sintagme literare „Meditaţiile” într-un vers sunt tot nişte miniature, derivând însă tot din „cornul abundenţei” care este haikuul. Aici petalele florii de cireş ale imaginaţiei poetului se „presară” parcă într-un spaţiu atemporal, între zori şi amurg: „Înverzind, zăpada-nspică flori” (Ghiocei), sau „Cât jar încins incendiază lanul” (Maci), sau „Fior de ger împurpurând lumina” (Florilegiu), sau „Doar pâlpâind licuricii sunt stele” (Joc). „Rondelurile”, în buna tradiţie clasică, încearcă să smulgă pe cititor din mrejele efemeridelor orientale. De data aceasta autorul simte povara poetică sub o altă rigoare arhitecturală. Gramatica poeziei îi dă poetului posibilitatea ca reveria, alături de culorile realului, să-i producă în suflet un altfel de muzică, un altfel de armonie a imediatului. Ca şi în haiku-uri, tanka sau în poemele într-un vers, şi în rondeluri răzbate aceeaşi fulguraţie a neantului, a liniştii atemporale. O ironie de timid; un fel de ironie puternică, sardonică, cuprinde toată galeria de rondeluri. Citez unul care mi se pare reprezentativ: „Pierdut în vis peste măsură/ nu mă trezesc nicicând,/ iar când o fac privesc cu ură/ fiind măcinat de-acelaşi gând./ Cui i-am greşit de basmu-mi fură/ iar eu ostatic până când,/ pierdut în vis peste măsură/ nu mă trezesc de tot nicicând./ Duplicitar n-am fost, armură/ la cei în jur nu am oricând,/ trezirea de-aia mi-e tortură,/ o simt mizeria-mi născând,/ ... pierdut în vis peste măsură” (Pierdut în vis). Rondelurile rămân în acelaşi registru al subiectivismului poetic; eu, cititorul, remarc în plus arhitectura poetică riguroasă. Se simte o puternică singularizare a nervului poetic. Eul poetic este reprezentat pur şi tranşant. Împreună cu autorul, eu, cititorul, mă gândesc şi la oarece reminiscenţe din experiente de viaţă trecute. Nu contează cât de multe răni îţi marchează trecutul, poezia însă poate deveni o spovedanie sau o asumare a unor experienţe profunde. Poezia devine aici un act terapeutic cum să bravezi...”, căci „E-un decăzut şi un smintit,/ poate că-i ars de jarul/ de-a fi mereu un răstignit,/ rămas străin barbarul,/ .... E Anul Nou şi-am fi dorit...”. În „Variaţii pentru Templul meu” autorul parcurge aceleaşi reverberaţii pline de vagi nostalgii nervoase: „Maş vrea/ îmblânzitorul cuvintelor-necuvintelor./ Acum când/ talazuri de fum bat la poarta-ntâmplării,/ în acest anotimp potrivnic nepoleitei rostiri,/ exhibat de multele greşeli/ cu care mi-am chivernisit viaţa” (M-aș vrea). Poemele sunt slobode. După rigorile poemelor dinainte, acum se dezlănţuie „o apă cenuşiu neagră” (Stampă). Poetul îţi cere „să te priveşti/ doar prin propriul ochi întors/ înspre propria fiinţă,/ tocmai cum ai încerca să afli/ dincolo de uşa-ncuiată,/ având cheia-n broască” (Destin). „Crochiurile” sunt efemeride ale poemelor dinainte.
62
Atelier critic Remarc savoarea calamburului, care dovedeşte o bună stăpânire a limbii române: „Cântători cântând cântarea/ Cântecelor cânt cântate,/ Cânte cântul cântătorii,/ Cântec, cântecind cântatul.” (Ghioc). „Secvenţele greceşti” bănuiesc o călătorie în ancestral. Aici poetul îmbracă haina pelerinului nemuritor Ahasverus pentru a ne duce cu viteza luminii la curţile lui Orfeu, Sapho sau a evanghelistului Ioan în insula Patmos. Olimpul e o „frescă”. Muntele mitic „sângerează Apusul cu înc-o zi/ cu înc-un timp al tuturor/ şi-a nimănui”(Olimp). În lumea Elladei „cerul şi marea se pierd în peisaj,/ obroc căzând într-un alt timp” (Orizont). Brusc, autorul se trezeşte în timpul său real sau în timpul nostru, în prezent: „Astăzi totul este la vedere,/ trăirile se dau pe faţă,/ fără frustrări de sentimente/ bun simţ ori taină,/ că nu-i timp de ascuns,/ totu-i ca-n piaţă” (Mirare). Autorul percepe prezentul ca o provocare: „Stau
încă-n propria-mi putinţă/ şi-mi responsabilizez viaţa/ în felul meu,/ fără rabat./ Bunele-relele,/ (dumicatul zilnic)/ le împart doar cu cei dragi,/ că voi ceilalţi,/ cei ce mă lăudaţi hulindu-mă,/ nu sunteţi decât vectori de trecere.” (Să fim conștienți). Poetul, fără a fi apoteotic, recunoaşte că „între noi timpul,/ metafora asta ce ne duce,/ deşi-i comună,/ o trăim egoist de dramatic, ca pe-o-mpărtăşanie.” Vladimir Belity trăieşte prin subiectivismul poetic o experienţă personală, dar prin arhitectura diafanului poetic îşi expune aspiraţiile creatoare spre experienţe care duc pe autor pe schelele unei construcţii impersonale. Până la urmă poezia adevărată este un echilibru perfect între real şi ireal.