nu se cere o foarte mare precizie). Axe, poli Axa în jurul căreia se roteşte (o rotaţie la 24 de ore) se numeste axa de rotaţie sau axa terestră.Aceasta intersectează planeta în 2 puncte – polii tereştrii sau polii geografici (nord – sud).


NAVIGAŢIE AERIANĂ

8

Locul din care mişcarea pământului apare inversă acelor de ceasornic se numeşte Polul nord. Opus lui este Polul sud. Cercul mare, cercul mic, Intersecţia suprafeţei pământului cu un plan perpendicular pe axa terestră şi care trece prin centrul pământului este un cerc mare. Circumferinţa acestui cerc mare se numeşte ecuator. Orice fel de cerc obţinut prin intersecţia pământului cu un plan ce nu trece prin centrul acestuia se numeşte Cerc mic. Cercul mare care se obţine prin intersecţia unui plan care conţine şi axa terestră se numeşte Cerc meridian. Semicercul mare ce trece prin punctul sau localitatea intersectată se numeşte meridian geografic iar semicercul mare opus acestuia se numeşte antimeridian. a origine a unor masurători în navigaţia aeriană se foloseşte Meridianul "0" (Meridianul Greenwich). - cercurile mici de pe suprafaţa terestră paralele cu ecuatorul poartă denumirea de cercuri paralele sau Paralele. Convergenţă, linii ortodromice Meridianele sunt numerotate începând de la primul (Greenwich) spre est de la 0o la 180o şi spre vest de la 0o la -180o. Paralelele sunt notate în raport cu ecuatorul de la 0o la 90o N şi de la 0o la 90o S. În felul acesta orice punct de pe suprafaţa pământului poate fi determinat ca fiind intersecţia unei paralele cu un meridian. Emisfere, nord/sud, est/vest Ecuatorul împarte pământul în 2 emisfere: una nordică numită şi boreală şi o alta sudică numită australă.

PARA LELA CE R C M AR E ECU ATOR

N A ID IR E M IT N A

N A ID IR E M

Puncte şi linii pe glob


NAVIGAŢIE AERIANĂ

9

Paralele de latitudine Planurile paralele cu Ecuatorul determină pe suprafaţa globului cercuri mai mici numite – paralele terestre. Meridiane de longitudine Dacă secţionăm globul cu un plan în lungul axei teretre se determină un cerc numit meridian. Unul dintre meridiane este considerat meridian origine sau meridian de valoare zero. Acesta este meridianul Greenwich Coordonatele geografice reprezintă o metodă de determinare a poziţiei aeronavei faţă de suprafaţa terestră sau a unui reper de pe sol, necesar navigaţiei aeriene. Originea masurătorilor este planul meridianului Greenwich şi planul ecuatorului.

ALELA

tr

P AR

t ec ai

ECU ATOR

Coordonate geografice

Coordonate polare

Coordonatele geografice se exprimă în grade, minute şi secunde sexagesimale de Latitudine şi Longitudine. Longitudinea unui punct oarecare pe suprafaţa terestră este unghiul format între planul meridianului prim (Greenwich) şi planul meridianului ce trece prin punctul considerat, numit şi meridianul locului. Latitudinea unui punct oarecare pe suprafaţa terestră este unghiul format între planul ecuatorului şi verticala punctului considerat, adică direcţia acestuia spre centrul pământului. Coordonatele geografice ale unui punct oarecare sunt: 47o20'00" N 27o37'00" E Coordonatele utilizate în navigaţia aerienă sunt: • coordonate polare ; • coordonate rectangulare; a. Coordonatele polare determină poziţia aeronavei sau a unui reper pe suprafaţa terestră prin azimut şi distanţa faţă de un punct de referinţă numit arbitrar pol. (vezi fig. N.2.4.) Prin azimut (Az) se înteţege unghiul dintre direcţia nord şi direcţia către un punct considerat. Coordonatele polare se utilizează în tehnica operaţională radar şi în sistemele de navigaţie:


NAVIGAŢIE AERIANĂ

10

VOR/DMR, VOR/TAC şi TACAN. Azimutul, care în navigaţia aeriană poate fi un relevment, se exprimă în grade sexagesimale, iar distanţa de la punctul de referinţa la pol, în km sau mile marine. Relevmentul se defineşte ca fiind unghiul (măsurat în sens orar şi în grade sexagesimale) format între direcţia Nord magnetic şi direcţia ortodromică aeronavă/staţie sau staţie/aeronavă. b. Coordonatele rectangulare determină poziţia unei aeronave pe suprafaţa terestră exprimată în distanţe liniare, (măsurate în km sau mile marine), pe 2 axe de coordonate perpendiculare între ele, X şi Y. Punctul de intersecţie al celor două axe reprezintă originea măsuratorilor şi de regulă se amplasează în punctul iniţial al traiectului. Calculatorul de navigaţie al avioanelor IL62 şi TU-154 foloseşte sistemul de coordonate rectangulare (vezi fig. N.2.5.).

CARTOGRAFIE Hărţi aeronautice (topografice) Harta este o reprezentare (transpunere) convenţională pe un plan de dimensiuni reduse a suprafeţei elipsoidului terestru, sau a unei părţi a acesteia folosind un sistem de proiecţie cartografică. La o hartă trebuiesc luate în considerare următoarele caracteristici: a. scara hărţii; b. proiecţia cartografică; c. nivelmentul; d. planimetria; e. hidrografia; f. semne convenţionale şi alte date generale. Scara hărţii Scara hărţii reprezintă raprtul dintre distanţa "s" măsurată pe hartă şi distanţa reală "S" măsurată pe teren, folosind aceeaşi unitate de măsură. Ea se exprimă printr-un raport s/S = 1/n sau 1:n; unde n arată de câte ori distanţa s de pe hartă se cuprinde în distanţa reală S de pe teren. Scara hărţii este elementul principal intrucât reprezintă raportul dintre distanţa orizontală "d" măsurată pe harta şi distanţa corespunzătoare "D" măsurată pe teren, folosind aceeaşi unitate de măsură. Scara hărţii se exprimă printr-un raport cu numărătorul egal cu unitatea iar numitorul, de regulă, un număr întreg "n" numit numitorul Scării şi care arată de câte ori distanţa de pe hartă "d" se cuprinde în distanţa corespunzătoare de pe teren "D" Scara hărţii poate fi: - scară numerică, 1:500.000 sau 1/ 500.000; Numărătorul se exprimă prin cifra 1, iar numitorul arată de câte ori este mai mică harta faţă de suprafaţa de teren pe care o reprezintă; - scara grafică. Acest mod de exprimare al scării hărţii este o reprezentare grafică a scării numerice. - scara naturală este scara în care se arată direct valoarea de transformare a măsurătorilor de pe hartă (ex: 10 cm = 5 Km. sau 10 cm = 10 Km.). De regulă hărţile au o scară grafică şi o scară numerică. proiecţia cartografică este elementul care permite cunoaşterea caracteristicilor principale ale hărţii respective. nivelmentul reprezintă totalitatea formelor de relief. Reprezentarea nivelmentului pe hartă se realizează prin curbe de nivel, tente hipsometrice, tente umbrite şi cote.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

11

planimetria reprezintă totalitatea construcţiilor de pe teren: poduri, terenuri, oraşe, căi ferate, drumuri etc. hidrografia infăţişează cursurile de apă de pe terenul reprezentat; formele convenţionale sunt simboluri folosite pentru ca harta să reprezinte cât mai sugestiv elementele de pe teren: localităţi, căi ferate, poduri, etc..

Fig. N.5.16. Scara hărţii

Proiecţiile şi proprietăţile lor Proiecţiile cartografice reprezintă nişte procedee matematice de transpunere a suprafeţei terestre, fie pe o suprafaţă plană, fie pe o suprafaţă desfăşurabilă (care poate fi suprafaţa unui cilindru sau a unui con), în vederea obţinerii hărţilor. Caracteristicile unei proiecţii cartografice sunt: - să indice corect unghiurile (să fie conforme); - să păstreze proporţionalitatea distanţelor (să fie echidistante); - să prezinte forma adevarată a terenului (să fie echivalente). - ortodroma şi loxodroma, principalele linii de poziţie să apară ca linii drepte. - meridianele şi paralelele să fie linii drepte. Deoarece nici o proiecţie cartografică nu poate îndeplini aceste condiţii simultan, se caută să se respecte condiţia principală pentru navigaţia aeriană şi anume să se respecte unghiurile. Elementele unei proiecţii sunt: - centrul de vedere, adică punctul din care se execută proiecţia; - razele de proiecţie, adică razele imaginare care pleacă din centrul de vedere, străbat suprafaţa de proiectat (a pământului) şi se proiectează pe suprafaţa de proiecţie; - suprafaţa de proiecţie, adică planul pe care razele de proiecţie proiectează (dau imaginea) suprafaţa pământului.

Elementele proiecţiilor cartografice


NAVIGAŢIE AERIANĂ

12

Conformitatea este condiţia impusă unei proiecţii de a păstra egalitatea unghiurilor de pe suprafaţa pământului. Ca urmare a acestui fapt orice figură cât de mică de pe hartă este asemănătoare cu aceeaşi figură de pe teren. Echivalenţa este condiţia impusă unei proiecţii prin care se păstrează proporţionalitatea suprafeţelor din teren faţă de suprafeţele de pe hartă . Cu alte cuvinte, raportul dintre ariile de pe propiecţie şi ariile corespunzătoare de pe suprafaţa reprezentată este o mărime constantă. Echidistanţa este condiţia impusă unei proiecţii prin care lungimile de pe o anumită direcţie de pe hartă se reprezintă fără deformări şi sunt reduse la numite proporţii. Cercul mare şi linii ortodromice Loxodroma este linia de poziţie care intersectează meridianele sub acelaşi unghi. Loxodroma este linia care trece prin punctul de plecare PIT şi punctul de sosire PFT al drumului aerian şi taie toate meridianele sub un unghi constant. Din punct de vedere geometric, loxodroma, prelungită dincolo de capetele drumului apare ca o spirală care se apropie tot mai mult de poli dar fără să-i atingă. De la această regulă fac excepţie paralelele, meridianele şi ecuatorul. Navigaţia aeriană care foloseşte compasul de la bord se efectuează pe loxodromă. Navigaţia este uşoară şi convenabilă pe distanţe scurte (sub 1000 Km), deoarece până la această distanţă erorile în lungime sunt mici. Ortodroma este arcul mic din cercul mare care trece prin punctul de plecare Punctul Initial al Traiectului (PIT) şi cel de sosire Punctul Final al Traiectului (PFT) al unui traiect de pe suprafaţa pământului. Ortodroma reprezintă cel mai scurt drum aerian în spaţiu între 2 puncte. Ortodroma se foloseşte de obicei la zboruri pe distanţe mari (peste 1000 km), în cadrul navigaţiei radioelectrice (unde pe sol sunt amplasate mijloace radioelectrice dispuse pe ortodromă). Astfel în cadrul unui zbor între Roma şi New York, dacă se merge pe loxodromă, vom trece prin: Ankara, Krasnovodsk, Pekin şi măsoară peste 12.300 km, în timp ce zburând pe ortodromă vom trece prin: Leipzig, Leningrad, Long Eniseisk, Blagowescensk şi măsoară aproximativ 10.500 km.

A OM R OD LOX Ecu ator

Loxodroma

MA RO D O


NAVIGAŢIE AERIANĂ

Ortodroma Clasificarea proiecţiilor cartografice Proiecţiile cartografice se clasifică după 3 criterii : a. după felul deformărilor; b. după suprafaţa de proiecţie; c. după poziţia punctului de vedere; a. după felul deformărilor: - proiecţii conforme, care păstrează egalitatea unghiurilor de pe suprafaţa pământului; - proiecţii echidistante, care păstrează o corectă proporţionalitate a distanţelor; - proiecţii echivalente, care păstrează proporţionalitatea şi forma suprafeţelor. b. după suprafaţa de proiecţie: - după forma suprafeţei: cilindrică; conică şi policonică; azimutală. - după dispunerea faţă de suprafaţa pământului: tangente; secante. - după poziţie: normale (în prelungirea axei pământului); transversale (perpendiculare pe axa pământului); oblice (în altă poziţie faţă de pământ). c. după amplasarea punctului de vedere: - centrale, când punctul de vedere este amplasat în centrul pământului; - stereografice, când punctul de vedere este amplasat undeva în spaţiu; - ortografice, când punctul de vedere este amplasat la infinit.

13


NAVIGAŢIE AERIANĂ

14

PROIECŢII

Proiecţia conformă sau ortomorfică sunt proiecţiile în care se păstrează egalitatea unghiurilor de pe suprafaţa pământului. Ca urmare a acestui fapt orice figură cât de mică de pe hartă este asemănătoare cu aceeaşi figură de pe teren. În aviaţie hărţile conforme au o largă întrebuinţare deoarece este foarte importantă măsurarea precisă a diferitelor direcţii. Proiecţia conică normală se obţine prin proiectarea elipsoidului terestru pe un con tangent având înălţimea în prelungirea axei terestre. Faţă de proiecţia tangentă, proiecţia conică secantă (proiecţia conică conformă Lambert), are o zonă mai mare în care deformările sunt mici. Această proiecţie este larg utilizată la întocmirea hărţilor de navigaţie (ex: harta de navigaţie a lumii). Aceste hărţi păstrează o singură scară când paralele standard (paralelele secante) sunt distanţate până la 10o -15o latitudine.

Proiecţia conică normală Proiecţia conică conformă Lambert are următoarele caracteristici: scara - este conformă; - este echidistantă; - este echivalentă; paralele standard - meridianele apar ca linii drepte convergente, iar paralelele, arcuri de cerc concentrice; - ortodroma şi loxodroma nu sunt linii drepte.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

15

Proiecţia conică conformă Lambert Proiecţia cilindrică centrală normală Este o proiecţie centrală având ca suprafaţă de proiecţie un cilindru circumscris de-a lungul ecuatorului. Prin desfăşurarea cilindrului se obţine proiecţia cilindrică centrală normală. Proiecţia are următoarele caracteristici: - meridianele sunt linii drepte paralele şi echidistante; - paralelele sunt de asemenea linii paralele însă distanţa dintre ele creşte cu cât ne apropiem de poli; - peste 72o latitudine, proiecţia nu se mai poate utiliza. Proiecţia Mercator Este o proiecţie cilindrică normală centrală, modificată în sensul că deformarea distanţelor de-a lungul meridianelor să fie făcută în aceeaşi măsură în care acestea sunt deformate de-a lungul paralelelor. În felul acesta scara creşte în lungul meridianelor de la ecuator spre poli. Caracteristicile proiecţiei Mercator sunt: - meridianele sunt linii drepte paralele şi egal distanţate între ele; - paralelele sunt linii drepte paralele dar neegal distanţate; - este conformă; - nu este echidistantă (scara creşte spre poli); - nu este echivalentă (2 suprafeţe egale pe teren vor arăta diferit pe hartă; astfel, cea de la latitudinea de 60o va fi de 2 ori mai mare faţă de cea de la ecuator); - loxodroma este o linie dreaptă; - ortodroma nu este o linie dreaptă. Proiecţia cilindrica transversala GAUSS În cazul acestei proiecţii, cilindrul are axa perpendiculară pe axa pământului, suprafaţa fiind tangentă la poli de-a lungul unui meridian.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

Fig. N.4.12. Proiecţia cilindrică

16

Fig. N.4.13. Proiecţia Mercator

Proiecţia cilindrică transversală Gauss Proiecţia are următoarele caracteristici: - meridianul axial se proiectează sub forma unei linii drepte perpendiculare pe ecuator fără nici o deformare în ce priveşte lungimea sa; - restul meridianelor se proiectează sub forma unor linii curbe, convergente la poli; - ecuatorul apare ca o linie dreaptă; - paralelele sunt arcuri de cerc dispuse simetric în raport cu ecuatorul; - proiecţia este conformă echidistantă şi echivalentă; - ortodroma şi loxodroma nu sunt linii drepte. Proiecţia stereografică polară Datorită faptului că proiecţiile cilindrice şi conice se folosesc până la aprox. 60o -70o latitudine, pentru reprezentarea pământului la latitudini mai mari pe hărţile de navigaţie se foloseşte proiecţia stereografică polară. În cadrul acestei proiecţii centrul de vedere se află la unul din poli iar suprafaţa tangentă la celalalt pol. Proiecţia are următorele caracteristici: - meridianele apar ca linii drepte convergente la poli; - paralelele apar ca cercuri concentrice cu centrul la pol, însă distanţa dintre ele se măreşte pe măsură ce ne depărtăm de pol; - ortodroma se apropie foarte mult de o linie dreaptă; - loxodroma este o linie curbă; - proiecţia nu este echivalentă.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

17

Proiecţia polară

Măsurarea distanţelor în proiecţia hărţilor Calculul distanţelor pe diferitele hărţi impune în principal cunoşterea proiecţiilor în care sunt întocmite hărţile pentru a şti valoarea deformărilor pe care le reprezintă şi pentru a folosi metoda adecvată. De obicei, scara hărţii indică posibilitatea calculării directe a distanţelor prin măsurarea pe hartă şi transformarea valorii obţinute, în raport de unitatea de măsură aleasă. De exemplu, pentru o distanţă AB de 32 cm măsurată pe o hartă la scara 1: 2.000.000, se va determina valoarea reală a distanţei din produsul valorii citite pe hartă cu valoarea scării hărţii. Deci pentru harta 1 : 2.000.000, 1 cm = 20 km. Distanţa reală = 32 cm x 20 km = 640 km. Atât scara numerică a hărţii cât şi scara grafică, pentru care de regulă se folosşte compasul cu ghiare (distanţierul), îndeplinesc acelaşi rol în determinarea distanţelor. Proiecţiile conice conforme, policonice, etc, satisfac dezideratul unei măsurări şi determinări simple a distanţelor. Pentru citirea rapidă a distanţelor se foloseşte scararul, care este o riglă gradată corespunzator scărilor posibile ale hărţilor; citirea distanţelor se face direct, fără vreo operaţie aritmetică determinată de scara hărţii pentru a transforma centimetrii şi milimetrii în distanţe reale. Proiecţia Mercator, din cauza deformărilor pe care le prezintă în raport de latitudine, impune o metoda specifica de determinare a distanţelor reale, atunci când nu este notată scara hărţii Mercator la latitudinea medie a planilei respective. Având traiectul trasat pe o hartă în această proiecţie, se ia în distantier valoarea de 60' de pe meridianul cu gradaţia situat aproximativ la centrul traiectului apoi, punându-se o ghiară a distanţierului în unul din capetele traiectului, se mută succesiv În cazul hărţilor executate în proiecţie conică, meridianele nu realizează un paralelism ci sunt convergente, ceea ce face ca măsurarea drumului adevărat să fie diferită de-a lungul traiectului.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

18

DIRECŢII Direcţia indică poziţia sau orientarea unui punct în spaţiu în raport cu un alt punct, fără a ţine seama de distanţa între ele. Determinarea ei se poate face în plan orizontal sau în plan vertical. În toate metodele de navigaţie aeriană, cunoaşterea direcţiei in plan orizontal - şi anume a aceleia de zbor a reprezentat elementul cel mai important. Intersecţia meridianului care trece prin verticala locului şi polii pământului (planul meridianului locului) cu planul orizontului geometric, se numeşte linia nord-sud. O dreaptă perpendiculară pe linia nord-sud se numeşte linia est-vest. Punctele de intersecţie ale acestor linii cu orizontul se numesc puncte cardinale şi reprezintă cel mai vechi sistem pentru indicarea direcţiei. Sistemul de bază pentru indicarea direcţiei, utilizat de foarte multă vreme, este cel aratat in fig. Direcţiile principale sunt: nordul (N), estul (E) sudul (S) şi vestul (W), care se numesc puncte cardinale. Punctele nord şi sud sunt cuprinse în meridian iar estul şi vestul sunt orientate perpendicular pe direcţia nord sud. Direcţiile mediane între puncte1e cardinale se numesc intercardinale şi sunt denumite: nord-est (NE), sud-est (SE) 'sud-vest (SW) şi nordvest (NW). Direcţiile mediane între punctele cardinale şi intercardinale alăturate sunt denumite: nordnord-est (NNE), est-nord-est (ENE), est sud-est (ESE), sud-sud-est (SSE), sud-sud-vest (SSW), vest-sud-vest (WSW), vest-nord-vest (WNW) şi nord-nord-vest (NNW). Manunchiul farmat din cele 16 directii formeaza o roza denumita roza vinturilor. In calculele de navigaţie aeriană, exprimarea direcţiilor se face însă într-un sistem mult mai precis, anume acela numeric, al gradelor sexagesimale. Orizontul-este impărţit în 360 de grade, cu originea în punctul nord, care corespunde meridianului, iar determinările se fac în sensul acelor de ceasornic. Meridianul locului intersectează orizontul la 0 grade şi 180 grade. Direcţia est corespunde cu 90 grade iar vest cu 270 grade

Direcţii Gradul sexagesimal se noteaza cu (0) şi are ca submultipli : minutul (') şi secunda ("). In sistemul numeric, direcţiile sunt exprimate în grupe de trei cifre. Astfel, 4° se va scrie 004°.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

19

Pentru indicarea direcţiilor aproximative, se utilizează sistemul de grupe de două cifre. In felul acesta, orizontul este împărtit în 36 direcţii, adică din 10° în 10°. Valorile intermediare se rotunjesc la zecile cele mai apropiate. Pentru valori ale direcţiei sub 10°, prima cifră va fi 0. Astfel, direcţia 004° se indică prin 00, directia 008° prin 01, direcţia 072° prin 07, directia 288° prin 29 ş.a.m.d. . Sistemul acesta este recomandat de către OACI pentru indicarea orientării pistelor de decolare şi aterizare şi apar în mod curent pe hărţile de aterizare, hărţile de aerodrom şi hărţtile de obstacole tip A. Determinarea unei direcţii în plan orizontal se face prin unghiul de azimut care are ca origine linia nord-sud a meridianului. Azimutul este unghiul măsurat în plan orizontal, determinat de planul meridianului punctului de origine şi planul ce trece prin verticala punctului de origine şi cuprinde direcţia ce uneşte punctul de origine de punctul determinat. Relevment, când se referă la direcţia în care se determină un reper, adică unghiul format între direcţia avionului şi un reper, de regulă avionul (când este determinat la sol) sau mijlocul de radionaviaţie (când este determinat la bordul avionului). . Câteodată, direcţia origine luată pentru măsurarea relevmentului este prelungirea axului longitudinal al avionului. In acest caz, unghiul măsurat de la axul longitudinal al avionului, partea dinainte, în sensul acelor de ceasornic, spre un reper, se numeşte gisment. Relevmentul cbţinut prin mijloace radio se numeşte relevment radio şi dacă este obţinut vizual, se numeşte relevment optic. Nordul adevărat Polul nord este polul din care, privind mişcarea pământului aceasta apare în sensul invers al mişcării acelor de ceasornic. Acesta este polul cel mai apropiat regiunilor noastre şi se mai numeşte boreal, arctic sau seprentrional. Polul sud este polul diamtetral opus polului nord şi se mai numeşte şi austral, antarctic sau meridional. Câmpul magnetic al Pământului Magnetismul terestru reprezintă un ansamblu de fenomene magnetice datorate constitutiei neomogene a planetei noastre (nucleul pământului este constituit din fier şi nichel care datorită temperaturilor şi presiunilor mari precum şi datorită rotaţiei, generează fenomenul de inducţie magnetică). Magnetismul terestru suportă şi influenţe extraterestre. Pământul se consideră că acţionează ca un magnet de dimensiuni enorme având caracteristicile şi proprietăţile unei bare magnetice. Câmpul magnetic, forma de manifestare a magnetismului terestru, se caracterizează prin liniile de forţă magnetică Punerea în evidenţă a câmpului magnetic terestru se realizează cu ajutorul unui ac magnetic suspendat, liber a se roti în plan orizontal. Acul se va orienta întotdeauna de-a lungul liniilor de forţă magnetică care acţionează asupra lui. Direcţia de orientare a acului magnetic se consideră a fi direcţia meridianului magnetic.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

20

Nordul magnetic al Pământului, declinaţia magnetică Polul nord magnetic şi polul nord geografic nu coincid. Diferenţa unghiulară între direcţia nordului geografic şi direcţia nordului magnetic (dintre meridianul adevărat şi magnetic al locului) se numeşte declinaţie magnetică şi se notează cu ∆m. Declinaţia magnetică poate fi estică (pozitivă) sau vestică (negativă), în funcţie de amplasarea meridianului magnetic faţă de cel geografic. Izogone, linii agone Dacă se unesc toate punctele de pe suprafaţa pământului cu aceeaşi declinaţie magnetică, se obţin niste curbe, numite izogone. Datorită faptului că nordul magnetic nu coincide, ci se deplasează în jurul polului nord geografic, executând o rotaţie de 360o în timp de peste 800 de ani, declinaţia magnetică este variabilă. Din aceste motive pe hărţi sunt trecute în dreptul liniilor izogone data când au fost trasate, cât şi variaţia anuală a acestora. În ţara noastră variaţia declinaţiei magnetice este de 5,1' E pe an. Pentru a afla declinaţia magnetică din prezent, se va înmulţi diferenţa de ani (de la data editării hărţii şi până la data calculului) cu variaţia declinaţiei (5,1' x nr. de ani) şi se va aduna la declinaţia trasată pe hartă. Componentele verticală şi orizontală ale câmpului magnetic Pe hărţi se trasează şi liniile care au aceeaşi înclinaţie magnetică şi care se numesc izocline. Unghiul de înclinaţie magnetică este 0o la ecuator şi 90o la poli. Liniile care au declinaţia 0o se numesc linii agone. Datorită faptului că structura geologică a pământului este foarte diferită din punct de vedere magnetic, de la loc la loc, vom întâlni pe hărţile de navigaţie aeriană, în afara liniilor de egală declinaţie şi linii (zone) unde valoarea câmpului magnetic este foarte puternică şi cu izogonele deformate. Aceste zone de anomalii magnetice se pot întinde de la câteva zeci de metri la câteva sute de Km. O astfel de zonă, unde intensitatea câmpului magnetic este aproape similară cu regiunea polilor, este regiunea Kursk din Rusia (zona cu bogate zăcăminte de fier). În afara acestor anomalii, câmpul magnetic terestru este supus şi unor perturbaţii cu un caracter aleator. Aceste perturbaţii se numesc furtuni magnetice şi au loc în general în zona polilor, dar se mai produc şi pe întreg globul. Cauzele acestor furtuni magnetice sunt legate de apariţia petelor solare, care au o periodicitate de 11 ani. Petele solare sunt zone de emisie a particulelor ionizate care au propriul lor câmp magnetic şi care interferă cu cel terestru. Durata acestor furtuni este de câteva ore; în schimb sunt foarte puternice, înregistrându-se furtuni în cadrul cărora declinaţia s-a modificat cu 52o. În timpul acestor furtuni acul magnetic este foarte instabil.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

Magnetismul terestru

21

Declinaţia magnetică

Magnetismul avionului Influenţele magnetice ale structurii aeronavei Câmpul magnetic al avionului. Aparitia câmpului magnetic al avionului, care abate acul compasului de la meridianul magnetic se datorează proprietăţilor magnetice ale pieselor de oţel ale avionului, aparatelor de radio, dispozitivelor electrice şi cablurilor de legatură. Drept rezultat al acţiunii componentei orizontale a câmpului magnetic al pământului, H, şi a forţei câmpului magnetic al avionului, F, asupra acului magnetic al compasului aceasta se stabileşte pe rezultanta acestor forte, R, care poate să nu fie orientată în direcţia meridianului magnetic.

Deviatia compas Deviaţia magnetică Deviaţia compas (…..c) este unghiul format între direcţia nordului magnetic (Nm) şi direcţia nordului compas (Nc), cauzat de existenţa maselor magnetice de la bordul avionului. Deviaţia poate avea valori până la 15-20°. Când nordul compas este în dreapta nordului magnetic, deviaţia are semn pozitiv, iar invers, semn negativ. Nordul compas (Nc) este direcţia indicată de un compas magnetic montat la bordul avionului. In teoria deviaţiei, masele magnetice care provoacă deviaţia se obişnuieşte să se impartă obişnuit, după proprietăţile lor magnetice, în oţel şi fier moale.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

22

Fierul moale nu are proprietatea de a păstra însuşirile magnetice. De aceea, introdus în câmpul magnetismului terestru acesta capătă o stare magnetică instantanee, care depinde de forma fierului moale şi de orientarea avionului. Să presupunem că în apropierea acului magnetic este aşezată bara de fier moale. Sub influenţa câmpului magnetic terestru, această bară se va magnetiza şi va acţiona asupra acului cu forta F, care va devia acul cu unghiul ….~c. Să rotim acum bara cu 180°. Fierul moale se va magnetiza rapid în câmpul magnetic terestru şi polii vor rămâne în aceeaşi poziţie în care se găseau anterior. Deviaţia va rămâne de asemenea neschimbată atât ca semn, cât şi ca mărime. In teoria deviaţiei au fost adoptate următoarele principii cu privire la magnetizarea fierului moale în câmpul magnetic terestru. 1. Magnetizarea fierului moale este proporţională cu intensitatea magnetismului terestru, care variază în funcţie de schimbarea latitudinii magnetice. 2. Direcţia axului magnetic al unei mase de fier moale magnetizate poate să nu coincidă cu direcţia liniilor de forţă magnetice ale câmpului magnetic terestru (cu meridianul magnetic). 3. Masele magnetice ale fierului moale, în cazul virajului avionului cu 360°, menţin direcţia axului magnetic constatată faţă de câmpul magnetic terestru (faţă de meridianul magnetic). 4. Inducţia magnetică, ~, în barele de fier moale depinde de cosinusul unghiului cuprins între direcţia meridianului magnetic şi axul geometric al barei: inducţia magnetică are valoarea maximă H atunci când bara este aşezată de-a lungul meridianului şi devine egală cu zero, la aşezarea barei perpendiculare pe meridian (bara nu se magnetizează). Masele de fier moale fiind dispuse pe avion sub forma de cerc pot să influenţeze asupra acului magnetic al compasului, astfel încât acesta să se stabilească sub un unghi oarecare faţă de meridianul magnetic. Forţa F cu care masele magnetice acţionează asupra acului compasului va provoca devierea compasului. In cazul virajului avionului de 360°, direcţia şi marimea forţei F nu se modifică, deoarece axul magnetic al maselor de fier moale îşi va menţine unghiul constant faţă de meridianul magnetic.

Erori datorate virajelor Busolei magnetice îi este specifică aşa-numita eroare de viraj (eroarea nordică de viraj). Această denumire se explica prin faptul că eroarea de viraj se manifestă mai pronuntat în cazul zborului în direcţia nord, cu virajul avionului spre est sau spre vest. Esenţa erorii în viraj consta în faptul că, în caz de înclinare a planului de rotaţie a rozei în raport cu planul orizontal, componenta verticală a magnetismului pământesc dă la rându-i o componentă care acţionează în planul de rotaţie a rozei şi care o indeparteaza fata de directia nord. Se ştie că, în timpul virajului avionului, un pendul care se găseşte pe avion se aşează pe direcţia rezultantei fortei centrifuge şi a forţei de gravitaţie (verticala aparentă). Roza busolei care reprezintă un pendul, se înclină în timpul virajului avionului în raport cu orizontala, în aceeaşi parte ca şi avionul. In cazul unui viraj corect, unghiul de înclinare a rozei faţă de orizontală este egal, cu unghiulde înclinare în viraj al avionului.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

23

Erori datorate acceleraţiilor Dacă la punctul anterior am analizat forţele care acţionează asupra rozei busolei în timpul virajului, arătăm că acceleraţii apar şi acţionează asupra rozei şi în timpul schimbării poziţiei aeronavei în plan longitudinal. Trebuie remarcat ca in afara de acceleraţiile transversale (în timpul virajului) se produc şi acceleraţiile în sens longitudinal, atunci când împingem sau tragem de manşă sau când avionul se înfundă. Aceste acceleraţii produc şi ele devieri ale rozei magnetice, care se resimt mai tare în direcţia est şi vest decât pe direcţiile nord şi sud. Efectele acceleraţiei longitudinale (de înclinare) 'sunt: - avionul coboară pe capul compas 90°. Roza magnetică se va apleca înainte, polul ei nord deplasându-se de asemenea spre înainte. Acţiunea suplimentara a componentei verticale a forţei magnetismului pământesc va face ca la începutul picajului să defileze, prin faţa liniei de credinţă a busolei, cifrele 80°, 70°, 60°. Dacă avionul urcă, polul nord al rozei magnetice se va roti către înapoi, iar prin faţa liniei de credinţă vor trece cifrele 100°, 110°, 120°; - avionul zboară pe capul compas 270°, comportarea busolei va fi invers decât pe capul 90°; - daca avionul zboară pe cap nord sau sud, orizontal rectiliniu, picajul şi cabrajul nu provoacă devieri ale indicaţiilor busolei, ci modifică doar forţa de orientare a busolei, micşorând-o, respectiv mărind-o. Aceste fenomene se ivesc numai atunci când se produc acceleraţii, cu alte cuvinte variaţii de viteză. Fenomenele încetează imediat când acceleraţia încetează, adică viteza devine uniformă. În timpul coborârilor sau urcărilor uniforme nu se vor produce devieri, deci compasul magnetic indică corect. La picaj şi cabraj, în special pe capul est şi vest, pilotul nu trebuie să menţină direcţia de zbor după busolă, decât după ce avionul urcă sau coboară cu o pantă constantă. Compensarea erorilor de viraj şi înclinare produse de acceleraţie nu se poate face cu mijloace magnetice obişnuite. Aceste erori trebuie acceptate ca o stare de fapt şi ele reamintind pilotului că în timpul evoluţiilor, citirile la busola magnetică să nu se facă în mod mecanic, ci să ţină cont de comportarea rozei magnetice a compasului în timpul acceleraţiilor. În timpul virajelor, picajelor şi cabrajelor, busola magnetică nu poate fi folosită decât împreună cu indicaţiile indicatorului de viraj. Evitarea interferenţelor magnetice la busolă Pentru evitarea interferenţelor magnetice la busolă se impun măsuri constructive, respectiv se va monta acest instrument în zone în care distanţa faţă de posibilele mase magnetice să fie asigurată pentru a se evita influenţa acestora.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

24

Totodată, constructiv se va avea în vedere ca să se monteze de aşa manieră pentru ca citirile indicaţiilor să fie efectuate din poziţie perpendiculară pe indicaţii, în felul acesta evitâdu-se eventualele erori de citire care pot apărea la piloţii care privesc din lataral busola.

DISTANŢE Distanţa este spaţiul dintre două puncte şi reprezintă lungimea măsurată a liniei care uneşte aceste puncte. Pentru măsurarea distanţelor în navigaţia aeriană, se utilizează unităţi de măsură metrice din sistemul cunoscut C.G.S. (centrimetru- gram – secundă). La stabilirea unităţii de măsură s-a adoptat încă din anul 1795 ca unitate 1/40.000.000 din lungimea meridianului terestru care a fost denumită metru (m) şi al cărui etalon din platin iridat (900;0 platin + 100;0 iridiu) se găseşte în păstrarea Biroului Internaţional de Măsuri şi Greutăţi din Franţa (pavilionul Breteuil-Sevres). Calculul distanţelor pe diferite hãrţi impune în principal cunoaşterea proiecţiilor în care sunt întocmite hãrţile pentru a şti valoarea deformãrilor pe care le reprezintã şi pentru a folosi o metodã adecvatã. De obicei, scara hãrţii indicã posibilitatea calculãrii directe a distanţelor prin mãsurarea pe hartã şi transformarea valorilor obţinute, în raport de unitatea de mãsurã aleasã. De exemplu, pentru o distanţã AB de 32 cm mãsuratã pe o hartã la scara de 1: 2 000 000, se va determina valoarea realã a distanţei din produsul valorii citite pe hartã cu valoarea scãrii hãrţii. Deci pentru harta 1: 2 000 000, 1 cm = 20 km. Distanţa realã = 32 cm x 20 km = 640 km. Unităţi de măsură In urma măsurătorilor ulterioare au fost determinate valori şi definiţii mai precise ale metrului, totuşi lungimea lui a rămas aceea a etalonului. Cu ocazia celei de a 11-a Conferinte Generale de măsuri şi greutăţi din 1960, metrul a fost definit ca lungimea egala cu 1.650.763,73 lungimi de undă în vid ale radiaţiei, care corespunde tranziţiei atomului de kripton 86 între nivelurile sale 2 plo şi 5 d5. În navigaţia aeriană se folosesc următorii multipli şi submultipli ai metrului: Kilometrul (km) reprezintă 1000 m Hectometrul (hm) utilizat mai rar, reprezintă 100 m Centimetrul (cm) reprezintă 1/100 din metru Milimetrul (mm) reprezintă 1/10 din centimetru sau 1/1.000 dm metru. Metrul şi multiplii lui se utilizeaza pentru determinarea distanţelor reale în plan orizontal şi vertical, iar submultiplii pentru determinarea distanţelor pe hartă. Normele OACI prevăd însa şi utilizarea unităţilor de măsură din sistemul FPS (foot-poundsecond) sau cum i se mai spune, sistemul anglo-saxon. Unitatea principală pentru măsurarea distanţelor în acest sistem este mila marina (NM), care reprezintă lungimea arcului de 1' a meridianului terestru. In Statele Unite ale Americii şi Anglia se mai utilizeaza şi mila statutară care reprezintă 1,6 km şi nu are nici o legătură directă cu dimensiunile elipsoidului terestru. Trebuie remarcat că utilizarea atât a milelor marine cât şi a milelor statutare produce oarecari inconveniente în efectuarea zborurilor în aceste ţări, deoarece unele hărţi au scara exprimată


NAVIGAŢIE AERIANĂ

25

în mile statutare, altele în mile marine, iar vitezometrele sunt de obicei etalonate în noduri (mile marine pe oră). . Piciorul (ft) reprezintă aproximativ 0.3 m şi are ca submultiplu inch-ul (in) Un picior are 12 inches iar un inch reprezinta 2,54 cm. Yard-ul (yd) reprezintă 3 ft, respectiv 36 in.

HĂRŢI UTILIZATE ÎN NAVIGAŢIE Hărţile aeronautice sunt destinate: - calculelor preliminare a traiectelor de navigaţie; - orientării la vedere şi navigaţiei estimate; - navigaţiei radioelectrice; - procedurilor de operare IFR şi VFR (zbor instrumental şi zbor la vedere). Se deosebesc: - harta traiectelor de navigaţie: scara 1:500.000, 1:1.500.000; - harta de navigaţie pentru avioane de mare viteză scara 1:3.000.000; - harta lumii scara 1:1.000.000. Aceasta este harta de bază pentru navigaţia la vedere pe distanţe medii; - harta de navigaţie la vedere scara 1:500.000 care derivă din harta lumii dar are mai multe elemente; - harta de radionavigaţie scara 1:500.000 - 1:2.000.000, conţine axele căilor aeriene, direcţiile magnetice, nivelele minime de zbor, puncte obligatorii de raport, frecvenţele şi indicativele mijloacelor de radionavigaţie şi a organelor de trafic şi alte informaţii; - harta procedurii de apropiere după instrumente, scara 1:250.000 conţine elemente topografice şi hidrografice precum şi elementele de navigaţie radioelectrică pentru executarea procedurilor; - harta procedurii de apropiere la vedere, scara 1:200.000 conţine aceleaşi elemente, doar în condiţii de zbor VFR (zbor la vedere); - harta regiunii terminale de control la scara 1:50.000 destinată procedurii de trecere de la navigaţia pe căi aeriene la apropierea pentru aterizare. Ea conţine rute de plecare şi sosire pe direcţiile de decolare - aterizare; - harta de aterizare la scara 1:25.000 conţine dimensiunile pistelor şi elemente de amplasare generală a mijloacelor şi clădirilor aeroportului (aeroclubului); - harta de aerodrom, scara 1: 10.000 conţine informaţii detaliate privitoare la pistă, căile de circulaţie şi platforma.

Latitudinea şi longitudinea Latitudinea reprezintă valoarea, în grade, a lungimii arcului de meridian cuprins între planul Ecuatorului, luat ca origine, şi verticala punctului dat. Se măsoară în ambele sensuri de la Ecuator spre nord – de la 00-900(latitudine nordică sau pozitivă), iar cea masurată în emisfera sudică (latitudine sudică sau negativă). Longitudinea reprezintă valoarea în grade a lungimii arcului cuprins între planul merdianului Greenwich şi planul meridianului ce trece prin punctul considerat.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

26

Se masoară în ambele sensuri, în lungul paralelei, de la 00-1800. Longitudinea aflată la Est de meridianul origine se numeste longitudine estică (pozitivă), iar la Vest de meridianul origine se numeste longitudine vestică (negativă).

Fig. HARTA AERONAUTICA Scara 1:500.000


NAVIGAŢIE AERIANĂ

27

Marcarea poziţiilor Poziţia avionului reprezintã locul sau felul cum este situat acest avion în raport cu un sistem de referinţã numit coordonate şi de anumite condiţii. Odatã cu deplasarea avionului deasupra solului apar şi elemente de navigaţie necesarã acestei deplasãri. Pentru determinarea şi menţinerea lor se ia în considerare centrul de greutate O al avionului şi cele trei axe de mişcare: axa longitudinalã XX’, axa transversalã ZZ’ şi axa verticalã YY’. Acestea reprezintã referinţele pentru determinarea tuturor elementelor pe parcursul deplasãrii. Orientare şi distanţă Pentru efectuarea unui zbor de deplasare între două puncte de pe glob, respectiv între două localităţi, un pilot trebuie să-şi pregătească traseul de urmat, pentru aceasta urmând ca pe hartă să materializeze toate elementele necesare ca în timpul zborului să se poată orienta şi totodată pentru a cunoaşte distanta ce mai are de parcurs. În acest sens vom defini toate elementele necesare în vederea efectuării unui zbor de deplasare, elemente pe care pilotul trebuie să le cunoască în timpul zborului. De la aerodromul de plecare şi pâna la cel de destinaţie o aeronavã se deplaseazã de-a lungul unui itinerar, traiect sau rutã. - punctul de la aerodromul de plecare sau de lângã acesta (origine a mãsurãtorilor şi calculelor) se numeşte Punct Iniţial al Traiectului (P.I.T.) - punctul de la aerodromul de destinaţie sau lângã acesta (punctul final al mãsurãtorilor) se numeşte Punct Final al Traiectului (P.F.T.). - linia ce marcheazã traiectul între P.I.T.şi P.F.T. şi de-a lungul cãreia trebuie sã se deplaseze aeronava se numeşte Linia Drumului Obligat (L.D.O.). - linia care marcheazã traiectul de-a lungul cãruia se deplaseazã în mod real o aeronavã se numeşte Linia Drumului Real (L.D.R.). - unghiul format între aceste 2 linii se numeşte Abatere Lateralã Unghiularã (A.L.U.). - perpendiculara la LDO dusã de la o aeronavã ce se aflã pe LDR se numeşte Abatere Lateralã Liniarã (A.L.L.). - punctul în care traiectul işi schimbã direcţia poartã denumirea de Punct de Schimbare de Traiect (P.S.T.), iar segmentele traiectului se numesc Tronsoane. Distanţa (S) reprezintã intervalul care separã douã puncte interesate şi se mãsoarã prin lungimea liniei care le uneşte.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

P.I.T.

( traiect, itinerar, ruta ) A.L.U.

28

P.F.T.

L.D.O. A.L.L.

P.S.T1 son tron

P.I.2 P.S.T2

P.F.T.

P.I.1

P.I.T. PUNCTE SI LINII DE NAVIGATIE AERIANA Utilizarea raportorului de navigaţie Raportorul cu riglă dispune de o scală auxiliară care permite măsurarea drumurilor orientate + 30° pe direcţia nord-sud. În acest caz, citirea acestor drumuri se face folosind paralela, spre deosebire de scala de pe marginea raportorului la care se utilizeaza meridianul. Toate drumurile măsurate pe hartă sunt drumuri adevărate, adică unghiuri formate de direcţia traiectului de zbor cu direcţia nordului geografic. De asemenea, este de reţinut faptul că pe hărţile în proiecţie conică conformă distanţele maxime pentru care se măsoară drumurile adevărate trebuie să nu depăşească 4° la 5° longitudine. In caz că distanţele dintre două puncte obligate sunt mai mari, traiectul va fi împărţit în 2 sau 3 tronsoane, pentru a nu avea diferenţe unghiulare care ar îngreuna efectuarea unui zbor corect. La măsurarea direcţiilor pe hartă se poate utiliza orice fel de raportor gradat sexagesimal. Însă, pentru a uşura citirea valorilor diferitelor unghiuri, în aviaţia civilă se folosesc raportoare de navigaţe denumite echere raportoare (KD-l), raportoare cu rigla etc. Spre deosebire de raportorul obişnuit, la care gradaţiile sunt notate de la 0 la 360 în sensul ace lor de ceasornic, la echerul raportor notaţiile gradelor sunt marcate cu 2 rânduri de cifre, de obicei colorate diferit. Notarea gradelor este facuta din 10° in 10° în ordinea descrescătoare. Echerul raportor se foloseşte ţinându-l întotdeauna cu unghiul drept spre cel ce efectuează măsurătoarea. Ipotenuza echerului se aşeaza pe direcţia drumului obligat, cu mijlocul ei (marcat de trei reticule roşii) la jumătatea tronsonului, unde în prealabil s-a trasat meridianul local. Unghiul de drum se citeşte la gradaţia respectivă unde meridianul local intersectează cateta echerului. Măsurarea drumurilor şi distanţelor Un traiect de zbor sau tronson are o direcţie şi o lungime. Definirea noţiunii generale de direcţie în navigaţia aerianã trebuie sã ţinã seama de diferitele sensuri pe care le are. Prin direcţie în general se înţelege poziţia pe care o ocupã un punct faţã de altul, în raport de un punct cardinal, dar fãrã referire la distanţa care le separã. Direcţia se poate defini şi prin orientarea liniei de-a lungul cãreia se deplaseazã o aeronavã. Direcţia poate fi bidimensionalã, utilizatã în general în plan orizontal sau tridimensionalã utilizatã în spaţiu. Astfel de exemplu se spune cã aerodromul este situat la nord de oraş sau cã aeronava a decolat pe direcţia 600. Acestea sunt direcţii bidimensionale. Când însã se spune cã o


NAVIGAŢIE AERIANĂ

29

aeronava se apropie la aterizare pe 600 şi pe o pantã de 30, pentru observatorul situat la pragul pistei, direcţia este tridimensionalã. În general, exprimarea direcţiei în navigaţia aerianã se referã la poziţia axei longitudinale a avionului, XX’, în plan orizontal, cu sau fãrã referire la punctele cardinale.

Fig. Măsurarea drumului adevărat

INFORMAŢII PRIVITOARE LA HĂRŢI / CITIREA HĂRŢILOR ANALIZA HĂRŢILOR Analiza hărţilor Hãrţile aeronautice sunt destinate: - calculelor preliminare a traiectelor de navigaţie; - orientãrii la vedere şi navigaţiei estimate; - navigaţiei radioelectrice; - procedurilor de operare IFR şi VFR (zbor instrumental şi zbor la vedere). Se deosebesc: - harta traiectelor de navigaţie; scara 1:500.000, 1:1.500.000; - harta de navigaţie pentru avioane de mare vitezã; scara 1:3.000.000; - harta lumii; scara 1:1.000.000. Aceasta este harta de bazã pentru navigaţia la vedere pe distanţe medii; - harta de navigaţie la vedere; scara 1:500.000 care derivã din harta lumii, dar are mai multe elemente; - harta de radionavigaţie; scara 1:500.000 - 1:2.000.000, conţine axele cãilor aeriene, direcţiile magnetice, nivelele minime de zbor, puncte obligatorii de raport, frecventele si indicativele mijloacelor de radionavigaţie si a organelor de trafic si alte informatii; - harta procedurii de apropiere dupa instrumente, scara 1:250.000 contine elemente topografice si hidrografice precum si elementele de navigaţie radioelectrica pentru executarea procedurilor;


NAVIGAŢIE AERIANĂ

30

- harta procedurii de apropiere la vedere, scara 1:200.000 conţine aceleaşi elemente, dar în condiţii de zbor VFR (zbor la vedere); - harta regiunii terminale de control la scara 1:50.000 destinatã procedurii de trecere de la navigaţia pe cãi aeriene la apropierea pentru aterizare. Ea conţine rute de plecare şi sosire pe direcţiile de decolare - aterizare; - harta de aterizare la scara 1:25.000 conţine dimensiunile pistelor şi elemente de amplasare generalã a mijloacelor şi clãdirilor aeroportului (aeroclubului); - harta de aerodrom, scara 1: 10.000 conţine informaţii detaliate privitoare la pistã, cãile de circulaţie şi platformã. Topografie Topografia se bazează pe reţeaua de triangulaţie geodezică şi efectuează măsuratori şi determinări de detaliu, numite ridicări topografice. Ea completează lucrările geodezice măsurând şi infăţişând pe suprafeţe relativ mici aspectele terenului. Datorită suprafeţelor mici pe care le reprezintă în topografie nu mai este necesar să ţină seama de curbura elipsoidului terestru pentru reprezentare pe hartă. Relief Nilvelmentul reprezintă totalitatea formelor de teren, adică relieful. El trebuie, în modul cum este redat pe hartă, să îndeplinească următoarele condiţiuni: - să permită citirea uşoară şi rapidă a diferitelor forme a reliefului; - să exprime corect pantele reliefului; - să exprime formele de teren ale reliefului prin mijloace de desen cât mai sugestive şi simple. Reprezentarea nivelmentului se realizează prin unul din următoarele procedee : - curbe de nivel ; - haşuri; - tente hipsometrice ; - tente umbrite ; - cote. Dintre aceste procedee, cel mai precis mod de reprezentare a reliefului sunt curbele de nivel. Acestea sunt linii ce unesc puncte de egală altitudine sau linii ce unesc cotele terenului ce au aceeaşi valoare. Procedeul cel mai expresiv este acela al tentelor hipsometrice. Pentru a se obţine rezultate cât mai bune se utilizează procedee combinate, de - exemplu curbe de nivel împreună cu tente hipsometrice. Normele internaţionale OACl prevăd reprezentarea reliefului în 12 tente, plecând de la 1 metru cu o culoare verde închisă până la înăltimi peste 8.000 metri, cu culoarea sepia închisă. Caracteristici Elementele de planimetrie reprezintă totalitatea construcţiilor de pe teren, cum ar fi oraşe, fabrici, uzine, şcoli, construcţii izolate, şosele, căi ferate, poduri, turnuri, antene, etc, şi se realizează prin semne convenţionale. Inscrierea pe hartă a elementelor de planimetrie este determinată de scopul pentru care a fost întocmită harta, precum şi de scara acesteia. De exemplu, pe harta administrativă a unui judeţ, vor fi trecute toate localităţile chiar şi cătunele cu drumurile comunale, care în majoritate vor lipsi de pe harta administrativă a ţării executată la o scara mai mică decât prima hartă.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

31

Caracteristici permanente Hidrografia înfăţişează pe hartă, în raport de scara acesteia, cursurile şi suprafeţele de apă de pe terenul reprezentat. Hidrografia este naturală când înfaţişează râuri permanente sau sezoniere. fluvii, mlaştini, lacuri. mări, etc şi artificială, când intervenţia omului a creat cursurile sau suprafeţele de apa respective (de exemplu, canale, sisteme de irigaţie, lacuri de acumulare etc). Hidrografia este mai amanunţită cu cât scara hărţii este mai mare, atât în ceea ce priveşte numărul cursurilor de apă cât şi ca detalii caracteristice - meandre, golfuri, etc. Cartacteristici care pot suferi modificări Semnele convenţionale şi datele de conţinut special sunt simbolurile folosite pentru ca harta să poată reprezenta într-un mod cât mai sugestiv atât elementele hărţii cât şi conţinutul ei. Ele sunt denumite "semne convenţionale" pentru ca sunt stabilite şi acceptate internaţional şi au la bază aspectul lor foarte apropiat de realul schematizat. Majoritatea semnelor convenţionale nu respectă scara hărţii; ele au în primul rând valoare informativă - de exemplu o cale ferata pe harta 1 : 200.000 se trasează cu o linie a cărei lăţime este de 0,3 mm ceea ce ar însemna că în realitate să fie de circa 70 metri. Alte semne convenţionale, cum ar fi suprafaţa şi forma localităţilor, sunt redate fidel pe unele hărţi la scări mai mari, folosindu-se semnul convenţional corespunzător. Când sunt necesare hărţi cu conţinut special - repartiţia vegetaţiei pe suprafata pământului - se folosesc semne convenţionale adecvate conţinutului hărţii care apoi sunt explicate în legendă. De regulă, fiecare harta dispune de o legendă cu semnele convenţionale folosite

Pregătire Pregătirea pentru efectuarea zborului implică operaţiunea denumită lucrul cu harta. Lucrul pe harta trebuie considerat ca una din fazele cele mai importante din pregătirea preliminară a zborului întrucât determină pe baza datelor primite de la diferitele sectoare de activitate (meteorologie, informare aenautică, tehnic, infrastructura, etc.) şi a calculelor ce se efectuează, elementele de bază pentru execuţia propriu zisă a zborului. Este necesar de precizat că lucrul pe harta se diferenţiază în raport de felul zborului ce urmează să se execute şi condiţiile în care acesta se va desfăşura. Intr-un fel se va efectua lucrul pe harta pentru un zbor VFR şi în cu totul alt mod pentru un zbor IFR. Volumul lucrului pe harta sau cantitatea operaţiunilor, rezultă mai puţin din felul zborului, cât mai mult din amploarea acestuia, întrucât oricare ar fi condiţiile efectuării zborului, acesta trebuie pregătit, în mod amănunţit, să cuprindă şi să rezolve toate problemele pe care le pune, astfel ca să se asigure o desfăşurare fără nici cel mai mic incident. Chiar dacă există o impresie de o mai mare dificultate a zborului după instrumente, rezultat al importanţei unilaterale acordate tehnicii de pilotaj, un zbor executat în condiţii meteorologice care permit zborul la vedere dar deasupra unui teren cunoscut numai din consultarea hărţii, cu repere greu de identificat, de lungă durată, poate constitui un zbor de dificultate mult mai ridicată. Nu este recomandabil să se categorisească un zbor ca dificil pentru că se execută după instrumente sau uşor pentru că se execută cu vederea solului. Aprecierea unui zbor nu poate fi decât rezultatul unei analize amănunţite a tuturor condiţiilor de desfăşurare a acestuia. Un prim aspect al acestei aprecieri îl dă modul în care se efectuează lucrul pe harta; cel de al doilea şi definitiv, îl stabileşte execuţia propriu zisă zborului. . ,


NAVIGAŢIE AERIANĂ

32

Felul zborului, cu vederea solului sau după instrumente, diferentiază lucrul pe hartă în sensul că în timp ce o categorie de zboruri necesită anumite informaţii legate de aspectul solului, relief, repere, cealaltă categorie efectuându-se cu ajutorul nemijlocit al mijloacelor radiotehnice de navigaţie aeriană, are nevoie de toate informaţiile referitoare la aceeste instalaţii şi la procedurile ce decurg din exploatarea lor. Aceeaşi categorisire a zborului se aplică şi în ceea ce priveşte organizarea spaţiului aerian, în sensul ca în timp ce zborurile VFR se execută în spaţiul aerian necontrolat (cu sau fără legatură radio şi cu asigurarea protecţiei zborului prin grija echipajului), zborurile IFR se execută numai în spaţiul controlat (pe căi aeriene sau rute precalculate şi în zonele de aerodrom) numai cu legatura radio, protecţia zborurilor efectuându-se prin grija organelor de dirijare. Descrierea lucrului pe hartă are oarecum un caracter scolastic, în sensul că operaţiunile care în mod obişnuit constituie un tot unitar; realizat în scopul obţinerii datelor complete care să asigure reuşita zborului propus, sunt analizate în mod fragmentat. Această descriere ar putea creia impresia falsă ca cei ce pregatesc zborul sunt obligaţi să respecte numai acest fel de lucru.

Strângerea hărţilor Plierea şi păstrarea hărţilor pentru zbor. Pentru utilizarea comodă în zbor a hărţilor este recomandabil ca planşa folosită sau asamblajul respectiv de planşe să fie pliat mai întâi în două părţi, de-a lungul unei drepte orizontale AB (fig. ) astfel ca faţa hărţii să fie în spre afară şi apoi în patru sau şase pliuri "acordeon". In felul acesta, întreaga hartă poate fi consultată cu uşurinţă în timpul zborului, desfăcând succesiv pliurile. Astfel pliate, hărţile se păstrează în plicuri transparente confecţionate din material plastic, ceea ce reduce considerabil uzura lor. Plicurile la rândul lor sunt prinse în mape speciale cu mecanisme de prindere şi care intra în compunerea servietelor de navigaţie a fiecărui echipaj.

Metode de citire a hărţilor Orice deplasare a unui avion în spaţiul aerian trebuie să respecte condiţia obligatorie pentru pilot sau navigator de a cunoaşte continu poziţia aeronavei în raport cu reperele de pe teren, utilizând în acest scop o harta adecvată. De multe ori posibilitatea observării reperelor terestre este îngreunată în mai mare sau mai mică măsură datorită unor factori de care trebuie să se ţină seama când se efectuează navigaţia aeriană cu vederea solului. Din punct de vedere al utilizării hărţilor în zbor, ele sunt atât documente de informare cât şi operative. Ca documente de informare, hărţile furnizează toate datele necesare desfăşurării zborului în condiţii normale. Ca documente operative, hărţile trebuie să se gasească la bordul avionului şi să fie folosite pe tot timpul deplasării acestuia, de la plecarea de pe un aeroport până la sosirea sa pe un altul. In special atunci când se aplică metoda navigaţiei estimate, lucrul cu harta constituie baza activităţii de stabilire continuă a punctului la verticala căruia se gaseşte aeronava. Urmărirea succesiunii reperelor în zona deasupra căreia se executa zborul, este o acţiune bazată pe date pregătite anterior şi rezultate din calcule. In momentul în care acţiunea vântului se modifică faţă de datele iniţiale sau din lipsă de atenţie a pilotului în respectarea tuturor elementelor de navigaţie, aeronava se abate de la traiect faţă de direcţia obligată spre stânga sau spre dreapta. Când viteza fata de sol s-a mărit sau s-a micşorat, aeronava se va afla pe traiect dar va depăşi punctul prestabilit pentru o anumită oră, sau se va


NAVIGAŢIE AERIANĂ

33

afla în situaţtia de a nu ajunge la el. Abaterea laterală sau cea sesizată în sensul de zbor în raport de un punct dat, modifică datele stabilite în prealabil şi atunci apare aspectul operativ al lucrului cu harta. Constatând în desfăşurarea zborului o diferenţă faţă de situaţia precalculată, pe hartă se determină locul unde se află avionul, se calculeaza ce corecţie în direcţie sau distanţă este necesară pentru a se stabili alte elemente de navigaţie, cu care avionul trebuie să-şi continue zborul în noile condiţii, respectând traiectul şi mai ales timpul de sosire la destinaţie. Aceste situaţii diferite, care pot să apară la fiecare zbor, obligă personalul navigant de conducere a unei aeronave sa aibă o atenţie distributivă şi să urmărească în permanenţă reperele caracteristice.

Orientarea după hartă Orientarea constă în cunoaşterea precisă a direcţiei de deplasare în raport cu punctele cardinale. In acest scop, în zbor, orientarea se realizează folosindu-se harta şi unul din instrumentele de la bordul avionului care indică direcţia de zbor (compasul magnetic, radiocompasul, etc). Pentru a realiza ceea ce în mod obişnuit se numeşte "vederea în spaţiu" pilotul sau navigatorul trebuie să-şi. imagineze că se află plasat cu avionul în centrul unui cerc, împărţit în 360°, axa avionului fiind orientat pe direcţia magnetică corespunzătoare drumului obligat. In caz de vânt nul, orice schimbare de direcţie – magnetică atrage după sine o îndepartare faţă de drumul obligat, implicit o "dezorientare" faţă de direcţia de deplasare care trebuie respectată cu rigurozitate. Primul factor care influentează observarea din zbor este însuşi aspectul general al terenului. Acesta poate să fie uniform, ca în cazul suprafeţelor mari de apă, mări, etc al ţinuturilor de deşert sau al regiunilor acoperite de zăpezi şi gheţuri, sau variat. Aspectul uniform al terenului, paduri întinse, terenuri plane pe mari distanţe, şiruri de munţi paraleli etc îngreunează foarte mult navigaţia aeriană cu vederea solului. În schimb, situaţia cea mai favorabilă este aceea în care terenul prezintă forme şi dimensiuni variate, amplasate la distanţe de 10-15 minute de zbor. Varietatea terenului uşurează stabilirea poziţtiei aeronavei. Micşorarea valorii unghiului drumului magnetic înseamnă deplasarea aeronavei la stânga drumului obligat; mărirea acestui unghi atrage după sine deplasarea aeronavei la dreapta drumului obligat. Valorile pe care drumul magnetic le poate avea în timpul zborului se citesc de pilot sau de navigator pe instrumentele de navigaţie de care aceştia dispun la bordul avionului. In caz că acţionează vântul, între direcţia pe care trebuie să se deplaseze aeronava şi indicaţia compasului magnetic exista o diferenţă care se menţine aceeaşi cât timp dureaza zborul pe tronsonul respectiv. Puncte de verificare Reperele, ca elemente de nivelment, planimetrie şi hidrografie, ajută la stabilirea poziţiei aeronavei. După dimensiunile lor, reperele se pot împărţi în : - repere de suprafaţă ; - repere liniare ; - repere punctiforme. De asemenea, reperele se mai pot categorisi după natura lor şi atunci reperele sunt vizibile sau greu de observat. Dintre reperele vizibile, unele pot fi considerate caracteristice atunci când prin dimensiuni, forma amplasament, culoare, etc se degajează net de restul mediului înconjurător şi din aceasta cauză pot fi identificate cu uşurinţă.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

34

Reperele de suprafaţă (oraşe, lacuri, etc) au dimensiuni mari în lungime, lăţime şi de multe ori în înălţime şi sunt uşor de observat. Ele ajuta pe pilot să recunoască zona deasupra căreia zboară şi să identifice anumite puncte datorită formei reperului, aspectelor particulare pe care le prezintă, amănunte ale construcţiilor în cazul oraşelor etc. Reperele lineare (căi ferate, şosele, râuri) având o singură dimensiune de luat în considerare, lungimea, ajută la orientarea aeronavei. Numai în cazuri când două sau mai multe repere liniare formează un ansamblu (încrucişări, confluente, etc) ele pot fi folosite şi la identificarea unui punct. Spre deosebire de grupele specificate mai sus, reperele punctiforme (poduri mari, fabrici izolate, ferme zootehnice, şi silozuri, etc) prin aspectul lor particular asigură identificarea locului la verticala căruia se găseşte avionul.

Anticiparea punctelor de verificare Pe hărţile folosite pentru navigaţia cu vedearea solului (scara 1: 1.000.000 sau. 1 : 500.000) sunt trecute simboluri ale reperelor care reprezintă în mod simbolizat configuraţia terenului precum şi a elementelor caracteristice, pe care un pilot la stabilirea traseului le are în vedere în verificarea şi controlul traseului urmat faţă de cel propus.

Cu contact vizual continuu Când zborul se execută cu vederea solului, se recomandă ca tronsoanele respectivului traiect să fie fracţionate corespunzător reliefului terenului peste care se zboară. Această fracţionare a tronsoanelor este preferabil să determine zone de teren cu aspect fizic asemănător. Limitele acestor zone constituie totodată repere pentru controlul desfăşurării zborului pe drumul obligat. Stabilirea zonelor de teren depinde în mare măsură de practica de zbor a pilotului. Fiecare va alege reperele ajutătoare controlului desfăşurării zborului după consideraţiuni personale; viteza de zbor a avionului, vizibilitatea orizontală, etc. Este necesar totuşi a se ţine seama de valoarea reperelor folosite. Astfel, reperele lineare, în .raport de direcţia de zbor a avionului, pot fi paralele cu drumul obligat, oblice sau transversale. Cele mai caracteristice repere de acest gen sunt râurile mari ale căror aliniamente în general pot fi folosite în mare măsură în navigaţia aeriană cu vederea solului. Pentru aceasta este utilă o operaţie de stilizare care ar corespunde aspectului prezentat de reperul respediv când este observat de la înălţimi din ce în ce mai mari. La mică înălţime se observă toate amănuntele unui râu, meandrele cele mai neînsemnate, înălţimea malurilor, întinderea plajelor, vegetaţia luncilor, etc - întocmai ca pe o hartă la scara mare. In măsura în care înălţimea de zbor creşte, amănuntele dispar, culorile se estompează şi se regăseşte aspectul hărţilor la scara mai mică, pentru ca la înalţimi foarte mari râurile să apară numai ca simple aliniamente la care amănuntele au dispărut cu totul, formând un aspect unitar. Această operaţiune de stilizare, de renunţare la amănuntele neesenţiale, îl ajuta pe pilot să compare aspectul stilizat al terenului cu cel pe care îl prezintă harta. Intre aceste doua imagini va fi întotdeauna o deosebire; terenul va prezenta un aspect reliefat deosebit de bogat în amănunte şi culori foarte variate, spre deosebire de aspectul hărţii, acţiunea vântului, direcţia şi viteza de zbor rămân neschimbate. Fără contact vizual continuu


NAVIGAŢIE AERIANĂ

35

Deseori, în timpul activităţii de zbor, deşi aceasta se desfăşoară la vedere solul nu este în contact vizual continuu cu pilotul . Din acest motiv, la pregătirea zborului, pilotul trebuie să aibă în vedere elementele de planimetrie relief, ape, etc, pentru ca în momentul redobândirii vederii solului acesta să poată identifica reperul în zona căruia se află datorită caracteristicilor acestuia, astfel se poate face o analiză: Cursurile de apa, de multe ori, au plaje de nisip sau pietriş, vizibile de la distanţă, datorită coloritului lor deschis în raport cu restul vegetaţiei inconjurătoare şi lunci, din tufişuri sau copaci mari, care ascund parţial suprafaţa apei, în schimb conturează cursul acesteia. Noaptea suprafeţele întinse de apă sunt vizibile, în special pe cer senin şi mai ales când este luna plină. Iarna în schimb, cursurile de apa dacă îngheata aproape că dispar cu totul sub aspectul uniform al terenului înzăpezit. In această situaţie, identificarea acestor repere se poate face când există maluri înalte, chiar abrupte. Ajută de asemenea, la recunoaşterea cursului de apă prezenţa arborilor şi arbuştilor ce constituie lunca râului respectiv. Hidrografia poate să ierarhizeze elementele ce o compun, considerând ca punct de vedere uşurinta de a recunoşte şi identifica un reper în acest domeniu, în următoarea ordine aproximativă: litoralul maritim, suprafeţele întinse de apa şi cursurile de apă curgătoare. Uşurinta recunoaşterii şi a identificării suprafeţelor şi cursurilor de apă este direct proporţională cu suprafaţa observabilă a apelor respective. Din aceasta constatare se poate spune că pe hărtile aeronautice hidrografia va trebui reprezentată în masura în care poate infăţişa repere importante. Când există dubii asupra poziţiei Verificarea, corectitudinii indicaţiilar instrumentelor de navigaţie şi în special a modului în care se desfăşoară zborul aeronavei de la un punct obligat la altul, se face cu ajutorul hărţii. Prima operaţie în acest scop este aceea de a orienta harta. In acest caz, harta se aşează, pentru fiecare tronson al traiectului, cu drumul trasat, paralel drumului abligat. (în condiţii de vânt nul, axa longitudinală a avionulul ar trebui să se suprapună drumului obligat; la realizarea acestui deziderat contribuie şi exigenţa pilotului sau navigatorului în rezolvarea problemelor de navigaţie aeriană. Deci, pentru o primă orientare a hărţii, este suficient ca pe un tronson dat între două puncte obligate, drumul trasat pe hartă să fie paralel axei avionului. Din modul cum ulterior defilează reperele în raport de axa longitudinală a avionului, se apreciază direcţia şi într-o oarecare măsură intensitatea vântului. Daca vântul este nul sau bate din faţă spre spatele avionului, şi reperele se vor deplasa paralel cu axa longitudinală a avionului. In caz ca vântul bate din dreapta, avionul va fi deplasat spre stânga drumului obligat, iar reperele vor defila sub un unghi oarecare, în raport de intensitatea vântului, de la stinga şi din faţă, spre dreapta şi spate. Situaţia va fi inversă când vântul va bate din stânga traiectului, adică reperele vor, defila de la dreapta şi, din faţă spre stânga în spate. Defilarea reperelor paralel sau sub un unghi faţă de axa longitudinală a aeronavei, iese în evidenţă pe ecranul radarului de bord. Acţiunea de deplasare a aeronavei de către vânt sub un unghi oarecare în raport de drumul obligat, va determina pe pilot să orienteze drumul trasat pe hartă faţă de axa longitudinală al avionului sub un unghi egal cu acela sub care defilează reperele. Aşezarea hărţii pentru realizarea unui paralelism între drumul trasat - al unui tronson de cale aeriană sau de traiect - şi drumul obligat sau direcţia de defilare a reperelor în raport cu axa longitudinală a avionului, nu este altceva decât orientarea hărţii faţă de punctele cardinale.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

36

Pentru orientare în navigaţia aeriană actuală, indiferent de condiţiile meteorologice în care se execută zborul, la vedere sau după instrumente, se folosesc aparate de bord care indică sub forma unor valori unghiulare direcţia de zbor în raport de nordul magnetic sau de o staţie de radioemisie. Intrucât este mai dificil de a aprecia orientarea unei hărţi spre un punct cardinal folosind indicaţia compasului magnetic, se foloseşte pracedeul invers; prin realizarea paralelismului drumului trasat cu axa longitudinală a avionului sau cu direcţia de defilare a reperelor în cazul acţiunii vântului.

Simboluri folosite în aviaţie Hărţile regiunilor terminale sunt destinate pentru a furniza echipajelor informaţii în zonele aglomerate de zbor, astfel încât sa uşureze trecerea de la zborul pe căile aeriene, la procedura de apropiere finală pentru aterizare, precum şi trecerea dintre procedura de deco1are la zborul pe calea aeriană. Scara hărţii este în funcţie de dimensiunea regiunii terminale şi variază între 1:2.000.000 şi 1:500.000, iar proiecţia pentru asemenea dimensiuni nu are mare importanta. Elementele planimetriei sunt redate prin contururi simple pentru a nu încărca harta în dauna informaţiilor aeronautice. Relieful nu este reprezentat, însă cotele cele mai importante care pot constitui pericole pentru navigaţie sunt marcate. Ca elemente de informare aeronautică pe aceste hărţi se remarcă : - instalaţiile şi serviciile de radionavigatie cu acţiune în regiunea terminală, cu numele, indicativele şi frecvenţa de lucru; - mijloacele radio ale regiunii terminale pentru traiectele de plecare, de sosire, precum şi procedurile de aşteptare ; - delimitările spaţiului aerian, inclusiv cele verticale, pentru întreaga circulaţie aeriană în regiunea terminală, punctele obligate de raport, relevmente de control, etc; - itinerariile de sosire, plecare şi tranzit, de la şi către punctele de intrare-ieşire din TMA cu valorile drumurilor magnetice, distanţele de zbor, înălţimi obligate, etc; - zonele reglementate (periculoase, interzise) şi cu restricţii. Hărţile de apropiere după instrumente sunt destinate a furniza echipajelor o reprezentare grafică a procedurii de apropiere dupa instrumente, a aşteptării, precum şi a apropierii întrerupte la aerodromul de aterizare. Ele trebuie să uşureze de asemenea trecerea de la zborul după instrumente la zborul la vedere, în orice punct al apropierii finale, dispunând de suficiente informaţii topografice. O condiţie esenţială a acestor hărţi este formatul, care trebuie astfel ales încât să permită o utilizare comodă la bordul avionului. Scara hărţii este în general cuprinsă între 1:200.000 -1:300.000 iar pentru zona redusa pe care o reprezintă, sistemul de proiecţie nu are nici o importanţă. Orice hartă de apropiere după instrumente cuprinde : - schema procedurii de apropiere vazută în plan şi în profil, inclusiv apropierea intreruptă (ratarea) şi aşteptarea ; - informaţii detaliate privind instalaţiile de radionavigatie şi radiocomunicaţii; - informaţii de planimetrie, hidrografie şi relief din zona aeroportului. Fiecare hartă poartă pentru identificare numele aerodromului şi prescurtarea tipului de instalaţie radioelectrică pe care se bazează procedura, precum şi numărul pistei la care ea se aplică. De exemplu: "Harta de apropiere după instrumente OACl Aeroportul Bucureşti Baneasa lLS pista 07". In cazul existenţei a doua piste paralele, acest lucru este specificat prin


NAVIGAŢIE AERIANĂ

37

literele L (stânga) şi R (dreapta). De exemplu: Frankfurt (Main) NDB RWY 25R indicii procedura de apropiere după radiofarul nedirecţional pe direcţia 25 pista din dreapta la aeroportul Frankfurt pe Main. In afara chenarului hărţii mai este trecută cota aerodromului, precum şi frecventele de lucru ale organului de trafic aerian sub al cărui control se executa procedura (Turnul de control, organul pentru controlul apropierii, radarului de precizie, etc). lndicatiile privind procedura de apropiere cuprind: a) In plan: - traiectul de urmat, reprezentat printr-o linie continuă, groasă, cu o săgeată, indicând sensul de zbor, începând de la mijlocul de radionavigaţie ; - traiectul unor proceduri suplimentare, de exemplu aşteptarea în zonă şi apropierea întreruptă, printr-o linie punctată, de asemenea cu săgeţi indicând sensul de zbor ; - direcţiile magnetice de zbor pentru fiecare tronson al procedurii ; - timpul de zbor pentru îndepărtare de la mijlocul de radionavigaţie şi timpul de zbor pentru procedura de aşteptare ; - amplasarea tuturor mijloacelor de radionavigaţie cu specificarea indicativelor şi a frecvenţelor de lucru. b) In profil : - aerodromul, reprezentat printr-o linie groasă, la care se adaugă şi înălţimile sau altitudinile obligate pe parcursul procedurii în punctele importante (verticala mijlocului de radionavigaţie, începutul apropierii finale, etc). Inălţimile sau altitudinile se dau faţă de două suprafeţe de referinţă: suprafaţa de referinţă ce conţine cota punctului de contact cu pista (pragul) sau cota aerodromului şi suprafaţa de referinţă ce reprezintă nivelul mediu al mării. In situaţia în care punctul de luare a contactului diferă cu mai mult de 6 m de cota aerodromului, atunci se ia ca nivel de referinţă suprafaţa de referinţă ce conţine cota punctului de luare a contactului (pragul). Astfel, să presupunem că punctul de referinţă este centrul pistei şi are cota 267 m iar punctul de luare a contactului (pragul pistei) are cota 260 m. Inălţimea şi altitudinea avionului la începutul apropierii finale va fi aratată: 500/760.

Informaţii aeronautice Datorită dezvoltării continui a aviaţiei, începând cu mărirea vitezelor de zbor a aeronavelor, continuind cu sporirea încărcăturii comerciale şi cu accelerarea frecvenţei deplasarilor aeronavelor pe căile aeriene şi implicit aterizarea şi decolarea de pe diferite aeroporturi de intensă circulaţie, au rezultat o serie de măsuri privitoare, la controlul traficului aerian. Dotarea, complexa cât şi procedurile ce se impun şi care se modifică uneori destul de des, trebuie să fie cunscute in detaliu de echipajele aeronavelor ce zboară în spaţiul aerian al unei ţări, respectând regulile specifice de zbor ale fiecărei ţări în parte. Modul în care funcţioneaza mijloacele de radiocomunicaţie şi radionavigaţie de pe teritoriul deasupra căruia se execută zborul trebuie cunoscut în amănunţime pentru ca zborul să, se desfăşoare în deplină securitate, în timpul prevăzut în planul, de zbor depus înainte de decolare, precum, şi fără întârzieri rezultate din diferite motive neprevăzute. Aeeastă informare complexă şi completă, strict necesară echipajelor, se realizează pe mai multe căi. . , In primul rând, organul de, stat pentru aviaţia civilă în spaţiul căruia se desfăşoară activitatea de zbor editează Publicaţia de Informare Aeronautică (AlPşi emite NOT AM-uri şi circulare de informare aeronautică în baza Convenţiei referitoare la aviaţia civilă internaţională (Chicago 1944).


NAVIGAŢIE AERIANĂ

38

A.I.P. - AERONAUTICAL INFORMATION PUBLICATION A.I.P. este documentul de bazã pentru informarea tuturor operatorilor în vederea efectuãrii activitãţii de zbor pe teritoriul României. A.I.P. este structurat pe trei pãrţi: 1. Generalitãţi (GEN). 2. Informãri de zbor EN - ROUTE (ENR). 3. Aerodroame (AD). Partea 1 - Generalitãţi (GEN) Partea 1 consta din 5 secţiuni conţinând informaţiile descrise pe scurt în continuare: GEN 0 - Prefaţã: Înregistrarea Amendamentelor AIP, Înregistrarea Suplimentelor AIP, Lista de control a paginilor AIP, Lista amendamentelor de mânã la AIP şi Tabelul de Conţinut a Pãrţii 1. GEN 1 - Reglementãri şi cerinţe naţionale - Autoritãţi desemnate; Intrarea, tranzitul şi plecarea aeronavelor: Intrarea, tranzitul şi plecarea pasagerilor şi echipajului; Importul, tranzitul şi exportul mãrfurilor; Instrumentele, echipamentul şi documentele de zbor ale aeronavelor; Sumar al reglementãrilor naţionale şi al înţelegerilor/convenţiilor internaţionale; şi Diferenţele faţã de Standardele, Practicile Recomandate şi Procedurile OACI. GEN 2 - Tabele şi coduri - Sistemul de mãsurã, marcarea aeronavelor, zile libere; Abreviaţii utilizate în publicaţiile AIS; Simboluri de hartã; Indicatori de localitate; Lista mijloacelor de radio-navigaţie; Tabele de conversie; şi Tabele de Rãsãritul/Apusul Soarelui. GEN 3 - Servicii - Servicii de informare aeronauticã; Hãrţi aeronautice; Servicii de trafic aerian; Servicii de comunicaţii; Servicii meteorologice; şi Cãutare şi Salvare. GEN 4 - Tarifele pentru aerodromuri / eliporturi şi servicii de navigaţie aerianã - Tarifele aerodrom / eliport; şi Tarifele serviciilor de navigaţie aerianã. Partea 2 - En-route (ENR) Partea 2 constã din 7 secţiuni conţinând informaţiile descrise pe scurt în continuare. ENR 0 - Prefaţã: Înregistrarea amendamentelor AIP; Înregistrarea Suplimentelor AIP; Lista de control a pag. AIP; Lista amendamentelor de mânã la AIP şi Tabelul de Conţinut al Pãrţii 2. ENR 1 - Reguli şi proceduri generale - Reguli generale; Reguli de zbor la vedere; Reguli de zbor instrumental; Clasificarea ATS a spaţiului aerian; Proceduri de aşteptare, apropiere şi plecare; Servicii şi proceduri radar; Proceduri de calibrare a altimetrului; Proceduri suplimentare regionale; Managementul fluxurilor de trafic aerian; Planul de zbor; Adresarea mesajelor planului de zbor; Interceptarea aeronavelor civile; Aeronave supuse acţiunilor ilicite; şi Incidente de trafic aerian. ENR 2 - Spaţiul aerian al Serviciilor de trafic aerian - Descrierea detaliatã a Regiunilor de informare a zborurilor (FIR); Regiunile superioare de informare a zborurilor (UIR); Regiunile de control de apropiere (TMA); şi Alt spaţiu aerian reglementat. ENR 3 - Rute ATS - Descrierea detaliatã a rutelor din spaţiul aerian inferior; Rutele din spaţiul aerian superior; Rute RNAV; Rute pentru elicoptere; Alte rute; şi Proceduri de aşteptare pe rutã. Notã: Alte tipuri de rute (SID/STAR) care sunt specificate în legãturã cu procedurile de trafic în zona de aerodrom sunt descrise în secţiunile şi subsecţiunile relevante ale Pãrţii 3 Aerodromuri.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

39

ENR 4 - Mijloace/siteme de radionavigaţie - Mijloace de radionavigaţie de rutã; Sisteme de navigaţie speciale; Nume-cod pentru punctele semnificative; şi lumini de sol aeronautice - rutã. ENR 5 - Avertismente pentru navigaţie - Zone periculoase, zone reglementate şi zone periculoase; Zone de exerciţii şi antrenament militar; Alte activitãţi de naturã periculoasã; Obstacolele navigaţiei aeriene pe rutã; Activitãţi aeriene sportive şi de agrement; şi Migraţia pãsãrilor şi zone cu faunã sensibilã. ENR 6 - Hãrţi de rutã - OACI şi indexul hãrţilor. Partea 3 - Aerodromuri (AD) Partea 3 este constituitã din 4 secţiuni conţinând informaţiile descrise pe scurt în continuare: AD 0 - Prefaţã; Înregistrarea Amendamentelor AIP; Înregistrarea Suplimentelor AIP; Lista de control a paginilor AIP; Lista amendamentelor de mânã la AIP; şi Tabelul de Conţinut al Pãrţii 3. AD 1 - Aerodromuri/Eliporturi - Introducere - Orele de operare ale aerodromurilor/eliporturilor; Serviciul de Salvare şi luptã contra incendiilor şi Planul de dezãpezire; Indexul aerodromurilor şi eliporturilor; şi Gruparea aerodromurilor/eliporturilor. AD 2 - Aerodromuri - Informaţii detaliate despre aerodromuri, incluzând zonele de aterizare pentru elicoptere, dacã sunt pe aerodrom, listate în 24 de subsecţiuni. AD 3 - Eliporturi - Informaţii detaliate despre eliporturi (care nu sunt amplasate pe aerodrom), listate în 23 subsecţiuni.

Conversia unităţilor de măsură Exprimarea longitudinii în unităţi de timp La o rotire de 24 ore corespund 360o longitudine. La o rotire de o orã corespund 15o longitudine (360o:24 ore) Un minut va avea 15" longitudine (15x60)/60. Deci: 1 ora = 15olong. 1 min.= 15'long. 1 sec.= 15"long.. Corespondent vom avea: 1olongitudine = (1 ora x 60 )/ 15 = 4 min de timp 1'longitudine = (4 min x 60 )/ 60 = 4 sec de timp 1"longitudine = 4 sec / 60 = 1 / 15 sec de timp Exemple de calcul: 1. Sã se transforme în longitudine timp 480 40’ : 48 x 4 minute = 192 minute = 3 ore 12 minute 40 x 4 secunde = 160 secunde = 2 minute 40 secunde Deci = 3 ore 14 minute 40 secunde 2. Sã se transforme 6 ore, 40 minute şi 45 secunde în arc de longitudine: 6 ore x 150 = 900 40 minute x 15’ = 600’ = 100 45 secunde x 15’’ = 675’’ = 11’ 15’’ Deci = 1000 11’ 15’’ Exprimarea latitudinii şi longitudinii în unitati liniare


NAVIGAŢIE AERIANĂ

40

Latitudinea si longitudinea se pot exprima deasemenea în unitãţi liniare. Unitatea de mãsurã folositã pe plan internaţional este mila marinã. Ea este egalã cu lungimea medie a unui minut de meridian si are 1 815,185 m. În practicã se folosesc 1852 m. Datoritã faptului cã pãmântul este turtit la poli şi deci meridianele sunt elipse, lungimea arcului de 1’ merge crescând de la ecuator spre poli. Întrucât diferenţele sunt foarte mici, de obicei prin milã se subînţelege lungimea unui arc de 1’ al meridianului pãmântului, luat ca sferã, al cãrui volum este egal cu volumul elipsoidului terestru. Lungimea unei astfel de mile este constantã şi este egalã cu 1852 m. Din aceleaşi considerente, la calculele ortodromice se poate considera cã valoarea unei mile marine corespunde şi lungimii unui minut, din cercul mare. Lungimea unui grad de latitudine mãsuratã pe ecuator este de aproximativ 111 km, dacã se ţine seama cã lungimea ecuator este de 40 000 km = 40 000 / 360 0 = 111,1 km. Unei secunde a arcului de latitudine îi corespunde apr. lungimea de 30,09 m. Lungimea arcului de 1’ latitudine la ecuator este de asemenea egalã cu o milã.

PRINCIPIILE NAVIGAŢIEI În cadrul acestei secţiuni se vor urmări modalitatea de determinare a vitezei indicate (IAS), a vitezei corectate (CAS), a vitezei adevărate (TAS) precum şi a celorlalte elemente ce interesează zborul, cum ar fi capul compas, deriva şi influenţa vântului asupra avionului în zbor. Primul element de navigaţie care determină direcţia zborului este drumul avionului. Drumul avionului este unghiul format între direcţia meridianului pe suprafaţa solului considerat ca direcţie de referinţă şi tariectul avionului. În funcţie de direcţia de referinţă considerată pentru măsurare se deoasebesc următoarele drumuri: - Drumul adevărat (DA),'adică drumul format între direcţia nord a meridianului geografic şi traiect; - Drumul magnetic (DM) adică unghiul format între direcţia nord a meridianului magnetic şi traiect; - Drumul compas (DC) este unghiul format între direcţia nord indicată de compas şi traiect ; Capul Al doilea element de direcţie este capul de zbor al avionului. Capul de zbor este unghiul format între direcţia meridianului considerată ca referinţă şi direcţia axei longitudinale a avionului. In funcţie de direcţia de referinţă considerată pentru măsurare se deosebesc următoarele capuri de zbor: Capul adevărat (CA) se măsoară de la direcţia nord a meridianului geografic care trece prin punctul de intersecţie al verticalei avionului cu solul, adică a proiecţiei locului avionului, până la prelungirea axei longitudinale a avionului; Capul magnetic (CM) se măsoară de la direcţia nord a meridianului magnetic care trece prin punctul de pe sol al locului avionului, până la prelungirea axei longitudinale a avionului; Relaţia între drumul adevărat şi cel magnetic are la baza declinaţia magnetică care reprezintă unghiul format între direcţia nord a meridianului geografic şi direcţia nord a meridianului


NAVIGAŢIE AERIANĂ

41

magnetic într-un anumit punct de pe suprafaţa pământului. Când meridianul magnetic este în dreapta meridianului geografic, declinaţia magnetică este pozitivă, iar când meridianul magnetic este în stânga meridianului geografic, declinaţia este negativă. Corecţia declinaţiei magnetice este egală cu valoarea declinaţiei, dar cu semn schimbat. Unghiul format între direcţia nordului magnetic şi direcţia nord indicată de compas se numeşte deviaţia compasului. Drum, adevărat şi magnetic Din punct de vedere al navigaţiei aeriene: - de la aerodromul de plecare şi până la cel de destinaţie o aeronavă se deplasează de-a lungul unui itinerar, traiect sau rută. - punctul de la aerodromul de plecare sau de lângă acesta (origine a măsurătorilor şi calculelor) se numeşte Punct Iniţial al Traiectului (P.I.T.) - punctul de la aerodromul de destinaţie sau lângă acesta (punctul final al măsurătorilor) se numeşte Punct Final al Traiectului (P.F.T.).

Puncte şi linii de navigaţie - linia ce marchează traiectul între P.I.T. şi P.F.T. şi de-a lungul căreia trebuie să se deplaseze aeronava se numeşte Linia Drumului Obligat (L.D.O.). - linia care marchează traiectul de-a lungul căruia se deplasează în mod real o aeronavă se numeşte Linia Drumului Real (L.D.R.). - unghiul format între aceste 2 linii se numeşte Abatere Laterală Unghiulară (A.L.U.). - lungimea perpendicularei la LDO dusă de la o aeronavă ce se află pe LDR se numeşte Abatere Laterală Liniară (A.L.L.). - punctul în care traiectul îşi schimbă direcţia poartă denumirea de Punct de Schimbare de Traiect (P.S.T.), iar segmentele traiectului se numesc Tronsoane. Viteza la sol Viteza de zbor se mai clasifică în: - viteza de zbor indicată - măsurată pe baza presiunii aerodinamice; - viteza de zbor adevarată - viteza indicată căreia i s-au adus corecţiile metodice şi instrumentale. La ora actuală, vitezometrele celor mai multe avioane moderne sunt construite astfel încât corectează permanent viteza în funcţie de înălţime. La aceste instrumente nu se introduce


NAVIGAŢIE AERIANĂ

42

decât corecţia instrumentală şi în cazuri deosebite corecţia pentru temperatură cu înălţtimea de zbor. Aşadar, ambele viteze trebuie considerate drept viteze indicate. O metodă pentru calculul vitezei proprii este aceea care foloseşte rigla de calcul. Viteza avionului fata de sol poate fi determinată cu ajutorul radarului Doppler, a radarului panoramic de bord, a sistemului inerţial etc. In afara acestor procedee, viteza faţă de sol poate fi determinată grafic prin compunerea vectorilor vitezei proprii şi a vântului, în cazul în care se cunoaşte viteza şi direcţia vântului.

Viteza vântului Noţiunea de vânt se foloseşte pentru orice deplasare a masei de aer şi în special când mişcările acesteia sunt orizontale. Masa de aer în mişcare exercită o forţă de împingere asupra oricărui obiect întâlnit, fie că este static, fie că este în mişcare. Forţa de împingere a aerului este proporţională cu viteza de deplasare a masei de aer şi cu suprafaţa de înaintare (sectiunea transversala) a obiectului. Orice obiect liber va fi antrenat de masa de aer în direcţia de înaintare a acesteia cu o viteză egală cu cea a aerului care se deplaseaza. În caz că obiectul se află în mişcare, viteza de deplasare a acestuia va fi modificată de viteza de deplasare a masei de aer precum şi de valoarea unghiului format între direcţia de înaintare a obiectului şi direcţia de înaintare a masei de aer. In această situaţie se încadreaza zborul aeronavelor. Datorită acestui fapt "vântul" în navigaţia aeriană interesează ca "direcţie" şi "viteza". Direcţia vântului se exprimă în grade sexagesimale şi se consideră că "bate" din afara unui cerc către centrul acestuia, unde se găseşte persoana ce efectuează măsurătoarea, sau pilotul care primeşte informaţia meteorologică despre direcţia şi viteza vântului într-un anumit loc şi la o anumită oră. Viteza vântului se exiprimă în unităţi de măsură liniară: faţă de unităţi de timp. Astfel, în unele ţări din Europa printre care şi ţara noastră, viteza vântului se exprimă în metri pe secundă sau în kilometri pe oră, în timp ce în Statele Unite ale Americii, Anglia, ţările din Europa de vest în noduri (mile marine pe ora). Direcţia şi viteza vântului se extrag pentru calculele de navigaţie, din buletinul meteorologic pe care pilotul îl primeşte de la centrul sau staţia meteorologică a aeroportului de unde decolează. De asemenea, informaţii asupra directiei şi vitezei vântului la aeroportul unde aterizează pilotul le primeşte de la organele de trafic aeroportuare. Forma în care pilotul primeşte datele referitoare la vânt este : 180°/15 km/h, ceea ce înseamnă că vântul bate dinspre sud spre nord cu o viteza de 15 km/oră, ceeace înseamnă că vântul bate de la est spre vest cu o viteză de 7, m/sec. In ţările în care viteza vântului este exprimata în noduri pilotul va găsi în buletinul meteorologic următoarea notare: WV' 270"/12 kts vântul bate dinspre vest spre est cu o viteza de 12 noduri.

Determinarea triunghiului vitezelor Triunghiul de navigaţie al vitezelor reprezintă procedeul de bază pentru determinarea elementelor principale de navigaţie ale zborului. Triunghiul de navigaţie al vitezelor se compune din 3 vectori: - vectorul vitezei proprii; - vectorul vitezei vântului; - vectorul vitezei faţă de sol. Cunoscând 2 vectori se determină cel de-al treilea şi deriva.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

43

Triunghiul de navigaţie al vitezelor se poate rezolva grafic, analitic şi cu ajutorul calculatoarelor de navigaţie sau a oricarei rigle de calcul. Rezolvarea grafică a triunghiului de navigaţie al vitezelor este prezentată în continuare: Deriva, unghiul de derivă De obicei se cunosc drumul adevarat DA, viteza proprie adevarată VPA, direcţia şi viteza vântului. Se cere să se determine deriva (Dv), viteza faţă de sol (VS) şi capul adevărat (CA). Se trasează pe o coală de hârtie o scară grafică convenabilă care să cuprindă atât viteza vântului Vv cât şi viteza proprie adevarată VPA. Dintr-un punct ales ca origine, "O", se trasează linia drumului obligat LDO. În originea aleasă se amplasează şi vectorul vânt la aceeaşi scară şi anume cu originea vectorului în punctul "O". Din vârful vectorului vânt (punctul A), de regulă cu ajutorul unui compas, se trasează un arc de cerc cu o rază egală cu VPA care se intersectează cu LDO. În acest punct de intersecţie, B, se amplasează un nou vector Vv, cu vârful pe LDO. Se uneşte punctul de origine "O" cu originea vectorului vânt Vv (punctul C). S-au obţinut 2 triunghiuri asemenea în care: AB = OC = VPA OB = Vs (se măsoară pe scara grafică) iar unghiul BOC = Dv se măsoară cu raportorul.

Rezolvarea grafica a trunghiului de navigaţie al vitezelor

Utilizarea TAS şi a vitezei vântului pentru determinarea drumului real Unghiul format între linia drumului obligat şi direcţia vântului se numeşte unghiul drumului cu vântului (UDV) (măsurat invers, devine UVD). El se măsoară pe ambele părţi ale LDO de la 0o la 180o. Unghiul format între axa longitudinală a avionului (partea din faţă) şi direcţia vântului se numeşte unghiul capului cu vântul (UCV) (măsurată invers, devine UVC). UVC va fi întotdeauna mai mic decât UVD cu valoarea derivei. Exemplu: DA = 90o; Vv = 30o /60 Km/h; VPA = 240 Km/h Rezolvând grafic (vezi Fig.N.7.25.), se obţine:


NAVIGAŢIE AERIANĂ

44

Dv = 11o; Vs = 220 Km/h; CA = 79o; UVD = 60o; UVC = 49o ; Pentru rezolvarea grafică a triunghiului de navigaţie al vitezelor se poate proceda şi astfel : În punctul "O" de pe LDO se aplică vectorul VPA şi Vv Construind paraleleogramul forţelor se obţine componenta OB care reprezintă VS. Unghiul cuprins între VPA şi VS (Unghiul AOB) este deriva avionului şi trebuie măsurată cu raportorul. Calcularea capului şi a vitezei la sol Cunoscând drumul adevarat DA, se poate calcula capul adevarat CA cu ajutorul următoarei formule : CA = DA - (± Dv) Viteza la sol se obţine măsurând pe scara grafică lungimea vectorului OB.

Pentru rezolvarea analitică a triunghiului de navigaţie al vitezelor se foloseşte Teorema sinusurilor într-un triunghi oarecare. (vezi Fig.)

a b c ------ = ----- = ----sin a sin ß sin t

Rezolvarea analitică a triunghiului de navigaţie al vitezelor În relaţia de mai sus, cunoscând trei elemente, se poate determina cel de-al patrulea. Această relaţie se poate aplica şi la triunghiul de navigaţie al vitezelor. Sunt necesare 2 precizări : - unghiul adiacent al lui UVD este 180o-UVD, iar sin (180 o -UVD)= sin UVD; - unghiul opus vectorului VS este UVC. Relaţia va deveni:


NAVIGAŢIE AERIANĂ

-

45

VPA Vs Vv ------------------- = ------------- = ---------sin(180o-UVD) sin UVC sin Dv

Pentru exemplul din figură se obţin următoarele valori: UVD = 90o - 30o = 60o 240Km/h 60 Km/h 240 60 -------------------- = --------------- sau ------------ = ---------- de unde: sin (180o-60o) sin Dv sin 60o sin Dv sin Dv = 0,22, rezultă Dv = 12o40'. Vs = 205,5 Km/h; CA = DA - (Dv) = 90o - 12 o = 78o. Cunoscând capul adevărat, prin rezolvarea triunghiului de navigaţie al vitezelor se poate afla capul compas. Cunoscând declinaţia magnetică (citită pe hartă) şi deviaţia compasului (citită la bordul aeronavei), capul compas se calculează după formula: CC = CA - (± Dm) - (± Dc) - (± Dv)

Estime de timp-ETA În cadrul activităţii de zbor pentru începerea activităţii, precum şi pentru orice altă activitate, inclus cea de sosire la destinatie, se folosesc ore estimate, astfel, conform RACR –RA vom defini: Ora estimată de plecare de la locul de staţionare. Ora estimată la care aeronava va începe să se deplaseze cu mijloace proprii în vederea plecării. Ora estimată de sosire (ETA). În cazul zborurilor IFR, ora la care se estimează că aeronava va sosi la verticala unui punct desemnat, definit prin referinţă la mijloace de navigaţie, de la care se intenţionează iniţierea unei proceduri de apropiere instrumentale sau dacă aerodromul nu are mijloace de navigaţie, ora la care aeronava va sosi la verticala aerodromului. În cazul zborurilor VFR, ora la care se estimează că aeronava va sosi la verticala aerodromului. Ora prevăzută pentru apropiere (EAT). Ora la care serviciile de trafic aerian prevăd că o aeronavă, care soseşte ca urmare a unei întârzieri, va părăsi punctul de aşteptare pentru a efectua apropierea pentru aterizare. Ora reală de părăsire a punctului de aşteptare va depinde de autorizarea ATC pentru apropiere. Estimele de timp sunt elemente caracteristice şi de ajutor în navigaţia aeriană, elemente pe baza căruia pilotul estimează pe traseu momentul ajungerii la anumite repere caracteristice şi care îl ajută la orientare şi totodată îi permite să aprecieze în orice moment timpul pe care trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge la destinaţie, sau eventual la anumite puncte de raport aflate pe traseu. În cadrul zborului cu efectuarea deplasării prin navigaţie observată, se utilizează sistemul, ca funcţie de viteza de deplasare a aeronavei, să se traseze pe hartă cercuri la anumite distanţe,


NAVIGAŢIE AERIANĂ

46

astfel că la parcurgerea unui anumit timp, pilotul trebuie să se afle în zona de intersecţie a unui astfel de cerc, prin acesta funcţie de reperele caracteristice din zonă află mai uşor unde se află faţă de traseu. Navigaţia observată, poziţii, mijloace In cazul determinarii locului avionului prin orientare din vedere trebuie să se ţină seama de următoarele reguli: a) înainte de a confrunta harta cu terenul, harta trebuie orientată după punctele cardinale, cu ajutorul compasului; b) orientarea din vedere se combină cu trasarea drumului, pentru a crea posibilitatea de a confrunta harta cu terenul într-o regiune limitată; c) trebuie reţinut că timpul pentru identificarea reperelor este limitat, mai ales în zborurile la viteze mari; de aceea este necesar să se anticipeze cu apariţia reperelor în câmpul de vedere, adică să se cunoască care reper şi din ce direcţie trebuie să apară; d) se identifică în primul rând reperele mari, cele mai caracteristice din câmpul de vedere, iar apoi se trece la identificarea reperelor mai mici, aflate în apropiere sau sub avion; e) reperele se identifică nu după una, ci după mai multe particularităţi, pentru a nu confunda reperele ce se aseamănă între ele; f) cea mai bună înălţime pentru recunoaşterea reperelor din avion este înălţimea de 2000-5000 m; g) harţile cele mai frecvent întrebuinţate pentru orientarea din vedere sunt la scara 1:500 000 şi 1:1.000.000. Pentru orientare se întrebuinţează hărţi la seara 1:200 000 şi mai mari.

Modul de executare a orientarii la vedere Complexul acţiunilor pilotului în timpul orientării vizuale cuprinde: a) trasarea drumului pentru determinarea pe hartă a zonei de zbor în care se află avionul; b) comparaţia acestei zone din hartă cu terenul deasupra căruia se execută zborul, cu scopul de a identifica reperele (naturale şi artificiale); c) determinarea locului avionului. Cu cât condiţiile de orientare sunt mai grele, cu atât mai minuţios trebuie executată trasarea drumului, cu ajutorul indicatorului automat de navigaţie sau a compasului, vitezometrului şi a cronometrului, înainte de a trece la confruntarea hărţii cu terenul. Pentru determinarea locului avionului prin orientarea din vedere, pilotul trebuie să execute: - determinarea cu ajutorul indicatorului automat de navigatie a zonei în care se afla avionul; - orientarea hărţii după punctele cardinale; - determinarea locului avionului prin confruntarea zonei determinate pe hartă cu terenul deasupra căruia se execută zborul. Când nu există indicator automat de navigaţie, pentru orientarea din vedere se întrebuinţează compasul, vitezometrul şi cronometrul. In acest caz este necesar să se execute următoarele: - să se orienteze harta după compas; - să se determine în funcţie de durata de zbor, distanţa de la ultimul reper sigur; - să se determine pe hartă zona în care se afla avionul, în funcţie de direcţia de zbor şi distanţa parcursă; - să se confrunte acest raion de pe hartă cu terenul deasupra căruia se execută zborul, să se identifice reperele caracteristice şi să se determine locul avionului.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

47

Pentru a determina rapid pe harta locul avionului prin trasarea drumului, pilotul trebuie să ştie să aprecieze pe harta, din ochi, cu suficientă precizie, direcţia de zbor şi distanţa parcursă. Această deprindere a personalului navigant se formează în mod sistematic, prin antrenament la sol. Harta trebuie să fie orientată după punctele cardinale. In timpul zborului, pilotul trebuie să o aşeze astfel încât direcţia meridianelor adevărate să coincidă cu direcţia nord (după compasul magnetic). In acest scop, harta se desfăşoară astfel încât linia capului adevărat trasat imaginar pe hartă să fie paralelă cu axul de simetrie al avionului. Reuşita confruntării hărţii cu terenul depinde de vizibilitatea şi trăsăturile caracteristice ale reperelor. Confruntarea hărţii cu terenul consta în alegerea unuia sau a mai multor repere caracteristice pe hartă şi identificarea lor pe teren sau invers - alegerea reperelor caracteristice din teren şi identificarea lor pe hartă. In cazul când linia de drum a avionului nu trece exact la verticala reperelor, ci la o distanţă oarecare de acestea (două, trei înălţimi de zbor), locul avionului pe hartă se determina prin aprecieri, în funcţie de reperele identificate. Pentru identificarea reperelor, pilotul trebuie: - să recunoască rapid şi fără greşeli semnele topografice de pe hartă şi, în funcţie de reprezentarea convenţională a terenului, să-şi formeze o imagine justă asupra aspectului adevărat al acestuia, de la înălţimea de zbor respectivă. - să posede dexteritate de a alege amănunte caracteristice ale terenului, care pot fi identificate uşor şi sigur pe hartă; - în cazul identificării reperelor caracteristice, care se găsesc lateral faţă de linia de drum, să ştie să determine locul avionului din ochi sau cu ajutorul gismentului reperelor; - să ştie să determine cu suficientă precizie distanţă până la reper. Executarea cu succes a orientării din vedere în zbor cu avioane moderne de mare viteză care din partea pilotului cunoaşterea la perfecţie a zonei de zbor. Pilotul trebuie studieze înainte de toate caracteristicile generale ale reliefului terenului şi reperele din teren (reţeaua hidrografică, localităţi, drumuri, vegetaţie) în totalitate, care pot fi identificate din zbor. După ce a stabilit caracteristicile generale ale terenului, pilotul trebuie să studieze schema dispunerii reperelor liniare şi de suprafaţă în zona de zbor.

UTILIZAREA CALCULATORULUI DE NAVIGAŢIE In scopul reducerii timpului folosit pentru calculul elementelor de navigaţie se folosesc riglele de calcul, în general de forme circulare (există şi rigle de calcul drepte, de exemplu NL-10). Pentru aceasta se folosesc scări logaritmice, scale pentru conversiuni ale diferitelor unităţi de măsură, scale orare, roza vânturilor. Unele calculatoare dispun de caroiaje pentru lucrul cu date referitoare la vânt. In aviaţia civila se folosesc mai mult riglele de calcul circulare ARISTO AVIAT JEPPESEN şi altele. Principalele operaţiuni cu calculatoarele rezulta din rezolvarea triunghiului de navigaţie al vitezelor, care au la bază relaţia fundamentală a trigonometriei plane, adică proporţionalitatea dintre laturile unui triunghi oarecare şi sinusurile unghiurilor opuse, exprimată prin formule care utilizează calcul logaritmic.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

48

Aplicând calculul prin logaritmi se obţine: log VPA - log sin (1800-UVD) = log VS - log sin UVC = Vv - log sin … v . Egalitatea diferenţelor logaritmilor laturilor şi unghiurilor opuse stă la baza contrucţiei calculatoarelor: Log 1 fiind egal cu zero, originea măsuratorilor pe cercul distantelor pe care se raportează laturile triunghiului de navigaţie, al vitezelor, va fi 1 (respectiv 10 sau 100). De asemenea, log sin 90° fiind egal cu zero, originea pe cercul gradelor pe care se raportează unghiurile triunghiului de navigaţie al vitezelor va fi în dreptul gradaţiei de 90. O altă regulă aplicabilă calculatoarelor este aceea că sinusurile a două unghiuri suplimentare fiind egale şi logaritmii lor vor fi egali. Datorită acestei reguli, unghiurile suplimentare se găsesc pe cercul gradelor în dreptul aceloraşi gradaţii. O regulă specifică riglelor de calcul este aceea referitoare la citirea gradaţiilor întrucât acest sistem permite multiplicarea lor cu 10, 100 etc, în raport de datele de baza ale problemei. Astfel, cifra 15 se poate citi 150; 1500 ; 1,5 ; 0,15 etc. Folosind tabelele de logaritmi, valorile de mai sus sunt rezolvabile prin : - logaritmii valorilor naturale; - logaritmii liniilor trigonometrice. O atenţie deosebită trebuie dată diferiţilor indici pe care fiecare calculator îi are marcaţi întrun mod specific. In orice caz, se vor găsi indici de unitate, de timp, de conversiuni ale unităţilor de măsură etc. De asemenea, diferitele scale ale calculatoarelor nu dau izolat rezolvarea integrală a unei probleme şi rezultatele obţinute iniţial trebuie raportate la alte scale. Indicaţii asupra folosirii tuturor scalelor de pe un calculator precum şi exemple detailate se găsesc în instrucţiunile ce însoţesc fiecare riglă de calcul. Insuşirea în perfecte condiţiuni a modului de folosire a riglelor asigură o corectă utilizare şi implicit reducerea timpilor de calcul în rezolvarea problemelor de navigaţie aeriană. Utilizarea riglei de navigaţie se face pentru determinarea: - TAS, timpului şi distanţei - conversia unităţilor de măsură - calculul combustibilului necesar - determinarea presiunii, densităţii şi altitudinii adevărate - calcularea timpului de zbor pe rută şi ETA Calculatorul de navigaţie este destinat pentru navigaţia automata, pe căile aeriene, în regiunile terminale şi în zonele de aerodrom. El rezolvă urmatoarele probleme: a) calcularea continua a coordonatelor actuale ale avionului prin metoda determinării drumului real urmat ; b) transformarea coordonatelor calculate; c) zborul pe drumul distanţei celei mai scurte, spre orice punct al traiectului; d) corectarea coordonatelor calculate, după reperele radarului panoramic de bord ; . e) determinarea direcţiei şi vitezei vântului; f) producerea de semnale necesare pentru indicarea drumului pe indicatorul navigatorului g) producerea semnalelor necesare sistemului pentru pilotarea automată a avionului. Pentru rezolvarea tuturor problemelor de navigaţie calculatorul foloseşte sistemul coordonatelor ortodromice rectangulare şi anume în două moduri :


NAVIGAŢIE AERIANĂ

49

a) în regimul ortodromei principale cu axele avionului ce coincide cu linia drumului obligat din pundul iniţial pâna la punctul final al traiectului. b) în regimul ortodromei parţiale sau particulare cu axele de coordonate Folosirea acestui sistem de coordonate în calculator se bazează pe formule trigonometrice relativ simple, care permit determinarea continuă a locului avionului. De asemenea, acest sistem permite într-un mod simplu compararea coordonatelor pentru corecţia locului avionului pe baza datelor mijloacelor de radionavigaţie, precum şi efectuarea manevrelor necesare acestor corecţii, deoarece coordonatele reprezintă întotdeauna abaterea laterală lineară de la linia drumului obligat iar S distanţa rămasă pâna la punctul obligator. Compunerea generală a calculatorului de navigaţie constă din următoarele elemente : a) blocuri electronice şi dispozitive electromecanice destinate pentru calculul, transformarea şi corecţia coordonatelor, calculul parametrilor vântului, precum şi a altor probleme; b) panoul de comanda al regimurilor de lucru ; c) panoul indicatorilor şi înregistratoarelor care cuprinde: contoarele coordonatelor ortodromice actuale ale avionului, contoarele coordonatelor actuale transformate, înregistratoarele coordonatelor punctelor de schimbare a traiectului, înregistratoarele coordonatelor mijloacelor de radionavigatie: destinate corecţiei.

Deriva şi corecţia de derivă Unghiul de derivă Ultimul element care determină modul de desfăşurare a zborului este deriva sau unghiul de derivă, care se datorează direcţiei şi vitezei de deplasare a masei de aer în care zboară aeronava. Prin derivă se înţelege unghiul format între prelungirea axei longitudinale a aeronavei şi linia drumului real şi se notează Dv. Deriva aeronavei variază în funcţie de viteza vântului, direcţia acestuia faţă de LDO (Unghiul Drumului cu Vântul), cât şi de viteza proprie a aeronavei (V.P.A.) Variaţia derivei se manifestă astfel: cu cât viteza vântului este mai mare, cu atât unghiul derivei va fi mai mare;

CC D

C

D

M

D

CM CA

A

Deriva aeronavei - cu cât unghiul direcţiei vântului faţă de LDO (UDV) este mai mare, cu atât unghiul de derivă va fi mai mare. (UDV poate avea valori cuprinse între 0o şi 180o stânga/dreapta faţă de LDO). - cu cât viteza proprie a avionului este mai mare, cu atât unghiul de derivă este mai mic.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

50

TIMP Mişcarea pamântului în jurul axei sale se numeşte mişcarea de rotaţie a pamântului. Durata unei rotiri de 3600 este de 23 ore 56 minute şi 0,4 secunde. Această mişcare a pământului în jurul axei sale determină alternanţa zilelor şi nopţilor. Inclinarea axei pământului faţă de planul orbitei este cauza inegalităţii zilelor şi nopţilor, în funcţie de anotimpuri. Rotirea pământului se face de la vest la est, cu toate că privind soarele şi aştrii s-ar părea că pământul se roteşte de la est la vest. Viteza de rotaţie a unui punct pe ecuator este maximă, adică aproximativ 1669 km/ oră sau 460 m/sec, în timp ce la pol rotaţia este nula. In afară de aceste două mişcări proprii, pamântul se deplasează în univers cu întregul sistem solar. Din durata unei rotaţii a pământului care se presupune că este uniformă în jurul soarelui şi în jurul axei sale, se poate măsura timpul. Pentru determinarea duratei unei rotaţii a pământului este necesar să se observe un punct (corp ceresc) din univers, care poate fi considerat ca fix, dacă se ţine seama de distanţa mare de la el la pământ. Ca unitate de timp se ia intervalul dintre două treceri consecutive ale meridianului locului ales ca observator, prin dreptul punctului considerat fix. Dacă ne referim la mişcarea de rotaţie de 3600 a pământului în jurul axului său, atunci unitatea de timp se numeşte zi. Timpul scurs între două treceri ale meridianului locului observatorului, în dreptul unui anumit astru considerat ca punct fix, se numeşte zi siderală şi reprezintă 23 ore 56 minute şi 04 secunde.

Relaţia între timpul universal coordonat (standard) (UTC) şi ora locală Având în vedere ca viaţa de toate zilele a omului decurge peste tot în funcţie de rotaţia aparentă a soarelui în 24 ore, durata acestei rotaţii a fost luată ca unitate de timp şi denumită zi solară adevarată. Ziua solară adevarată reprezintă timpul unei rotaţii complete a soarelui în 24 ore. Inceputul zilei solare adevărate se consideră la orele 12 noaptea. Zilele solare adevarate nu sunt însă constante ca mărime. Este adevărat că diferenta între cea mai lungă şi cea mai scurtă zi adevarată este foarte mică. Totuşi, adunându-se această diferenţă se produce o decalare între indicaţiile cronometrelor obişnuite şi ale ceasurilor solare. In decursul unui an, această decalare variază în limitele unei jumătăţi de oră. Incomoditatea calculului timpului după soarele real cauzată de inegalitatea zilei solare adevărate a servit ca motiv pentru căutarea unei unităţi de timp constante, a cărei mărime, al cărui început şi sfârşit să se diferenţieze foarte puţin faţă de durata zilei solare adevărate. Cea mai potrivită unitate corespunzatoare acestor condiţii este durata de timp egala cu valoarea medie a tuturor zilelor solare adevărate în cursul anului. Această unitate de măsură a timpului se numeşte zi solară medie. Diferenţa dintre durata unei zile solare medii şi a unei zile siderale este de 3 minute şi 56 secunde adică, ziua siderală este mai scurtă decât ziua medie cu 4 minute. Inceputul zilei medii se socoteşte de la ora 12 noaptea (ora 00.00) adică în momentul trecerii soarelui mediu la antimeridianul locului respectiv. De asemenea, orele locurilor pe diferitele meridiane se diferenţiază între ele în raport cu diferenta de longitudine a acestor locuri, exprimate în unităţi de timp.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

51

Ştiind că mişcarea aparentă a soarelui în timp de 24 ore se face de la răsărit spre apus este uşor de înţeles ca ora pe un meridian de la răsărit va fi în orice moment mai mare decât pe un meridian care se află la apus. Timpul mediu local sau civil, este un timp măsurat după metode astronomice şi mărit cu 12 ore astfel încât valoarea zero este la miezul nopţii. Acest timp determina ziua civilă ca interval de timp de 24 ore solare, dintre miezurile a două nopţi consecutive. Prescurtarea internaţională a timpului local mediu. este LT. Timpul mediu al meridianului Greenwich se numeşte ora Greenwich, ora internaţională sau timp universal şi are o 1argă întrebuinţare practică în calculele de navigaţie. Pentru indicarea orei Greenwich sau a timpului universal, se utilizează prescurtarea internaţionala GMT sau UT. In mod generic, timpul sau ora se noteaza cu simbolul T. Calculul orei medii în viaţa de toate zilele prezintă neajunsuri prin aceea că în diferite puncte ale unei regiuni pe suprafaţa pământului (cu excepţia punctelor de pe acelaşi meridian) ora este diferită, deoarece numărul meridianelor este infinit. Astfel, pentru fiecare loc este definită ora locală, măsurată funcţie de momentul orei 00,00 aferent locului, oră locală care va fi decalată faţă de ora universală cu un număr de ore aferent numărului de fuse orare care desparte fusul orar al locului faţă de fusul aferent meridianului Greenwich.

Definiţia orei răsăritului şi apusului soarelui Pentru evidenţa timpului de zbor este necesar să se ţină seama de ora răsăritului şi apusului soarelui. Fiecare stat în parte are observatoare astronomice ce întocmesc anuare, în care se găsesc efemeridele soarelui pentru o localitate anumită, de obicei capitala statului respectiv. Orele răsăritului şi apusului soarelui sunt date în timpul local. Datorită faptului că razele soarelui sunt paralele cu planul elipticei, suprafaţa pământului luminată de soare este înclinată în raport cu axa polilor cu 23° 30'. Din această cauza, localităţile amplasate în lungul aceluiaşi meridian nu sunt luminate deodată, la aceeaşi oră. In emisfera de nord, în timpul verii, localităţile situate pe acelaşi meridian la latitudini mai mari vor beneficia de lumina soarelui mai mult. In manualele de ruta JEPPESEN şi AERAD orele răsăritului şi apusului se găsesc în "Tabele şi Coduri" şi respectiv în Suplimente. Datelele răsăritului şi apusului soarelui din manualul Jeppesen dau orele locale ale răsăritului şi apusului pe decade lunare între latitudinile 50° N şi 40° S din 5° în 5° latitudine şi între 70° N şi 50° S din 2° in 2° latitudine. Totodată, sunt specificate mai multe localităţi de pe aceeaşi latitudine. Tabelele din suplimentul AERAD dau orele GMT bilunar pentru răsăritul şi apusul soarelui la diferite localităţi dispuse în ordine al£abetica. Folosirea acestor tabele uşurează foarte mult calculele şi permit chiar interpolari pentru localităţi nespecificate, cu condiţia cunoaşterii coordonatelor geografice ale acestora. Crepusculul şi durata zilei. Datorită atmosferei terestre şi în special a straturilor superioare ale acesteia, lumina soarelui este difuzată spre pământ. Acest fenomen se observă mult mai pregnant înainte şi după apusul soarelui. In zori, lumina zilei apare în mod treptat la latitudinea ţării noastre, când soarele se află încă cu câteva grade sub orizont. Spre seară, lumina se reduce încetul cu încetul, după ce soarele a trecut sub orizont câteva grade. Aceasta fază de tranziţie, când soarele se află sub


NAVIGAŢIE AERIANĂ

52

orizont dar lumina persistă încă, se numeşte crepuscul. In vorbirea curentă crepusculul de dimineaţa se numeşte aurora, iar cel de seara amurg sau crepuscul propriu zis. Se deosebesc crepusculul astronomic şi crepusculul civil. Primul începe din momentul în care soarele a coborât sub orizont şi până când cele mai slabe stele devin vizibile, ceea ce corespunde poziţiei centrului soarelui la aproximativ 6° sub orizont. Dimineaţa în schimb crepusculul astronomic începe cu dispariţia celor mai slabe stele şi ţine până la răsăritul soarelui. Crepusculul civil de seara durează de la ora apusului pâna la apariţia celor mai luminoase stele, ceea ce corespunde poziţiei centrului soarelui la aproximativ 6° sub orizont. Dimineaţa, acest crepuscul durează de la dispariţia ultimei stele pâna la ora răsăritului soarelui. Durata zilelor şi respectiv a nopţilor la diferite latitudini este de asemenea un factor de mare importanţă pentru efectuarea zborurilor de durată. Fusele orare Pentru a elimina diferenţele ce pot apare în indicaţiile ceasurilor în diferite puncte de pe suprafaţa pământului, cel puţin pentru o fâşie oarecare, s-a introdus un calcul internaţional de timp simplificat, pe baza aşa-numitelor fuse orare. Sistemul fuselar orare a fost introdus în Europa din anul 1884. Pentru un calcul de timp unitar în toată lumea, suprafaţa pământului s-a împărţit în mod convenţional în 24 părţi numite fuse, după numărul orelor unei zile. Fuse1e orare sunt zone pe suprafaţa pământului care folosesc ora corespunzătoare meridianului mediu. Ele au câte 15° longitudine geografică şi se numerotează de la 0 la 12 spre est şi spre vest. Axa fusului orar, de origine este meridianul Greenwich iar meridianele sale marginale sunt 7° 30' est şi 7° 30' vest. Fusele orare diferă între ele cu un număr întreg de ore; iar între două fuse alăturate diferenţa este de o oră.

PLANIFICAREA ZBORULUI Alegerea hărţilor Alegerea hărţilor reprezintă operaţiunea premergătoare desfăşurării propriuzise a zborului, se efectuează în cadrul pregătirii teoretice. Importanţa alegerii hărţilor constă în faptul că aceasta, funcţie de tipul zborului trebuie să asigure: - o pliere uşoară,; - o vizualizare a întregului traseu; - comoditate în citire şi manevrare în timpul zborului; - identificarea reperelor pe sol în situaţia zborului la vedere; - pentru zborurile IFR, trebuiesc alese hărţi care să asigure identificarea uşoară a mijloacelor de radionavigaţie pe întreg traseul de urmat.

Estimările şi raporturile de stare a vremii la aerodrom şi pe traiect Asigurarea meteorologică a zborurilor se realizează prin informarea promptă şi permanentă a echipajelor şi organului de dirijare şi control al zborurilor asupra elementelor meteorologice reale şi prevăzute, cum sunt: - direcţia şi tăria vântului;


NAVIGAŢIE AERIANĂ

53

- vizibilitatea; - înalţimea plafonului de nori; - nebulozitatea; - umiditatea atmosferică; - prognoze pe termen scurt (1-3 ore); - posibile fenomene meteo periculoase zborului. Informaţiile meteorologice sunt furnizate de Aeroporturile în proximitatea cărora se află terenurile de zbor ale Aerocluburilor Teritoriale (pentru Arad, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Cluj, Sibiu, Târgu Mures, Suceava, Iaşi, Craiova, Bucureşti, Ploieşti), se culeg de la staţiile meteorologice fixe (Bucuresti, Ploieşti, Deva, Iaşi, Piteşti) sau mobile (Craiova, Brasov) ale Aeroclubului României. Informaţiile se transmit şi se centralizează la sediul Aeroclubului României, Serviciul Navigaţie Aeriană, care face informarea meteorologică pentru activitatea proprie şi pentru terţi. Asigurarea meteorologică a zborurilor se realizeaza cu ajutorul aparaturii meteorologice din dotarea aerodromurilor, şi prin legătura existentă între aerocluburi şi organele (staţii, centre) meteorologice existente pe aerodromuri sau aeroporturi sau în apropierea acestora precum şi prin informaţiile furnizate de echipajul care a executat sondajul metorologic şi de toate celelalte echipaje, imediat dupa aterizare. Informarea meteorologică este în sarcina Serviciului de Navigaţie Aeriană şi, în teritoriu prin intermediul Controlorilor de Informare Trafic Aerian. Asigurarea meteorologică a zborurilor se efectuează potrivit normelor elaborate de A.A.C.R (RACR – ASMET). Având în vedere aceste informaţii pilotul va analiza prognozele de timp pe rută şi în funcţie de condiţiile meteo va decide executarea zborului, sau dacă este posibil schimbarea rutei în funcţie de condiţiile meteorologice favorabile existente în alte zone. Estimarea situaţiei meteo Pentru estimarea situaţiei meteorologice impune activitatea de culegere a informaţiilor şi în funcţie de zona de zbor, de condiţiile de stabilitate ale atmosferei se va estima cum va evolua timpul prognozat, aprecieri necesare în vederea desfăşurării zborului pe rută în condiţii de siguranţă deplină.

Trasarea traiectului Trasarea drumului obligat pe harta sau pe hărţile destinate pregătirii preliminare a unui zbor este o operaţiune necesară studiului traiectului propus, întrucât orientează şi limitează zona în care se va efectua deplasarea pe calea aerului, precum şi pentru urmărirea zborului. Harţile de radionavigaţie destinate efectuarii zborurilor IFR, uneori au imprimate căile aeriene, alteori numai axa lor, pe tronsoane limitate de mijloacele de radionavigaţie. Axa căilor aeriene este însuşi drumul obligat pe care trebuie să-l respecte aeronava. Datele înscrise în suprafaţa ce reprezintă tronsonul de cale aeriană (denumirea căii aeriene, drumurile magnetice de zbor în ambele sensuri, distanţa dintre cele două mijloace de radionavigaţie ce limitează tronsonul şi nivelele minime de zbor în cele două sensuri) sunt elementele de bază ale efectuării unui zbor în cuprinsul acelui tronson. Unele state imprimă reţeaua căilor aeriene pe hărţile destinate navigaţiei cu vederea solului, întrucât ele reglementează situaţia zborurilor


NAVIGAŢIE AERIANĂ

54

cu vederea solului controlat, când avionul foloseşlte şi reperele de la sol şi mijloacele de radionavigaţie şi radiolegătura. Cea mai frecventă utilizare a trasării drumului obligat pe hartă este aceea datorată efectuării zborurilor cu vederea solului. In această situaţie, rigiditatea traiectelor zborurilor IFR, aceleaşi itinerarii parcurse de avioane la diferite înălţimi, ziua şi noaptea, este înlocuită cu libertatea alegerii punctelor obligate care determină un traiect convenabil, potrivit performanţelor materialului volant cât şi respectării condiţiior meteorologice de zbor la vedere. De regulă, după stabilirea de către pilot a punctelor obligate, acestea se unesc prin linii drepte în ordinea succesiunii lor, corespunzătoare desfăşurării zborului. Aceasta trasare este recomandabil să se facă cu creionul, sau în tuş. Trasarea cu creionul permite refolosirea hărţii şi pentru alte zboruri, prin ştergerea datelor primului zbor şi înlocuirea lor cu alte date pentru alt traiect. Acest procedeu este aplicabil în special în situaţia zborurilor ocazionale sau de şcoală; la acestea din urmă, pentru motive didactice, scopul fiind însuşirea amănunţită a tuturor datelor regiunii deasupra căreia se zboară, trebuie întocmită schiţa traiectului. Trasarea în tuş a traiectului presupune un itinerar folosit mai des; are dezavantajul că reduce posibilitatea de utiIizare a hărţii şi pentru alte traiecte. Prezintă totuşi avantajul deosebit de important că datele înscrise în tuş se citesc cu mai multă uşurinţă decât cele la care s-a folosit creionul. Varietatea culorilor de creion sau de tuş folosite la trasarea traiectului şi a datelor de baza de navigaţie permite ca acestea să fie grupate pe categorii, fiecare fiind înscrisă cu altă culoare. In raport de tenta de culoare dominanta a hărţii, se vor alege culorile cele mai contrastante cu restul planşei. Astfel, pentru o planşa al cărui relief accidentat ocupă într-o mare măsură suprafaţa hărţii, se va evita culoarea maron pentru a nu creia confuzii; în schimb se vor folosi acelea care lipsesc de pe planşă sau sunt într-o cantitate redusă Trasarea traiectului se va face cu galben, alături de care se vor înscrie cu negru datele de navigatie (drumul magnetic al traiectului, distanţa între punctele obligate, altitudinea la care se zboară), cu mov vor fi încercuite obstacolele şi cotele periculoase din zona în care se efectuează zborul, cu albastru se vor încercui reperele de natură hidrologică (meandre caracteristice ale râurilor, lacuri cu forme particulare, confluenţe de râuri, etc.).

Considerente privind spaţiul aerian controlat, restricţii, zone periculoase, etc. Organizarea spaţiului aerian se efectuează în baza Codului aerian şi a Regimului de zbor în România, ţinând cont de prevederile Anexei 11 şi a Doc. 4444 OACI. Spaţiul aerian se împarte : spaţiul aerian controlat şi necontrolat. Porţiunea de spaţiu aerian cu dimensiuni definite în care se asigură tuturor zborurilor serviciul de dirijare şi control al traficului aerian se numeste spaţiu aerian controlat (căi aeriene – AWY, regiuni terminale de control –TMA, zone de control de aerodrom – CTR). Pentru asigurarea serviciilor de trafic aerian, în funcţie de posibilităţile de legatură radio sigură şi permanentă dintre organele de la sol care asigură aceste servicii şi aeronavele din zbor, precum şi în funcţie de dislocarea teritorială a aerodromurilor, spaţiul aerian este organizat astfel: a) pentru asigurarea serviciului de informare a zborurilor (Flight Information Service –FIS) este organizată Regiunea de informare a zborurilor (Flight Information Region –FIR). Pentru România avem FIR Bucureşti; b) pentru asigurarea serviciului de dirijare şi control al traficului aerian (Air Traffic Control – ATC) sunt organizate:


NAVIGAŢIE AERIANĂ

55

- regiuni de control (CTA); - regiuni terminale de control (TMA); - zone de control de aerodrom (CTR). Regiunea de informare a zborurilor (FIR) este porţiunea de spaţiu aerian delimitată lateral, care se întinde de la sol şi până la 14,950 m. STD, cuprinzând atât spaţiul aerian controlat, cât şi spaţiul aerian necontrolat. Zona de control de aerodrom (CTR) este porţiunea de spaţiu aerian controlat cu dimensiuni stabilite lateral şi pe verticală care se întinde de la suprafaţa solului până la o altitudine/înălţime determinată, ce coincide de regulă cu limita inferioară a regiunii de control (regiuni terminale de control). Dacă situaţia impune, se poate stabili limita superioară a unei zone de control de aerodrom, peste limita inferioară a regiunii terminale de control sau regiunii de control. Limitele laterale şi pe verticală ale zonelor de control sunt stabilite prin Regimul de zbor din România. Spatiul aerian ATS se clasifică, în concordanţă cu porţiunea de spaţiu aerian în care se asigură anumite servicii de dirijare şi control sau informare pentru zborul VFR şi/sau IFR, astfel: - CLASA A – sunt permise zboruri IFR care au asigurată eşalonarea tuturor aeronavelor; Spaţiul aerian Clasa A conţine: - Toate rutele ATS din FIR Bucureşti; - TMA Bucureşti. - CLASA B – sunt permise zboruri IFR şi VFR cărora li se asigură serviciul de dirijare şi control şi eşalonarea între toate aeronavele; în FIR Bucureşti nu există spaţiu aerian desemnat cu Clasa B; - CLASA C – Sunt permise atât zborurile IFR, cât şi zborurile VFR, toate zborurile sunt supuse serviciului de control al traficului aerian, se eşalonează (separă) numai aeronavele care zboară IFR, între ele şi faţă de cele care zboară VFR, iar zborurile VFR primesc informaţii despre traficul VFR; Spaţiul aerian Clasa C conţine: - toate Zonele de control de aerodrom (CTR) specificate în FIR Bucureşti; - CLASA D - sunt permise zboruri IFR şi VFR cărora li se asigură serviciul de dirijare şi control şi eşalonarea între toate aeronavele care zboară IFR şi primesc informaţii despre zborurile VFR, iar zborurile VFR primesc informaţii despre toate zborurile IFR şi VFR; Spaţiul aerian Clasa D conţine toate Zonele de control de aerodrom ale aviaţiei utilitare şi sportive care nu sunt incluse în TMA Bucureşti; - CLASA E – sunt permise zboruri IFR şi VFR, se aplică serviciul de dirijare şi control al traficului aerian IFR şi li se asigură eşalonare între ele. Nu sunt obligatorii comunicaţiile radio pentru zborurile VFR. Nu este obligatorie autorizarea ATC pentru zborurile VFR. Toate zborurile primesc informaţii de trafic în măsura în care acest lucru este posibil. În FIR Bucureşti nu există spaţiu aerian desemnat cu clasa E. - CLASA F – sunt permise zboruri IFR şi VFR, este asigurat serviciul consultativ de informaţii de trafic, iar la cerere, toate aeronavele pot beneficia de serviciul de informare a zborurilor. Nu sunt obligatorii comunicaţiile radio pentru zborurile VFR. Nu este obligatorie autorizarea ATC pentru zborurile IFR şi VFR. În FIR Bucureşti nu există spaţiu aerian desemnat cu clasa F.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

-

56

CLASA G – sunt permise zboruri IFR şi VFR şi se asigură, la cerere, pentru toate aeronavele serviciul de informare a zborurilor. Nu sunt obligatorii comunicaţiile radio pentru zborurile VFR. Nu este obligatorie autorizarea ATC pentru zborurile IFR şi VFR. Spaţiul aerian Clasa G conţine întregul spaţiu aerian din FIR Bucureşti care nu este desemnat ca având o altă clasă. În acest spaţiu se includ şi zonele restricţionate. 1. Prin Ordinul comun al Ministrului trasporturilor şi Ministrului apărării naţionale nr. 693/M.173 din 27 octombrie 2003, pentru aprobarea reclasificării spaţiului aerian naţional peste nivelul de zbor 195, publicat în MO nr. 693 din 27 octombrie 2003, s-a stabilit: - Art. 1: Începând cu data publicării prezentului ordin în Monitorul Oficial al României, Partea I, spaţiul aerian naţional superior, peste nivelul de zbor (FL) 195, clasificat în prezent de clasă A pe rutele aeriene şi de clasă G în afara acestor rute, se reclasifică devenind spaţiu aerian controlat de clasă C, urmând ca serviciile de navigaţie aeriană în acest spaţiu să fie furnizate de unităţile civile şi militare de control al traficului aerian, în conformitate cu prevederile reglementărilor aeronautice naţionale. - Art. 2: Nivelul maxim al spaţiului aerian de clasă C se modifică de la FL 490 la FL 660. - Art. 3: Zborurile efectuate ca trafic aerian general (GAT) după reguli de zbor la vedere (VFR) între FL 195 şi FL 285 se permit numai în cadrul unor zone reglementate în acest scop sau conform procedurilor de colaborare încheiate de operatorul aerian interesat cu Regia Autonomă "Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian" - ROMATSA şi cu Comandamentul Operaţional Aerian Principal - COAP şi numai în cadrul zonelor reglementate în acest sens, între FL 285 şi FL 660, zone care se definesc şi se activează în conformitate cu prevederile reglementărilor aeronautice civile şi militare. - Art. 4: Toate aeronavele care efectuează zbor GAT VFR peste FL 195 trebuie să fie echipate cu echipamente de radiocomunicaţie aer-sol în banda VHF pentru realizarea comunicaţiei cu unităţile de control al traficului aerian şi transponder operaţional în mod C. 2. Prin Ordinul comun al Ministrului trasporturilor şi Ministrului apărării, nr. 53/M.20 din 22 ianuarie 2007, pentru aprobarea reclasificării spaţiului aerian naţional sub nivelul de zbor 195 şi stabilirea limitelor superioare ale zonelor de control de aerodrom din Regiunea de informare a zborurilor (FIR) Bucureşti, publicat în MO nr. 107 din 13 februarie 2007, s-a stabilit: - Art. 1: Spaţiul aerian naţional inferior, de la nivelul de zbor (FL) 195 inclusiv şi până la sol, se reclasifică astfel: a) Spaţiul aerian naţional inferior de la nivelul de zbor (FL) 195 inclusiv până la nivelul de zbor (FL) 105 se reclasifică devenind spaţiu aerian controlat continuu de clasă C; se exceptează de la această prevedere porţiunea de spaţiu aerian între aceste niveluri limită, aferentă zonei terminale (TMA) Bucureşti, care rămâne clasificată de clasă A. b) Spaţiul aerian de la nivelul de zbor (FL) 105 inclusiv până la, inclusiv, nivelul minim de zbor pe căile aeriene cuprinse în Publicaţia de Informare Aeronautică (AIP) România la data intrării în vigoare a prevederilor prezentului ordin se reclasifică în spaţiu aerian controlat de clasă C doar pe căile aeriene, spaţiul aerian din afara căilor aeriene respective păstrându-se de clasă G, cu excepţia porţiunii de spaţiu aerian între FL 105 şi limita inferioară a zonei terminale (TMA) Bucureşti, care rămâne clasificată de clasă A. c) Spaţiul aerian de sub nivelul minim de zbor pe căile aeriene şi sub limita inferioară a TMA Bucureşti, până la sol, se reclasifică devenind spaţiu aerian necontrolat continuu


NAVIGAŢIE AERIANĂ

-

57

de clasă G; se exceptează de la această prevedere porţiunile de spaţiu aerian definite ca zone de control de aerodrom (CTR) şi publicate în AIP România la data intrării în vigoare a prevederilor prezentului ordin, care rămân clasificate de clasă C. Art. 2: (1) Pătrunderea unui zbor efectuat ca trafic aerian general (GAT) după reguli de zbor la vedere (VFR) în interiorul spaţiului aerian controlat de clasă C, prevăzut la art. 1, se permite de către serviciile de trafic aerian numai: a) în conformitate cu o autorizare emisă de o unitate de control al traficului aerian (autorizare ATC); b) în cadrul unor zone rezervate de spaţiu aerian în mod specific în acest scop, zone care se definesc, se publică, se activează şi se dezactivează în conformitate cu prevederile aplicabile ale reglementărilor aeronautice civile sau militare, după caz; o asemenea zonă poate fi un coridor de spaţiu aerian stabilit în acest scop de Statul Major al Forţelor Aeriene (SMFA) şi Regia Autonomă "Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian" - ROMATSA (R.A. ROMATSA), cu avizul Regiei Autonome "Autoritatea Aeronautică Civilă Română" (AACR); sau c) conform procedurilor de colaborare încheiate de către un operator aerian cu R.A. ROMATSA, cu avizul AACR.

Spaţiul aerian controlat este definit şi reglementat prin acte normative, cum ar fi Hotărârea Guvernului nr. 1172 din 2 octombrie 2003, publicată în MO nr. 724 din 16 octombrie 2003, în care se impun zonele aferente efectuării zborurilor, astfel:

Folosirea AIP-urilor şi a NOTAM-urilor A.I.P. este documentul de bază pentru informarea tuturor operatorilor în vederea efectuării activităţii de zbor pe teritoriul României. A.I.P. este structurat pe trei părţi: 1. Generalităţi (GEN). 2. Informări de zbor EN - ROUTE (ENR). 3. Aerodromuri (AD). Partea 1 - Generalităţi (GEN) Partea 1 constă din 5 secţiuni conţinând informaţiile descrise pe scurt în continuare: GEN 0 - Prefaţă: Înregistrarea Amendamentelor AIP, Înregistrarea Suplimentelor AIP, Lista de control a paginilor AIP, Lista amendamentelor de mână la AIP şi Tabelul de conţinut a părţii 1. GEN 1 - Reglementări şi cerinţe naţionale - Autorităţi desemnate; Intrarea, tranzitul şi plecarea aeronavelor; intrarea, tranzitul şi plecarea pasagerilor şi echipajului; importul, tranzitul şi exportul mărfurilor; instrumentele, echipamentul şi documentele de zbor ale aeronavelor; sumar al reglementărilor naţionale şi al înţelegerilor/convenţiilor internaţionale; şi Diferenţele faţă de Standardele, Practicile Recomandate şi Procedurile OACI. GEN 2 - Tabele şi coduri - Sistemul de măsură, marcarea aeronavelor, zile libere; abreviaţii utilizate în publicaţiile AIS; simboluri de hartă; indicatori de localitate; lista mijloacelor de radio-navigaţie; tabele de conversie; şi tabele de răsăritul/apusul soarelui.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

GEN 3 GEN 4 -

58

Servicii - Servicii de informare aeronautică; hărţi aeronautice; servicii de trafic aerian; servicii de comunicaţii; servicii meteorologice; şi căutare şi salvare. Tarifele pentru aerodromuri / eliporturi şi servicii de navigaţie aeriană - tarifele aerodrom/eliport; şi tarifele serviciilor de navigaţie aeriană.

Partea 2 constă din 7 secţiuni conţinând informaţiile descrise pe scurt în continuare. ENR 0 - Prefaţă: înregistrarea amendamentelor AIP; înregistrarea suplimentelor AIP; lista de control a paginilor AIP; lista amendamentelor de mână la AIP şi tabelul de conţinut al părţii 2. ENR 1 - Reguli şi proceduri generale - reguli generale; reguli de zbor la vedere; reguli de zbor instrumental; clasificarea ATS a spaţiului aerian; proceduri de aşteptare, apropiere şi plecare; servicii şi proceduri radar; proceduri de calibrare a altimetrului; proceduri suplimentare regionale; managementul fluxurilor de trafic aerian; planul de zbor; adresarea mesajelor planului de zbor; interceptarea aeronavelor civile; aeronave supuse acţiunilor ilicite; şi incidente de trafic aerian. ENR 2 - Spaţiul aerian al serviciilor de trafic aerian - Descrierea detaliată a regiunilor de informare a zborurilor (FIR); regiunile superioare de informare a zborurilor (UIR); regiunile de control de apropiere (TMA); şi alt spaţiu aerian reglementat. ENR 3 - Rute ATS - Descrierea detaliată a rutelor din spaţiul aerian inferior; rutele din spaţiul aerian superior; rute RNAV; rute pentru elicoptere; alte rute; şi proceduri de aşteptare pe rută. Notă: Alte tipuri de rute (SID/STAR) care sunt specificate în legătură cu procedurile de trafic în zona de aerodrom sunt descrise în secţiunile şi subsecţiunile relevante ale Părţii 3 - Aerodromuri. ENR 4 - Mijloace/siteme de radionavigaţie - Mijloace de radionavigaţie de rută; sisteme de navigaţie speciale; nume-cod pentru punctele semnificative; şi lumini de sol aeronautice - rută. ENR 5 - Avertismente pentru navigaţie - Zone reglementate şi zone periculoase; zone de exerciţii şi antrenament militar; alte activităţi de natură periculoasă; obstacolele navigaţiei aeriene pe rută; activităţi aeriene sportive şi de agrement; şi migraţia păsărilor şi zone cu faună sensibilă. ENR 6 - Hărţi de rută - OACI şi indexul hărţilor. Codul NOTAM permite codificarea informaţiilor care stabilesc condiţia sau apariţia unor schimbări în stare a mijloacelor radio, aerodromurilor, facilităţilor de iluminat, pericolelor pentru aeronave sau a facilităţilor de cautare şi salvare. Un mesaj NOTAM trebuie emis atunci când informaţiile de mai jos capata o semnificaţie direct operaţională; a) stabilirea, închiderea sau apariţia unor schimbări semnificative în operarea aerodromului/aerodromurilor sau a pistelor; b) stabilirea, retragerea sau apariţia unor schimbări semnificative în operarea serviciilor aeronautice; c) stabilirea sau retragerea unor mijloace de navigaţie aeriană sau de aerodrom. Aceasta include: întreruperea sau reluarea serviciului, schimbarea frecvenţelor, schimbarea orelor de serviciu, schimbarea identificării, schimbarea orientării (mijloace direcţionale), schimbarea locaţiei, cresterea / descreşterea puterii de emisie cu aproximativ 50 % sau mai mult, schimbarea în orarul de emisie sau în conţinutul/iregularitateal lipsa de


NAVIGAŢIE AERIANĂ

59

fiabilitate în operarea oricărui mijloc electronic pentru navigaţia aeriană şi în serviciile de comunicaţii aer-sol; d) stabilirea, retragerea sau apariţia unor schimbări semnificative ale mijloacelor vizuale; e) întreruperea sau reluarea serviciului componentelor importante ale sistemului de iluminat ale aerodromului; f) stabilirea, retragerea sau apariţia unor schimbări semnificative în procedurile serviciilor de navigaţie aeriana; g) apariţia sau corecţia defectelor importante sau îndepărtarea impedimentelor de pe suprafaţa de manevră; h) apariţia unor schimbări sau limitari în disponibiltatea de combustibil, ulei sau oxigen; i) apariţia unor schimbări la facilităţile şi serviciile disponibile pentru căutare şi salvare; j) stabilirea, retragerea sau reluarea serviciului balizelor care marchează obstacolele semnificative pentru navigaţia aeriană; k) apariţia unor schimbări în reglementările care impun acţiuni imediate, ex: zone interzise pentru o actiune SAR; I) prezenţa pericolelor care pot afecta navigaţia aeriană (inclusiv obstacole, exerciţii militare, etc.); m) ridicarea, îndepărtarea sau apariţia unor schimbări la obstacolele semnificative pentru navigaţia aeriană în zonele de decolare, urcare, apropiere întreruptă, apropiere şi în zona pistei; n) stabilirea sau apariţia unei discontinuităţi (inclusiv activarea şi dezactivarea) sau schimbări în starea zonelor interzise, restricţionate şi periculoase; o) stabilirea sau apariţia unei discontinuităţi în starea zonelor, rutelor sau porţiunilor acestora unde există posibilitatea de interceptare şi unde este necesară asigurarea protecţiei frecvenţei VHF de urgenta (121.5 MHz); p) alocarea, anularea şi schimbarea indicatorilor de locaţie; q) apariţia unor schimbări semnificative în sistemul de luptă împotriva incendiilor aflat la aerodromuri; r) prezenţa, îndepărtarea sau apariţia unor schimbări semnificative datorate zăpezii, slushului, gheţii sau apei de pe suprafaţa de mişcare (notificarea acestor condiţii se face prin SNOWTAM); s) declanşarea epidemiilor; notificarea cerintelor referitoare la inoculare şi la măsurile de carantină; t) prognozarea radiaţiei cosmice solare; u) apariţia unei activităţi ce preced erupţia vulcanică; v) eliberarea în atmosferă a materialelor radioactive sau chimice toxice. Codul NOTAM conţine: câmpul identificatorului Q (sau grupele codului Q); identificatorii A până la G, fiecare urmaţi de paranteza): standardizează prezentarea informaţiei într-un limbaj relativ simplu (textul în campul E).

Proceduri de contactare a ATC în spaţiul aerian controlat În vererea respectării prevederilor legale privind procedurile de contactare a serviciilor de trafic aerian, ATC, vom prezenta elementele esenţiale din RACR – ATS :


NAVIGAŢIE AERIANĂ

60

1.Verificarea radio Atunci când este necesar pentru staţia de pe o aeronavă să emită semnale pentru probă sau reglare, semnalele care se pot interfera cu activitatea unei staţii aeronautice învecinate, înainte de emiterea unor astfel de semnale se va obţine consimţământul staţiei respective. Atunci când o statie din serviciul mobil aeronautic, are nevoie de semnale de probă, fie pentru reglarea unui emiţător înainte de a se face un apel, fie pentru reglarea unui receptor, asemenea semnale nu trebuie continuate peste 10 secunde şi trebuie să fie compuse din numerele pronuntate (UNU, DOI, TREI) în radio-telefonie, urmate de indicativul staţiei care emite semnalele de probă. Recomandare - După ce s-a adresat un apel staţiei aeronautice, trebuie să se scurgă un interval de cel puţin 10 secunde, înainte de a se face un al doilea apel. Acest lucru trebuie să elimine emisiile inutile, în timp ce staţia aeronautică se pregăteşte să răspundă apelului iniţial. Atunci când staţia aeronautică este chemată simultan de staţiile mai multor avioane, staţia respectivă va hotărâ ordinea în care aeronavele vor face comunicările. Transmisiile de test trebuie sa aiba urmatoarea forma: a) identificarea statiei aeronautice care este chemata; b) indicativul aeronavei; c) cuvintele 'RADIO CHECK'; d) frecventa folosita. Raspunsurile la transmisiile de test trebuie sa aiba urmatoarea forma: a) identificarea statiei care cheama; b) indentificarea statiei care raspunde; c) informatii referitoare la audibilitatea transmisiei. Audibilitatea transmisiilor este clasificata dupa urmatoarea scala: 1. Unreadable – inaudibil; 2. Readable now and then – audibil cu întreruperi; 3. Readable but with difficulty - audibil, dar cu greutate; 4. Readable - audibil; 5. Perfectly readable - perfect audibil. Ascultarea de veghe (paragraful 2.2): Se recomandă să se menţină ascultare de veghe pe frecvenţa TIBA cu 10 minute înainte de intrarea în spaţiul aerian desemnat şi până la ieşirea din acest spaţiu. Se recomandă ca, pentru o aeronavă care decolează de pe un aerodrom localizat în cuprinsul spaţiului aerian desemnat, ascultarea de veghe să înceapă deîndată ce este posibil după decolare şi să fie menţinută până la părăsirea spaţiului în cauză. Momentul (timpul) emisiei (paragraful 2.3): Se recomandă ca o emisie TIBA să fie realizată: a) cu 10 minute înainte de intrarea în spaţiul aerian desemnat sau, în cazul unei aeronave care decolează de la un aerodrom aflat între limitele laterale ale spaţiului aerian desemnat, deîndată ce este posibil după decolare; b) cu 10 minute înainte de traversarea unui punct de raport; c) cu 10 minute înainte de intersectarea sau de intrarea pe o rută ATS; d) la intervale de 20 de minute între punctele de raport îndepărtate; e) cu 2 – 5 minute în prealabil, dacă este posibil, înainte de a schimba nivelul de zbor; f) la momentul efectuării unei schimbări a nivelului de zbor; şi


NAVIGAŢIE AERIANĂ

61

g) în orice alt moment considerat necesar de către pilot. 2. Autorizări de trafic aerian (Autorizări ATC) 2.1. Înainte de efectuarea oricărui zbor controlat sau a unei porţiuni a unui zbor efectuat ca zbor controlat va fi obţinută o autorizare ATC. O astfel de autorizare trebuie solicitată prin depunerea unui plan de zbor la o unitate ATC. Un plan de zbor poate acoperi numai o parte a zborului, dacă este necesar, pentru a descrie acea parte a zborului sau acele manevre pentru care se va furniza serviciul de control al traficului aerian. O autorizare ATC poate acoperi numai o parte a unui plan de zbor curent, aceasta fiind indicat printr-o limită a autorizării sau prin referirea la o anumită manevră ca de exemplu rularea, aterizare sau decolare. Dacă o autorizare ATC nu este satisfăcătoare pentru pilotul comandant al unei aeronave, acesta poate solicita o autorizare modificată care, dacă este posibil, îi va fi acordată. 2.2. Ori de câte ori o aeronavă solicită o autorizare ATC care implică acordarea unei priorităţi, aceasta trebuie să înainteze, dacă este solicitat de către unitatea ATC competentă, un raport în care explică necesitatea acordării respectivei priorităţi. 2.3. Posibilitatea re-autorizării din zbor. Dacă înainte de plecare se poate anticipa, în funcţie de autonomia de zbor a aeronavei şi condiţionat de reautorizarea din zbor, că există posibilitatea ca aeronava să aterizeze pe un alt aerodrom de destinaţie, unitatea ATC competentă va fi anunţată prin inserarea în planul de zbor a informaţiilor cu privire la ruta modificată (dacă este cunoscută) şi la destinaţia alternativă. 1.4. O aeronavă care operează pe un aerodrom controlat nu va rula pe suprafaţa de manevră fără autorizare din partea turnului de control de aerodrom şi se va conforma cu orice instrucţiune dată de această unitate. 3. Respectarea planului de zbor 3.1. O aeronavă se va conforma cu planul de zbor curent sau cu partea aplicabilă a planului de zbor curent, depus pentru un zbor controlat, dacă: − nu a fost solicitată o modificare a acestuia şi nu a fost obţinută o autorizare din partea unităţii ATC competente, sau − nu a apărut o situaţie de urgenţă care a făcut necesară o acţiune imediată din partea aeronavei, în care caz, de îndată ce circumstanţele permit, după ce s-au pus în aplicare măsurile impuse de starea de urgenţă, unitatea ATS competentă trebuie anunţată asupra acţiunii şi cauzelor ce a impus-o. Excepţie fac cazurile prevăzute în articolele RACR-RA 3.060.2.2. şi RACRRA 3.060.2.4.. 3.1.1. Dacă nu au fost altfel autorizate sau instruite de către unitatea ATS competentă, în măsura posibilului, zborurile controlate vor fi efectuate: 3.1.1.a) de-a lungul axului definit al rutei, când se desfăşoară pe o rută ATS stabilită; sau 3.1.1.b) direct între mijloacele de navigaţie şi/sau punctele ce definesc ruta, când se desfăşoară pe oricare alte rute. 3.1.2. Luând în considerare cerinţele articolului RACR-RA 3.060.2.1.1., o aeronavă ce operează în lungul unui segment de rută ATS definit prin două VOR-uri, îşi va schimba mijlocul primar de ghidare a navigaţiei de la mijlocul din spate la cel din faţa, la punctul de schimbare sau cât mai aproape posibil de acesta, acolo unde acesta a fost stabilit. 3.1.3. Abaterile de la cerinţele articolului RACR-RA 3.060.2.1.1. vor fi anunţate unităţii ATS competente.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

62

3.2. Devieri involuntare. În cazul în care un zbor controlat se abate involuntar de la planul său de zbor curent, vor fi luate următoarele măsuri: − Abaterea de la traiect: dacă aeronava este în afara traiectului, vor fi luate măsuri imediate pentru a modifica capul aeronavei pentru revenirea la traiect de îndată ce este posibil. − Variaţia vitezei adevărate (TAS): dacă valoarea medie a TAS, la nivelul de croazieră, variază sau se presupune că va varia, între punctele de raport, cu plus sau minus 5 % din valoarea TAS înscrisă în planul de zbor, va fi informată în acest sens unitatea ATS competentă. − Modificarea orei estimate: dacă ora estimată pentru următorul punct de raport, următoarea limită a unei regiuni de informare a zborului sau aerodromul de destinaţie, care dintre acestea se realizează prima, este diferită cu mai mult de trei minute faţă de cea transmisă serviciilor de trafic aerian sau orice altă diferenţă de timp specificată de autoritatea ATS competentă sau stabilită în baza unui acord regional de navigaţie aeriană, ora estimată revizuită va fi transmisă unităţii ATS competente, cât mai curând posibil. 3.2.1. În plus, când este în vigoare un acord ADS, unitatea ATS va fi informată automat prin legătura de date ori de câte ori apar schimbări care depăşesc valorile limită prevăzute în contractul de eveniment ADS. 3.3. Schimbări intenţionate. Cererile pentru modificări în planul de zbor vor include următoarele informaţii: 3.3.1. Schimbarea nivelului de croazieră: identificarea aeronavei; noul nivel de croazieră solicitat şi viteza de croazieră la acest nivel, orele estimate revizuite (dacă este cazul) la limitele regiunilor de informare a zborului care urmează. 3.3.2. Schimbarea rutei: 3.3.2.a) Destinaţie neschimbată: identificarea aeronavei, reguli de zbor; descrierea noii rute de zbor incluzând datele corespunzătoare din planul de zbor, începând cu poziţia de la care începe schimbarea de rută solicitată, orele estimate revizuite precum şi orice alte informaţii relevante. 3.3.2.b) Destinaţie schimbată: identificarea aeronavei, reguli de zbor, descrierea rutei revizuite a zborului către noul aerodrom de destinaţie incluzând datele corespunzătoare din planul de zbor începând cu poziţia de la care începe schimbarea de rută solicitată, orele estimate revizuite, aerodromul (aerodromurile) de rezervă precum şi orice alte informaţii relevante.

Operarea în condiţii meteorologice deosebite şi evitarea fenomenelor meteorologice periculoase pentru zbor Deteriorarea condiţiilor meteo sub valorile VMC. Când devine evident că nu mai este posibil să se continue zborul în VMC conform planului de zbor curent, aeronava care efectuează un zbor VFR operat ca zbor controlat: 1. va solicita o autorizare modificată care să permită aeronavei să continue zborul în VMC spre destinaţie ori spre un aerodrom de rezervă sau să părăsească spaţiul aerian în care este necesar să aibă autorizare ATC; sau 2. dacă nu se poate obţine o autorizare în conformitate cu paragraful a), va continua operarea în VMC şi va notifica unitatea ATC competentă despre măsurile luate, fie de părăsire a spaţiului aerian respectiv, fie să aterizeze la cel mai apropiat aerodrom corespunzător; sau


NAVIGAŢIE AERIANĂ

63

3. dacă zborul este operat într-o zonă de control, va solicita autorizarea să opereze ca un zbor VFR special; sau 4. va solicita autorizarea să opereze în conformitate cu regulile de zbor instrumental. 4. Rapoarte de poziţie 4.1. Aeronava care efectuează un zbor controlat va raporta unităţii ATS competente, cât de curând posibil, informaţii privind timpul şi nivelul de zbor la survolarea fiecărui punct de raport obligatoriu desemnat, împreună cu orice alte informaţii solicitate, în afara cazului când este exceptată de către autoritatea ATS competentă în condiţiile stabilite de acea autoritate. La solicitarea unităţii ATS competente se vor face, în mod similar, rapoarte de poziţie referitoare la puncte adiţionale. În absenţa punctelor de raport desemnate, rapoarte de poziţie vor fi făcute la intervale sau puncte prevăzute de către autoritatea ATS competentă sau specificate de către unitatea ATS competentă. 4.1.1. Aeronavele, aflate în zboruri controlate, care transmit, către unităţile ATS competente, informaţii de poziţie prin legătura de date, vor transmite rapoartele de poziţie prin voce, numai la cerere. Notă. – Condiţiile şi circumstanţele în care transmisia SSR în mod C a altitudinii barometrice îndeplineşte cerinţele pentru informaţia de nivel în rapoartele de poziţie sunt indicate în PANS-ATM, (OACI Doc 4444). 4. Ieşirea de sub control Cu excepţia aterizării la un aerodrom controlat, aeronava care execută un zbor controlat va informa unitatea ATC competentă de îndată ce zborul nu mai face obiectul serviciului de control al traficului aerian. 5. Comunicaţii 5.1. O aeronavă care operează ca zbor controlat va supraveghea permanent comunicaţiile aersol prin voce pe canalul de comunicaţie corespunzător al unităţii ATC competente şi va stabili comunicaţia bilaterală cu aceasta ori de câte ori este necesar. Excepţie fac cazurile în care este altfel prevăzut de către autoritatea ATS competentă referitor la aeronavele care fac parte din traficul de aerodrom de la un aerodrom controlat. O aeronavă trebuie să supravegheze comunicaţiile aer-sol prin voce şi după stabilirea comunicaţiei controlor-pilot prin legătura de date (CPDLC). Conţinutul unui raport de poziţie Un raport de poziţie transmis de aeronava va trebui să conţină următoarele elemente: - identitatea aeronavei; - poziţia (locul); - ora survolării punctului; - nivelul (altitudinea) de zbor; - poziţia viitoare şi ora de survol a viitorului punct obligat de raport. NOTĂ: Aeronavele care zboară într-un spaţiu aerian acoperit radar pot omite elementele înscrise la alineatul 5. Ora estimată de survol a punctului limita de transfer, ca element al mesajului de pregătire a transferului, va fi calculată de organul de trafic predator. Raportul de poziţie va fi completat la cererea organului de dirijare şi control, a intreprinderii de transport aerian, la iniţiativa pilotului comandant de bord sau la punctele obligatorii de raport cu: a) Informaţii asupra zborului privind:


NAVIGAŢIE AERIANĂ

64

- ora estimată de sosire la destinaţie; - autonomia de zbor (elemente interesând întreprinderea de transport aerian) b) Informaţii meteorologice din zbor privind: - temperatura aerului; - vântul; - turbulenţa; - givrajul aeronavei; - informaţii suplimentare de natura meteorologică (interesând organele de trafic şi cele meteorologice) Un raport de poziţie completat cu conform alineatelor a) şi b) (cu toate sau numai o parte din ele), devine „raport asupra zborului”. Datele se vor înscrie de către pilot în formularul AIREP primit de la organele de trafic, şi se vor preda după zbor acestora. Observaţiile meteorologice făcute de echipaje pe timpul executării fazelor de apropiere pentru aterizare sau de îndepartare după decolare vor fi raportate, cât mai curand posibil, organelor de trafic aerian. Organele de trafic aerian vor comunica fără întârziere către Centrul meteorologic (staţia meteorologică) toate datele meteorologice primite de la aeronavele aflate în zbor.

Consideraţii privind alimentarea cu combustibil Un anumit personal dispunând de echipamente de stingere care pot permite cel puţin o primă intervenţie în caz de incendiu al carburantului şi antrenat pentru utilizarea acestora va fi gata să intervină imediat, dacă este cazul, în cursul operaţiunilor de aprovizionare-service a unei aeronave aflată la sol; în plus, acest personal va dispune permanent de un mijloc care să permită avertizarea rapidă a serviciului de salvare şi pompieri în caz de incendiu sau de deversări importante de carburant. Dacă operaţiunile de aprovizionare a aeronavelor sunt efectuate în timpul îmbarcării, debarcării sau rămânerii la bordul aeronavei a pasagerilor, echipamentele de la sol vor fi dispuse astfel încât să permită: a) utilizarea unui număr suficient de ieşiri pentru asigurarea unei evacuări rapide; şi b) stabilirea unui traseu de evacuare rapidă plecând de la fiecare ieşire utilizată în caz de urgenţă. Înălţimea de siguranţă în zborul pe rută În conformitate cu prevederile RACR-RA, un zbor VFR nu va fi efectuat: 1. deasupra zonelor dens populate ale metropolelor, oraşelor sau ale altor aşezări sau peste o adunare de persoane în aer liber la o înălţime mai mică de 300 m (1000 ft) peste cel mai înalt obstacol aflat într-o suprafaţă cu raza de 600 m măsurată de la aeronavă; 2. în alte locuri decât cele specificate în paragraful (1) la o înălţime mai mică de 150 m (500 ft) deasupra solului sau apei. Excepţie fac cazurile când este necesar să se decoleze sau să se aterizeze sau când există o autorizare corespunzătoare acordată de Autoritatea competentă. Zborurile VFR efectuate la nivelurile de croazieră atunci când se operează peste altitudinea de 900 m (3000 ft) deasupra solului sau apei, sau la valori mai mari specificate de autoritatea ATS competentă, vor fi efectuate la un nivel de zbor, corespunzător traiectului, aşa cum este specificat în Tabelul cu nivelurile de zbor din Anexa 3 a prezentei reglementări.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

65

Excepţie fac cazurile în care există alte dispoziţiuni cuprinse într-o autorizare ATS sau proceduri corespunzătoare specificate de către autoritatea ATS competentă. Aerodromuri de rezervă La desfăşurarea activităţii de zbor VFR este necesar ca în planul de zbor şi în fişa de navigaţie să se aibă în vedere şi menţionarea aerodromului de rezervă, acesta fiind necesar unei aterizări neprezăzute datorită schimbării condiţiilor meteorologice sau datorită unor evoluţii necorespunzătoare a aeronavei. Comunicaţii şi frecvenţe radio / navaid Mijloacele de telecomunicaţii aer-sol utilizate de către centrul de informare a zborurilor sau de către controlul regional trebuie să permită comunicaţii bilaterale dintre aceste organe şi aeronavele în zbor echipate cu mijloace de radiocomunicaţii corespunzătoare, cel puţin din orice punct din regiunea de informare a zborurilor sau regiunea de control. Mijloacele de legătură bilaterală radio din dotarea centrului de informare a zborurilor şi a controlului regional trebuie să asigure comunicaţii bilaterale cu aeronavele din spaţiul aerian repartizat, directe, rapide şi continue, lipsite de paraziţi atmosferici. Convorbirile radio bilaterale dintre pilotul comandant de bord şi controlorul de trafic aerian trebuie să fie înregistrate magnetic pe toate frecvenţele de comunicaţii aer-sol ce se utilizează de către organul de trafic respectiv. Mijloacele de telecomunicaţii aer-sol necesare controlului de apropiere. Mijloacele de legătură bilaterală radio aer-sol pe care le utilizează controlul de apropiere trebuie să permită stabilirea comunicaţiilor bilaterale directe, rapide şi continue, lipsite de paraziţi atmosferici între organul care asigură controlul de apropiere şi toate aeronavele care se găsesc sub controlul său. În cazul când controlul de apropiere funcţionează independent, pentru asigurarea comunicaţiilor aer-sol se va folosi o frecvenţă radio special destinată acestui organ de trafic aerian. Convorbirile radio bilaterale aer-sol efectuate de controlul de apropiere vor fi înregistrate magnetic. Mijloacele de telecomunicaţii aer-sol necesare controlului de aerodrom. Mijloace de legătură bilaterală radio aer-sol pe care le utilizează organul de control de aerodrom trebuie să permită stabilirea comunicaţiilor directe, rapide şi lipsite de paraziţi atmosferici, între turnul de control de aerodrom şi o aeronavă care evoluează la orice distanţă pe o rază de 50 km de aerodromul considerat. În caz de nevoie se pot pune mijloace independente de legătura radio la dispoziţia turnului de control pentru traficul de pe suprafaţa de mişcare a aerodromului. Convorbirile radio aer-sol efectuate de controlul de aerodrom vor fi înregistrate magnetic. Frecvenţele radio Frecvenţele radio în domeniul aeronautic sunt cuprinse între 119 şi 135 Mhz. Frecvenţele radio care pot fi utilizate de către o aeronavă în situaţie de urgenţă În scopul furnizării serviciilor de trafic aerian se utilizează comunicaţii aer-sol prin radiotelefonie şi/sau data link. De asemenea, trebuie ca unităţile ATS să aibă asigurate şi să menţină supraveghere pe frecvenţa de urgenţă 121.5 MHz, în conformitate cu instrucţiuni şi proceduri specifice elaborate potrivit prevederilor Anexei 10 OACI, Comunicaţiile aeronautice, Vol. II şi V.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

66

500 kHz – frecventa internationala de urgenta pentru telegrafia Morse. Benzile alocate fiind intre 415 kHz si 535 kHz atunci cand se cere ajutor de la serviciile maritime. Clasele de emisie pe frecventa de 500 kHz vor fi: A2A, A2B, H2A, H2B. 2 182 kHz - este o frecventa internationala de urgenta pentru radiotelefonie si va fi folosita in caz de pericol in benzile autorizate intre 1 605 KHz si 4 000 kHz atunci cand se cere ajutor de la serviciile maritime. Clasa de emisie folosita pentru telefonie pe frecventa 2 182 kHz este J3E. Daca un mesaj de urgenta trimis pe frecventa 2 182 kHz nu a fost confirmat, semnalul de alarma telefonic, urmat de apel de urgenta si mesaj (atunci cand este posibil) poate fi transmis din nou pe frecventa 4 125 kHz sau 6 215 kHz. 3 023 kHz si 5 680 kHz - sunt frecvente aeronautice de referinta si pot fi folosite pentru intercomunicare intre statii mobile atunci cand sunt implicate in operatiuni de cautare si salvare, dar si pentru comunicatii intre aceste statii si statiile de sol participante. 8 364 kHz - frecventa desemnata statiilor de pe ambarcatiunile de supravietuire. Frecventa aeronautica auxiliara 123,1 MHz, este folosita de catre statii ale serviciului aeronautic mobil sau statii de sol implicate in operatiuni de cautare si salvare. 156,3 MHz - frecventa ce poate fi folosita pentru comunicarea intre statiile de pe vapor si statiile de aeronava, folosind clasa de emisie G3E, angrenate in misiuni de cautare si salvare, dar si pentru alte scopuri. 243 MHz - frecventa este folosita de statiile si echipamentul de pe ambarcatiunile de supravietuire in scopuri de urgenta. 406 – 406,1 Mhz - banda de frecventa alocata exclusiv radiofarurile de urgenta pentru indicarea pozitiei prin satelit.

Redactarea fişei de navigaţie Fişa de navigaţie este documentul care se întocmeşte în timpul pregătirii teoretice şi are drept scop uşurarea efectuării activităţii de zbor pe ruta dorită.

VERIFICAT _____________________ (Numele si semnatura) FISA DE NAVIGATIE PENTRU ZBORUL V.F.R. PILOT_______________________ (Numele si prenumele)

DATA :__________________

ELEMENTE

S

TRONSOANE

km

CC grd

T min

V

H

km/h

m

RADIO Ind

Frv

R.NAVIG Ind

Frv


NAVIGAŢIE AERIANĂ

Spatiul total:________________Km. Timpul total:_______ore_______min. Rezerva de combustibil:_______litri.

67

Intocmit____________________ (Semnatura)

Fişa de navigaţie pentru zborul VFR conţine rubrici privind tronsonul ce urmează a fi parcurs, spaţiul acestuia, direcţia şi capul compas ce urmează a fi menţinut, elementele vitezei de zbor, a vitezei vântului, derivei, precum şi a celorlalte elemente necesare desfăşurării activităţii de zbor în deplină siguranţă.

Redactarea planului de zbor ATC Definiţie Plan de zbor depus (FPL). Planul de zbor aşa cum a fost depus la o unitate ATS de către pilot sau un reprezentant desemnat, fără nici o modificare ulterioară. Notă: Când este folosit cuvântul „mesaj” ca prefix la acest termen, el denotă conţinutul şi formatul datelor din planul de zbor depus, aşa cum au fost transmise. Plan de zbor repetitiv (RPL). Un plan de zbor referitor la o serie de zboruri individuale operate regulat, repetate frecvent cu caracteristici de bază identice, ce este depus de către un operator spre a fi reţinut şi utilizat repetat de către unităţile ATS. 1. Depunerea unui plan de zbor


NAVIGAŢIE AERIANĂ

68

1.1. Informaţiile care se furnizează unităţilor ATS, referitoare la un zbor sau la o porţiune din zborul intenţionat, vor fi sub forma unui plan de zbor. 1.2. Un plan de zbor trebuie să fie depus înainte de efectuarea: 1.2.1. oricărui zbor sau a unor porţiuni din acesta căruia urmează să-i fie asigurate servicii de control al traficului aerian; 1.2.2. oricărui zbor IFR în spaţiul aerian consultativ; 1.2.3. oricărui zbor în interiorul unor zone desemnate sau către acestea sau de-a lungul rutelor desemnate, atunci când este astfel solicitat de către autoritatea ATS competentă pentru a facilita furnizarea serviciilor de informare a zborurilor, de alarmare, căutare şi de salvare; 1.2.4. oricărui zbor în interiorul unor zone desemnate sau către acestea sau de-a lungul rutelor desemnate, atunci când este astfel solicitat de către autoritatea ATS competentă pentru a facilita coordonarea cu unităţile militare competente sau cu unităţile ATS din statele adiacente pentru a evita posibilele interceptări în scopul identificării; 1.2.5. oricărui zbor care traversează graniţele internaţionale. 1.3. Cu excepţia cazurilor în care s-a stabilit folosirea planurilor de zbor repetitive, înainte de plecare trebuie ca un plan de zbor să fie depus la un birou de raportare al serviciilor de trafic aerian (ARO) sau, în timpul zborului, transmis unităţii ATS competente sau staţiei radio de control aer-sol. 1.4. Dacă nu a fost altfel stabilit de către autoritatea ATS competentă, pentru un zbor căruia urmează să i se asigure serviciul de control al traficului aerian sau serviciul consultativ de trafic aerian, trebuie depus un plan de zbor cu cel puţin şaizeci de minute înainte de plecare sau, dacă planul de zbor se comunică în timpul zborului, acesta se va transmite la o oră care să asigure primirea lui de către unitatea ATS competentă cu cel puţin zece minute înainte de ora la care se estimează că aeronava va survola: 1.4.1. punctul intenţionat de intrare în regiunea de control sau în regiunea consultativă ; sau 1.4.2. punctul de traversare a unei căi aeriene sau a unei rute consultative. 2. Conţinutul unui plan de zbor Planul de zbor trebuie să conţină informaţiile referitoare la acele elemente, prevăzute în lista de mai jos, considerate relevante de către autoritatea ATS competentă: 2.1. Identificarea aeronavei 2.2. Regulile de zbor şi tipul zborului 2.3. Numărul şi tipul (tipurile) aeronavei (aeronavelor) şi categoria turbulenţei de siaj 2.4. Echipament 2.5. Aerodromul de plecare / heliport / teren temporar de zbor (poziţia aeronavei la momentul depunerii în timpul zborului a unui nou plan de zbor) 2.6. Ora estimată de plecare de la locul de staţionare (estima survolării primului punct de pe ruta planului de zbor depus în timpul zborului ) 2.7. Viteza (vitezele) de croazieră 2.8. Nivelul (nivelurile) de croazieră 2.9. Ruta de urmat 2.10. Aerodromul / heliport / teren temporar de zbor de destinaţie şi durata totală estimată a zborului 2.11. Aerodromul (aerodromurile) de rezervă 2.12. Autonomia aeronavei 2.13. Numărul total de persoane la bord 2.14. Echipamentul de urgenţă şi supravieţuire


NAVIGAŢIE AERIANĂ

69

2.15. Alte informaţii. 3. Completarea unui plan de zbor 3.1. Oricare ar fi scopul pentru care a fost depus, un plan de zbor trebuie să conţină informaţii, după caz, referitoare la elementele relevante ale planului de zbor până la rubrica “aerodrom (aerodromuri) de rezervă” inclusiv, cu referire la ruta întreagă sau porţiunea din aceasta pentru care planul de zbor este depus. 3.2. În plus, planul de zbor trebuie să conţină informaţii, după caz, referitoare la toate celelalte elemente prevăzute de către autoritatea ATS competentă sau considerate a fi necesare de către persoana care a depus planul de zbor. 4. Modificări ale planului de zbor Luând în considerare prevederile articolului RACR-RA 3.060.2.2., toate modificările la un plan de zbor depus pentru un zbor IFR sau pentru un zbor VFR efectuat ca un zbor controlat trebuie raportate cât mai repede posibil unităţii ATS competente. Pentru celelalte zboruri VFR, modificările semnificative la un plan de zbor vor fi raportate cât mai repede posibil unităţii ATS competente. Dacă informaţiile furnizate înainte de plecare cu privire la autonomia aeronavei sau numărul total de persoane la bord sunt incorecte la momentul plecării, acestea constituie o modificare semnificativă la planul de zbor şi trebuie raportată. 5. Închiderea unui plan de zbor 5.1. Dacă autoritatea ATS competentă nu a stabilit altfel, pentru orice zbor pentru care a fost depus un plan de zbor care acoperă întreg zborul sau porţiunea de zbor rămasă de efectuat până la aerodromul de destinaţie trebuie transmis direct un raport de sosire, prin radio sau prin legătura de date, cât mai repede posibil după aterizare, unităţii ATS competente de pe aerodromul de sosire. 5.2. În cazul în care un plan de zbor a fost depus numai pentru o porţiune de zbor, alta decât cea rămasă de efectuat până la destinaţie, el va fi închis, dacă se solicită aceasta, printr-un raport corespunzător către unitatea ATS competentă. 5.3. În cazul în care nu există unitate ATS la aerodromul de sosire, raportul de sosire va fi făcut cât mai repede după aterizare şi comunicat, prin mijlocul cel mai rapid disponibil, către unitatea ATS cea mai apropiată dacă se solicită aceasta. 5.4. Dacă se ştie că mijloacele de comunicaţie de la aerodromul de sosire nu sunt corespunzătoare şi alte mijloace de transmitere la sol a raportului de sosire nu sunt disponibile, se va proceda după cum urmează: imediat înainte de aterizarea aeronavei, dacă este posibil, se va transmite unităţii ATS competente un mesaj asemănător unui raport de sosire, acolo unde un astfel de raport este solicitat. În mod normal, acest mesaj va fi transmis staţiei aeronautice care deserveşte unitatea ATS responsabilă pentru regiunea de informare a zborurilor în care aeronava operează. 5.5. Rapoartele de sosire transmise de către aeronave vor să conţină următoarele elemente: 5.5.1. identificarea aeronavei; 5.5.2. aerodromul de plecare; 5.5.3. aerodromul de destinaţie (numai în cazul aterizării în alt loc decât aerodromul de sosire prevăzut); 5.5.4. aerodromul de sosire; 5.5.5. ora de sosire.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

70

Notă. – Când este solicitat un raport de sosire, orice neconformare cu aceste prevederi poate cauza întreruperi grave în serviciile de trafic aerian şi poate provoca cheltuieli considerabile prin efectuarea de operaţiuni de căutare şi salvare inutile.

Selecţia punctelor de control şi a markerelor pentru timp şi distanţă În timpul pregătirii zborului, pilotul va nota pe hartă punctele de control şi marcherele pentru anumite intervale de timp şi pentru anumite distanţe caracteristice funcţie de viteza de deplasare a aeronavei şi totodată funcţie de elementele viteză zbor şi viteză vânt, necesare pentru stabilirea cu uşurinţă a parcurgerii spaţiilor de pe tronsoane, astfel cum a fost pregătir zborul. Calcularea masei şi a centrajului aeronavei Dacă pentru aeronavele care sunt destinate numai pentru transportul de călători procedura este relativ mai simplă,pentru transportul mărfurilor procedura este mai complicată, pilotul având sarcina ca în funcţie de tipul şi greutatea încărcăturii, să efectueze calcule privind locul şi poziţia încărcăturii în avion pentru a se respecta centrajul. Cu cât C.G. este mai în faţă, cu atât stabilitatea longitudinală a avionului creşte dar scade maneabilitatea longitudinală. Cu cât C.G. se află mai în spate cu atât stabilitatea longitudinală a avionului va scade, iar dacă C.G. trece în spatele centrajului către C.C. atunci avionul devine instabil longitudinal. La deplasarea C.G. către spate, scade stabilitatea longitudinală dar creşte maneabilitatea longitudinală. Factori de influenţă: a. În funcţie de destinaţia avionului se poziţionează C.G. pentru a fi avioane maneabile (aviaţia militară) şi avioane mai stabile (avioane de transport). b. Suprafaţa stabilizatorului – stabilizatorul asigură stabilitatea longitudinală. Cu cât suprafaţa stabilizatorului este mai mare cu atât stabilitatea longitudinală va creşte. c. Viteza de zbor – dacă Vzbor va creşte, cresc forţele aerodinamice şi atunci se va îmbunătăţi stabilitatea longitudinală. Poziţiile particulare ale centrajului a. Centrajul limită anterior admisibil – este centrajul minim pentru care efortul pe carte pilotul îl aplică manşei pentru a menţine echilibrul avionului în timpul aterizării pe trei puncte, este egal cu efortul maxim admisibil; b. Centrajul critic – pentru avioanele performante este de aproximativ 40 ÷ 45% din coarda aripii echivalente. Este poziţia cea mai din spate a C.G. la care avionul este neutru din punct de vedere al stabilităţii longitudinale şi intră în echilibru indiferent. c. Este poziţia cea mai din spate a C.G. la care avionul mai este încă stabil pentru a face posibil pilotajul. Centrajul limită posterior admisibil (CLPA) – mai mic decât CC cu 5 ÷ 10%; Calcularea masei şi a performanţelor aeronavei Calcularea masei aeronavei are influenţă majoră în vederea stabilirii performanţelor aeronavei, la: - Decolare, care cuprinde etapele: rulajul pentru decolare – forţa de tracţiune maximă; * desprinderea aeronavei de sol/apă;


NAVIGAŢIE AERIANĂ

71

* palierul şi urcarea până la înălţimea de 25 m. precum şi a - aterizării care reprezintă evoluţia prin care o aeronavă ia contact cu suprafaţa de aterizare şi rulează sau alunecă până la oprire. Profilul aterizării este dat de traiectoria descrisă de C.G. al aeronavei în evoluţie., element care depinde de încărcarea aeronavei . Performanţelor aeronavei depind, astfel cum am arătat în mod esenţial de încărcarea aeronavei, astfel că pilotul are obligaţia de a pregăti zborul şi de a efectua calculele privind încărcarea aeronavei şi de respectarea centrajului.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

72

NAVIGAŢIA OBSERVATĂ Cap compas, lista abaterilor de la capul compas Compasul magnetic va avea anumite erori în indicaţie datorate faptului că pe glob întâlnim o înclinaţie şi o declinaţie magnetică variabile. Totodată vom mai avea erori şi datorită antrenării acelor magnetice şi a rozei gradate în timpul virajelor. Astfel, lichidul se roteşte în sensul virajului datorită inerţiei şi frecării de pereţi. Când virajul încetează, lichidul îşi continuă rotirea din cauza inerţiei şi antrenează şi acul magnetic câteva grade mai mult faţă de direcţia spre care s-a orientat axa aeronavei. Pentru a reţine mai usor erorile se recomandă metoda de memorare prezentată în tabelul următor. Metoda de memorare a erorilor comasului magnetic: MIŞCAREA

INDICAŢIA ROZEI

spre sud

viraj stânga

scade

SSS

spre sud

viraj dreapta

creşte

SDC

spre nord

viraj stânga

creşte

NSC

spre nord

viraj dreapta

scade

NDS

spre est

cabraj

creşte

ECC

spre est

picaj

scade

EPS

spre vest

cabraj

scade

WCS

spre vest

picaj

creşte

WCC

DIRECŢIA DE DEPLASARE

INIŢIALELE DE MEMORAT

Compasul magnetic suferă influenţa maselor metalice de la bord. Din acest motiv nu va putea indica nordul magnetic ci o alta direcţie, Nordul Compas. Aceste deviaţii ale compasului se vor micşora prin operaţia de compensare. Dupa ce se efectuează această operaţie de compensare se întocmeşte un grafic (fig. 8.19.) care se afişează la bordul aeronavei: La calculele de navigaţie se ţine cont şi de acest tabel din care se determină deviaţia compasului Dc.

Grafic compensare busola


NAVIGAŢIE AERIANĂ

73

Determinarea solicitărilor în timpul zborului Pentru pregătirea unui zbor de deplasare este foarte important a se aprecia solicitările la care poate fi supus organismul în timpul zborului, prin aceasta apreciindu-se capacitatea organismului de a rezista în condiţii optime pe întreg zborul. Printre solicitările care trebuiesc avute în vedere la pregătirea zborului nu trebuiesc uitate: - oboseala care intervine datorită monotoniei la un zbor în condiţii de relief de şes şi cu lungimi mari ale traseului de parcurs; - oboseala care intervine pentru situaţia în care este de parcurs un teren accidentat, muntos, în care pe lungimi mari ale spaţiului partcurs nu există posibilitatea alegerii unui teren din aer; - stresul şi oboseala careintervine la un traseu de parcurs la care nu sunt repere caracteristice pe lungimi mari ale traseiului ce urmează a fi parcusr. Proceduri de plecare, completarea fişei de navigaţie, calarea altimetrelor şi stabilirea IAS Completarea fişei de navigaţie Formularele plan de zbor şi fişele de navigaţie sunt puse la dispoziţia deţinătorilor de aeronave prin grija organelor de trafic al aerodromului respectiv. Formularele de plan sunt imprimate în limbile română şi engleză. Fişele de navigaţie pentru ativităţile de zbor în aviaţia generală şi aviaţia sportivă sunt întocmite în limba română. Planul de zbor va fi depus de către cel interesat cu minimum 30 minute înainte de ora prevăzută de decolare, la Biroul de informare aeronautică (Air traffic Services reporting Office) al aerodromului de plecare. Dacă aeronava întârzie la decolare cu peste 30 minute faţă de ora estimată de punere în mişcare (estimated off-block time) prevăzută în planul de zbor transmis: - se va amenda planul de zbor printr-un mesaj de întârziere (DLA) în cazul cunoaşterii duratei de întârziere; sau - se va anula planul de zbor în cazul necunoaşterii duratei de întârziere. Prin autorizare pentru controlul traficului aerian se înţelege autorizarea transmisă unei aeronave să procedeze conform condiţiilor specificate de către un organ de dirijare şi control al traficului aerian. Centrul regional de dirijare şi control va transmite autorizarea de zbor pe rută, în baza planului de zbor primit privind aeronava în cauză chiar fără să aştepte cererea turnului de control (TWR sau APP TWR). Autorizarea de zbor pe rută trebuie să ajungă în posesia turnului de control (TWR sau APP TWR) cu cel puţin 10 –12 minute înainte de decolarea aeronavei, astfel încât aprobarea de pornire a motoarelor aeronavei să se bazeze şi pe această autorizare a centrului regional de dirijare şi control. Proceduri de calare a altimetrelor Pentru zborurile executate în zona de control de aerodrom (CTR), poziţia aeronavei în plan vertical va fi exprimată prin altitudine (QNH) sau prin înălţime (QFE), dacă aeronava se găseşte la nivelul de tranziţie sau deasupra acestuia. Pe timpul traversării stratului de tranziţie, poziţia aeronavei în plan vertical va fi exprimată în nivel de zbor, dacă urcă, şi prin altitudine, dacă coboară.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

74

Pentru zborurile executate pe rută, poziţia aeronavei în plan vertical va fi exprimată în nivele de zbor SDT – (FL). Presiunea atmosferică QNH sau QFE va fi transmisă de către organele APP, APP/TWR sau TWR, după caz, în cuprinsul autorizării de apropiere a aeronavei, de intrare în turul de pistă, precum şi înainte de decolare în timpul rulajului la sol. Presiunea atmosferică QNH se va transmite în hectopascali (milibari) fără zecimale. Presiunea atmosferică QFE se va transmite în hectopascali cu zecimale. La cererea pilotului se va transmite valoarea QFE şi în milimetri. Stabilirea IAS Stabilirea IAS (viteza indicată a aeronavei) se va efectua de către pilot în cadrul pregătirii zborului şi va avea ca scop în exploatarea aeronavie în mod eficient şi totodată la randament maxim. După ce sţa stabilit acest element, viteza de zbor indicată la dord, se va proceda la calculul celorlalte elemente ale zborului, bineînţeles după ce se vor cunoaşte elementele meteorologice determinante, respectiv viteza şi direcţia vântului, funcţie de care se determinmă viteza la sol cu consecinţa stabilirii în felul acesta al celorlalte elemente ale zborului. Menţinerea capului şi a altitudinii Menţinerea capului compas Pentru menţinerea capului compas trebuie pe traseu, trebuie avut în vedere că indicaţiile de urmat ale acestuia sunt în concordanţă cu calculele efectuate la pregătire, moment în care se calculează deriva, abaterea laterală, deviaţiile datorate particularităţilor funcţionale ale compasului, etc. În timpul zborului aceste indicaţii sunt în permanenţă verificate cu reperele de la sol, şi dacă se constată abateri se procedează la modificarea valorii capului compas pentru restul tronsonului. Menţinerea altitudinii Prin aplicarea reglementărilor naţionale şi a celor OACI orice aeronavă care zboară VFR are obligaţia de a menţine altitudinea de aşa manieră încât să asigure: a) deasupra zonelor dens populate ale metropolelor, oraşelor sau ale altor aşezãri sau peste o adunare de persoane în aer liber la o înãlţime mai micã decât 300 m (1000 ft) peste cel mai înalt obstacol aflat într-o suprafaţã cu raza de 600 m mãsuratã de la o aeronavã; b) în alte locuri decât cele specificate în paragraful, a) la o înãlţime mai micã decât 150 m (500 ft) deasupra solului sau apei. Excepţie fac cazurile când este necesar sã se decoleze sau sã se aterizeze sau, când activitãţile desfãşurate necesitã aceasta şi operatorul are dezvoltate prevederi şi proceduri specifice sau, când existã o autorizare corespunzãtoare, temporarã sau permanentã, acordatã de Autoritatea competentã. Zborurile VFR la nivelurile de croazierã când opereazã peste 900 m (3000 ft) deasupra solului sau apei, sau la valori mai mari specificate de autoritatea ATS competentã, vor trebui sã fie efectuate la un nivel de zbor, corespunzãtor drumului.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

75

Folosirea observaţiilor vizuale Observaţiile vizuale au o importanţă esenţială la efectuarea unui zbor la vedere, funcţie de aceste observaţii se determină reperele şi se stabileşte poziţia aeronavei pe tronson. De asemenea, funcţie de observaţiile vizuale ale evoluţiei situaţiei meteorologice, pilotul are posibilitatea luării măsurilor necesare ocolirii zonelor periculoase zborului. Stabilirea poziţiei şi a punctelor de verificare Stabilirea poziţiei şi a punctelor de verificare este operaţiunea care se efectuează în timpul pregătirii teoretice şi are ca scop pregătirea reperelor şi locurilor unde pulotul poate determina în mod eficient poziţia aeronavei , precum şi a punctelor unde se verifică din punct de vedere al respectării elementelor consemnate în fişa de navigaţie. Corectarea capului, controlul drumului şi proceduri ATC Controlul drumului In deplasarea sa de la punctul iniţial la punctul final al traiectului (P FT), echipajul avionului este obligat să cunoască în permanenţă poziţia în care se găseşte avionul, în raport cu puncte situate şi determinate cu precizie pe suprafaţa solului sau a oceanului (repere terestre, mijloace de radionavigaţie, nave cu funcţii speciale etc). Cunoscând în permanenţă acest loc denumit de regula puntul actual al avionului, echipajul poate să determine corect direcţia de urmat spre un punct obligat al traiectului precum şi timpul calculat până la punctul respectiv. Cunoaşterea continuă a poziţiei avionului se realizează prin controlul permanent a drumului în direcţie şi distanţă. Acest control este cu atât mai necesar cu cât, de regulă, elementele de navigaţie precalculate sau obligate nu corespund cu realitatea datorită condiţiilor de zbor. Controlul drumului se poate realiza vizul, estimat şi cu ajutorul diferitelor mijloace de navigaţie. Indiferent însă de metoda utilizată este esenţial ca harta de navigaţie să fie pregătită corespunzător, adică pe lângă traiectul trasat să aibă incluse pe ea toate elementele necesare desfăşurării zborului. Controlul drumului se execută verificând modul în care se realizează deplasarea avionului pe linia drumului obligat şi apreciind la intervale de timp relativ scurte eventualele abateri de la elementele precalculate. Astfel spre exemplu, se constată că deşi s-a păstrat capul de zbor constant, avionul nu mai pastrează linia drumului obligat, fiind abătut în stânga sau în dreapta acestei linii. Sau, se constată că deşi avionul se deplasează pe linia drumului adevărat, ajunge la punctele obligate de pe traiect la ore ce diferă de cele prevăzute în calcul. In prima situaţie a fost afectată direcţia obligată de zbor, pe când în cea de a doua, datorită condiţiilor de zbor modificate faţă de situaţia iniţială, distanţă rămasă (ST} până la punctul obligat este diferită de calcuIul stabilit înainte de decolare. La zborul pe căile aeriene, aceste situaţii nu sunt admise. Este de dorit ca şi în cazul unui zbor cu vederea solului, în spaţiul necontrolat, respectarea direcţiei de zbor şi înscrierea în timpul stabilit să fie o preocupare permanentă a echipajului şi chiar a pilotului singur la bordul avionului. Pentru controlul drumului echipajul trebuie să compare continuu drumul real urmat de avion cu acela obligat precum şi viteza la sol cu cea prescrisă pentru survolarea punctelor obligate şi la orele stabilite. Controlul zborului se efectueaza în direcţie, în distanta şi total. Proceduri de sosire, legătura ATC Instrucţiuni privind apropierea finală şi aterizare


NAVIGAŢIE AERIANĂ

76

Mesajul de sosire Organul serviciilor de trafic aerian deservind aerodromul unde a aterizat aeronava trebuie să transmită un mesaj de sosire, adresat: a) În cazul unei aterizări pe aerodromul de aterizare prevăzut: - centrului regional de dirijare şi control sau centrului de informare a zborurilor din regiunea căruia aparţine aerodromul de aterizare (dacă acest centru o cere); şi - aerodromului de decolare, dacă organul ATS care a emis mesajul plan de zbor a indicat necesitatea transmiterii unui mesaj de sosire. b) În cazul aterizării pe un alt aerodrom decât pe cel prevăzut: - centrului regional de dirijare şi control sau centrului de informare a zborurilor din regiunea căruia aparţine aerodromul de aterizare; - aerodromului de aterizare prevăzut; - aerodromului de plecare; - organului serviciilor de trafic aerian deservind fiecare regiune de informare a zborurilor pe care conform datelor din planul de zbor, aeronava le-ar fi traversat dacă nu şi-ar fi schimbat ruta. Eşalonarea aeronavelor în timpul apropierii va fi stabilită de către organul controlului de apropiere (APP) indiferent de condiţiile meteorologice (VMC sau IMC) existente în zona de apropiere Eşalonarea longitudinală dintre două aeronave care aterizează se realizează astfel ca în momentul când cea de-a doua aeronavă se găseşte la o distanţă de 4 km faţă de punctul de contact, pista să fie liberă NOTA: Prin „proceduri de coordonare” încheiate între organele TWR şi APP, în funcţie de condiţiile specifice locale, se poate stabili o eşalonare în timp. Eşalonarea longitudinală dintre o aeronavă care decolează şi una care aterizează pe aceeaşi pistă în serviciu este de minimum 3 minute. Instrucţiuni privind procedura de aşteptare şi ora de apropiere prevăzută În cazul când o aeronavă care soseşte la un aerodrom nu este autorizată să înceapă imediat apropierea în vederea aterizării şi urmează a fi dirijată în zona de aştepare, pilotul va fi informat despre aceasta încă înainte de părăsirea nivelului de zbor pe calea aeriană, comunicându-i-se ora prevăzută de începere a apropierii. Frazeologie: ORA PREVĂZUTA DE APROPIERE (ora) Phraseology: EXPECTED APPROACH TIME (time) Dacă durata aşteptării comunicată iniţial pilotului, se majorează pe parcurs cu 5 minute sau mai mult, se va informa fără întârziere pilotul despre această modificare. Frazeologie: ORA PREVĂZUTA DE APROPIERE REVIZUITA (ora) Phraseology: REVISED EXPECTED APPROACH TIME (time) Dacă aşteptarea va trebui să depăşească din diferite motive 30 minute, pilotul va fi informat despre acest fapt cât mai din vreme posibil şi pe orice frecvenţă radio de dirijare sau informare, comunicându-i-se motivul aşteptării, radiofarul la care va aştepta, precum şi ora prevăzută de apropiere pentru aterizare.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

77

Frazeologie: DIN CAUZA... (motivul) AŞTEPTARE LA (punctul semnificativ) NIVEL (nivelul) AŞTEPTAŢI APROPIEREA Phraseology: DUE TO... (reason) HOLD AT (significant point) LEVEL (level) EXPECT APPROACH AT (time) Intrarea în procedura de aşteptare, precum şi aşteptarea se vor efectua în conformitate cu procedurile stabilite şi publicate în hărţile de apropiere pentru respectivul aerodrom. La sosire, înainte de intrarea în turul de pistă, turnul de control de aerodrom va transmite aeronavei următoarele elemente, în ordinea enumerată, cu excepţia acelor elemente care se cunosc că aeronava le-a recepţionat: a) pista în serviciu; b) direcţia şi viteza vântului la sol, inclusiv variaţiile semnificative ale acestora; c) presiunea atmosferică QNH (şi la cererea pilotului comandant de bord QFE) exprimată în hectopascali (milibari) şi la cerere în mm col. Hg. Autorizare ATC (Autorizare pentru controlul traficului aerian). Autorizare acordată unei aeronave de a proceda potrivit condiţiilor specificate de o unitate de control al traficului aerian.

Completarea carnetului de zbor şi a fişei de navigaţie a aeronavei Documentul care sintetizează întreaga pregătire a unui zbor şi însoţeşte obligatoriu echipajul, pentru că conţine toate dateIe de strictă execuţie a zborului şi uneori chiar date asupra modului în care se desfăşoară zborul, este jurnalul de bord pentru navigaţie. Forma sub care se prezintă variază în raport cu categoria avionului ce efectuează deplasarea şi uneori chiar cu tipul de avion, în funcţie de datele necesare pilotului pentru efectuarea zborului. Forma cea mai simplă este fişa de navigaţie folosită de piloţi în şcoală la executarea raidurilor în dublă sau simplă comandă. Datele pe care trebuie să Ie conţină sunt următoarele: - tipul avionului ş înmatricularea; - numele pilotului; - itinerariul pe care se efectuează raidul; - data la care se efectuează zborul; - direcţia şi viteza vântului la aerodromul de plecare în diferite puncte pe itinerar sau Fişa de navigaţie se poate întocmi sub forma unui tabel cu rubrici, în care se înscriu datele respective, calculate, lăsându-se eventual şi spaţiu special destinat pentru notarea datelor de zobr reale în care s-a încadrat zborul. Se recomandă ca la completarea fişei de navigaţie să se folosească culori diferite în înscrierea datelor pe coloane. De exemplu, in fişa de navigaţie distantele şi timpul estimat se pot înscrie cu roşu, în timp ce drumurile magnetice şi ora estimată cu albastru, astfel ca ele să apară cât mai detaşat de datele de altă categorie, pentru ca lectura lor să se poată de la prima privire, fără posibilitate de confuzie. Jurnalele de bard pentru navigaţie folosite de către aviaţia de transport sunt diferite în raport de datele ce sunt necesare de calculat la fiecare tip de avion. El cuprinde numele pilotului comandant de bord, numele navigatorului, data la care se efectuează zborul, date meteorologice de baza (presiunea atmosferică, temperatura, direcţia şi


NAVIGAŢIE AERIANĂ

78

viteza vântului la aeroportul de plecare), greutatea în tone la decolare. Alte două câmpuri sunt rezervate vitezei critice de desprindere şi lungimii necesare pentru decolarea întreruptă. Cea mai mare parte a jurnalului de bord este destinată datelor privitoare la efectuarea zborului. O rubrică centrală este destinată punctelor obligate de raport (mijloace radiotehnice de navigaţie, limitele spaţiilor de informare a zborului) în raport de care se notează drumurile magnetice de la un punct la altul, distanţele între puncte şi frecvenţele mijloacelor de radionavigaţie. O rubrică separată conţine date referitoare la vânt, viteze şi timp stabilite prin calcul preliminar iar alta rubrică datele calculate în zbor pentru aceleaşi elemente. Notarea căilor aerierie, a limitelor spaţiilor aeriene şi a nivelelor de zbor utilizate completează datele de execuţie a zborului. O ultimă rubrică conţine combustibilul rămas pentru diferitele etape ale zborului. Pe verso jurnalului de bord pentru navigaţie se trec date referitoare la programul cursei, evidenţa orelor de zbor de zi şi noapte, a kilometrilor efectuaţi precum şi aeroporturile de rezervă ce pot fi folosite. Jurnalul de bord pentru navigaţie se încheie cu semnăturile celui ce a întocmit jurnalul, a comandantului care controlează pregătirea zborului precum şi verificarea organului însarcinat cu aceasta atribuţiune (instructor de serviciu sau navigatorul elev al intreprinderii).

RADIOGONIOMETRU DE SOL D/F Sistemul de navigaţie cu ajutorul radiogoniometrului terestru se consideră ca fiind primul utilizat în navigaţia radioelectrică. Aparut întâia oară în anul 1907, pentru nevoile marinei, el se perfecţioneaza şi mai târziu, din anul 1919, acest sistem începe să-şi găsească o întrebuinţare din ce în ce mai largă în aviaţia de transport. Utilizare Radiogoniometrul pe unde ultrascurte este utilizat pentru rezolvarea următoarelor probleme: - determinarea liniei de poziţie a avionului; - determinarea vitezei la sol; - determinarea punctului avionului ; - efectuarea controlului zborului de apropiere către radiogoniometru; - efeduarea controlului zborului de îndepărtare de la radiogoniometru; - determinarea distanţei de zbor pâna la radiogoniometru. Radiogoniometrul pe unde ultra scurte foloseşte de asemenea organelor de trafic aerian pentru executarea controlului circulatiei avioanelor dotate cu staţii de radio pe unde ultra scurte, care zboară în zona organului respectiv. In cadrul operaţiunii de goniometrare, formularea cererii de relevmente din partea echipajului avionului precum şi a răspunsului de către operatorul radiogoniometrului se efectuează utilizând codul international de prescurtări "Q", recomandat de OAOl. Acest cod care a fost folosit în exdusivitate în perioada când controlul şi dirijarea traficului aerian se făcea în radiotelegrafie, mai are şi acum o largă întrebuinţare în radiotelefonie, simplificând şi reducând considerabil volumul convorbirilor radio. Pentru obţinerea relevmentelor se utilizează următoarele trei expresii principale din codul"Q" : - QTE, care formulată ca întrebare înseamna: "Care este relevmentul meu adevarat în raport cu dv.?" sau ca răspuns inseamnă : "Relevmentul dv. adevarăt în raport cu mine este ……..


NAVIGAŢIE AERIANĂ

79

grade". Aşa dar, QTE reprezintă relevmentul adevărat sau linia de poziţie a avionului (LP). Expresia este utilizată pentru obţinerea relevmentelor de control în zborul de îndepartare de la goniometru, la determinarea vitezei la sol, la determinarea punctului avionului, etc. Principii Sistemul constă dintr-un receptor special cu acăiune dirijată instalat la sol cu ajutorul căruia se determină direcţia spre staţia de emisie care se afla la bordul avionului, adică permite determinarea relevmentului avionului sau a re1evmentului radiogoniometrului. Valoarea relevmentu1ui determinat se comunică echipajului, 1a cererea acestuia, cu ajutorul unei staţii de emisie obişnuită utilizată pentru radiocomunicaţiile sol aer-sol. Prezentare şi explicare a modului de funcţionare Funcţionarea radiogoniometrului se bazează pe utilizarea proprietăţii de orientare a antenelor cadru, care permit să se determine direcţia din care sunt emise undele e1ectromagnetice. Diagrama de directivitate a antenei cadru, aşa cum s-a văzut, are forma unui opt. Dacă se orientează cadrul astfe1 încît audiţia semnalelor staţiei radio să fie minimă - operaţiune ce se cheamă "stingerea semnalului" - atunci axa cadrului va coincide cu direcţia spre staţia de radio. Cunoscând direcţtia meridianului geografic în locul de amplasare al radiogoniometrului, unghiul dintre direcţia nordică a meridianului geografic şi axa cadrului va fi egal cu relevmentul adevărat al staţiei de la bordul avionului. Cunoscând şi declinaţia magnetică a locului, se poate obţine şi relevmentul magnetic. Totuşi, deoarece diagrama de directivitate a antenei cadru are două minime de audiţie care difera cu 180° şi direcţia spre statia de radio de la bord poate fi eronată cu 180°. Pentru înlaturarea acestei incertitudini de 180°, în afară de antena cadru se mai utilizează şi o antenă liberă a cărei diagramă de directivitate combinată cu aceea a cadrului permite şi obţinerea sensului direcţiei, deci elimină incertitudinea de 180°. Antena cadru reprezintă teoretic mijlocul ideal pentru determinarea direcţiei unui semnal emis pe orice frecvenţă. In realitate, un semnal polarizat vertical pe parcursul propagării datorite reflecţiei de la unele obstacole de pe sol sau ionosferei creiază componente apreciabile polarizate orizontal. Aceste componente produc tensiuni parazitare în braţele verticale ale antenei cadru generând erori apreciabile în determinarea semnalului minim. Datorită acestor erori de polarizare, în special la undele scurte şi ultrascurte, în locul antenelor cadru au fost folosite antene verticale, aşa numitele antene "Adcock"., lipsite de orice element orizontal. In forma cea mai simplă două antene vertica1e sunt conectate la un receptor prin două cabluri blindate de aceeaşi lungime. Operaţiunea este similară cu aceea dintr-o antenă cadru, în sensul că un minim de audiţie apare atunci când planul ce trece prin antene face un unghi de 900 cu direcţia de sosire a semnalelor. Acest tip de antenă, după forma, poartă şi denumirea de antena "U". De regulă ea are însa patru braţe şi poartă denumirea de antena "H". Zone de lucru Trebuie însă amintit că odata cu evoluţia mijloacelor de radiocomunicaţii aer-sol-aer, cunoscute sub denumirea de mijloacele serviciului Mobil Aeronautic şi sistemul radiogoniometriei terestre a trecut prin trei etape şi anume: etapa utilizării radiogoniometrelor pe unde lungi şi medii MDF, etapa radiogoniometrelor pe unde scurte HDF şi etapa radiogoniometrelor pe unde ultrascurte VDF. Radiogoniometrele pe unde lungi şi medii cu mod de lucru exdusiv în telegrafie, utilizând codul Morse precum şi radiogoniometrele pe unde scurte, cu mod de lucru în fonie, nu se mai


NAVIGAŢIE AERIANĂ

80

utilizează întrucât gamele respective de frecvenţe nu mai sunt folosite în radiocomunicaţiile Servicitilui Mobil Aeronautic. De altfel, serviciile propagarii undelor în gama acestor frecvente precum şi durata relativ mare necesară operaţiunii de goniometrare a avionului, a contribuit pe plan internaţional la scoaterea din uz a acestor două categorii de goniometre. La ora actuală radiogoniometrul pe unde ultrascurte (VDF) pentru navigaţia pe distanţe scurte ş în condiţiile unui trafic nu prea intens, reprezintă un mijloc cu o eficienţă şi precizie satisfacătoare, fiind încă larg întrebuinţat de diferite categorii de aviatie. Precizie şi erori Avantajele sistemuluiconstau în : - lipsa la bordul aeronavelor a vreunei aparaturi speciale pentru determinarea relevmentelor; - paraziţii atmosferici nu influentează calitatea recepţionării undelor ultrascurte şi deci a determinării relevrnentelor; - determinarea relevmentului la sol se face instantaneu, de regulă pe ecranul unui tub catodic. Sistemul prezintă însă şi următoarele dezavantaje: - operativitate redusă. Simultan un goniometrul terestru nu poate lucra decât cu un singur avion şi numai în cazuri excepţionale cu două avioane; - lipsa la bordul avionului a unui indicator care să prezinte relevmentul sau linia de poziţie. Relevmentele comunicate trebuie memorate de către pilot, ceea ce îngreunează operativitatea corecţiilor. Factori ce afectează raza de acţiune – precizia Raza de acţiune nu este influenţată decât de distanţa de propagare a undelor scurte ceea ce determină utilizarea acestor sisteme numai pentru dirijarea avioanelor în zonele de dirijare a aeronavelor, deci în zonele de aerodrom.

RADIOCOMPAS ADF, INCLUZÂND RADIOFARURILE ASOCIATE (NDB) ŞI FOLOSIREA RMI Radiocompasul este un radioreceptor la bordul avionului, care utilizează principiul directiv al antenei cadru pentru a determina gismentele şi relevmentele de la radiofarurile aviaţiei şi marinei precum şi de la unele posturi de radiodifuziune. Sub forma sa actuala de radiogoniometru automat de bord, el a apărut pentru prima oara în Franta în anul 1926, ca o realizare a lui L. Busignies, mai, tirziu în S.U.A. şi Olanda, în scopul de a înlocui goniometrele manuale de bord. Radiocompasul a cunoscut o utilizare din ce în ce mai largă, astfel încît în momentul de faţă reprezintă unul din cele mai importante mijloace de navigaţie radioelectrică care asigură executarea zborului în orice condiţiuni meteorologice, şi cu o precizie satisfacătoare pentru nevoile navigaţiei. Astăzi şi cele mai simple avioane de turism sunt dotate cu un radiocompas tranzistorizat. Utilizare Radiocompasul este folosit pentru rezolvarea aceloraşi probleme ca şi radiogoniometrul terestru:


NAVIGAŢIE AERIANĂ

81

controlul în direcţie al drumului în timpul zborului de îndepărtare şi de apropiere de un radiofar; determinarea abaterii laterale faţă de traiectul obligat şi deci a capului compas corectat de urmat la zborul de îndepărtare şi apropiere; controlul drumului în distanţă cu ajutorul unui radiofar lateral; determinarea punctului avionului cu ajutorul relevmentelor de la două radiofaruri; determinarea vitezei la sol după două poziţii succesive ale avionului precum şi a parametrilor vântului la înălţime. Principii Funcţionarea radiocompasului se bazează pe folosirea proprietăţilor de dirijare ale antenei cadru, care cu ajutorul unui dispozitiv special se stabileşte automat în poziţia de recepţie nulă. Pentru ca antena cadru să se întoarcă întotdeauna cu aceeaşi latură spre radiofar, radiocompasul mai dispune şi de o antena deschisă, cu acţiune nedirijată, a cărei recepţie permite obţinerea diagramei de directivitate de tip cardioida şi deci înlăturarea incertitudinii de 1800 în măsurarea direcţiei undelor electromagnetice. Unghiurile de întoarcere a antenei cadru faţă de axa longituldinală a avionului se transmite cu ajutorul unui sistem electric de urmărire pe aparatele indicatoare de gismente şi relevrnente. Prezentare şi explicare a modului de funcţionare Modul de rezolvare a acestor probleme cu ajutorul radiocompasului este asemănător cu cel al radiogoniometrului, mai ales la actualele indicatoare de gismente combinate cu compasurile giromagnetice, care permit citirea directă a relevmentelor. Radiocompasul funcţionează în gama undelor medii şi lungi, permiţând recepţionarea oricăror staţii de emisie cuprinse între 200-1.750 KHz. Aceasta gama de frecventa îl face tributar dezavantajelor care reies din propagarea undelor medii, şi lungi: efectul de noapte, paraziţii atmosferici etc. De altfel, distanţa de utilizare în zbor a radiocompasului este determinată de existenţa undei de suprafaţă şi de intensitatea câmpului electromagnetic a semnalului recepţionat, care trebuie să fie mai mare decât nivelul zgomotului produs de diferiţi paraziţi în atmosferă. Intensitatea minima a semnalului recepţionat, pentru a se putea obţine indicaţii sigure de relevmente, a fost normată pe plan internaţional la 70 microvolţi/metru şi depinde în genere de: puterea de emisie a radiofarului, frecvenţă, amplasare geografică, condiţiile de propagare de zi sau de noapte. Radiofarurile nedirectionale NDB (Non Directional Beacon) sunt mijloacele principale de la sol care împreună cu radiocompasul de la bord formează sistemul de navigaţie al radiogoniometriei de bord pentru distanţe scurte, medii şi numai câteodata pentru distanţe lungi. Ele sunt la ora actuală cele mai răspândite mijloace de navigaţie din lume şi reprezintă în fond nişte staţii de radio emisie obişnuite, cu frecvenţe stabilizate pe cristal, cuprinse în gama atribuita între 200-1.750 KHz, având o putere de la 10 W la 5KW. Este necesar de făcut precizarea că radiofarurile nedirecţionale emit cu ajutorul unei antene verticale sau orizontale simple şi ca atare caracterul emisiei este omnidirecţional. Denumirea de radiofar nedirecţional provine de la faptul că determinarea unui relevment din jurul unui radiofar nu ar fi posibilă fără elementul cap compas, adică informaţia de navigaţie furnizată nu este direcţională în cuprinsul celor 3600 ale radiofarului. Radiofarurile nedirecţionale pot fi de mai multe categorii, în funcţie de nevoile navigaţiei:


NAVIGAŢIE AERIANĂ

82

Radiofaruri nedirecţionale de ruta utilizate pe căile aeriene pentru a asigura navigaţia de-a lungul axului acestora. Distanţa de amplasarea acestor radiofaruri este în priricipiu 100150 km pentru care este suficientă o putere de 200-300 W. În regiuni mai puţin populate sau deasupra mării radiofarurile nedirecţionale pot asigura navigaţia până la distanţe care ziua depaşesc 600 km iar noaptea 390 km, puterea de emisie în aceste situaţii variind de la 1-5 KW. Radiobalizele sunt radiofaruri nedirecţionale de mică putere (20-50 W) utilizate în exclusivitate numai pentru efectuarea procedurii de apropiere după instrumente în vederea aterizării. In acest scop radiobalizele, care pot fi în numar de 1-3 se amplasează 1a distanţe cuprinse între 0-18 km faţă de pragul pistei şi de regulă în axa acesteia. Când pe un aeroport exista şi o instalaţie ILS, atunci radiobalizele se recomandă să fie amplasate alături de marcherul exterior şi de cel intermediar. In documentele de informare aeronautică, în conformitate cu codul international de abreviaţiuni, radiobalizele poarta simbolul L. Radiobalizele pot avea şi funcţiunea de radiofar de aşteptare în care scop sunt amplasate în zona aeroporturilor pentru a reglementa fluxul de avioane la un aeroport cu un trafic mai intens, descongestionând mijloacele de apropiere pentru aterizare de procedura de aşteptare. Ele sunt astfel amplasate în cuprinsul zonelor de aeroport încât să permită accesul uşor de la căile aeriene care converg spre aeroport, dar în acelaşi timp şi convenabil faţă de mijloacele pentru efectuarea procedurii de apropiere în vederea aterizării. Fiecare radiofar nedirecţional trebuie să emită un semnal de identificare format din 2-3 litere din alfabetul Morse, iar cele care sunt amplasate pe nave oceanice pot fi completate şi de cifre. În principiu, radiofarurile de rută transmit semnalul de identificare odată 1a fiecare 30 secunde, iar radiobalizele şi cele de aşteptare, transmit semnalul de identificare cel putin de 8 ori pe minut. Zone de lucru Mijloacele de baza de la sol pentru navigaţia cu ajutorul radiocompasului sunt radiofarurile nedirecţionale NDB (Non Directional Beacon). In afara de acestea se mai pot folosi şi radiofarurile marinei, radiofarurile CONSOL pre cum şi staţii1e de radiodifuziune. Este obligatoriu pentru toate echipajele ca la pregătirea zborului să verifice după documentele aficiale de informare aeronautica corecta amplasare a acestor mijloace precum şi alte elemente în legatura cu funcţionarea lor. O atenţie deosebită trebuie acordată în special posturilor de radiodifuziune care se cuprind în game de frecvenţe a radiocompasului, ştiut fiind că uneori antena de emisie a postului, adică aceea spre care se naviga, este plasata la distanţe apreciabile faţă de localitatea a cărei denumire o poarta, putând astfel să producă confuzii în precizia determinării elementelor de navigaţie în zbor. Precizie şi erori Precizia determinării relevmentelor radiofarurilor nedirectionale este ceva mai scazută decât aceea a radiogoniometrelor terestre şi se datoreşte următoarelor cauze: - radiogoniometrele terestre dispun de antene speciale, echivalente cu antenele cadru însă lipsite de efectul produs de braţele orizontale ale cadrului (antene Adcock). La bordul avionului, asemenea antene datorită dimensiunilor lor, nu pot fi montate; - relevmentul avionului este determinat cu ajutorul radiogoniometrului terestru faţă de direcţia meridianului magnetic sau adevărat ce trece prin verticala sistemului de antene. La determinarea relevmentului radiofarului cu ajutorul radiocompasului, în afară de eroarea în determinarea relevmentului se adaugă şi eroarea determinării capului compas.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

83

La ambele trebuie luate în considerare şi influenţele produse de tangajul şi ruliul avionului; - eroarea goniometrului datorită influenţei reliefului asupra propagării undelor radio poate fi în anumită măsură evitată la determinarea relevmentelor avionului luîndu-se în considerare curba de corecţie determinată la calibrarea radiogoniometrului. In scopul ridicării gradului de operativitate, precum şi pentru obtinerea unei siguranţe în funcţionare, la bordul avionului există doua complete de radiocompasuri. Factori ce afectează raza de acţiune – precizia Radiocompasul funcţionând în gama undelor medii şi lungi, permiţând recepţionarea oricăror staţii de emisie cuprinse între 200-1.750 KHz., deci în o gamă de frecvenţă care îl face tributar dezavantajelor care reies din propagarea undelor medii, şi lungi: efectul de noapte, paraziţii atmosferici etc. Şi distanţa de utilizare în zbor a radiocompasului este determinată de existenţa undei de suprafaţă şi de intensitatea câmpului electromagnetic a semnalului recepţionat, care trebuie să fie mai mare decât nivelul zgomotului produs de diferiţi paraziţi în atmosferă.

RADIOCOMPAS OMNIDIRECŢIONAL ŞI ECHIPAMENT DE BORD PENTRU MĂSURAREA DISTANŢEI VOR / DME Utilizare Iniţial, VOR/DME a fost destinat pentru determinarea direcţiei şi distanţei în cazul zborurilor spre şi de la statie. Ulterior, a fost dezvoltat un nou sistem de navigaţie prin determinarea poziţiei în coordonate polare: azimut şi distanţă, denumit Rho-Theta. Dacă harta a fost dinainte pregătită, trasându-se relevmente şi distanţe de control, înseamnă că în pennanenţă se poate determina poziţia avionului. Un echipament dispune de 51 canale întrebare-răspuns. Echipamentul DME permite etectuarea de măsuratori pâna la distanta de 225 km, cu precizie de 1:3,5 km. Să ne amintim mai întâi ce este un aliniament radioelectric. Se numeşte aliniament sau -axa radioelectrică o emisiune care realizează ă caracteristică specială într-o zonă îngustă fixă a spaţiului. Dacă dispunem de un mijloc radio, care să determine poziţia noastră faţă de acest fascicul, ne va fi mai uşor să-l urmăm. Se poate imagina un sistem care să ne arate dacă suntem pe fascicul, la dreapta sau la stânga lui. Există unele radioaliniamente astfel alcătuite încât să recepţioneze emisiunea staţiei, S, sub forma unui sunet continuu, dacă avionul este pe fascicul sau sub forma de "puncte" ori "linii", dacă avionul este la dreapta sau la stânga fasciculului. Aceasta este o indicaţie acustică, necesitând o audiere permanentă. Este interesant de asemenea de ştiut dacă suntem pe direcţia segmentului OA sau OB, In aceste condiţii, un radioaliniament este foarte folositor, dar numai pentru direcţia fixă în care este stabilit. VOR-ul este o perfectionare a acestor radioaliniamente. El realizează o infinitate de radioaliniamente imprejurul staţiei emiţătoare, de unde numele sau de Omni Range (Omidirecţional). Pentru a recepţiona unul din radioaliniamente, trebuie să avem un receptor de o construcţie specială. Căutarea direcţiei în raport cu o staţie VOR. Cum se procedeaza: - se fixează frecvenţa staţiei; - se verifică apariţia unuia dintre indicatoarele "to" sau "from";


NAVIGAŢIE AERIANĂ

84

-

Se roteşte selectorul de direcţie până când acul indicatorului de drum va fi zero. Se vor găsi două valori unghiulare, unde acul va fi în poziţia zero; la o valoare unghiulară apare indicatorul "to", iar la cealaltă valoare indicatorul "from". De exemplu, să presupunem că acul este la zero. Pe direcţia 120° apare indicaţia "from" şi pe 300°, indicaţia "to". Aceasta înseamnă că suntem pe axa 120°/300°, care trece prin staţie, dar în ce parte? Răspunsul este simplu; când fixăm la selectorul de direcţie 1200 şi apare indicaţia "from", dacă luăm cap magnetic 120°, ne îndepărtăm de statie. Când fixam 300°, apare indicaţia"to", arată că dacă luăm cap magnetic 300°, ne apropiem de staţie. Prin manevre adecvate, putem urma în zbor o anumită axa, ca AS sau SE VOR-ul este deci un mijloc foarte bun de navigaţie, care ne permite să ajungem uşor la o staţie terestră sau la un punct oarecare. Este bine să insistăm asupra faptului ca VOR-ul este un mijloc radio de poziţie şi nu un mijloc de direcţie. Aceasta înseamnă că indicaţiile date de VOR la bordul avionului nu depind decât de poziţia avionului faţă de staţia VOR şi nu de orientarea avionului faţă de staţtia respectivă Principii VOR (Visual OMNI RANGE) - radiofar omnidirecţional este un mijloc de navigatie pentru distanţe mici, care foloseşte un ansamblu de staţii de emisie la sol şi un receptor prevazut cu organe specializate la bordul avionului. VOR-ul permite pilotului (navigatorului) să determine relevmentul magnetic în raport cu o staţie terestră, Prezentare şi explicare a modului de funcţionare Parţile componente ale unui receptoir VOR sunt: a) Acordul (regimului freceenţei). Utilizarea standardului de frecvenţă cu cuart fiind generalizată şi acest mijloc, frecvenţa este reglată prin mişcarea a două butoane. Unul pentru indicarea numărului de: megacieli, celălalt indică zecimi de megacieli b) Potentiometru de volum. Acest potenţiometru este folosit numai pentru a controla auditiv indicativul statiei. Acest control este destinat verificării, că instalaţia să nu fie deranjată, din moment ce suntem acordaţi pe frecvenţa respectiva. c) Selectorul de direcţie. Acesta este organul care permite indicarea fasciculului VOR ales. El constă dintr-un cadran gradat de la 00-360°, care se manevrează, cu ajutorul unui buton. Să notam că un fascicul VOR este caracterizat prin două unghiuri cu o diferenta de 180° între ele. d) Indicatorul de drum. Acesta este un ac vertical care se poate deplasa la stânga sau la dreapta. In centru se găseşte un reper sau gradaţia zero. Atunci când acul este la centru, înseamnă "sunteţi pe fasciculul VO R selecţionat”. Emiţătorul VOR are două antene cu polarizare orizontală. Una din ele, o diagrama în forma de cardeoidă, este alimentă cu oscilaţii întreţinute. In plus, are o mişcare de rotaţie de 30 ture. pe secunda, în sensul deplasării acelor unui ceasornic. In afară de aceasta staţia mai are o antena cu caracteristica de radiaţie omnidirecţională şi cu semnalul emis modulat în amplitudine cu o tensiune de 9960 Hz, care la rândul său este modulată de frecvenţă în ritm de 30 Hz.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

85

Zone de lucru VOR-ul, folosind gamele undelor ultrascurte, dă transmisie directă (ca razele vizuale). Toate semnalele utile, fiind la frecvenţă fixă, VOR-ul are proprietăţi superioare de transmisie faţă de o staţie de radiolegatură în fonie, în condiţii mediocre de transmisie. Dealtfel, puterea emiţătorului VOR este superioară celei folosite de staţiile de radiolegatură prin fonie pe unde ultrascurte. Razele de acţiune teoretică în funcţie de înălţime sunt: ÎNĂLŢIME m Raza de acţiune km

100 39

200 55

400 77

600 94

1000 122

1500 150

2000 175

3000 212

Pentru a putea folosi staţiile VOR, într-o zonă oarecare în rezolvarea problemelor de navigaţie aeriană pe traiect, ţinând cont de raza de acţiune teoretică este necesar ca distanţa între staţie să nu fie mai mare de 200 km. Deci, de la înălţimea de 1 500 m se pot folosi două staţii. In concluzie: - VOR-ul dă direcţii magnetice; - precizia lui este de 30. Regulile esenţiale ale utilizării lui în cadrul rezolvării problemelor de navigaţie aeriană, se generalizează la trei situaţii: a) Pentru a determina poziţia în raport cu o staţie VOR, se fixează selectorul de direcţie, pentru a avea indicaţia "from" şi acul la zero. Cifra selectorului de direcţie indică relevmentul magnetic al avionului, RMA (QDR). Folosind doua staţii, intersecţia celor două relevmente (fiecare relevment de la o staţie) indică locul avionului. b) Pentru a ne îndepărta de o statie, urmând un ax dat, se fixează selectorul de direcţie la cifra corespunzatoare RMA dat. Prin manevre adecvate se duce acul la zero, iar la indicatorul de sens să apara indicaţia "from". Se zboară în continuare pe axa aleasă, menţinând aculla zero. c) Pentru a merge către o staţie, se fixează selectorul de direcţie, pentru a avea indicaţia "to" şi acul la zero. Cifra selectorului de direcţie indică relevmentul magnetic al radiofarului RMR (QDM). Precizie şi erori O staţie VOR este caracterizată prin numele şi amplasarea ei geografică, frecvenţa de emisie şi indicativul ei. Numele statiei VOR este de obicei numele celei mai importante localităţi din apropiere: Arad etc. E bine să se noteze însă că emiţătorul VOR nu se afla chiar în oraş, ci undeva în apropiere, locul fiind bine delimitat faţă de localitate. Acest lucru are o importanţă mică dacă folosim emiţătorul ca staţie intermediară în cursul unei deplasări mari. Din contra, este esenţial dacă ne servim de el pentru un relevment precis. Frecvenţele rezervate staţiilor VOR sunt de la 108-117 MHz, cu eşalonarea de 100 Hz (in afara de zecimile impuse de la 108-1 MHz, rezervate pentru sistemul de aterizare ILS). In sfârşit, fiecare staţie are un indicativ general din trei litere, care aminteşte în majoritatea cazurilor numele localităţii de la care îi vine numele. Acest indicativ este emis rar, în morse, la fiecare 30 secunde, de către staţie. Identificarea este astfel uşurată şi repetarea continuă a indicativului permite chiar şi piloţilor puţin antrenaţi să recunoască staţia.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

86

Numele indicativului şi frecventele de lucru a staţiilor VOR pot fi gasite pe hărţile de radionavigaţie ale spaţiului inferior. Factori ce afectează raza de acţiune – precizia Cu ajutorul radiofarului omnidirecţional VOR se pot rezolva aceleaşi probleme de navigaţie ca şi în zborul cu radiocompasul după radiofarul nedirectional, adică să se efectueze zborul de îndepartare şi de apropiere faţă de un radiofar VOR; Si acest instrument poate fi afectat de condiţiile meteorologice în special cele cu cxaracteristici orajoase. Acul (indicatorul de drum). Acesta este la zero când avionul se găseşte pe fasciculul selectat şi inică pozitia "avionu1ui faţă de axă într-un sector de plus – minis 10°. Peste 10°, acul are cursa maximă: (este deplasat la limită) în partea dreaptă sau în partea stângă.

SISTEM GLOBAL DE POZIŢIE GPS Introducere Sistemul GPS este un sistem american de radionavigaţie prin satelit care permite identificarea oricărei poziţii pe glob, prin recepţionarea semnalelor de poziţionare prin satelit. Sistemul GPS conceput iniţial, cu aplicabilitate în domeniul militar, se baza pe utilizarea a patru sateliţi, pe cunoaşterea timpului de propagare dintre aceştia şi pe folosirea unui receptor GPS cu ajutorul cărora se poate determina longitudinea, latitudinea, altitudinea şi ora precisă în orice moment de timp. Precizia măsurării cu un astfel de sistem variază între 30 m (militar) şi 150 m (comercial). Utilizare Accesul la sistemul GPS actual este caracterizat de norme şi reguli foarte precise. Din punct de vedere al calităţii utilizatorului, în sistemul GPS sunt definite două categorii: utilizatori autorizaţi (legături militare sau oficiale) şi utilizatori comuni (legături comerciale sau individuale). Această deosebire este evidenţiată de clasa de precizie în care sunt încadrate cele două categorii de utilizatori. Din acest motiv sunt definite două tipuri de servicii oferite prin sistemul GPS: PPS (Precise Positioning Service) şi SPS (Standard Positioning Service). De asemenea, pentru diferenţierea şi protejarea utilizatorilor, se utilizează modalitatea de accesare cu acces selectiv, SA (Selective Availability) şi cu acces restrictiv, AS (Anti Spoofing). Accesul selectiv este modalitatea de diferenţiere a tipului de serviciu oferit de sistemul GPS (PPS sau SPS). Aceasta este exprimată printr-o programare preferenţială a preciziei datelor oferite prin satelit, în funcţie de tipul utilizatorului şi prin performanţele receptorului GPS oferit. Un receptor GPS ce lucrează în serviciul PPS este echipat cu procesor de gestiune a cheilor şi cu module specializate suplimentare. Sistemul GPS poate fi utilizat în diverse aplicaţii, cu diferite moduri de funcţionare: Navigaţia în sistem GPS autonom;


NAVIGAŢIE AERIANĂ

87

G.P.S. ca şi majoritatea sistemelor de navigaţie utilizate astăzi asigură localizarea aeronavei prin metoda triangulaţiei. În cazul DME de exemplu, aeronava cere unor radiobalize fixe de pe sol, informaţii asupra distanţei care o despart de ele. Trasând pe hartă cercuri cu razele ce corespund distanţelor la 3 balize cunoscute, aflăm un punct comun la întretăierea lor, punct care ar trebui să fie poziţia aeronavei. Metodele trogonometrice şi computerul permit calcularea automată a coordonatelor acestui punct cu atât mai precis cu cât mai exact au fost determinate distanţele dintre aeronavă şi baliză. Principii În sistemul GPS balizele nu se află pe pământ în puncte fixe cunoscute, iar semnalele provin de la emiţătoare radio în banda de unde ultrascurte plasate pe sateliţi la înălţimea de 20 000 km. Aceşti sateliţi botezaţi SV (Space Vehicle) în limbajul comun, nu sunt geostaţionari deasupra ecuatorului ca cei pentru emisiunile de televiziune, ci sunt în mişcare executând o rotaţie completă în 12 ore (deci o viteză lineară de aproximativ 14 000 km/oră) şi o înclinaţie de 550 în raport cu ecuatorul. Sateliţii ecuatoriali geosincroni nu ar fi operaţionali pe tot globul deoarece ar acoperi defectuos regiunile polare dar şi pe cele ecuatoriale unde sateliţii ar fi aliniaţi într-un plan. S-a reţinut ideea de a plasa sateliţii pe 6 orbite aparent elicoidale care asigură cu un total de 21 sateliţi ca (aproape) în orice punct al globului aparatul receptor GPS să “vadă” minim 4 sateliţi pentru a putea determina poziţia în spaţiu a aeronavei. Semnalele omnidirecţionale emise de sateliţi pe unde ultrascurte se propagă în linie dreaptă aidoma luminii, cu o viteză de 300 000 km/sec. şi sunt captate de receptor după un interval de timp. Măsurând timpul scurs putem calcula distanţa faţă de satelit. Cunoscând distanţa ştim că aeronava se găseşte undeva pe o sferă cu o rază cunoscută. Fiind vorba de o localizare în spaţiu nu mai sunt suficiente 3 balize ca în sistemul DME ci de 4 balize. O eroare de 1/1000 sec. în măsurarea timpului poate atrage cu uşurinţă o eroare de poziţie de 300 km. Pentru a reduce cât mai mult erorile sateliţii au la bord câte un ceas atomic cu cesiu şi rubidiu care trebuie să aibe o precizie de 10- 13. Această precizie absolut necesară înseamnă că ele nu trebuie să devieze mai mult de 1 sec. la fiecare 30 000 ani! De fapt ceasurile tuturor sateliţilor sunt calate pe ora oficială universală cu o precizie de 176 nanosecunde (1 nanosecundă = 1 miliardime de secundă). Pentru un calcul ar trebui să avem un orologiu atomic şi la bordul avionului, ceea ce este însă prea costisitor şi ar ocupa prea mult loc. În scopul de a corecta eroarea de timp a ceasului de bord (ceea ce este un simplu ceas cu cuarţ), receptorul ascultă un al patrulea satelit. Dacă distanţa rezultată nu confirmă punctele de poziţie obţinute de informaţiile celor trei sateliţi anteriori, receptorul pune aceasta pe seama erorii momentane a ceasului de bord şi începe să decaleze de o parte şi de alta ora ceasului de bord până când cele patru sfere imaginate de noi se intersectează într-un punct unic. În acest fel ceasul de bord a fost reglat la ora exactă a ceasurilor atomice de pe sateliţi, iar poziţia a fost determinată cu o mai mare percizie. Cei 21 de sateliţi care emit de fapt ora exactă, aidoma unui “ceas vorbitor”, pot asigura simultan pentru milioane de receptoare de pe glob legătura cu cei 4 sateliţi necesari localizării. Pot exista rare situaţii când receptorul “vede” pentru scurte intervale de 10 - 20 de minute doar trei sateliţi. ªi în cazul acesta introducând manual în receptorul de bord altitudinea adevărată putem să aflăm coordonatele poziţiei momentane. Sunt cunoscute la actuala densitate de sateliţi, în Europa de exemplu, “găuri” de 10 - 20 de minute dimineaţa sau seara în zona Mediteranei.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

88

Prezentare şi explicare a modului de funcţionare G.P.S. ca şi majoritatea sistemelor de navigaţie utilizate astăzi asigură localizarea aeronavei prin metoda triangulaţiei. În cazul DME de exemplu, aeronava cere unor radiobalize fixe de pe sol, informaţii asupra distanţei care o despart de ele. Trasând pe hartă cercuri cu razele ce corespund distanţelor la 3 balize cunoscute, aflăm un punct comun la întretăierea lor, punct care ar trebui să fie poziţia aeronavei. Metodele trogonometrice şi computerul permit calcularea automată a coordonatelor acestui punct cu atât mai precis cu cât mai exact au fost determinate distanţele dintre aeronavă şi baliză. În sistemul GPS balizele nu se află pe pământ în puncte fixe cunoscute, iar semnalele provin de la emiţătoare radio în banda de unde ultrascurte plasate pe sateliţi la înălţimea de 20 000 km. Aceşti sateliţi botezaţi SV (Space Vehicle) în limbajul comun, nu sunt geostaţionari deasupra ecuatorului ca cei pentru emisiunile de televiziune, ci sunt în mişcare executând o rotaţie completă în 12 ore (deci o viteză lineară de aproximativ 14 000 km/oră) şi o înclinaţie de 550 în raport cu ecuatorul. Sateliţii ecuatoriali geosincroni nu ar fi operaţionali pe tot globul deoarece ar acoperi defectuos regiunile polare dar şi pe cele ecuatoriale unde sateliţii ar fi aliniaţi într-un plan. S-a reţinut ideea de a plasa sateliţii pe 6 orbite aparent elicoidale care asigură cu un total de 21 sateliţi ca (aproape) în orice punct al globului aparatul receptor GPS să “vadă” minim 4 sateliţi pentru a putea determina poziţia în spaţiu a aeronavei. Semnalele omnidirecţionale emise de sateliţi pe unde ultrascurte se propagă în linie dreaptă aidoma luminii, cu o viteză de 300 000 km/sec. şi sunt captate de receptor după un interval de timp. Măsurând timpul scurs putem calcula distanţa faţă de satelit. Cunoscând distanţa ştim că aeronava se găseşte undeva pe o sferă cu o rază cunoscută. Fiind vorba de o localizare în spaţiu nu mai sunt suficiente 3 balize ca în sistemul DME ci de 4 balize. O eroare de 1/1000 sec. în măsurarea timpului poate atrage cu uşurinţă o eroare de poziţie de 300 km. Pentru a reduce cât mai mult erorile sateliţii au la bord câte un ceas atomic cu cesiu şi rubidiu care trebuie să aibe o precizie de 10- 13. Această precizie absolut necesară înseamnă că ele nu trebuie să devieze mai mult de 1 sec. la fiecare 30 000 ani! De fapt ceasurile tuturor sateliţilor sunt calate pe ora oficială universală cu o precizie de 176 nanosecunde (1 nanosecundă = 1 miliardime de secundă). Pentru un calcul ar trebui să avem un orologiu atomic şi la bordul avionului, ceea ce este însă prea costisitor şi ar ocupa prea mult loc. În scopul de a corecta eroarea de timp a ceasului de bord (ceea ce este un simplu ceas cu cuarţ), receptorul ascultă un al patrulea satelit. Dacă distanţa rezultată nu confirmă punctele de poziţie obţinute de informaţiile celor trei sateliţi anteriori, receptorul pune aceasta pe seama erorii momentane a ceasului de bord şi începe să decaleze de o parte şi de alta ora ceasului de bord până când cele patru sfere imaginate de noi se intersectează într-un punct unic. În acest fel ceasul de bord a fost reglat la ora exactă a ceasurilor atomice de pe sateliţi, iar poziţia a fost determinată cu o mai mare percizie. Cei 21 de sateliţi care emit de fapt ora exactă, aidoma unui “ceas vorbitor”, pot asigura simultan pentru milioane de receptoare de pe glob legătura cu cei 4 sateliţi necesari localizării. Pot exista rare situaţii când receptorul “vede” pentru scurte intervale de 10 - 20 de minute doar trei sateliţi. ªi în cazul acesta introducând manual în receptorul de bord altitudinea adevărată putem să aflăm coordonatele poziţiei momentane. Sunt cunoscute la actuala densitate de sateliţi, în Europa de exemplu, “găuri” de 10 - 20 de minute dimineaţa sau seara în zona Mediteranei.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

89

Sateliţii (SV) transmit în permanenţă un mesaj de navigaţie pentru ca poziţia şi traiectoria să fie cunoscute de către receptor. Un mare centru de control de la Colorado Springs (SUA), împreună cu alte cinci staţii terestre reactualizează zilnic poziţia lor. O parte a mesajului de navigaţie este comun tuturor SV şi constă într-un almanah care descrie în mod succint toată constelaţia celor 21 de sateliţi. Odată ce receptorul GPS se fixează asupra unui satelit, află unde să caute pe cei patru care îi asigură, din punct de vedere geometric, cea mai exactă localizare. O altă parte a mesajului o constituie efemeridele care permit calculul precis al orbitei. Orbita este circulară în mod teoretic, dar practic este uşor deformată din diferite cauze, (neregularitatea suprafeţei terestre, mareele, vântul solar). Să nu uităm că nici pământul nu este sferic, raza exactă fiind variabilă în diferite puncte ale globului. Receptorul GPS dispune prin almanah şi efemeride de o bună bază de calcul şi poate prevedea traiectoria satelitului în spaţiu. Aceste date sunt în mod constant corectate şi transmise pe aceeaşi undă purtătoare ca şi top-urile orare pe care le transmite satelitul. Zone de lucru Datorită dezvoltării tehnologice actuale, ceea ce a dus la micşorarea preţului de cost al receptorului şi la posibilitatea interconectării cu sistemele de procesare şi analiză computerizate, sistemul GPS a pătruns în domeniul comercial şi individual. Sistemul GPS individual, cel care potrivit estimărilor efectuate va deveni în scurt timp de neînlocuit în asigurarea navigaţiei terestre, aeriene sau navale, constituie la această oră preocuparea principală a cercetărilor din domeniul sistemelor de telecomunicaţii şi radionavigaţie. Practic, cu ajutorul noilor receptoare GPS, montate pe orice tip de vehicul, navă sau aparat de zbor se poate calcula distanţa de la poziţia lor curentă la poziţia de destinaţie, se pot memora ruta ce urmează a fi parcursă şi informaţiile legate de punctul de destinaţie, se poate afişa ruta deja parcursă etc. Prin realizarea unor receptoare cu 3, 4, 5 sau 6 canale, s-a permis obţinerea tuturor parametrilor necesari navigaţiei, putând fi astfel urmăriţi toţi sateliţii ce se găsesc în zona de vizibilitate directă. Prin racordarea receptorului la un microcomputer a fost creat un sistem de achiziţii de date pentru exploatarea resurselor de ţiţei şi gaz metan. Sistemele GPS montate în autoturisme au o mare dezvoltare în Japonia, unde până în prezent sunt în funcţiune aproape 500.000 de receptoare GPS, care oferă lista cu obiectivele turistice importante care se găsesc pe ruta ce urmează a fi parcursă până la destinaţie, iar mai recent au fost montate sisteme de televiziune care permit descrierea rutei, găsirea cu precizie a poziţiei vehiculului pe hartă, precum şi informaţii cu privire la traseele ce pot fi urmate până la destinaţie. Prin arhivarea şi înregistrarea datelor într-un sistem centralizat, computerizat se pot realiza hărţi ale teritoriului care pot fi folosite în găsirea rutei optime, a distanţei până la destinaţie, a poziţiei curente, a distanţei parcurse, etc. Un alt domeniu de utilizare a sistemului GPS îl reprezintă navigaţia maritimă şi aeriană. Pentru mărirea preciziei în determinarea poziţiei curente, specialiştii au pus la punct un sistem GPS mai performant denumit DGPS. Prin acest sistem informaţiile provenite de la două sau mai multe receptoare sunt comparate în permanenţă cu date precise stabilite într-o staţie teritorială, astfel încât erorile de calcul provenite de la receptor uzual GPS să fie micşorate. În sistemul DGPS (GPS diferenţial), un receptor GPS conectat la un sistem de calcul şi programare adecvat, care poate oferi informaţii de poziţie foarte precise va transmite în


NAVIGAŢIE AERIANĂ

90

permanenţă date către celelalte receptoare GPS cu care se află în legătură. După ce sunt prelucrate şi analizate, aceste date sunt utilizate în calculul corecţiilor ce se impun pentru stabilirea poziţiei precise. Precizia măsurării poziţiei poate ajunge la doar 3 m. Precizie şi erori Interpretarea celor afişate pe micul ecran, care mai nou poate fi chiar o hartă a traseului, planificat înainte de zbor, trebuie făcută, încă, cu oarecare rezerve. Sunt încă multe capcane din cauza fazei în care se află implementarea GPS-ului ca instrument suveran în navigaţie. Eroarea distanţei este în medie de 100 m pentru utilizatorii civili, în timp ce receptoarele militare au în medie o precizie de 15 m. Din cauza decalărilor aleatorii a unor date, introduse intenţionat (Selective Availability) precizia poate varia între 10 m şi 100 m, chiar în 10 minute. Eroarea finală denumită DOP (Dilution of Precision) se compune din eroarea orizontală şi verticală. DOP depinde de geometria (poziţia) sateliţilor utilizaţi pentru determinarea distanţelor. Statistic pe o perioadă semnificativă se constată că eroarea pe verticală este mai mare şi anume de 140 m, ceea ce face ca în zbor pe căile aeriene inferioare să nu ne putem baza decât pe indicaţiile altimetrului, deoarece distanţa dintre două nivele de zbor alăturate este de 300 m. Factori ce afectează raza de acţiune – precizia Receptoarele GPS din ultima generaţie controlează simultan 6 sateliţi, eliminând singure pe cel defect, dar numai 70 - 80% din timp avem la dispoziţie 6 sateliţi în acelaşi timp. GPS-ul diferenţial, cu un număr mai mare de sateliţi va permite probabil în câţiva ani şi “apropierea” şi aterizarea avioanelor comerciale, fază finală a zborului care cere o precizie mult mai mare. Şi interferenţele cu emisiunile radio pe UHF, instalaţiile VOR şi DME pot altera rezultatele. Se poate pierde un satelit în viraj, şi din cauza unui element de structură plasat între antenă şi satelit. Perturbaţiile atmosferice şi electromagnetice nu provoacă prea multe neplăceri, dar antenei, în cazul GPS-ului portabil, trebuie să i se găsească un loc convenabil în cabină. GPS calculează drumul adevărat de urmat spre ţelul următor programat şi-l transformă pentru comfortul pilotului în drum magnetic deşi el nu cunoaşte noţiunea de nord magnetic. Practic vom avea întotdeauna o diferenţă faţă de compasul magnetic sau radialul VOR.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

91

RADAR DE SOL Radarul reprezintă un mijloc de navigaţie care foloseşte o tehnică radio aparte şi anume transmiterea undelor electromagnetice de regulă sub formă de impulsuri precum şi recepţionarea acestora după ce au fost reflectate de diferite obiecte din spaţiu. El este utilizat la sol, la bordul navelor şi avioanelor pentru a localiza în spaţiu, adică a determina unele coordonate faţă de staţia radar, dintre care direcţia şi distanta sunt cele mai importante şi mai folosite. Radarul este deci un mijloc de radionavigaţie goniotelemetric. Sunt unele radaruri care pot determina pe lângă direcţie şi distanţa şi înălţimea de zbor, aşa cum sunt cele utilizate în aviaţia civilă pentru controlul apropierii de precizie (la aterizare). Asemănător radarului şi bazat pe aceeaşi tehnică şi principiu este echipamentul pentru măsurarea distanţei DME şi transponderul, unde impulsurile recepţionate nu sunt oele reflectate, ci impulsuri generate de dispozitive speciale. Utilizare Încă în anul 1888, savantul Hertz a demonstrat modul de transmitere a energiei electromagnetice în spaţiu şi faptul că aceasta energie este capabilă să se reflecte. Dacă transmiterea şi recepţia undelor electromagnetice între două puncte a început să fie practicată sub formă de radiocomunicaţii din anul 1922, ideia măsurării timpului scurs între transmiterea unui semnal radio şi recepţia aceluiaşi semnal reflectat de un obiect oarecare a apărut simultan în mai multe ţări: Anglia, U.R.S.S., S.U.A. în jurul anului 1925. Experienţele soldate cu succes în acea vreme, se margineau însă la determinarea înălţimii ionosferei. Echiparea primei nave comerciale cu un dispozitiv de descoperire şi localizare a poziţiei altor nave în condiţii lipsite de vizibilitate este atribuită prof. Taylor, în anul 1937. In decurs de doi ani, acest dispozitiv -radarul - s-a dezvoltat în aşa masură încât din primele zile ale celui de al doilea război mondial a permis trupelor aliate să zadarnicească acţiunile marinei şi în special ale submarinelor germane. Ulterior radarul a fost folosit şi pentru supravegherea spaţiului aerian în vederea descoperirii de la sol a avioanelor tarilor beligerante, iar la bord sub forma de vizor de bombardament sau aparat de ochire. După terminarea celui de al doilea război momdial, radarul a continuat să se dezvolte rapid pentru a asigura nevoile marinei comerciale, aviaţiei civile, a meteorologiei şi cosmonauticii. Principii Prin coordonatele avionului, pe care Ie determina radarul de la sol se înţeleg elementeIe : azimutul,. Distanţa şi unghiul de înălţare. Azimutul (a.) reprezinta unghiul în plan orizontal măsurat între nordul magnetic şi proiecţia distanţei înclinate între staţia radar şi avion. EI se măsoara de la 0° 360° în sensul acelor de ceasornic. ' Unghiul de înălţtare este unghiul măsurat în plan vertical între linia care reprezintă distanţa înclinată radar avion şi proiecţia ei pe planul orizontal ( z). Ea foloseşte pentru determinarea înălţimii avionului. Distanta înclinată SPI reprezintă distanţa măsurată direct din punctul de amplasare al radarului spre avion. Prezentare şi explicare a modului de funcţionare Pentru a cunoaşte modul cum funcţionează un radar, în afara principiilor de baza ale undelor electromagnetice este necesar să se ţină cont de următoarele : a) Energia electromagnetică sub forma un delor radio se reflectă de la diferite obiecte diispuse în calea propagării lor. Aceste obiecte poarta denumirea de ţinte.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

92

b) Unele tipuri de antene speciale permit concentrarea energiei electromagnetice într-un fascicol îngust, ceea ce asigură o acţiune dirijată, adică trimiterea şi primirea energiei electromagnetice în şi dinspre direcţia tintelor. Principiul de funcţionare al radarului este următorul: Impulsurile de energie eleetromagnetică se propagă pe direcţia dată de antenă, cu o viteză de aproximativ 300.000 km/sec, ceea ce revine la 300 metri într-o microsecundă. care este o unitate de masură utilizată în tehnica impulsurilor. Impulsurile sunt radiate unul după altul, la anumite intervale de timp, având între ele pauze. In timpul pauzelor funcţionează relceptorul radarului, care se cuplează automat la aceaşi antena cu a emiţătorului. Intâlnind în calea sa o ţintă, adică un obstacol, o parte din energia electromagnetică este absorbită, în funcţie de materia din care este facută ţinta, iar o parte este reflectată în toate părţile, deci şi înspre staţia de radar. Cunoscând durata de timp necesară unui impuls de a parcurge spaţiul staţia radar-ţintă şi înapoi spre staţia radar, se poate uşor determina distanţa la care se află obstacolul. Zone de lucru Pentru, aviaţia civilă: radarul reprezintă în ziua de azi un mijloc fără de care traficul aerian, în spelcial în zonele aeroporturilor, ar fi de neconceput. El furnizează indicaţii sigure, precise şicontinue asupra coordonatelor avioanelor şi la nevoie asupra vitezei, a identităţii avioanelor, prelcum şi a acelor date legate de deplasarea avionului. Pentru piloţii de la bordul avioanelor, radarul permite în condiţii lipsite de vizibilitate să identifice la sol diferite repere importante ca oraşe, râuri, lacuri, să determine viteza la sol şi, deriva avionului, să descopere şi să ocolească zone sau focare orajoase, periculoase zborului (nori cumulo-nimbi, furtuni, grindină, etc). Precizie şi erori diferenţele dintre distanţele oblice indicată pe ecran şi distanţa reală, pe orizontală, va fi cu atât mai mică cu cât înălţimea de zbor va fi mai mică şi distanţa până la reper va fi mai mare. În mod obisnuit distanţa până la reper este de 6-7 ori mai mare decât înălţimea de zbor, ceea ce permite apreciarea că distanţa pe orizontală este egală cu distanţa oblică, deci vom avea o eroare de sub 2%. Distanţa de lucru a radiolocatorului de aterizare este de 15-20 km iar erorile în determinarea locului avionului este de 50 m distanţă şi 40 în azimut, panta de coborâre se determină cu o eroare de cel mult 10. Factori ce afectează raza de acţiune – precizia Raza de acţiune este afectată de puterea instalată şi emisă la antenă, iar precizia instrumentului de poziţia de instalare şi eventualele fluctuaţii de tensiune de alimentare a radaruului. De asemenea precizia este afectată în mod frecvent de precipitaţiile atmosferice, în special de cele însoţite de fenomene orajoase.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

93

RADAR DE SUPRAVEGHERE SECUNDAR Radarul secundar de supraveghere (SSR) este un mijloc utilizat de organele de trafic în zonele cu o densitate intensă a circulaţiei şi unde controlul şi dirijarea numărului mare de avioane, cu un radar primar, nu asigură securitatea deplină a zborului. El permite identificarea mai rapidă şi mai sigură a ţintelJor de pe ecran, oferind posibilitatea şi altor informaţii privitoare la zborul avioanelor, din care eele mai importante sunt: alttitudinea de zbor, avarie la bord, etc. In acest scop, un radar primar de supraveghere este completat eu un dispozitiv emiţătorreceptor numit interogator, iar la bordul avionului se gaseşte un dispozitiv numit transponder. Interogatorul transmite grupuri de 3 impulsuri pe frecvenţa de 1.030 MHz cu ajutorul a două antene speciale, din care una este fixată de antena radarului învârtindu-se tindu-se solidar cu aceasta şi alta fixă, omnidirecţională, numită antena de control. Transponderul recepţionează impulsurile interogatorului şi emite impulsuri pe o frecvenţă diferită şi anume 1.090 MHz, Datorită acestui fel de lucru creşte distanţa de acţiune, ca urmare a faptului că la receptor nu se foloseşte energia lectromagnetica reflectată de avion. Principii (transpondere) Lucrul radarului secundar constă în urmatoarele: Două din impulsurile unei grupe, denumite P1 şi P3 definesc modul de lucru al interogatorului şi anume prin intervalul de timp care le separă. Exista 4 moduri de lucru: A, B, C şi D. cărora le corespunde intervalele de timp de 8, 17, 21 şi 25 s. Dintre aceste 4 moduri, conform normelor OACl, se utilizează deocamdată numai primele 3. Modul de lucru A şi B se utilizează pentru identificarea avioanelor, iar modul C pentru obţinerea informaţiilor de altitudine. Pentru evitarea unor' semnale parazitare produse de lobii laterali ai diagramei de directivitate, impulsurile P1 sunt transmise prin antena de control iar impulsurile P3 prin antena interogatorului. In transponder se realizeaza un proces de comparare a intensităţii relative a impulsurilor P1 şi P3 şi în funeţie de aceasta se declanşează sau nu impulsurile de răspuns. Impulsurile de răspuns sunt constituite de asemenea din perechi de impulsuri fixe, numite de încadrare, separate la un interval de 20,3 ms. Intre aceste impulsuri de înoadrare se transmit alte 12 impulsuri care prin permutare pot ocupa 4.096 poziţii, numite coduri. În funcţie deci de modul de lucru al interogatorului şi codul pus de pilot pe panoul de comandă al transponderului, semnalele recepţionate va sol trec prin difrerite blocuri ale interogatorului unde se elimină cele false şi trec 1a ecranul indicatorului căpătând diferite forme, după informaţiile pe care le reprezintă: identitatea avionului, nivel de zbor, semnal avion, in pericol etc. De regulă, semnalul ţintelor este prelucrat apărând sub forma alfa-numerică, indicând numărul ţintei, apartenenţa, altitudinea etc. Utilizarea radarului secundar mai prezintă şi următoarele avantaje: măreşte raza de acţiune la o putere de impuls mai redusă ; elimină de pe ecran ţintele produse de diferite precipitaţii; reduce numărul convorbirilor radio necesare pentru identificarea sau reidentificarea avioanelor. Utilizarea radarului în cotrolul traficului aerian. Aglomerarea spaţiului aerian prin creşterea din ce în ce mai mare a numărului de avioane de diferite categorii din punct de vedere al performanţelor - de la monomotoare cu piston pâna la avioanele reactive multimotoare - creiază probleme dificile în organizarea şi controlul mişcărilor acestor avioane. Radarul este singurul mijloc capabil să realizeze eşalonarea


NAVIGAŢIE AERIANĂ

94

minimă longitudinală şi laterală între avioane şi să intervină ori de câte ori securitatea zborului este periclitată. De asemenea, trebuie avut în vedere că datorită, pe de o parte vitezelor mari ale avioanelor, iar pe de altă parte a viziblitaţii reduse din cabina, echipajele pot solicita "protectia" radar în timpul fazelor de urcare şi coborâre în zonele aeroporturilor şi în regiunile terminale de control. Radarul poate să îndeplinească următoarele misiuni: 1. Supravegherea generală a traficului aerian în scopul de a furniza controlorilor de trafic informaţii mai multe şi mai complete privind poziţia avioanelor într-o zonă determinată. 2. Vectorizarea avioane după decolare în scopul asigurării eşalonării regulamentare precum şi pentru a da la nevoie informaţii de navigaţie spre anumite puncte obligate de ieşire din zonă. 3. Vectorizarea avioanelor care sosesc într-o zonă pentru a asigura eşalonarea necesară, precum şi pentru a furniza elemente de navigaţie avioanelor spre mijloacele principale de navigaţie din zona utilizate pentru efectuarea procedurii de apropiere la aterizare: 4. Să informeze piloţii asupra traficului din zona de zbor. 5. Să dirijeze avioanele la efectuarea procedurii de apropiere după instrumente pentru aterizare (procedura PPI). 6. Furnizează elemente de navigaţie spre/sau între diferite mijloace de radionavigaţie. 7. Descoperă zone de furtuna şi ori de câte ori este posibil sau la solicitarea piloţilor, dirijează astfel avioanele încât să ocolească aceste zone. 8. Dau asistenţă avioanelor aflate în pericol. 9. Urmăresc corectitudinea efectuării procedurilor de apropiere a avioanelor după a1te mijloace, de exemplu dupa radiofaruri nedirecţtionale, şi informează piloţii asupra abaterilor de la axa traiectului de apropiere. 10. Dirijează avioanele în procedura de apropiere de precizie (radarul apropierii de precizie). 11. Supraveghează şi dirijează avioane care execută rulajul pe pistă şi pe căile de circulaţie atunci când vizibilitatea redusă nu permite urmărirea cu ochiul liber din turnul de control (radarul de supraveghere a suprafeţei de manevră). Transponderele cresc substanţial capacitatea radarului de a detecta aeronava, şi utilizarea echipamentului de raportare automată a altitudinii barometrice (Mod C) permite controlorilor să determine rapid unde pot avea loc potenţiale conflicte. Procedurile şi tehnicile corespunzătoare de operare a transponderului furnizează un înalt grad de siguranţă pentru aeronavele echipate VFR şi IFR. În plus, utilizarea corespunzătoare a transponderelor cu capacitate de funcţionare în Mod C conduce la reducerea comunicaţiilor şi la servicii mai eficiente. Când piloţii recepţionează instrucţiuni ATC referitoare la operarea transponderului, ei trebuie să opereze transponderele cum s-a solicitat până când recepţionează alte instrucţiuni sau până ce aeronava a aterizat, excepţie fac situaţiile de urgenţă, întreruperea legăturii radio sau intervenţia ilicită. Unităţile radar ATC sunt echipate cu sisteme de alarmă care avertizează când aeronava este în zona de acoperire radar şi pilotul selectează codurile discrete de transponder corespunzătoare situaţiei de urgenţă, întreruperii contactului radio sau intervenţiei ilicite. Când se modifică codurile la transponder, este posibil să se selecteze neintenţionat, pentru moment, aceste coduri discrete. Pentru a preveni activarea inutilă a sistemelor de alarmă, piloţii trebuie să evite selectarea din neatenţie a codurilor 7500, 7600 sau 7700, în timpul când schimbă codurile la transponder, ori de câte ori când oricare din primele cifre ce va fi selectată este 7 (şapte). Ex. dacă este necesar să se schimbe din Codul 1700 în Codul 7100, prima dată se va schimba în Codul 1100 apoi în Codul 7100 şi NU în Codul 7700 şi apoi în 7100. Nu se va


NAVIGAŢIE AERIANĂ

95

selecta “STANBY” în timpul modificării codurilor deoarece aceasta ar cauza pierderea ţintei de pe ecranul radar ATC. Prezentare şi interpretare Piloţii trebuie să regleze transponderele astfel: pe “STANBY” în timpul rulării pentru decolare, pe “ON” (sau “NORMAL”) imediat ce este posibil după decolare, şi pe “STANBY” sau “OFF” imediat ce este posibil după aterizare. În practică, transponderele trebuie deschise numai la intrarea pe pista activă pentru plecare şi închise de îndată ce aeronava părăseşte pista după aterizare. Când transponderul sau echipamentul automat de raportare a altitudiniii barometrice (Mod C) s-a defectat în timpul zborului,, acolo unde utilizarea acestora este obligatorie, aeronava poate fi operată - dacă este prevăzut altfel - până la următorul aeroport destinat aterizării şi, după aceasta, să continue itinerarul sau spre o bază de reparaţii, dacă este autorizat de către unitatea ATC. Unitatea ATC poate, pe baza unei cereri, să autorizeze o aeronavă neechipată cu transponder funcţional sau cu echipament automat de raportare a altitudinii barometrice (Mod C) să opereze într-un spaţiu aerian unde utilizarea acestora este obligatorie. Scopul acestei cereri înaintate în scris este de a permite unităţii ATC să determine dacă operarea aeronavei poate fi făcută în spaţiul aerian la momentul solicitat fără a afecta siguranţa traficului aerian. Aprobarea poate conţine astfel de condiţii şi limitări care sunt considerate necesare pentru a menţine siguranţa traficului. Piloţii trebuie să obţină aprobarea înaintea intrării în spaţiul aerian în care este obligatorie echiparea cu transponder sau echipament automat de raportare a altitudinii barometrice (Mod C) funcţionale. (Aceasta include aeronava care intenţionează să decoleze de pe un aeroport situat în interiorul acelui spaţiu aerian). Aplicaţii - Cerinţe privind utilizarea transponerului Aeronavele trebuie să fie echipate cu transponder sau echipament automat de raportare a altitudinii barometrice (Mod C) când operează în următoarele spaţii aeriene: a) toate spaţiile de Clasă A; b) toate spaţiile de Clasă B; c) toate spaţiile de Clasă C; d) toate spaţiile de Clasă D şi de Clasă E care sunt specificate în reglementări, inclusiv toate spaţiile de Clasă E, aflate sub supraveghere radar, de la 10000 feet la 12500 feet deasupra mării. Piloţii aeronavelor echipate IFR aflate în spaţiul aerian controlat de nivel înalt trebuie să-şi regleze transponderele să răspundă în Mod C, Cod 2000 şi în Cod C dacă nu este altfel solicitat de către unitatea ATC. Notă: Pentru a mări siguranţa zborurilor IFR în spaţiul aerian necontrolat de nivel înalt, se recomandă ca piloţii să-şi regleze transponderele să răspundă în Mod A, Cod 2000 şi în Cod C dacă nu ese altfel solicitat de către unitatea ATC.

Moduri şi coduri Operaţiuni IFR în alte spaţii aeriene de nivel scăzut Atunci când execută zborurile IFR în spaţiile aeriene controlate de nivel scăzut, altele decât cele prevăzute la paragraful 2 de mai sus, aeronava va regla transponderul să răspundă în Mod A, Cod 1000 respectiv în Mod C (dacă este disponibil), dacă nu este altfel solicitat de către


NAVIGAŢIE AERIANĂ

96

unitatea ATC. Dacă un plan de zbor ATC IFR este anulat sau modificat în plan de zbor ATC VFR, transponderul trebuie reglat să răspundă în codul corespunzător VFR, aşa cum este specificat în paragrafele următoare, dacă nu este altfel solicitat de către unitatea ATC. Pentru mări siguranţa zborurilor IFR în spaţiile necontrolate de nivel scăzut, se recomandă piloţilor să regleze transponderele să răspundă în Mod A, Cod 1000 respectiv în Mod C (dacă este disponibil), dacă nu este altfel solicitat de către unitatea ATC. Operaţiuni VFR În timpul zborului VFR în spaţiu de nivel scăzut, se va regla transponderul să răspundă în următoarele moduri, dacă nu este altfel solicitat de către unitatea ATC: a) Mod A, Cod 1200, pentru operarea la sau sub 3800 m (12500 ft) deasupra nivelului mării; b) Mod A, Cod 1400, pentru operarea peste 3800 m (12500 ft) deasupra nivelului mării. La părăsirea unui spaţiu aerian pentru care a fost primită o atribuire de cod specială, pilotul este responsabil pentru modificarea codului conform paragrafelor 4.1. a) şi b), dacă nu a fost atribuit un nou cod de către unitatea ATC. Notă: Când urcă peste 3800 m (12500 ft) deasupra nivelului mării, piloţii trebuie să utilizeze Codul 1200 până când ating această altitudine, apoi să selecteze Modul 1400. Când coboară sub 3800 m (12500 ft) deasupra nivelului mării, piloţii în zbor VFR trebuie să selecteze Codul 1200 la atingerea sau traversarea acestei altitudini. Aeronava echipată cu transponder capabil să raporteze altitudinea barometrică în Mod C trebuie să-şi regleze transponderele să răspundă în Mod C în spaţiul aerian al României, dacă nu i-a fost solicitat altfel de către unitatea ATC competentă.

Frazeologie Unităţile ATC vor folosi următoarea frazeologie în legătură cu operarea transponderului: SQUAWK (cod) - utilizează transponderul în codul desemnat în modul A SQUAWK IDENT - setaţi facilitatea “IDENT” a transponderului Notă: Piloţii vor utiliza facilitatea “IDENT” numai la solicitarea unităţii ATC. SQUAWK LOW/NORMAL - operează transponderul la sensitivitatea “LOW” sau “NORMAL”, după cum este indicat. De obicei, transponderul se operează în “NORMAL”, cu excepţia solicitării unităţii ATC. Setarea “LOW” poate fi cerută de unitatea ATC pentru reducerea interferenţelor radar. SQUAWK ALTITUDE - se activează Modul C cu raportarea automată a altitudinii. STOP ALTITUDE SQUAWK - deselectarea funcţiei de raportare automată a altitudinii. RECYCLE TRANSPONDER SQUAWK (code) - reselectarea transponderului şi transmiterea unităţii ATC a codului curent stabilit. VERIFY YOUR ALTITUDE Aceasta frazeologie poate fi utilizată la validarea informaţiilor de altitudine citite, prin comparaţie cu valoarea raportată de aeronavă. O informaţie de altitudine este considerată


NAVIGAŢIE AERIANĂ

97

validă dacă aceasta nu diferă de altitudinea raportată de aeronavă cu mai mut de 200 feet şi este invalidă dacă diferenţa este mai mare de 300 feet. Notă: Valorile critice sunt afişate în praguri de 100 feet. Urgenţe În situaţia procedurii unei situaţii de urgenţă şi a imposibilităţii stabilirii unei comunicaţii imediate cu o unitate ATC, pilotul va seta transponderul pe Codul 7700. Ulterior, se va căuta stabilirea comunicaţiei cu unitatea ATC în cel mai scurt timp, iar operarea transponderului se va efectua conform indicaţiilor unităţii ATC. Întreruperea comunicaţiei În situaţia întreurperii comunicaţiei radio, pilotul va seta transponderul pe Codul 7600 pentru a alerta unitatea ATC. Aceasta nu va degreva pilotul, în zborurile IFR, de efectuarea procedurilor speciale pentru această situaţie. Intervenţie ilicită România împreună cu alte state, au adoptat un cod special al transponderului (7500) pentru utilizarea de către piloţii a căror aeronave sunt supuse unui act de intervenţie ilicită. Unitatea ATC nu va asigna acest cod decât în situaţia confirmării de către pilot asupra derulării unui act de intervenţie ilicită. Selectarea acestui cod va activa un sistem de alarmă şi va marca aeronava pe ecranul radar. Dacă controlorul are îndoieli asupra situaţiei (situaţie întâlnită la solicitarea schimbării codului şi apariţia codului 7500 în locul codului asignat), controlorul va solicita “YOU WERE ASSIGNED CODE - AS SIGNED CODE - CONFIRM SQUAWKING SEVEN FIVE ZERO ZERO”. Dacă pilotul răspunde afirmativ, controlorul va alerta sistemul ATC. Dacă pilotul răspunde negativ, controlorul va reasigna codul corect. Dacă după utilizarea codului 7500 o aeronavă setează codul 7700 sau transmite un mesaj incluzând fraza “TRANSPONDER SEVEN SEVEN ZERO ZERO”, aceasta indică o situaţie disperată ce solicită intervenţia armată.

Norme naţionale prevăzute de RACR –RA, eitia 02 – 2006, privind utilizarea transponderelor. Prin reglementarea RACR –RA, Anexa 7, se prevăd normele impuse pilotilor şi utilizatorilor, privind modul de exploatare a transponderelor. Astfel se impune ca: 1. Generalităţi 1.1 Atunci când aeronava este echipată cu transponder în stare de funcţionare, pilotul va opera transponderul pe toată durata zborului indiferent dacă aeronava se află în interiorul sau în afara spaţiului aerian în care radarul SSR este utilizat pentru scopuri ATS. 1.2 Cu excepţia prevederilor din paragrafelor 4, 5, 6 care iau în consideraţie situaţiile de urgenţă, întreruperea comunicaţiei sau intervenţia ilicită pilotul va opera transponderul: a) pe codurile Mod A alocate individual de către unitatea ATC cu care se află în legătură; sau. b) pe codurile Mod A prescrise in baza unor acorduri de radio navigaţie regionale, sau, c) pe codul 2000 Mod A, în absenţa oricăror dispoziţii ale unităţilor ATC sau a absenţei acordurilor de radionavigaţie regionale. 1.3 Când aeronava are disponibil Modul C al transponderului pilotul va trebui să opereze continuu pe acest mod chiar dacă nu a primit instrucţiuni din partea unităţii ATC în acest sens.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

98

1.4 Când pilotului i se cere de către unitatea ATC să specifice capabilitatea transponderului de la bord, pilotul trebuie să indice aceasta utilizând caracterele prevăzute pentru introducerea acestei informaţii în câmpul 10 al planului de zbor. 1.5 Când pilotului i se cere de către unitatea ATC "CONFIRM SQUAWK", aceasta va trebui să verifice codul în Mod A selectat la transponder, va re-selecta codul alocat dacă este necesar şi va confirma unităţii ATC afişajul selectat pe panoul de comandă al transponderului. Notă: Pentru acţiunile în cazul intervenţiilor ilicite vezi prevederile paragrafului 6.2. 1.6 Piloţii vor acţiona identificarea “SQUAWK IDENT” numai la cererea unităţii ATC. 2 Utilizarea Modului C Ori de câte ori este operat Modul C, piloţii vor trebui să dea acele informaţii referitoare la nivelul de zbor la valoarea cea mai apropiată de 30 m sau 100 ft după indicaţia altimetrului dacă aceste informaţii sunt cerute a fi transmise în comunicaţia aer-sol. 3 Utilizarea Modului S Piloţii aeronavelor echipate cu Modul S, care au posibilitatea transmiterii identificării aeronavei vor trebui să selecteze identificarea în transponder. Această selectare va trebui să corespundă cu identificarea aeronavei, specificată în câmpul 7 al planului de zbor OACI sau cu înmatricularea aeronavei dacă planul de zbor nu a fost depus. Notă: Toate aeronavele echipate cu transponder Mod S angajate în operaţiuni internaţionale de transport trebuie să aibă posibilitatea transmiterii identificării. 4 Proceduri de urgenţă 4.1 Pilotul unei aeronave aflate în situaţie de urgenţă trebuie să selecteze pe transponder Codul 7700 Mod A cu excepţia cazului în care primeşte instrucţiuni de la unitatea ATC să opereze transponderul pe un alt cod. În ultimul caz, pilotul va menţine codul specificat dacă nu a primit alte instrucţiuni de la unităţile ATC. 4.2 În afara situaţiei menţionată la paragraful 4.1, pilotul poate selecta codul 7700 Mod A oricând există un motiv temeinic că aceasta este cea mai bună modalitate de acţiune. 5 Proceduri în cazul întreruperii comunicaţiei Pilotul unei aeronave care pierde comunicaţia bilaterală radio va trebui să selecteze pe transponder Codul 7600 Mod A. Notă: Un controlor de trafic aerian care detectează un cod de întrerupere a comunicaţiei se va asigura de existenţa întreruperii informând pilotul să acţioneze identificarea “Squawk Ident” sau să schimbe codul. Dacă se constată că receptorul aeronavei funcţionează, controlul aeronavei va fi continuat prin utilizarea schimbărilor de coduri, sau transmisiei de identificare (“Ident”) pentru confirmarea recepţionării autorizărilor emise. Proceduri specifice pot fi aplicate de către aeronavele echipate cu mod S în zonele de acoperire corespunzătoare. 6 Intervenţia ilicită asupra aeronavei în zbor 6.1 Pilotul comandant al unei aeronave supuse unei intervenţii ilicite în zbor va selecta pe transponder codul 7500 Mod A, pentru a da indicaţii asupra situaţiei, cu excepţia cazurilor ce justifică utilizarea Codului 7700. 6.2 Un pilot care a selectat Codul 7500 Mod A şi căruia ulterior i se cere să-şi confirme acest


NAVIGAŢIE AERIANĂ

99

cod de către unitatea ATC conform paragrafului 1.5 fie, corespunzător situaţiei, va confirma aceasta fie nu va răspunde deloc. Notă: Absenţa unui răspuns al pilotului va fi luată de către controlorul traficului aerian ca o indicaţie că utilizarea codului 7500 este intenţionată şi nu este din cauza unei selectări eronate a codului. 7 Proceduri în cazul defectării transponderului în situaţia în care echiparea aeronavei cu transponder în stare de funcţionare este obligatorie. 7.1 In cazul defectării transponderului după plecare, unităţile ATC vor asigura continuarea zborului până la aeroportul de destinaţie în conformitate cu planul de zbor; piloţii se pot aştepta să se confrunte cu restricţii de trafic specifice. 7.2 In cazul în care transponderul s-a defectat şi nu poate fi reparat înainte de plecare, piloţii trebuie: a) să informeze ATS cât mai repede posibil, preferabil înainte de depunerea planului de zbor; b) să introducă în câmpul 10 al formatului planului de zbor ICAO – spaţiul echipamentului SSR litera N pentru transponder complet nefuncţional sau, în cazul defectării parţiale, litera corespunzătoare performanţei transponderului rămas în funcţiune; c) să se conformeze cu acele proceduri publicate pentru a fi exceptaţi de la cerinţele de echipare cu un transponder SSR în stare de funcţionare; d) să planifice zborul cât mai direct posibil către cel mai apropiat aerodrom adecvat unde reparaţia poate fi efectuată, dacă este cerut astfel de către autoritatea ATS corespunzătoare. Notă: Prezenta Anexă este elaborată în conformitate cu prevederile documentului OACI „Doc. 8168, PANS-OPS, Volumul 1, Capitolul 1.


NAVIGAŢIE AERIANĂ

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Dumitru Popovici, 2003 - Manualul pilotului planorist; Ene Anghel , 1977 – manual de navigaţie aeriană; Costăchescu Traian, 1976 - Tehnica zborului în aviaţia civilă; C. Şendrea, V. Antohi , 1964 - Zborul instrumental; Iosif Şilimon, 1971 - Zborul planorului; Manual de utilizare si montare Cambridge MK –IV NAV Director; Eusebiu Hladiuc, Alexandru Viorel Popescu , 1977 – Navigaţia aeriana.

100

Navigatie aeriana  

Navigatie aeriana

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you