Page 1


sintagme literare

GABRIELA CREȚAN Banchete şi funeralii Iulie, patruzeci de grade la umbră. banchete şi funeralii. un om vomită în lighean. în camera de sus moartea pozează pictorului. natură moartă cu soare ateu şi cu măr un vierme în mărul păstrând urme de dinţi un vierme în soare. candelăreasa şi domnul lumânărar se ţin ţepeni de mână se pupă schimbă inelele-n faţa altarului un blitz sfâşie chipul apatic al unui nuntaş în două fâşii asimetrice plouă cu flori cu pietre aprinse şi ouă clocite prieteni şi rude se prăbuşesc de pe scaune cu capul departe de trup se zvârcolesc în nisip. şi dispar supţi de nisip. O sută de grade la umbră. furgonete cu morţi închise ermetic ies din oraş cântă clavirele, vameşi iau mită naţia toată-i în stradă fluturând steguleţele roşii fluierând, înjurând mulţi se tot duc. alţii se-ntorc dintr-acolo se opresc piept în piept pe o punte îngustă cocoşei de luptă zbârliţi încleştaţi în ultima rundă. Îngropăciuni şi chermese, ansambluri folclorice jucând cu sălile pline plătite din banii defunctului (om cu stare şi darnic. şi gras. încă se-ngraşă şi mort), curse de cai, concursuri cu premii neveste de ştabi grăbind pasul spre băile publice tineri maseuri frământând în picioare spinări tremurând adipos şi pulpe şi duble bărbii, vânt, uşi trântite doamnele ies rimelate, vopsite, întinse pe spate în racle

2

Invitata revistei soare, stupiditate, entropie maximă vânt ceasuri moi... Pe terasele albe se bea limonadă la gheaţă cineva taie tortul miresei femeile-mpart pe mici bucăţele de ţiplă colivă de-atâtea pomeni zac înecaţi în grăsime şi câinii şi puricii lor nu mai sar au pus slăninuţă subţire pe şolduri himerele... un ins norocos a extras dintr-o urnă lozul cel mare l-au suit pe un podium i-au pus în jurul grumazului lat o cunună de flori şi sub ea, răsucită în patru, o funie de-o oră întreagă se strică la soare legănându-se-n vântul sărat şi sângeră mult şi încă e cald atât de încet se răceşte, atât de încet se dezomeneşte... La difuzor se anunţă o mie de grade la umbră ochi goi aţintesc cerul gol bărbierul aleargă cu lighenaşul şi pămătuful săpunindu-i pe morţi copiii îi piaptănă şi le-nnoadă lungi panglici în păr. sus pe colină studentul în arte frumoase pictează un grup omenesc: despuietorii de morţi după muncă odihnind pe buşteni mâncând din gamelă (au gurile pline la funeralii benchetuiesc împreună cu Fräulein beţiva prin sticla de gin pe care o ţine în mână se vede astrul ultimei zile pictat cu ochi şi cu braţe întinse spre ei, apucând, sugrumând). desenează un drum care trece prin lanuri de grâu doi biciclişti pedalând spre apus înspre soare nu ăsta, un altul, cândva cunoscut, palpitând ca o vulvă cu mult mai frumos, cu mult mai mult sângeros apofatic...


sintagme literare

LIVIU IOAN STOICIU Prăbuşire înlăuntru Mă resorb încetul cu încetul, întregi teritorii, tot ce-mi răbufneşte în creier se scufundă odată cu mine, cu drumuri, case, oameni, păduri, râuri cunoscute, e o adevărată catastrofă naturală, de care nu e nimeni conştient. Degeaba mi-am luat adio, lucrurile au mers înainte, e o mişunare de suflete, sunt etape obligatorii de parcurs, de neînţeles pentru mine, un chin dar sunt mulţumit, mai am un pic. E un ciclu. E o fenomenală prăbuşire înlăuntru. Cucul cântă pe cruce în cimitir şi mă înduioşează permanent, am lacrimi în ochi, vă rog să mă iertaţi... Aşa a fost să fie cu mine. Altfel, sunt în plină evoluţie, nu? Mă resorb, mă resorb, la mijloc nu e decât un misterios instinct al migraţiei. La sfârşitul ciclului – când celula primitivă va reinventa fenomenul de fotosinteză.

Acelaşi rânjet „Trăiesc de azi pe mâine. Nimic nu mai merge, nici măcar intuiţia. E ceva în mine care mă trage înapoi. Bat în lemn, poate că sunt la un pas de moarte şi nimic nu mai merită. Poate e ceva ce încetează să mai fie impus din afară”… Nu te plânge. Nu mă plâng: am o faţă de lumină şi o faţă de umbră, de la o vreme trăiesc într-un castel tâlhăresc părăsit, plin de cucuvele şi lilieci, simt că nu mai rezist… Nu fi fraier, trebuie să ştii să te desprinzi la timp de tine, să nu te amesteci în treburile sufleteşti. Pentru a o lua de la capăt: de ce să te consideri acum mai învins decât altădată, ai uitat? Facem parte cu toţii din acelaşi rânjet al istoriei.

Invitatul revistei La spânzurătoare În faza în care au ajuns lucrurile. Acum n-a mai rămas decât să fiu ridicat de subsuori pe scăunel să fiu spânzurat, legat de mâini şi de picioare, leşinat, plesnit peste obraji să mă trezesc, udat — şi gata? Gata… La secret. Mi-au arătat calea. Pe aici, pe sub cracă, unde voi sta atârnat trei zile şi, până să prind miros şi ciorile să-mi scoată ochii, pe cine o să văd că trece? Pe tine, suită pe o catârcă: „Huo, sperietoare!”, o să te opreşti, o să cobori, o să faci cruce, habar n-o să ai că eu sunt cel spânzurat, întâi o să crezi că sunt sperietoare, apoi ai să ţipi, ai să o iei la fugă, înnebunită, ai să cazi pe scări, ce naiba? Ai ieşit din tine?, ai să mă întrebi. Ai avut iar o viziune. Casa scării de lemn miroase a murdărie de şoareci, nu e miros de cadavru, ai auzit? Am visat? Dai în plâns, „atât de mult mă iubeşti”, aşa ceva nu putea să îndure: m-am săturat de beţivăneală, bordel, încăierări…

Am dat de naiba, spui Baţi apa mării cu pumnul, îngropată în nisip, e atâta dezolare pe aici: bărbatul tău mănâncă mititei prăjiţi, unul după altul, a ajuns la al cincisprezecelea, îţi face greaţă, e undeva în spatele tău, pe plajă, îi auzi plescăitul? Nu, îţi duci palmele la urechi, auzi păcănituri, ai exagerat, fireşte, tu nu ai nici un bărbat, eşti fată bătrână, dar pescăruşul acela… Chiar, pescăruşul acela care mănâncă dintr-o conservă, bate cu ciocul în tablă, pe plajă, el n-ar putea fi bărbatul tău? De ce nu. Îţi închizi ochii strâns, iar plângi? Singurătate… Nu plâng, îmi curăţ ochii: pentru a vedea şi a desemna mai clar mica scobitură pe care o tot desluşeşte departe, ce o fi aia? Când apare, când dispare: o obsedează… Aceea e mica scobitură a unui ciudat sentiment de împlinire, de la ea străbat până la tine glasuri, strigăte, râsete… Am dat de naiba, spui.

3


sintagme literare

ANA PODARU Plugul din mine plugul se-afundă adânc e vremea să are, să taie se-aude plâpândă bătaie de inimă, ţărână mănânc şi-mi curge prin vene izvor de tainice gânduri rămase e gheaţa stăpână pe oase se-aşterne pe mine covor cuţitul în carne mă taie felii şi bobul de grâu încolţeşte se-aude în mine cum creşte răsare sub geamătul pielii las umbrele nopţii pustii sub cer de lumină divină mă mustră un petec de vină rămas pe-un cotor de năpăstii privirea-mi ridic dintr-un spic sub ochii măreţului soare şi pâinea din mine mă doare când lacrima curge pic- pic

Poesis e ultimul zbor cu aripi de păsări un ultim popas la izvoare sărate ce-ţi ard iar gâtlejul bogatelor mări ce-n irişi furtună rămân lăcrimate

Parada măştilor de fier Peştii-noată lângă nori, Corbi cu aripi noi de îngeri, Noaptea pare în culori, Rugăciunile sunt plângeri.

mărşăluim pe drumuri neştiute purtând stindardul măştilor de fier pe feţe cătrănite, abătute ce lasă-n urmă zâmbete ce pier

Se sfădesc sub cruce morţii, Pruncii au muşcat din lupi, Cioburi cad din tâmpla torţii, Mieii-şi fac bârlog în stupi.

o eră-n care pâinea frâmântată absoarbe rana sfântă din otravă ce-a mai rămas din lacrima curată umple fântâni cu ciutură epavă

Urşii stau la masa noastră, Păsările-au cap de lei, Marea-i nu mai e albastră, Pentru unii dracii-s zei.

ce-a mai râmas din lutul demiurgic? ruina unei măşti uitate-n gară sfidând puterea cântului liturgic pe linia unde-a rămas să moară

Sunetul viorii-i urlet... Iar mătasea broaştei şal, Plănsul devenit-a muget Sub potcoava unui cal. Dimineţile-s apusuri, naşterile-s ortul popii, anii subţiaţi pe fusuri, gustul gropii...

Iubire răstignită Pe-o cruce veche, de mult părăsită, unde-a murit fiul lui Dumnezeu, acuma stă iubirea răstignită... am răstignit-o-n miez de noapte-eu,

Când păsări mor

şi eu... şi tu şi noi şi voi şi ei am strâns din urma cailor caiele şi-am rupt din uşa vechiului bordei ţăţânile şi lemnul din podele

când păsări mor, te uită, cad aripi iar ultimul dans e-al penelor zbor să cânţi e târziu, te-auzi doar cum ţipi sub voalul de stele, linţoliu decor

şi ne-am făcut din forţa minţii par bătând în cuie veşnice ferestre, din ochi de sânge aşchii încă sar şi sângerarea am lăsat-o zestre.

Ceasu-a stat la miezul nopţii, Vântu-i luat captiv de clopot, Prăzile-ncolţesc coioţii... Munţii plouă stânci în ropot.

te-aşezi disperat când luna apare să cauţi făpturi printre frunze-adormite să-ţi dea ţie aripi şi-un petec de soare să-ţi faci drum prin nouri sub creste cernite

Cu pumnii strânşi, cu dinţii încleştaţi am răstignit iubirea în caiele... şi-n nepăsarea crucii scufundaţi ne-am mulţumit cu miile de rele,

Soarele-a muşcat din lună, Luna s-a-necat în mare, Puiul cloştile adună, Țipă gropile-n cărare.

când muzica moare, urechea-ţi apleci s-asculţi pulsul vieţii în inimi de stâncă tăcerea din crucea mormintelor reci săpându-ţi în tine-o prăpastie-adâncă

şi-acolo unde zidul a crăpat... în 'cel bordei unde copilul doarme, morminte-adânci cu toţii am săpat şi ne-am făcut din gingăşie arme,

Fug cu faţa spre apus Șerpii ce-au făcut picioare, Zorii sunt şi zorii nu-s, Vinurile-au dat în floare.

din care-şi ridică cu limbi mari de foc al şerpilor zgomot, al corbilor hrană la masa tăcerii se-aşterne un joc iar miza-i cuţitul înfipt într-o rană

dar n-am văzut că devenit-am cruci, că-n mâini, picioare ne-am înfipt caiele, c-am răstignit iubirea-n lemn de nuci şi-am scris o dramă pe a noastră piele.

naşte-mă pământule visul meu să prindă viaţă şi-ntr-o bună dimineaţă leagănă-mă vântule

Ceasul 13

4


Poesis

sintagme literare

ANCA TĂNASE Floare pe o grămadă de pământ femeia a coborât în pivniţă, a luat lopata, s-a întors în grădină şi a săpat o groapă până în miezul pământului într-o noapte, după plecarea lunii, şi-a îngropat amintirile, umbra şi numele din când în când se-ntoarce, mânată de-un simun fierbinte, care în partea stângă -i bate, necontenit, apusul se-ntoarce cu o floare şi se-ntreabă pentru ce, pentru cine...

Umbrela roşie Despre drumuri şi cer nu sunt multe de spus uneori, drumurile urcă în cer, alteori, cerul se aşterne pe drumuri. Între drumuri şi cer, noi şi pădurile noastre de aur, de argint, de chihlimbar. Tu să nu spui la nimeni caci de vei spune, ne-o atinge, cu ochi răi, deochiul şi ne vom preschimba tu, într-un pitic rău şi peltic, iar eu

într-o răţuşcă slută, mută şi posomorâtă. Să nu inviţi pe nimeni în povestea noastră şi a umbrelei roşii, de care ne-agăţăm când vântul are chef de joacă şi ne dă de-a dura din drum în drum, din cer în cer. Umbrela roşie... ce bine se-asortează cu toamna şi rugina frunzelor din vii. Tu să nu spui la nimeni, să nu tulburi povestea încă o scriem în oglindă, pe drumul în urcare.

Doi ea înaintează prin amurg ca o barcă pe care n-o interesează ţărmul ea, câinele şi singurătatea ei, a lui, a lor ea înaintează prin noapte ca o tăcere lipsită de speranţă, ca un cuvânt fără putere o femeie tânără (din al cărei plex solar s-a retras soarele, o femeie tânără cu spatele drept, cu fruntea sus, cu un punct dureros sub sânul stâng) şi un câine, prin amurg, prin noapte, înaintează...

Staţionarea interzisă continuu să merg, târând picioarele, târând ghiulelele prezenţa ta şi-absenţa – echilibrul perfect

şi rece al talerelor – pe acest drum te-am vrut numai pe tine pe acest drum, neasemănător cu niciun altul, culorile erau curate şi fierbinţi, cântau şi n-aveau nuanţe credeam că eşti răspunsul necerut credeam că eşti finalul răscumpărător credeam... continuu să merg...

Rânduri pentru călău securea-i nouă, tăişul scânteiază, totuşi te rog să o încerci -nainte de-a lovi, să vezi dacă e bine ascuţită ultima lovitură, decisiva, să n-o greşeşti! izbeşte scurt şi sec! acum este momentul cel mai bun, la junghetura dintre octombrie şi noiembrie, când sufletul e plin de crizanteme, şi totul pregătit cum se cuvine: părul tăiat, rochia violet, să nu se vadă sângele, dreptul la ultimul cuvânt, şi crucea smulsă de la gât. e totul pregătit: coşul curat, împletit din trestii, butucul din care creşte-o frunză roşie, şi cântăreţul psalmului de moarte. izbeşte scurt şi sec! intră-n noiembrie fără “noi”... ... doar “embrie”.

5


Poesis

sintagme literare

ANDREI ZANCA 6. poate vrea să vedem ce-am făcutdin aceste meleaguri mergând mereu - de ruşinea chipului - cu spatele înspre lumină, deşi lumina nu are nevoie nici de prosternare, nici de implorare nici de laude ori imne, nici de umilinţa fără smerenie - aşteaptă pesemne o întâmpinare cu mersultrezit şi ochiullimpezitde firescal unui copil şi poate n-ar trebuie decât să fim solidari întru propriul chipşi propria asemănare deşi trăim evident în timpuri diferite şi poate ne lovim şi atunci de nerăbdare dorind mereu totul pe loc, acum apoi am tăcut îndelung. în depărtare se adunau nori mari de ploaieşi terasa s-a golit, am tăcut deşi simţeamcă ceva straniu plutea deasupra ca adiereaunei alte lumi peste frumoasa iluzie pe careo trăim într-un continuu autosabotaj undeîntâlneşti oameni şi adaptaţi unde fiecare secundă a vieţii e înregistrată unde prin sânge curg neliniştea, vina, furia, ruşinea seninătatea, pacea - potrivit undelor regale ale inimii

7. totul începecu o întrebare şinu mai eşti acelaşiîn lumea asta a mediocraţieiîn care unii cred că trăiesc pentruceva, alţii pentru cineva. îi văd prinşi în structurile de lux ale mărginirii fiecare închis în timpul lui, însă cui îi este cu adevărat sete într-o lume care se schimbă în fiecare clipă în care ochii şi amprenta sunt inconfundabile cel ce caută într-un anume mod lumina, va prelua modul ratând lumina. ce se petrece s-a petrecut de mult. totul sfârşeşte cu o trădare, şi totuşi nu e oare straniu că tot ea ne-a dăruit veriga lipsă fără de care nu ne putem împlininici tămădui sminteala şi rătăcirile? 8. şi-am păşit pe stradă şi eranoapte, târziu. nimeni. doar străfulgerări stinghere de ecran în spatele ferestrelor, un cer tulbure, însuşi râul era o beznă prelinsă-n tăcerea din juram traversat oraşul cum aş coborî în abisul din mine case de case, ziduri după ziduri, cum mulţi zăceau întinşi în somn perete-n perete-n întunericul deplin . între coloanele unei bănci un cerşetor dormea lângă câinele lui. pe piept îi atârna un carton: nenorocirea celor mulți e norocul câtorva, puțini şi-am lăsat în urmă aşezarea în distanţa dintre prosperitate şi supravieţuire

unde fiecare vorbă de gratitudine ori recunoştinţă rotunjeşte deîndată o rugă

păşind printre arbori, cu fiecare răsuflare părăsind vale de valeprin catedrala ferigilor adormite, prin mireasma lor fără de nume

unde iluziile sunt mereu ale minţii, niciodată ale inimii mistuind mereu ziduri de teamă

înlesnindu-mi surâsul constatării: cine iubeşte deplin e nesupus.

şi apoi ajungem.ajungem acolo unde trebuie să ajungem.

dincolo de iubire se află însă ceva nici măcar bănuit, cum dincolo de pedeapsă şi tortură e trezirea Vederii - abia atunci regii şi cei dăruiţi vor putea îngenunchea în faţa popoarelor

şi deodată mi se pare că Răstignirea a avut loc ieri....

6


Poesis

sintagme literare

ANGELA BACIU ora 14.00 nu ştiu de ce mă gândesc acum la regele meu. când am dat mâna cu el m-am fâstâcit ca un copil. mâna grea mi-a strâns degetele a zâmbit uşor mi-am dus un picior la spate şi mi-am îndoit genunchiul voiam să mă fac mică aşa ca alice în ţara minunilor să fie vreo douăzecişicevadeanideatunci îmi plăcea să îl privesc stătea drept în faţa aparatului de fotografiat eu în rândul 2 cu sacou roşu şi cămaşă cu dungi albe fotografia asta o port cu mine peste tot. şi mă năpădeşte mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. regele meu e blând şi bun. ora 14.30 nimeni nu mă cunoaşte atât de bine ca mandarinul miraculos. nu e aici cu mine dar îl văd aşezat pe scaunul din faţă pălăria verde de fetru stă alături citeşte acum menu-ul. „eu ştiu ce vreau, tu ştii?” aceeaşi întrebare în fiecare zi. nu vede bine prin ochelarii cumpăraţi de la lidl. nu vrea să meargă la doctor. o fi având el un vraci undeva în pustiu. ora 14.50 prin uşa de sticlă se văd cuptoarele de pâine din boulangeria belgiană. patiserul, în halat alb şi mânecile suflecate pare că ştie ce are de făcut. e atât de serios de parcă s-ar pregăti de o operaţie grea. aşează tăvile pe rafturi le face loc altora. îşi pune mănuşile, scoate pâinea fierbinte din cuptor. aburii, ei, aburii mă duc acasă

la vatra din pământ de ţară. închid ochii. pâinile sar de colo colo înghesuite fiecare îşi caută locul. unde vor ajunge azi o rafală de vânt deschide uşa aerul rece intră nepoftit şi geamurile se aburesc nu mai văd nimic prin lentilele ochelarilor. pe vârful pantofului o gărgăriţă. ora 15.00 „pain au chocolat” se aude vocea tânărului arab din faţa tejghelei. prinsă cu ziarul de astăzi nu am fost atentă când a intrat în micuţa brutărie. subţirel poartă pe cap un turban alb cu negru o haină până-n pământ soneria telefonului mă enervează în acest moment cum o fi gustul de pâine cu ciocolată aveam vreo 10 ani mama lucra în aprozarul din colţ şi îmi aducea în fiecare zi marmeladă. de prune. vedeam marmeladă pe rafturile magazinului, pe masa din bucătărie, în frigider, în ghiozdanul de şcoală. nu mai vreau marmeladăăăăă… tânărul arab învârte tesbihul cu 99 de mărgele şi toate au culoarea marmeladei. ora 15.35 se opreşte în faţa boulangeriei. numără banii şi îi dă taximetristului. la radio se aud acorduri de muzică reggae. se vede mai întâi piciorul stâng într-un pantof roşu cu toc înalt coboară calm. „bonjour” se aude vocea misterioasă femeia ridică privirea de sub pălăria mare priveşte în jur caută ceva nu mai sunt locuri libere pe scaunul din faţa mea stau cărţile şi geanta. dau să le strâng dă din mână discret, nu stă. nici nu apucă să spună ceva cutia cu tort şi punga cu baghete sunt deja pregătite. zâmbeşte ca pe scenă şi iese pe uşă trage cu urechea. nimeni nu aplaudă e actriţă la Hollywood cred că am văzut-o în „dansul cu lupii” îi spune monsieur de Burje doamnei cu breton: …am uitat cum o cheamă

7


sintagme literare

CAMELIA ARDELEAN Rondelul zâmbetului fad Pe umbra zâmbetului fad, Ce înfloreşte ilicită, Am înnorări de „adamsită”, Dintr-un conflict anterograd. E-un vis anarhic sau nomad, Cu existenţă implicită, Pe umbra zâmbetului fad, Ce înfloreşte ilicită. Mi-e timpul noul „camarad”, Îmi cerne sevele prin sită; În cerbicia sa tacită, Pavează drumul către iad, Pe umbra zâmbetului fad…

M-am săturat să-ncalec pe himere (sonet)

Îmi ţin în palme lacrima de ceară Și mângâi tandru trupul său venust; Am învăţat ninsori pe dinafară Și-am presupus că raiul are gust. Culegător de stele-adun în glastră Firimituri din Pasărea Măiastră. Plăceri cu chip de Belzebut Te imitau, eternitate, În lumea paşilor de lut, Pe uliţe de timp uitate! Cu îndrăzneală de mamut Ce deborda de-aviditate, Vânam iluzii vinovate De pe un gând contrafăcut, În lumea paşilor de lut...

Mai sper s-acced iubirea fără cheie Din inimi-sloi, pe vastul galantar Al clipelor ce m-au zidit femeie – Un suflet ne-ncadrat în vreun tipar, Cu zboruri risipite printre zmeie, Ratând al fericirii seminar.

Rondelul paşilor de lut În lumea paşilor de lut, Pe uliţe de timp uitate, Extrag din clipe nestemate, Sfidând mileniul decăzut.

8

Dezbrăcaţi de suflet… Dezbrăcaţi de suflet ca de un palton, Ne târâm destinul, veşted pân’ la oase; Pe o stea nomadă-ntre dolar şi ron, Îmbrăcăm cămaşa cu iluzii roase.

Degust o fărâmă de stea

Mutilaţi de geruri, strepeziţi de ploi, Decupăm în vene şanţuri prevernale, Se înalţă-n temple pulberea din noi; Ne destramă timpul aplecat de şale.

Degust o fărâmă de stea; Mi-e foame de vechiul „capriciu”, De-a crede păcatul un viciu – Cavernă în inima mea!

Descompunem clipe, ţesem amintiri, Cu durerea lumii strânsă pe retină, Și glisăm pe firul silnicei iubiri, Dar mizăm ca eul vajnici să ne ţină.

Răsfir un profetic nisip – Secunda vegheată de înger, Cu ropot la care mai sânger, Proclamă un alt arhetip.

Călători cu lespezi prinse de călcâi, Priponiţi de soartă ca un melc de casă, Smulgem din ţărână sevele dintâi, Pe sub grinzi de vise, colbul ne apasă...

M-am săturat să-ncalec pe himere, Cernând, prin aştri, noaptea peste gropi, Transcend anotimpul peren – Și strepezită de avizii stropi, Prin lacrimă fac escapade, Din neputinţă să îmi fac avere. Cuvintele-mi nasc „Iliade”, Ce sapă în cuget aven. Când savurez legende cu ciclopi Sau Eve prinse-n raiuri efemere, La porţile simţirii austere, Observ cum poţi în visuri să te-ngropi.

Poesis

Captiv în tonatice vremi, Avânt către ceruri noeme (Când umbra din tine se teme, Mai poţi luminarea s-o chemi).

Îmi ţin în palme versurile… Îmi ţin în palme versurile nude – Sărman Ovidiu exilat în ploi, Prea temător ca zborul să-şi mai ude, Trecând mareea pietrelor în doi. Îmi ţin în palme inima, o frunză Desprinsă din copacul care sunt, Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză – Simţiri adânci cu freamătul cărunt.

Un albatros murea… Un albatros murea cândva în mine, Firimituri de aripi mă-necau; Se răzvrătea polenul în stamine, Acolo unde verile-acostau. În goliciunea sa plutea cuvântul, Ca un trofeu de ceruri suspendat, I-am pescuit cu patimă avântul, Neprihănirea lui mi-e habitat. Un albatros murea, nicio risipă De vreun imbold noetic n-am făcut; O nouă Evă, dârză, se-nfiripă – Gladiatoarea lumilor de lut! Cu nestemate slova mă înseamnă, Precum o dulce, roditoare toamnă...


sintagme literare

CAMELIA FLORESCU Mi-au înnebunit pistruii dragostea se lipise de uşile inimii şi se prelingea spre sudul cuvintelor se putea zări cu ochiul liber la intersecţiile gâtuite de aşteptare ale catodului şi anodului din sângele meu devenit electrolit dragostea se lipise de încheieturi ca brăţările din fir de arnică ucigătoare şi aţoase, ca iubirile furate coborând în rănile timpului în picaj absolut conjugam firul ierbii la mai mult ca perfectul şi cu cât se strângeau funiile de dor în jurul grumajilor lupilor din sângele meu, cu atât mă îmbolnăveam de albastru dragostea m-a fugărit rând pe rând prin toate cămările inimii până când miezul ei fecundat de primăvara de-afară mi-a înnebunit toţi pistruii când mi-ai cuprins faţa în palme devenind de bună voie şi nesilit de nimeni prizonierul ochilor mei albaştri.

Întâlnire cu un lup singuratic Privesc amiaza cuvintelor, curcubeul ameţit de aşteptare şi

Poesis oceanele stinghere din bobul de rouă ne nuntit încă în pâinea mirării mele.

Rămân goale în urma noastră peşterile desenate la intersecţiile memoriei şi sub zăpada ce ni se dăruieşte, colecţia mea de cărămizi rămâne desperecheată şi paşii pierduţi În visul verde al ierbii tremură spaimele că iar voi scăpa cerul din mâini şi înlăuntrul cărnii mele se scurg toate râurile de lumină pe care le-am păstrat şi năvoadele toate au ochiuri tot mai rare. Zidurile cad pe rând decojind clipele, sălbăticia şi respiraţiile tuturor femeilor adunate în mine . Câte dintre noi s-au întâlnit cu tine câte ţi-au recitat din sângele lor Lup singuratic ?

Și suntem iarnă Aşa cum s-a rupt din mine strigătul pentru lemnul din altar vlăguit de atâta rugă pentru sfinţii prelinşi pe grinzi ca-ntr-o îmbrăţişare de moarte tot aşa m-am întors din drum . Analizez atentă ca sub lupă, cum mă doare lanul de crizanteme albe ca fecioarele neştiutoare, ca paşii mamei în drum spre cimitir unde-l acoperă de şapte ani cu frunze şi lacrimi pe tata. Mai mereu, mă arde amiaza dorurilor de femeie plecată în lume copilă, cuprinzând între două zbateri de inimă toată fărădelegea şi smerenia lumii în iubiri potrivnice şi arcade de timp, spalate de ploile iertărilor.

Uneori ne numimrătăcire, aplecaţi peste sufletele noastre parcă uitând drumul spre casă Dar suntem uitare, Doamne suntem nefericiţi amanţi ai timpului rămas gol şi folosit în cearşafurile noastre de blestem Și suntem urlet Si suntem iarnă !

Sens giratoriu Uite, pleacă bătrânii pe rând pudraţi la tâmple, eleganţi, ca mieii plecând la tăiere şi ne amăgim în urma lor că vor creşte copiii noştri înţelepţi şi vor conduce lumea cu dreptul, cu dreapta, cu dreptate. Copacii îmbolnăviţi de var şi de omizi aparent gingaşe se mulează obedienţi după sufletele fiecăruia dintre noi Sub staniolul acestor cuvinte se-ascunde totuşi disperarea mea trezită cu regrete-n păr în dimineţile acestea premature. Nimic nu e mai grav decât un sens giratoriu, teama că viaţa se succede la fel ca-ntr-un carusel, că părinţii ne cred fericiţi şi preoţii cred că-i ajută pe oameni să-şi mărturisească păcatele. Pocnesc năvoadele întinse de Mântuitor, tristeţi se zbat sub plasturii intenţiilor cumsecade şi bătrânii părăsesc lupta trag obloanele şi dezertează, unul câte unul şi degeaba îi plângem nimic nu-i mai aduce înapoi, deşi sub speranţa sensului giratoriu ai zice că doar ne dau prioritate şi ne privesc şi ne petrec şi totul va fi bine Nu e nimic mai grav decât să rătăceşti singur pe drum ca-ntr-un sens giratoriu şi să nu ştii cum să potriveşti cerul în fereastră!

9


Poesis

sintagme literare

CARMEN POPESCU Triluri Rădăcina atârna din totdeauna pe colţul casei părăsite Ghearele îi cojeau varul de pe glezne Îşi arunca urechi suitoare de grinzile vântului care suspendau acoperişul pe inima zidurilor flagelate in extenso * Acolo am ţinut prima dată lumina în căuşul ochilor acolo am îmbobocit în copilărie şi înflorit în tinereţe Pe crengile sufletului am împrumutat paseri să-şi răvăşească trilul între frunze Zburam cu ele iluzoriu Adăposteam visele sub aripile libelulelor să le găsească soarele să le crească Capcanele erau pline ochi cu zâmbetul anotimpurilor care treceau în salt urma lor mirosind a reavăn şi a poveste * Și acum sunt tot acolo între acele iluzii păstrate în pânzele păianjenilor În locul casei abia mai încape între cer şi pământ coafura rădăcinilor rădăcini care se iau la întrecere cu timpul să vadă care creşte mai repede Tablou cu obsesii Se cocoşează carnea în tropotul anilor Stelele zâmbetului răsar nestingherite de rotunjimea gândurilor cu premeditare Vuietul inimii răscoleşte îngerii Uneori furtuna îşi deschide obloanele

10

şi mâini ocolite de forţă înfig flori pe câmpuri adormite în melancolie Roşu aprins şi verde copt în ochii injectaţi de atâta transhumanţă Pe un şevalet ideatic un tablou cu obsesii descompuse fără argint agăţat pe degetul mic îşi ispăşeşte camparea alegând doar refugii pentru reevaluare Un mit compactat este sufletul care înmugureşte sub copitele vânturilor sălbatice.

Pacea din pumni de naiade Nu ştiu cum să fur pacea din pumni de naiade să-i zidesc apucăturile în jumătatea aceea sculptural feminină din mine Știu să-i virusez stelele să le pun să cânte înrădăcinate în absolut în loc să strălucească pe o coală fără culoarea inimii să deschid cu ele clocotul diform din minţi adjudecate de clopote care bat bat Cât de tare bat la marginea prăpastiilor Ba chiar să trimit liftul în chakra infinitului să eliberez prin ea strigătul luminii să împletesc soarele în cosiţele zeilor şi furtunile în lava păcatelor Și mai ştiu şi mai ştiu... La ce-i bună atâta cunoaştere pe malul unui râu vieţuit de naiade de la care n-am învăţat cum să mă scufund în pacea din mine

Debut de stări Voci pe fundal exteriorizează tristeţea îmbrăcată a gândurilor Vaporii alcoolizaţi ai debutului de stări accelerează instabilitatea vidului din parc Se trage se ţipă se ţipă Vântul şuieră ascuţit anunţând începerea furtunii Teama agresează incertitudinea trezită din fundul pământului Și paharul ăla cu apă de pe noptieră a adunat amprentele unui întreg protocol care va rămâne veşnic izolat în asperităţile continuităţii interioare Pe burta nopţii maşini neliniştite fug încolo şi încoace ca să îşi personalizeze culcuşul Parcă tot aş bea o cafea tare să fie din căuşul palmelor tale Nu contează ora Treji vom rămâne până vom iniţia proiectul altei imperfecţiuni solitare


sintagme literare

CARMEN TANIA scrisoare aproapelui din numele tău iese soarele semn al tăcerii devenit pe neaşteptate generos cu vibraţii dezlănţuirea ochilor niciodată sătuli risipeşte sângele mult deasupra albastrului peste dulcele fruct al mărturisirii depărtările se micşorează rămân două artere aparent paralele ca două atingeri de glezne

aievea sau nu

printre subtilităţi de limbaj trupul ca o pasăre congelată ar fi un pleonasm carnal fără trecut purtător de minerale nimic mai mult cu ce declaraţie să îmbunez aceste clipe deşucheate? mă rog inimii tale cum mieilor se roagă ochi in ochi iarba plăpândă dar până când ?

jurnal despre noi

poemul acesta s-a întors din drum căutându-mi gura doi porumbei imperiali aşteptă la poartă ademenindu-l cu jocul de-a v-aţi ascunselea printre sâni aş putea oricând isca o cruciadă între aşteptări şi dorinţe dar mai bine nu fie ce-o fi aievea sau nu

păstrează un anotimp pentru noi căderea din fruct în captivitate se poate întâmpla oricând cugetul meu atârnă-n lingouri deasupra copilăriei lumii între tine şi mine se evaporă lent nenorocul rămâne doar născocirea unor prefaceri din cenuşa celui din urmă regat

subtilităţi de limbaj

aerul tămăduitor

nu mai ştiu cum se poate evita încremenirea în şoapte în plină beatitudine din sinceritate se poate întâmpla o rostogolire iminentă

al doisprezecelea ceas nu ştii când vine noaptea se scurtează pe neaşteptate ziua lasă la dospit aerul tămăduitor împănat cu

Poesis făgăduinţe fără să vrei ţi se dăruieşte auzului un psalm de încurajare într-un ritm diafan cu tonalităţi care aduc departele aproape

horoscop uneori lipsesc de acasă zile întregi viaţa mă pândeşte din horoscop cu ochii ei cameleonici ca şi cum aş fi un jucător la ruletă neexperimentat de multe ori am văzut cum zvonuri devenite puncte de atracţie sunt doar cartuşe oarbe trase dintr-un cer intermediar

poem pentru Ea parcă nu respira… era încrustată într-o catedrală de fildeş prin care lumina îşi căuta dragostea fără prihană mâinile ei de zăpadă neputincioase se topeau în contopire cu lacrimi de sânge ochii ei sfredeleau taina unui altar extrasenzorial ca şi cum ar fi căutat îngerul care să o recunoască parte din imaculata concepţie

Ea abia respira şi levita prin ochii celor din jur ca o mireasmă de candelă

taina scrisului scrisul meu se face că dă ascultare gândului gândul se face că dă ascultare inimii inima se face că dă ascultare vârstei carpe diem până când instinctul atavic se face că plouă şi dă ascultare exorcizării pe care o merităm

acasă „întorsul acasă nu ni-l poate lua nimeni” (Florin Călinescu) aceleaşi râuri de ie merg la inima celor care aşază dor peste dor acasă peste acasă destine împerecheate cu lanţuri de scripete în care rana atârnă pâine în devenire în balans cu ţara deposedată sfârcuri descuamate are străinătatea, laptele ei îi adoarme pe mulţi cu zâmbet trist la vedere cum la vedere este şi glezna lui Dumnezeu pansată cu un ştergar tricolor

11


sintagme literare

CRISTIAN-PAUL MOZORU 2

Poesis Mai bine leagă-mă de omenire, cu paşi de lemn uscat Cu frunze, întins covor, la prag de râuri repezi Și-n Nemurire naşte-mi loc, la vârf de Mytikas De unde să veghez a zeu şi-nspre Pământ să curg a clipe Pierdut de viscol şi-ntuneric la porţi închise şi străine Să ning a inimi de copil ca-ntr-un poem de stranie iarnă

Cine sunt eu Dacă nu zeul intrat pe furiş în Olimp Dacă nu hoţul şarpelui din Grădina Edenului Dacă nu autorul romanului prăfuit din muzeu Cine sunt Dacă nu cel născut orbeşte Din lacrimi şi lumini şi vini îngenuncheate Dacă nu cel ce împarte gratuit Oneste credinţe şi deşarte speranţe Cel plin de singurătăţi în doi şi depărtări de sânge Cine altul ... cine ... Dacă nu cel care trimite sori la poli Și ploi în deşerturile noilor planete Dacă nu cel născut din toate nespusele Și care stă rezemat între mai mulţi Dumnezei Oh, dar cine să fiu Dacă nu aerul ce înconjoară fosta fiinţă O simplă monedă de schimb economisită fugar De pe talerul înclinat deja spre crepusculi

5

3

6

Cine a coborât îngerul de pe cruce Dacă nu curajul tâlharului, dacă nu frica soldatului Și cine urla la ceruri a tunet şi cutremur Dacă nu durerea cuielor îngropate-n picioare şi aripi Căci a scrie cu unghia pe piatră de mormânt Nu e mai mult de o temeinică zidire A tot ce se vrea aruncat dincolo de uitare Nu e mai mult de o acoperire de ochi Pierduţi la graniţa de carne vie-nevie Dintre braţul drept şi braţul stâng al crucii

Pe unde calci, frumoaso, să ştiu să îmi feresc Din preacurata-ţi cale, nefericitul pas S-apuc poteci stinghere, al codrilor desiş Și să mă pierd a frunze precum un antic Sfinx Ce la cupola lumii Potirul îl păzeşte Și Legile din piatră spre lume le grăieşte

De mâine am să mă mut pe strada iluziei La numărul de dincolo de infinitul realului Îmi voi trăi zilele ca pe prima şi ultima clipire Și voi desena siluete de vieţi aduse din lumi paralele Mă voi arunca în valurile soarelui-răsare Voi adânci fiinţa-mi în gândul încă nenăscut Și ceruri de Phoenixi albastru întunecate În noi vor năvăli a ceasuri şi planete Se vor naşte apoi alte galaxii şi stele locuibile Răsfirate fire de nisip în deşerturile tăcute În uitare precum un vis cu ochi deschişi Către depărtate zări de futuriste comete doborâte În laptele stelar din care timpul viaţa neîncetat îşi trage Ca un nefericit bătrân al sorţii ce a uitat să moară Și lemnul crucii neîncetat îşi caută în florile de jar aprins Din care ani de rătăcire sticlesc în neuitare

Spre-a-mi şti sărmanu-mi trup, a bate, la care Porţi O, spune-mi, preafrumoaso, pasul pe unde-ţi porţi? 9

4 Cu ce te umpli în solitudini, de nu cu depărtările-mi din ochi Ce-ascunse ţi-au rămas, pitite-n spaţiul dintre pleoape Și-n golul dintre degete, ce desenează-n aer gesturi efemere Ca un copil înfăşurat în viaţă, ce strigă spre cuvinte Ca un stingher într-o colibă, ce urlă a natură-nspre pământ De ce să vin, duioaso, către tine, acum, cu doruri grele Cu mâini de rătăcire pline, plimbate-n lumi-cenuşă Și-n locuri fără nume, prădate a uitare

12

Am învăţat să cad pe o petală de crin Precum un strop de ploaie pe adâncul unui râu Și te iubesc, cadână; te iubesc precum mărgăritarul Ce merge târâş dimineaţă de dimineaţă la spovedanie Zugrăvind ochii dumnezeirii cu cele mai simple rugi Am învăţat, nefireasco, am învăţat să mă ridic Din adâncurile lui Hades şi să cutez mai departe Spre înalt şi sori ce aştern pe adâncul unui râu Petale de crin din care să îţi renasc a ploaie 10


sintagme literare

DANA LOGIGAN Matrioşka Matrioşka e frumoasă are ochii negri şi părul cârlionţat din pletele ei înfloresc magnolii albe şi spice de grâu poartă rochii vaporoase din mătase de culoarea cafelei cu lapte, iar pe degetul inelar mereu acelaşi inel preţios crede în el precum în legenda verighetei de aur aruncată în mare în timpul ceremoniilor vechi de sute de ani (Veneţia era căsătorită cu Marea Adriatică), însă Matrioşka şi-a dăruit sufletul pentru totdeauna * * * Matrioşka iubeşte din pieptul ei cresc licornii la asfinţitul soarelui, tălmăcindu-i visele, botezându-i inima iubirea ei are trupul melcat nimeni şi nimic n-o poate ucide vântul şi marea i-au plămădit veşnicia în siliciul cochiliei * * * Matrioşka e înzestrată cu mai multe suflete fiecare din ele e cuibărit într-unul mai mare şapte suflete fiecare cu poveştile lui, cu durerile lui, cu anotimpurile lui * * * Matrioşka e precum un portret în oglindă n-ai cum s-o simţi, n-ai cum s-o atingi, n-ai cum s-o cunoşti dacă nu-şi deschide ca pe o corfă cu lăcate argintii câte un suflet din primele şase al şaptelea şi cel mai mic e precum o temniţă a melopeilor cu versuri albe, a melopeilor cu versuri negre griul acolo nu există, nici măcar griurile colorate pentru care pictorii îşi răstignesc clipele pe simeze uriaşe acolo doar raza luminii ajunge şi numai ea, Matrioşka, pătrunde toate înţelesurile * * * Matrioşka păşeşte pe clapele pianului ascultaţi-o! când fruntea ei atinge creasta cerului când ochii ei ghicesc în urmele umbrelor când lacrimile ei devin slove însângerate ascultaţi-o! ea e Matrioşka

Poesis Matrioşka 2 sau poem despre degete şi inimi Matrioşka ţine mâna stângă la piept îşi răsfiră degetele aşa ca într-un joc unul câte unul numărând parcă bătăile inimii Matrioşka iubeşte legendele, muzica, poezia citise cândva că prin inelarul mâinii stângi trece vena Amoris direct spre inimă miracolul acela trandafiriu şi fierbinte e o clepsidră a timpului acolo clipele se răstoarnă de-a valma, amintirile saltă copilăresc parcă, iar cocorii îşi strigă durerile asurzitor traheea lor răsucită, spiralată răstălmăceşte gândurile, aruncă a bocet toate sunetele, ca dintr-un corn de vânătoare însăşi inima e o partidă aprigă de vânătoare în care ea nu va cunoaşte victimele

Matrioşka 3 sau poem despre ziua înmormântărilor Matrioşka plânge şi acum era ziua sufletelor desculţe de durere ea ieşise în sat să numere palmele groparilor douăşpe palme şi pentru fiecare câte un pumn de grâu Matrioşka ar fi adunat cenuşa plânsului în pumni ca vântul s-o împrăştie prin pustiuri în cimitir copacii îşi ridicaseră sevele verzui spre ramuri de departe păreau o cocoaşă uriaşă plină de fiere şi pelin, iar pământul îşi căscase o gură adâncă şi neagră aşa ca o lighioană flămândă în faţa prăzii printre nori curgeau lumi nebune spânzurate pe aripile corbilor Matrioşka plângea la răscruce uliţa aceea şi-ar fi tras paşii îndărăt ar fi aruncat cu pietre în mozaicul din spatele crucilor şi ar fi înnodat limbile de clopot dangătul prelung să nu mai fie sol al morţii Matrioşka plângea în ziua înmormântărilor cuvântul nu mai e cuvânt devine o temniţă a durerii, iar moartea moartea nu seamănă lanuri de grâu, ci culege precum un pântece uriaş poemele nenăscute

13


Poesis

sintagme literare

DANIEL MARIŞ O dioramă a nopţii ce iarnă ciudată tărâm minţit ies orfani pe străzi şi se ascund în ochi răstigniţi noaptea îi chem adesea şi nu au puls parcă mi-ar băga cineva mâna pe sub coaste aş vrea să deschid acoperişul samovarului aripile cu care oficiezi iubirea aşezate în formă de cort dimineaţa oasele n-au mai avut timp să iasă din trup săgeata înfiptă în arca înflorită de abur acum stau şi mă uit ţi-am strâns rămăşiţele de suflet metru cu metru ploaia şi-a întrerupt curgerea ceea ce în Biblie ar fi fost un potop moderat vezi sunt un samaritean bun. încerc să-ţi dau o speranţă un sărut două pâini şi cinci peşti un ciob de oglindă de lacrimă de păcat

O lume întoarsă pe dos s-a injectat în mine o tristeţe la fel de grea la fel de grea ca o ghilotină cea mai grea aveai un fel minunat de a zâmbi ţi-ai întins doar gâtul mi-ai făcut semn cu mâna sub o crustă subţire, chiar sub ea nu mai aveam timp să te rog nu mai aveai timp să te opreşti te scufundai şi fără scăpare dar legendele povestesc despre tine parcă prin grădina raiului cum îţi numărai somnurile lungi când apar râcâie cu ghearele sânii tineri şi atunci sunt pierdut

14

Femeia fără oase ies bătăile inimii prin stetoscop se transformă în fiare Doamne, aş vrea să râd dar nu mai aud femeia subţire ca un fum subţire, carnivor ce-mi înşurubează nişte scânduri peste tâmple îşi muşcă buzele fără încetare ca şi cum mi-ar smulge limba din gură peste pământul înmuiat de ploaie îşi întoarce iarăşi capul şi nu mai vrea să audă de nimic

Seara în deşert stă cineva ascuns în tine şi nu e încruntat dar tu nu primeşti sânge decât sigilat ca într-un Turn Babel în toate limbile pământului plus un flacon cu ceva melancolie cu disperare, între ochii noştri nu mi s-a arătat decât deşertul

Curs despre trezire femeia care stă la căpătâiul meu pare că nu are nimic de făcut. fără braţe ghemuită. uneori într-o gară până la căderea întunericului. părăsită şi foarte umilă. nu pot renunţa la ea. femeia care m-a văzut de atâtea ori. câte m-au iubit. dar doar ea mă aşteaptă scoate termometrele din gura bolnavilor şi cu picioarele mele merge uitându-se înapoi fără să dea de trecut când se întoarce nu mai sunt acolo visul vibrează pe planeta tăcută. ritmul cardiac sună ca tinicheaua. un sărut ecumenic furat pe sub masă. (între paranteze speranţa de viaţă de unde

atâta agonie roşesc cucii stau pe această colină de pluş nebunii joacă zaruri) femeia care m-a văzut de atâtea ori mort. suntem doi dar trupurile dezgropate fac semne de pe ţărm corăbierilor. şi nici un fel de păsări în afara noastră.

Remuşcare era după apus şi ţi-am văzut faţa pe o stradă cu trepte minţindu-mă că sunt mantaua de cărămizi arse în care-şi face loc lumina cea adevărată am alungat femeia de paie eşti o regină a nimicului i-am spus este limpede de ce îmi speli cuvintele în sânge şi am fugit ruşinat

Conspiraţia cuvântului vezi şi eu am păţit tot aşa acest cuvânt exista ca o minune ce umblă pe străzi şi poate fi prinsă de oricine stătea pe vârful limbii cum ar avea o singură privire alb de spaimă vieţile sunt tot mai murdare i-am citit tot ce am văzut am înţeles că nu poate să-mi răspundă l-am lăsat în grija unei femei de încredere venise mai târziu dar venise aşezat pur şi simplu pe scaunul mortului i-am dat dezlegare cu o cheie nepotrivită încerca să-mi deschidă inima ca pe un cadou adevărat ce vrei de la mine l-am întrebat şi m-am rezemat obosit de secure


Poesis

sintagme literare

DANIELA MĂRGINEAN 1. animalul numit distanţă distanţa dintre noi muşcă precum gura prăpastiei cerul cu ochii fierbinţi aş topi gheaţa ca pe o tăcere la marginea deşertului înghite-mă cu tot cu păduri cu rădăcini de izvoare şi cuiburi de cântec înghite-mă să-mi torn veşnicia în lutul smuls din bătaia inimii tale ascunde-mă în sângele tău chiar dacă strigătul ne va uni gemetele şi ploaia îţi va strecura în vene insomniile mele tăcerea ta mă va sorbi ca pe o Alice goală de vise.

2. pure în alb sunt ca o frunte a zăpezii deschide-mi ferestrele cu mugurii tăi topeşte eternitatea dezvelită-n pereţi arce de gheaţă în respiraţii atinse ca nişte tulburări de copaci oglinda de gheaţă se clatină în adormirea leagănelor visând în petale de ape deschide-mi foşnirea aceasta sub gheţuri să-mi dezvelesc undelor pieptul ca un izvor de copii-ghiocei curgând spre privirile tale pure în alb.

3. liniştea mieilor liniştea mieilor înainte de noaptea de paşte e ca un joc sinucigaş

o fata morgana încremenită de aşteptare împuşcată cu o bătaie de ochi ca o reptilă târându-se în încolăcirea îmbrăţişării. tăcerea macilor e ca o transfuzie de verde şi foc un salt la trapez al inimii noastre.

4. devoalare dezbrac statuile de uimire privirea le e întoarsă în sine umerii se înalţă inerţi sub odihna păsărilor cu aripi de cedri dezbrac statuile de mirare ca privirea golită de semne a unui copil mâna mi se ridică singură în aer din palmă picură sânge.

5. legământ m-ai legat cu funia şarpelui de o tăcere ca o privire pe dinăuntrul ochiului de atunci deşir trupul din piatră până înnodarea ne strânge într-o singură inimă.

se înnoptase lumina îşi dormea copilăria în ochii mei închişi.

7. starea zero ne vom întoarce la starea zero când retina nu cunoştea forma luminii ochiului tău nici cuvintele nu se zbăteau în degete goale şi flămânde ca o evadare. îmi dezleg mâinile de coloana de nisip pe care am învăţat s-o clădesc fir cu fir ca pe o zădărnicie repetabilă. tu, perpetuum mobile zbor închis într-un ou eu, coajă de cer. ne vom întoarce la starea zero înainte de formă, gust, miros, văz şi auz ca într-o nefiinţă.

8. oglindă poate sunt doar un ger albastru uitat în iarna asta nevrotică suflat prin pânzele cerului adânc şi continuu şi parcă resetarea la starea de primăvară mi-ar fi groaza cea de pe urmă. poate sunt doar un ger sau o scânteiere de gheaţă prin propria rătăcire ori respiraţia umbrei ce pleacă din rol ca într-o vindecare de sine. sunt oglindă cu mine îmi joc cartea pe cealaltă parte întoarsă cu faţa în Dumnezeu.

6. se înnoptase

9. pagini albe

parcă era o dimineaţă uitată în mine şi ochii îşi pipăiau lumina pe dinăuntru sfera de vise încolăcea în ea gândul şi mă năştea în întuneric fantă lunecândă dâră lăptoasă ca o urmă de curcubeu printr-un mugur de somn

te-am visat în paginile albe ale unui caiet în tine erau închise vocale le auzeam zbătându-se să iasă din trup.

fruntea mi se umplea de stele paşii mei scriau anii lumină între stele copii şi stele apuse de parcă la fiecare întrupare mi-aş fi legănat umbletul pe umbletul lor

aşteptai să te cuprind în poem de parcă viaţa ar începe cu o pagină scrisă şi visul de-a fi ne-ar îmbrăca în lumină de mă voi trezi să te scriu mă vor înghiţi mulţimi de cuvinte ca fiecare tăcerea a ta.

15


Poesis

sintagme literare

DANIELA MIHĂEȘ Viaţa e un bulevard Se fac alegeri. Ceasul ticăie. Eu prefer spaţiile verzi, rondurile cu narcise şi rozmarin: pentru sufletul meu, oaze, din care se desprind străzi... Unele au primit nume de regi, altora, le-am dat numele foştilor iubiţi, urmate de un spasm nedureros al inimii. Pe toţi i-am iubit. E un defect genetic, care îngroaşă anormal miocardul. După fiecare iubire, electroşocuri, la minut… Ce dureri… Toate astea m-au obosit şi-am renunţat să-i mai iubesc. După ce am plecat, au hotărât că desfătările amorului sunt trecătoare… de aceea, au suprimat femeia şi infinitul, apoi s-au sinucis, îndrăgostiţi de locul pe care şi-au aşezat ceasornicul. Străbat Bulevardul meu în jeanşi cu foşnet de crinolină, aşa cum, însămi, sunt: un amestec de fum, înghiţit cu o gură whisky cât să-mi aduc aminte sau să uit. Iubiţii mei nu aveau în comun decât o prelungire funebră, pe aleea crizantemelor. Azi... mă au şi pe mine: veriga slăbiciunii lor. Și chiar i-am iubit!

Simplu joc de cuvinte Mersul tău, ca o cazanie scrisă de picior pe drum, trupul tău, ca o zâzanie făcând inimile scrum,

16

umerii tăi scriind balade, sânii tăi urzind poveşti, ochi-ţi rumenind şarade în care uiţi şi cine eşti, Dumnezeu numai la tine mi-a sortit să le dezmierd, când de-atâta rău de bine, eu prin tine iar mă pierd...

Iubit de cele trecătoare Hai să vedem, iubite, ce-ai mai combinat, de la iubiri secrete, până la cele de-o noapte, uşor de recitat, în stilul popular al măruntelor spaime… Din singura simţire ce o ai, la cine dai, de unde iei şi unde-ţi pui inima-n cui… Hai, nu te mai foi, haihui, pe la poarta nimănui…. Opreşte-te, allege, tu, al cui vei fi şi cine, nu, dă-i ultima îmbrăţişare, un cald sărut de împăcare, convinge-o că tu nu mai eşti, în topul celor din „poveşti”, iubiţ de cele trecătoare, că vrei să fii băiat de casă în curtea fetei cea cu(minte), de unde nu mai vrei să pleci… ea te va crede, radioasă că-i eşti (fidel) să spun... pe veci?

Sete şi viscol Oameni, oameni, pretutindeni, oameni, mă ating, uneori, din grabă, sau din neatenţie, alteori, simt atingeri voite, mâini, căutând forme, buze, suspinând setea… Sete… Atâta sete şi viscol. Ochi, mă privesc Sunt goală, roşesc. Nicio haină nu acoperă încrucişarea, de mâini, timidă.

Uneori, fulgerele lovesc… răni în suflet…. flacăra urii învige curcubeul iubirii. Mă-ntreb, de ce? Este loc pentru iertare… Loc, faceţi loc, iubirii! Şi totuşi, fiecare zi, o închei cu nemărginită durere.

Și eu Sunt semnul, lăsat Pe umărul drept al lumii În mine odihnesc vremi Ochiul meu, votex instabil, Macină frânturi de orbită… Niciuna egală. Privesc tăcută. Nimicul tăiat în vena albastră, Lasă în piele, Semnul adânc al vieţii… Număr zile, Număr nopţi Împart mereu… Și eu

Vreau să-mi plouă cu tine, Doamne! Ce-aş fi iubit ploaia, ce-aş fi iubit acea picătură, prelinsă, alene, gustându-mi privirea… Oh, iubite! Ploaia asta şi ploaia din mine, sunt sloiuri, pornite din inima ta… Hai, iubitul meu, joaca-te în părul meu cu ploaia, fă îngerii să bată din aripi, fă dragoste pe pielea mea udă şi uită timpul!… Pune-mi cătuşe, ucide-mă, iubeşte-mă, întoarce cheia şi ia-o de la capăt, Iubite! Aici, plouă-întruna şi ninge, la tine, ninge, plouă… şi noi nu ne spunem nimic... Heeei! Tu, care stai acolo, dezbracă-ţi mintea de prejudecăţi, de orgolii şi vino, pentru că în seara asta eu vreau să-mi plouă, curcubeie! Vreau să plouă cu tine!


Poesis

sintagme literare

DANIELA SORIAN Mama mama doarme mâna ei de mătase doarme patul doarme numai ploaia îşi ascute colţii în pervazul de oţel al spitalului numărând nimeni nu ştie până la ce cifră se pot număra respiraţiile unei mame îmi aşez capul sub ghilotina ferestrei sperând că mi se va rostogoli odată cu ultima picătură

în vreo simplă iesle de metafore acest dulce poem

Gheisa amanta poetului ajungea acasă şi îşi aşeza delicat voalul atingerilor pe micul bonsai pe perete începeau să danseze umbrele samurai cu săbii aurii şi gheişe în părul negru cu lacrimi toată ziua peretele picta o poveste în care somnul copacilor devenea păsări iar războiul un fluture a cărui viaţă se topea subţire printre umbre

Spinii spinii nu sunt spini ci doar sâmburii încă ne-nfloriţi din gura de aur a florii soarelui care soarbe nesăţioasă cerul spinii sunt doar iubirea încă neînflorită care pândeşte cu blândeţea lupului rănit cu uimirea vânătorului răpus de urs cu zbuciumul tăios al mării care nu a aflat încă liniştea spinii nu sunt spini, sunt doar cele mai misterioase flori nenascute ale unei mari iubiri de aceea i-am ţinut cu grijă pe frunte

Soldatul

Praguri

buzele îşi crapă pământul ochii îmi sângerează un trandafir la început a fost râul cu petalele vineţii rostogolindu-se cu grijă din ceruri pleoapele râul a devenit un drum mi-au ruginit Poezia de vineri iar drumul alerga pretutindeni stau în tranşee de zeci de anotimpuri tânăr şi flămând şi pândesc în dimineaţa aceasta nodul pietrelor îi amintea nu văd nici un duşman vântul macină acoperişurile caselor de fierul topit al astrelor doar câinele negru al groazei iar copacul tace cu florile strânse la piept şi de sufletele care trăiau sprijinindu-şi piciorul câinii sunt albi în gură -ciorchine de struguri – de un copac îmbătrânit precum mieii de jertfă în infinit aştept iar eu plâng sunetul paşilor imita clinchetul paharelor sub mine creşte iarba nu am un motiv anume de la ospăţul celor gata să se nască din adâncul dureros al pământului dar plâng până când inconsolabili şi puri precum sânii unei femei frumoase pe frunte formele de metal îmbrăcaţi în piei de miei albi cu chipul albit ale gândurilor pe pajiştea arsă sunt soldatul acestei zile de iarnă se potrivesc într-un puzzle suprarealist drumul păşea sigur cu cai zburători şi gândaci de bucătărie printre frumoasele terori ale eternităţii Doamne şi nu ştiu încotro numai din gură îmi iese lumina nu cunoştea limite să mă mai îndrept şi se aşază nimb iar când îmbătrânea devenea din nou sunt ostenit peste coşul de gunoi din spatele casei o coamă de apă născândă peste care încăleca aspru câte un om Poetul să treacă dincolo

Acest dulce poem

atunci când îmi vorbeşti mă săruţi cu crinul îngerului Gabriel pe inimă mă tem să nu rămân grea de păcatul cuvintelor şi să străbat drumurile prin zăpadă foilor umilită batjocorită necunoscută şi alungată din carte în carte o cuminte Marie ca mai apoi să îţi nasc

Pereţi acum că s-au spart zăgazurile lupii urlă ca nişte supravieţuitori ai destinului iar tu încă flămând îmi scrii încolăcit de piciorul rotund al lunii despre iubire ca despre o peşteră caldă şi despre pereţi fluturând ca despre nişte burţi goale de lupi care au trecut anevoios iarna

trenul a uitat să oprească soldatul nu a mai ajuns acasă femeia lui s-a acoperit cu pătura unui râu în spume şi a adormit totuşi toate trenurile treceau neîntârziate prin gări numai poetul nota plângând totul pe faţa foarte palidă de masă dintr-o cârciumă albastră cu lichidul scânteietor dintr-o sticlă cu stele

17


Poesis

sintagme literare

DUMITRU VELEA Doar pruncii Am început să umblu ca păsările, prin locuri pe unde doar pruncii mă văd. Vântul mă poartă, ori firul răsucit din vederea mea mă ţine la distanţă egală între cer şi pământ? Am ajuns atât de uşoară – doar piele şi oase – mai uşoară ca lumina, de umblu cu păsările Prin respiraţia Domnului. Pruncii încă privesc în golul dintre păsări unde mai fâlfâi eu.

Domnul ştie Cu pământ în gură adorm, cu limbă grea de pământ mă scol; prin pământ văd oasele celorlalţi spălate şi albite de pământ. Ciorchini ai viţei de vie ale căror boabe doar Domnul le ştie. Oasele viţei de vie le văd prin pământ ca singurele rădăcini pe care niciun pariu nu le poate rupe. Ele strălucesc prin pământ ca semn că partea ce-a fost să se ducă – s-a dus unde doar Domnul ştie. Căci limba grea de pământ nu poate vorbi decât despre cele de pământ.

Prin foc şi apă O piatră arsă de var sfârâie sub ape, se înmoaie şi se topeşte –

18

Frunzele Ca frunza căzută putrezesc; pomul din faţa ferestrei a rămas gol ca oasele mele, ca oasele mele se rupe în bătaia vântului. ea nici nu ştie de ce-a fost aleasă pentru cuptorul de foc. O pastă de var sunt pentru spoirea întunericului pe dinlăuntru – pe dinafară, l-ai netezit cu lumina Ta, Doamne!

Norul de fum şi sabia de foc Norul de fum este în faţa uşii – pare un om ce vine şi nu mai pleacă, tămâie pe drumul cenuşii cu sabia de foc trasă din teacă. Norul de fum este în faţa uşii – din el doi ochi de foc mă cheamă, din mine începe să iasă fum şi focul în cenuşă mă destramă. Norul de fum este în faţa uşii, cum a venit astfel şi pleacă, lăsându-mă în mijlocul cenuşii ca sabia de foc trasă din teacă.

Locuinţă Oasele mele se sfarmă, vine pasărea şi mă soarbe odată cu aerul, în oasele ei să-mi fac locuinţă. În oasele cărui şir de aripi să mă opresc, în care pană să-mi sap ferestrele? De dincolo altcineva sapă şi mi se uită în ochi. Cântă cocoşii în biserici şi de pe clinele cerului se scutură zăpezile pe aripile păsării. Doamne, în gura cărui pui mă vei trece, sau mă vei lepăda peste marginea cuibului?

De multele otrăvuri înghiţite, limba mi s-a umplut de candia, silabele nu se mai pot lega în cuvinte să treacă printre buzele pline de bruma albastră. Doar Dumnezeu ştie, El mai înţelege suflarea, fărâmele de carne şi oase, El mi le aşază în Cartea de Sus cu umbrele în jos – Tu, fiule – of, ţi-am uitat numele! – citeşte umbrele şi spune cum mi se numără zilele de vântul cu-aramele şi chiciura-n spate.

Căutarea capului Priviţi-mi capul în lumina lumânării – cum se caută oul de are pui – să vedeţi dâra de sânge până unde a urcat, că simt creierul umplut şi înecat. Priviţi-mi capul în luimina lumânării să vedeţi dacă mai are rost să încercaţi fărâma în faţa veşniciei, sau veşnicia cea fără de rost. Maica Domnului îmi luminează capul, ea singură ştie ce înseamnă puiul din ou când dă să iasă – şi-mi pune bănuţul în mână.

Pragul de fum Tămâie, mamă, tămâie, un bob de tămâie mai sunt pe jarul din oală, Tămâie, mamă, tămâie.

Povaţă ultimă Am ajuns o lacrimă pe faţa celei moarte – voi oglindiţi-vă în ea, că-i sufletul meu !


Poesis

sintagme literare

GHEORGHIȚADANIELA SLAPCIU Sunt doar eu

Previziune

Şi dacă, fără frică, te-aş părăsi în noapte, oare te-ai întreba de-am fost prea bună sau doar eu? Undeva, în lume, bate fără mine o frunză şi între gândurile ei stă verde copacul din mine. Înghiţi în sec, ca şi când pe lângă tine ar fi numai ape, iar tu, cel cu gâtlejul uscat, n-ai mai avea gură.

Cândva, totul se va scurge şi luminile vor bântui calea oamenilor, fără să-i vadă, fără să le simtă sufletul închistat în cascadele de vise.

Cântec nou Un beţiv cânta, cânta încet un cântec nou despre Dumnezeu. M-am oprit să-l ascult şi am asurzit; am încercat să îi citesc cuvintele pe buze, dar nu mai aveam mâini. Acum înţeleg ce se întâmpla: Dumnezeu cânta un cântec nou despre un beţiv.

Dorinţa Colindă-mi paşii spre portativele tale roşii tu, inimă, tu, dragoste, primitivul meu puls desfrunzit!

Un vis Odată am să ţip atât de tare, încât toată lumea o să se uite spre mine. Am să-i arăt atunci, pentru prima dată, ce înseamnă să fii mereu pasăre. Şi lumea nu o să mă înţeleagă, aşa că o să tac pentru totdeauna.

Încercări Sparg nisipul în boabe tot mai mici, aşa cum de singurătate, iarba îşi despleteşte părul în firele mii. * Îndes în sticle amurgul, sperând c-am să scap într-o zi de noaptea cea grea. * Trist pescar de-aş fi, m-aş lipi valului şi m-aş duce spre valul

pe care toţi peştii sunt oameni cu gânduri de argint. * Păşesc peste o apă şi privind iar în urmă descopăr că azi am iubit mai mult decât ieri. Să fie de vină pasul pe care îl pun nu doar sprijin, ci şi ca gând?

Stins, desprins de cer… Ce morţi suntem toţi… Negri şi albi, ca o hârtie pe care, caligrafic, litera şi-a pus mâinile. Dacă eu nu aş mai fi, te-ai gândi ca într-o zi să dai de pomană cerneală pentru sufletul meu foşnitor? Şi tot aici mă găseşti – şi albă şi fără tine. Nu am fost eu cea care ţi-a adus numele ca pe o altă hartă a mea...

Decantare Să laşi lumina mult în apă, să se aleagă albul de negru, oamenii de oameni. Peste covoarele luminii, paşii mei sunt o cerneală ce-şi scrie ilizibil povestea cu stilou. Şi noaptea, despletită, alergând cu tălpile goale îşi lasă urma în ochii tăi. Tu îţi acoperi pleoapele cu palma. Pe când alt răsărit?

19


Poesis

sintagme literare

GINA ZAHARIA

Vinovat

Am naufragiat în pieptul tău, oh, Doamne, cunosc acest loc, l-am sfinţit de atâtea ori, asta înseamnă să fii orb, să nu vezi avalanşa de lumină când te caută, te îngropi în ea şi crezi că-s fluturi de gheaţă; Nu râde, am făcut focul sub zăpadă, atunci am auzit primul cap de acuzare: Ai inundat venele timpului cu iubire! Surâs Vinovat că mi-ai schimbat inima, La cinematograful de peste drum rulează un film de dragoste, pe a mea ai trimis-o la reparat, avea câteva aşchii din soare, vinovat că mi-ai şters din memorie spiriduşul l-am văzut de multe ori, dar parcă aş vrea să sparg care-mi făcea ordine oglinzile acelea mincinoase şi pe care-l credeam cel mai bun ceasornicar în care ea îşi zăreşte fericirea, de pe planetă. să nu mă întrebi cum, probabil îmi voi pune mănuşile împrumutate de la un cerşetor, Iată, pe hârtia asta scrie Alzheimer, nu ştiu ce-i ăla, sunt brodate, cred că-s ale femeii din film, dar îmi aminteşte de prima literă pe care am văzut când a aruncat cu ele după fluturi. am scrijelit-o pe peretele inimii, nici unde eşti tu nu ştiu, Și ar mai fi ceva: mi s-a părut că ţi-e frig, poate în singurul felinar al timpului meu. sau poate tremurau replicile tale când se încăpăţâna să rămână în pieptul tău, Aşază-te lângă mine, era zeiţă acolo, masa ta goală n-o flămânzea, vino să ne refugiem într-un tablou de iarnă, nici n-o împiedica să semene grâu pentru o viaţă, în casă e cald, se aud trosnind vreascuri de suflet, ar trebui să te acopere cu pânza pe care un pictor gerul sărută livada cu vrăbii, doi oameni de zăpadă i-a dăruit-o tremură într-o fotografie, pentru un singur surâs. e simplu, atât de simplu să-l aflăm... Și da, poate fi al nostru peste o mie de ani!

Duminică vara

Îl vedeam de departe aduna drăgăicuţă pentru fete bătrâne şi le făcea fluiere din copaci tot satul îi spunea dumitros de fapt anton îl chema anton cu pălărie îi ziceam eu îl ştiam de când eram mică venea să-l ajute pe tata la coasă nu vorbea neîntrebat nici nu cerea plată şi se închina la fiecare chindie

Fraţi de cruce

călăreţul singuratic avea un spin şi o săgeată în inimă cineva îi legase de braţul drept un blestem şi o floare-de-colţ aşa l-am cunoscut demult l-am cunoscut dezleagă-mă la ochi dacă auzi acest tropot morse mi-a zis copitele calului îl aduceau spre mine Ce uimire trebuia să fi fost pe chipul tatei când l-am întrebat pe omul acela de părinţi de nevastă de copii apoi i-a sărit săgeata în pieptul meu şi era anul în care temnicerii goliseră închisorile şi mai ales de ce şi-au făcut vrăbiile cuib tocmai pe hornul lui de gratii vechi atunci am strâns pentru prima oară în pumnii mei mici durerea care-i schingiuia sufletul nu el avea ochii legaţi nu el Eu am Dumnezeul meu mi-a răspus şi un porumbel i s-a aşezat pe umeri, poate doar eu il vedeam, poate doar el îl simţea, dar ştiu că tata cosea mai departe, cosea pe lună, cosea pe tâmpla războiului, pe viscol şi pentru pâinea mea de astăzi, cineva dăduse amiză vremurilor, poate dumitros, poate firele de păiajen în care am prins brazda copilăriei mele, şi era duminică vara…

20

întunericul era la mine atunci am văzut albăstrele pentru prima dată pe drum mii de albăstrele pierzându-se într-o pânză şi venea primăvara de niciunde tandră şi sfioasă

în zadar mi-am căutat casa o lăsasem departe de lume învăţasem soarele s-o alinte de-acum locuiam într-o tornadă cum n-a mai fost eu şi dragostea în galop o vreme ne-am hrănit cu mere acre de fragi nici vorbă aşa am devenit fraţi de cruce în mijlocul deşertului.


Poesis

sintagme literare

HORIA SIMON

ce vreau nu vreau reflectoare să mă orbească nici aplauze care să mă asurzească vreau să rămân un om normal (atâta cât poate cineva care se iubeşte cu poezia) mi-ajunge în noapte un licăr de stea o rază de lună

alte vremuri verile vin din sudul bogat în savane jungle şi sahare toamnele le-aduce vântul cu nori negri de plumb din minele de aramă iernile ne-aduc zăpezile nordului alunecând pe schiuri sau cocoţate pe sania trasă de renii lui moş crăciun doar primăverile – cel mai des – nu vin de nicăieri ele înmuguresc pe ramuri şi înfloresc din inimile tinere de toate vârstele

aş face noapte din zi nici nopţile de iarnă nu sunt destul de lungi îngrămădesc în ele până la refuz vise iubire poezie nici să se hârjonească unele cu altele nu le ajung orele şi întunericul dimineţile vin întotdeauna prea devreme – las visele să doarmă sting lumina culc poezia – şi gata

când plec când plec din mine nu mă gândesc la drumul înapoi – aproape niciodată nu l-am rătăcit – s-au când s-a-ntâmplat tot eu am fost cel care m-am regăsit şi m-am recuperat – când mai vorbiţi cu mine de vi se pare că nu sunt prea atent probabil iarăşi sunt plecat din mine iar dacă insistent sunaţi la telefon şi nu răspund motivul e acelaşi sunt cam plecat de-acasă

cea

mai frumoasă poezie

poetul îşi ia blugii cei buni puţin cam soioşi şi rupţi doar la genunchi – îşi completează eleganta ţinută cu un tricou inscripţionat pink floyd îşi fumează ultima ţigară mai bea un păhărel pentru curaj apoi îşi scoate din bibliotecă sau poate de la inimă cea mai frumoasă poezie pe care şi-o leagă de gât ca pe-o cravată – larg deschide fereastra – va afla în curând şi în sfârşit cât de bună-i este poezia dacă o va lua spre cer de ştreang va atârna un poet fericit că valoarea-i va fi cândva curând recunoscută – dacă poezia-i va fi piatră se vor prăbuşi împreună ca doi îndrăgostiţi neînţeleşi de lumea toată

cotele apelor vieţii sunt în scădere apa vieţii marelui ocean e atât de mică încât poţi să mergi desculţ de la un mal la altul fără să înoţi şi fără vreun aparat de respiraţie subacvatică poţi păşi direct pe apă dar ce viaţă-i cea prin care treci fără măcar să te stropeşti sau să te uzi pe picioare singura condiţie e să

eviţi aisbergurile şi – dacă se poate – să ocoleşti abisul gropii marianelor cred că se poate – nu-i nicio dificultate dar e păcat – nu eşti bărbat adevărat până n-ai alunecat intenţionat într-una dintre gropile misterioase botezate feminin încercând – fără şanse reale – să-i desluşeşti secretele c-o-ncercare toţi suntem datori

daltonist voluntar plouă peste tăcere cu picături de lumină şi-ntuneric prin noroiul de zile şi nopţi mute păşesc ireal ca într-un film cu sonorul tăiat şi derulat cu încetinitorul lângă mine nu e nimeni câţiva şi-au ales pretenţiosul alb alţii doar negrul cei mai mulţi vecini neîntâlniţi trăiesc în lumea normală colorată gălăgioasă doar eu ce mai respect tăcerea atât în timpul programului de linişte cât şi după

de mâine până ieri încă de mic cei mai buni prieteni ai mei au fost mâine şi poimâine după ce-am crescut i-am uitat mi-am făcut un alt prieten – pe azi – trăiam intens cu egoism numai prezentul aşa-am trecut prin tinereţe şi maturitate trăind – cu azi de mână – de azi pe azi până-n ziua-n care n-am mai ţinut pasul cu-aşa zisul prieten azi care nici el n-a stat să mă aştepte acuma ieri şi-alaltăieri se gudură pe lângă mine să-mi fie prieteni – cred că-i accept – altfel rămân prea mult în urmă

21


Poesis

sintagme literare

IOAN SMEDESCU poem cu trandafiri de dragoste şi ură 1. zăpada se aşterne în suflete şi-n noi e liniştea şi pacea oricăror începuturi purificaţi pe rugul trecutelor iubiri îţi voi broda mantie din sărutări de fluturi şi voi chema în şoaptă tot necuprinsul verii miresmele lăsate de fân abia cosit trăi-vom sfânta clipă din noaptea învierii din somnul de uitare în care am dormit în care-am ars iubirea trădând a mia oară credinţa-n puritatea de care ne-am dezis pentr-un sărut anume sau pentru-o clipă doară şi-am lunecat pe gheaţa demonicului vis şi astăzi dacă ninge molatec şi tăcut plecat am fost prin lume rătăcitor Peer Gynt răscolitor în mine trăieşte visul mut că te-am pierdut prin iarna zăpezilor de-argint chiar dacă tu-n credinţă ai ridicat statui şi-ai înălţat coloane din lacrime de frig eu sunt perdantul Doamnă n-o spune nimănui rămân să te mai caut pierduta mea Solveig

2. n-am să cobor în mine să-mi aflu datu` sorţii şi să deschid grădina ce duce spre trădare tu trandafir sălbatec născut în frigul nopţii când steaua răzvrătirii fugea din Carul mare şi-mi rătăcea prin suflet cu–n fiorări de zee o prea nespusă rugă din taina celor sfinte tu iartă-mă de-a pururi rămâi şi eşti femee ceasornicul zidirii şi clipa ce mă minte

şi sugrumat de orgoliul patimilor tale în rătăciri de-a pururi fără sensuri eu te iubesc femeie încătuşat în zale şi te slăvesc şi mi-te-adun în versuri tot mai aproape de a-ţi fi iubire tot mai departe de a-mi destin eşti clipa mea de dulce rătăcire şi picătur-amară de pelin tu eşti poemul ce se scrie încă sfidându-mi echilibrul dulce-amar stăpână-mi eşti vestală şi poruncă eu existând din ce în ce mai rar

3. Eu ţi-am scris prefaţa cărţii Azi cu file netăiate Ne-am jucat de-a firul sorţii şi am dus păcatu-n moarte am dorit să fim eroii unei ample epopee într-o seară de april când simfonia văzduhul un acord de note rare dintr-o tristă melopee şi prin crengi simţeam fiorul al lui Eminescu duhul tu femeie azi uitată pe un raft într-o vitrină unde nimeni de-o vecie nici că praful îl mai şterge tu înnobilezi prezentul prin a ta trecută vină de a da viaţă clipei ce prin sânge-o să alerge azi de voi deschide cartea cu prefaţa necitită din secunda strânsă-n palmă pentru clipa nemuririi nu voi cere preţ tăcerii n-oi bea zeama de cucută nu voi judeca trecutul şi nici clipa rătăcirii şi-ntre virgule şi puncte semene mari de întrebare n-o să caut nici răspunsuri şi nici scuze de-mprumut am să torn în cupe vinul cu aceeaşi nepăsare de-a mă dezlega de toate şi-a o lua de la-nceput

5. n-am să îmi joc la masa nopţii clipa cea dată de ursită la marele festin când se zbătea în gânduri neîmblânzită frica furându-mi echilibru plutindu-mă-n declin

trecându-mă prin iad şi paradisuri furtuni învolburate sau limpezimi abstracte şi taine-ascunzi cum vechile înscrisuri ce veşnicesc în toate a lumii noastre moarte

n-am să trimit cuvinte arcaşi printre tăceri să-ţi săgeteze gândul cel repede ştiut peste un câmp de frunze în albe scânteieri sub cerul de aramă de grele ploi durut

eu te iubesc şi n-am să fug de tine de braţele-ţi ce ţi-au crescu liane precum o junglă şi-unde îmi e bine chiar bântuit de plânsetul de Ane

şi-n lacrimile sale să-mi spăl de tine vina că sunt doar peregrinul amurgurilor serii mi-e tot mai greu trecutul m-a obosit lumina şi mi-a murit o toamnă în dansurile verii

22


Poesis

sintagme literare

IRINA LAZĂR Anafora Fii bun şi împarte cu noi cozonacul şi vinul am gustat, mi-a plăcut şi am ameţit am gustat, mi-a plăcut şi am ameţit, bunătatea mi-a cuprinsul tălpile ca o mângâiere de la acea înălţime, am gustat un soi de anafură de prânz în schimb, am fost rea.

Celui care… celui care m-a înşelat celui care m-a dispreţuit celui care mă iubeşte şi nu ştiu celui care aprinde lumina seara celui ce i-aş aprinde şi eu amintirile visele şi trezirile celui de acum, celui de mai târziu celui cu care voi rămâne în pustiu celui de care mi-e teamă, celui care se teme de mine tuturor v-aş scrie unul şi acelaşi rând unul şi acelaşi cuvânt, dacă l-aş şti mereu însă îmi scapă, cuvântul minune, zace pierdut e-o genune ceea ce dau nu poate fi primit, ceea ce iau va fi însutit tocmai pentru că sunt mută, pentru că nimeni de fapt nu ascultă.

Narcise galbene E important să nu vezi lumea dintr-un singur sens ea se împarte în multe fibre, dimensiuni direcţii mă reped asupra ta ca asupra unei prăzi pe care nu o voi avea niciodată iubesc acele minute pe care nu le voi avea acele membre încolăcite, acele vorbe în dimineaţa prea rece în care vrei să mă ţii de mână, incoerent în timp ce narcisele galbene taie aerul cu prea multa lor culoare sunt bolnavă,

mă îndrept spre o stare nedefinită, spre un lucru pe care nu-l pot anticipa sunt ca o apă neliniştită.

Limite în fiecare zi hainele mirosind a tutun adus în valuri o cameră goală, fără ecou mai multe voci, o singură umbră plutind peste toate copilul neajutorat plângând mereu într-un colţ îşi cere drepturile asupra ta la fel cum şi mama cu privire senină şi aşteptări tembele ţi-a îngrijit acneea în copilărie, sădind în tine, tot felul de bestii femei, castrări iminente peste toate un glas dulce şi un pahar de bere în liniştea ce doare ca un dinte spart.

Material girl Vreau să ştii că viermii care vor mânca din trupul tău mi se par cei mai frumoşi şi asta pentru că iubesc trupul tău aşa cum mă iubesc pe mine nu ştiu ce e sufletul, nu ştiu ce e gândul dar trupul, o, da, ştiu ce înseamnă singura dovadă că exişti până la urmă eu asta recunosc sunt o fiinţă din carne şi oase cu nimic rezistentă, vreau să ştii că ţi-aş linge rănile într-un loc de nedescris acolo nimic nu ne va tulbura nici măcar durerea.

Masochism trei Îndrăznesc să-ţi decongelez inima doar pentru a o fierbe încet a o tăia în bucăţele, mărunt, mărunt, a o prăji a o mesteca a o roade încet, pentru a o savura, pentru a-i gusta atriile şi ventricolele, fiecare parte, fiecare cameră pentru a o mânca şi a o suge a o goli pentru a o rupe cu dinţii a o tăia, pentru a o sorbi, dată prin fresh-maker, prin tocător, făcută pastă, strivită, călcată în picioare doar să dispară pentru a o sfâşia, viaţa ta care a pulsat acolo, pentru a o scoate, pentru a o dezbăra de tot ce ai fost.

23


Poesis

sintagme literare

IULIA MÎNDREAN 1. Am plagiat în sărutul tău rana din dragostea măruntă, sunt încă aici în acelaşi portret amuzată de justificarea furtului dramă impostoare, mă defineşte uitarea din deficitul sentimental, … De ce sângerez? aş uita pentru tine te iubesc nu cât simt, ci cât sufăr. Eu sunt rana! Și toate zidurile!

2. Totul îmi repugnă Survolând alene aceleaşi umbre Nici un gând Nici o persecuţie Mai goi şi îmbrăţişaţi consecvenţi De nicăieri te-am iubit de multe ori. Străinul din tine Acelaşi străin şi aceleaşi ziduri De nicăieri.

3. Vorbesc despre noi rimele ridurilor Comuniune fraternă la frângerea pâinii Propria goliciune Misterios abis în sens invers Indiscret paradox În lumină şi în moarte Indiferent de morala creştină Exigente umbre pe aorta concretă Eşti toate iubirile mele Alienantă justificare.

4. Nu am altă menire decât tipologia tu singur

24

8. În teama mea de naştere După ce am murit de multe ori A culminat un cimitir al conversaţiei Din admiraţia tu sfânt O naivă rimă la rana improprie Nimic al meu Doar amintirile şi stoicismul de a învia iremediabil Irepetabil.

Cad crengi şi suspine acolo unde imperfecţiunea de la sine Răul moral Desăvârşim ideea Dumnezeu 9. Pace Calm la analiza existenţială Tu mai presus de rană implorând neant. Supravieţuitor al egoismului tău Persiflare la îndrăzneala de a-mi trăi viaţa 5. Abis sumbru nu pot fără tine Moarte amară nici cu tine Însetat de cer Mi-au rămas multe ape de trăit Cascade religioase la timpul întreg Farsă de final Dumnezeu partener Râs potolit la estrada ta-ta la şotronul tânguirii E greu mort Toate palpitaţiile prăbuşesc E vid viu. râuri de lacrimi Nenumărate piste pe aceleaşi vene anevoioase 10. Să fie clopot? Să fie plânset? Iubirea evanescentă a euforiei tu unic Însetat de cer-singur. Îndoielnică şi inutilă consolare Nu eşti din geneaologia lui David Asimetrie la orizontul solid la minte 6. Lavină la toate iernile tristeţii Seducţie la combatantul ego Te-a nimicit într-o clipă O duminică uitată familiar în privirea ta Singur în cele mai mici amănunte. Anihilînd zâmbetul indiferent radical Debutant timid la propria Ai înţeles ce mult ţi-e dor amărăciune umană de inaccesibilul ce nu iartă Nuanţă crudă la luneta Atingerea regretului cu care m-ai imobilizat în nopţile intergalactice Ciornă la liberul arbitru. Nu ştiai că neantul reflectă cine eşti tu Nu cine sunt eu. Nu te-am iubit niciodată! Energia îndoielnică a rămas acolo unde aşteptam veşnic 11. Continuând drumul sângelui Deja unul fără celălalt. Bizară simplificare la gradenele-tu zeu Eu exersănd temeri de cinic magnetism Arcuş retro la inutilul imaterial sofisticat 7. Rigid şi haotic erotismul cu care te iubesc Am murit oricând a sângerat lacrima Am murit la umbra clipei Fără sens pasional Pionier al materialităţii de sine delirând a necunoaştere Cap de acuzare picat în luptă Despre tine şi negaţia vieţii Vorbesc fricile degradante omniprezente Tu zeu-mască sinistră Tu rău moralist! la evoluţia primului păcat.


sintagme literare

LAVINIA ELENA NICULICEA La o cafea cu mama Mamă, viaţa mă naşte de mai multe ori, în lipsa ta. Clipa mă-nvaţă a muri şi a învia. Trecutul mă ia de mână, mă trece pragul şcolii. La ora de dor mă conjug cu visul şi buchisesc până târziu literele universului scrise în mine. Aş vrea să monopolizez timpul, să revendic toate amintirile cu tine. Viitorul să te păstreze în braţe!... Hai, vino la fereastra cerului şi fă-mi semn cu câteva raze, să pot inventa noi duminici, cu toţii strânşi în jurul zâmbetului tău, la o cafea sau la un ceai verde aburind a vară.

Exerciţiu de tăcere Eşti aici, la sfârşit de lacrimă şi început de noi. Îmi desfaci nasturii fiecărui gând, dezbrăcându-mă de mine, mă contempli cu buzele arse de aşteptare. Mă guşti cu ochii, din care a plâns neliniştea – izvor de dor. De pe genele necunoscutului alunecă miracolul de a te iubi repetat nevăzut şi complicat, articulată de emoţie. Doar tu mă acorzi cu predicatul clipei, ne dăm întâlnire cu inima la prezent. Mă atingi cu rouă de cuvinte

să crească-n mine sămânţa de vis – un mâine, pe care stă tolănit infinitul. Îmi traversezi sufletul fără semafor. El are culoarea apropierii noastre, iar paşii tăi se aud în mine ca un tropăit de viaţă, ce-mi spune: Mi-ai lipsit dintotdeauna! Tăcerea mă strigă, îi aud vocalele fugite de pe portativul dragostei, să ne (în)cânte. Acum tac, să-ţi pot auzi ecoul…

Radiografia visului Amân mereu începutul timpul îmi amână primăvara până voi învăţa să fac echitaţie cu visul. În plânsul iernii aud herghelii de lotuşi ascund sub copite un gram de fericire. Aştept cuvintele să dea ora exactă în iubire. Nu le strivesc veşnicia, accept să-mi bată în piept tainele lumii...

M-aş ascunde într-un vis strâng iluzii le vâr sub nori cerul mirat de atâtea vise îndeasă oameni într-un geamantan fragil din iluzie în iluzie trenul mă alungă tot mai departe de mine m-aş ascunde într-un vis să mă ducă în staţia cu soare ce mă aşteaptă

Poesis la o cafea să storc din nori un fagure de miere îndulcitor pentru amara clipă. restul rămâne bacşiş îngerilor caut apoi stele pe peronul veşniciei le rog să micşoreze distanţa dintre noi sau sparg constelaţii cu ecoul dragostei şi le ascult cum plâng... în fugă, fur o rază să te pot purta la infinit, steaua mea.

Gând de lumină Tăcerea îmi calcă visul în picioare, se scutură de somn, ia lumea în spate şi urcă Golgota clipelor… Răsare un fir de speranţă, udat de lacrima lui Hristos. A făcut pact cu viaţa să mă ridice de fiecare dată. C-un gând străpung viaţa, să curgă din ea începutul, cum curge Lumina din răni. Primăvara îmi arată că e vie, a înmormântat atâtea ierni ca să ajungă la mine. O salut c-un vis şi o rog să-mi spună secretul mugurilor, să pot înflori iar la tine-n suflet.

Poeţii pescuiesc lacrimi Poeţii au perle în ochi când vorbesc despre iubire, din cochilie de cer li se naşte cuvântul în durerile timpului. Pe-un mal de lumină ei pescuiesc lacrimi de înger şi hrănesc o lume întreagă. Când primele perle au căzut din ochii lui Dumnezeu, poetul şi-a deschis sufletul şi de atunci în el respiră mii de lumi… Din coasta poetului-Adam s-a născut dorul.

25


Poesis

sintagme literare

LUCIAN MĂNĂILESCU Amnezie

Infima, infinita distanţă

Sunt zile în care nu mai am amintiri.

Înainte de big bang sufletul tău era la o distanţă infimă de centrul galaxiei.

Trăiesc pur şi simplu printre ruine şi întâmplările altora, respirând asmatic cuvinte rarefiate, de parcă aş escalada Everestul… Nu mai ştiu nimic despre marile continente din Nord, nici despre fata aceea pe care am iubit-o în toate uitările... Resemnat, ascult cum inima mea de piatră loveşte în tâmplă mărul sălbatic al copilăriei...

Guernica de sub frunte Gloanţele care i-au ucis pe poeţi au fost oarbe dar şi răzbunarea lor pe măsură... Iar poeţii se vor întoarce... Dacă nu mâine peste o sută de ani sau peste un secol şi atunci fotografiile cu fireturi şi decoraţii vor îngălbenii de spaimă şi cohortele cuvintelor vor mărşălui victorioase peste cadavrele statuilor ecvestre!...

Imposibila întoarcere Ulise a îmbătrânit pe corabia lunii... Acasă e oricum foarte departe şi el nu mai ştie dacă înapoi sau înainte. Un ocean de cioburi freamătă în amintirile lui glorioase şi, undeva, presimte o insulă pe care debarcă singurătatea... Dar nu e Itaca...

26

Iar tu erai atât de frumoasă încât tăcerea ta plutind peste ape a spart carapacea universului. Legăturile cuantice au devenit, după o secundă, duios de nesfârşite... De atunci, de câte ori te privesc, centrul galaxiei se cutremură.

Ţara Debrei Bernier Debra Bernier nu iubeşte coridoarele prelungi ale celebrităţii, pulverizate în lumina reflectoarelor şi nici aplauzele corozive ale admiratorilor de ocazie. Ea merge desculţă prin Canada din sufletul ei, foşnind odată cu iarba şi frunzele de arţar sau îmbracă, în dimineţile de duminică, rochia de mireasă a zăpezii. Uneori se opreşte pe malul fluviului care curge în cer şi stă de vorbă cu norii şi cu sălbăticia, sau ia de mână trupul unui copac îngenuncheat în nisip şi cu migală îi sculptează în scorbura inimii aripi de fluturi şi sclipitoare icoane de rouă. Ce eternitate provizorie, Doamne! Stau aici, atât de departe, şi visez la ziua de sticlă în care vom putea evada din estetica postmodernismului printre păsări...

Respirând Tot mai des respiraţia neliniştită abureşte ferestrele nopţii şi scriu, ca în copilărie, cu degetul cuvântul „ Patrie” (cu sensurile lui mutilate de semantica cotidiană: piatră, viscol, apatie sau spaimă sau paşii de lup pe zăpadă...) Scriu „ Patrie”, pe geamul dintre secundă şi eternitate şi din cuvânt se scurg lacrimi şi literele alunecă în discursurile surdo-mute ale oamenilor politici. Larma deşirată a mulţimii ridică de jur împrejur ziduri de cârciumă, ferestrele se fac ţăndări sticlind în ochii câinilor comunitari şi în pieţele publice e linişte şi pace... De mâine n-o să mai pot scrie cuvântul Patrie decât atunci când respiră Dumnezeu şi se abureşte cerul cu gratii!

Iubire în Babilon Cuvântul pasăre nu ştie să zboare, cuvântul zăpadă nu ninge de fel, cuvântul pâine înfometează, cuvântul viaţă e o caleaşcă a morţii. Duhul cuvintelor pluteşte peste ape... cuvântul înger e infernal, cuvântul fericire trece prin râuri de lacrimi călărind, peste cuvântul câmpie, fantoma cuvântului cal. Doamne, Maria, ce cuvânt eşti şi tu! Şi ce cuvânt cuvântul iubire! Cuvintul tăcere se rostogoleşte în ţipăt peste ziguratul cuvântului Babilon.

De bostan, de floarea soarelui Stadioane-n delir, strigăte improvizând emoţia şi fantezia şi imprevizibilul asediat de nervozitatea conchistadorilor noului secol, tăcerea se aude tot mai tare în vacamul fisurat al tribunelor, fotbal minut cu minut, sinucideri şi mizerie şi lux şi cutremure, cifre uluitoare, viaţă minut cu minut, soarele se rostogoleşte printre nori şi spectatorii aplaudă ronţăind cojile de seminţe ale fericirii.


Poesis

sintagme literare

MIHAELA OANCEA Pentru doi Pentru doi, aşa am gândit totul odată cu ninsoarea stârnită în dimineaţa albă în care zâmbeam şi modelam din plastilină o anemonă. Pentru doi, aşa gândim totul, de câte ori privim cu încântare mugurii mălinilor ce se desfac din somn ori pruncii care surâd încercând să înghesuie lumea într-un cornet de îngheţată. Pentru doi, aşa vom gândi totul, dansând cu saboţii grei de lemn până ce ne vom strecura prin urechea acului, spre miezul pământului.

Rujul de buze matifiant Ca un Jose Arcadio Buendia, uitat sub castan, urmăreşti lumina deşirată caleidoscopic de-a lungul munţilor de sticlă – spectogramă cu linii pulsatile precum durerea ce-ţi şiroieşte prin vene ori de câte ori are ea chef. La capătul odioaselor spasme ale agoniei, te-agăţi de globul luminescent, cât timp o mână străină tot desenează cercuri concentrice cu rujul de buze matifiant.

Punctul faible Nevoia de celălalt vine mereu la pachet cu un incendiu; fiindcă nu le suport,

îşi pregăteşte racheta, pantofii pentru squash, loveşte mingea strategic, până când urletul ei plin se izbeşte de pereţi, himera dispărând treptat, cu degetul pe buze. aleg o stradă lăturalnică, merg până devin miniaturală, apoi dispar prin gaura cheii unui apartament cu elemente de mobilier săsesc. Nevoia de celălalt degajă miros de arsură, e punctul faible al creierului ce nu poate deprinde cum se cuvine singurătatea, e punctul faible al celui care, după un punct, pune mereu o virgulă, ba mai deschide şi-o paranteză…

Avalanşă de alb Rătăcită printre atâtea nuanţe de ocru, seara te împinge cu degete gracile până zbori precum Nils Holggerson, prins de grumazul gâscanului. Dincolo de stâncile ascuţite şi de potcoavele norilor, se-ntinde imensitatea albă a celor născuţi din laptele Herei. Plină de adrenalină, străbaţi avalanşa de alb până-n plămânii Andromedei de unde cobori în linişte, cu luna-n rapel.

Contre-emploi Sub plămada straturilor de spaimă, delicata creatură stăpânită de hiperestezii joacă, pentru diversificarea registrelor, un rol de contre-emploi –

In absentia Ca într-un labirint de oglinzi, placaje pânzate capturează fără odihnă fluturele roşu din puloverul tău, spaimele juxtapuse absurdelor aşteptări şi lecţia pe care n-am s-o deprind niciodată. Peste întreaga compoziţie, aerograful pulverizează un strat cât mai fin de tăcere.

Culcaţi pe spate Culcaţi pe spate, cercetăm oasele proeminente ale cuvintelor orbitând o ceaţă flotantă – astfel se prind în tentacule păreri despre iluminaţii din Bavaria, despre fractali, despre picturile lui Ocampo sau chiar despre indicele glicemic al cartofilor. Culcaţi pe spate, sesizăm că articulaţiile minţilor noastre se înţepenesc în viitor – acolo se urzesc vii capcane reticulare, ce iau prizonier amorul veşnic nenorocit, aşa ca-n romanele lui Turgheniev. Culcaţi pe spate, nu ne rămâne decât să urmărim cuvintele (homunculuşi cu pulpe noduroase şi braţe precum filamentele răsucite) cum se străduiesc întru eliberare să cureţe tot nămolul din orbite, calculând cu precizie distanţa dintre fiinţă şi fiinţare.

27


sintagme literare

NICOLAE VĂLĂREANU-SÂRBU Ce cred şi nu cred Nu mă deschide să vezi cum sunt, de ce strig prin cuvinte de mi se pierde suflul, mă lasă între ce cred şi nu cred din tot ce mi se spune până mă vindec de răutăţile înghiţite cu totul.

şi rămân în miezul înţelesului personal în care inima pulsează pe note virtuale. Sunetele vibrează cu aripile deschise, cad în cântec, le ştiu toate nuanţările şi alunecările dese în emoţie.

Am pierdut ocazia să sar din vorbe, să cuget la ce vor să spună ca cel mai virtuos cititor Încep să mă prind cu funii de cer ce-şi pulverizează prin gânduri fără să muşc din fructele mâniei, caut drumurile care trec prin anotimpuri, aroma cărţilor cu poeme recitate cu sufletul plutitor. să nu hoinăresc degeaba prin lume ci să-mi pun piatra de hotar dincolo de orizontul ştiut de hoţi Sub un pseudonim local unde pot dormi liniştit cu amintiri cu tot. Risipesc iluzii ascunse dincolo de realitate, Nu ştiu nimic despre umbre strâng în mâini frunze veştede, Cineva mă strigă cu nume necunoscut şi-n urechi curg sunete de flaut pe care nu le percepe timpul în care mă scald ca într-o mare fără ţărmuri. Noaptea mă înfăşoară şi ea cu in mieliţat manual. Nu ştiu nimic despre umbre dar ştiu despre întunericul din lume pe care nu-l vede nimeni din umbră şi nu-l scoate la lumină. Toţi cei care-l văd sunt orbi, sunt îngheţaţi de nepăsare şi visează prin vorbe. Când o să se facă ceva n-o să vă spun mai bine scriu, să se păstreze.

Tot ce o să scriu Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor, îmi plac tăcerile care se degaje

28

toate culorile toamnei mă dor cu nostalgiile uitate acasă pe hârtii volante, scrise. Mă botez în cuvinte sub un pseudonim local. Nu vreau să mă recunosc vinovat în versurile din poeme înainte de cununie. Nu vreau să ştiu de moarte c-un nume real şi nici muzele n-o să le ştiu în carne şi oase. Vreau să-i scriu mamei cu gesturile naive de copil necuvintele păstrate-n amintiri.

Poesis Eu rămân în acest univers cu decor, un călător pe acelaşi drum pe care trec pescarii la râu, să-şi vindece tumultul pătimaş şi peştii nu-l înţeleg. Aşteptarea curge precum apa şi clipocitul ei îmbracă tăcerea c-un surâs închipuit care vindecă răni.

Tu nu mai ai aripi Îşi punea iubirile în cutii şi le dădea drumul pe apă Vroia să fie liberă lîngă mine să nu mă mintă, noaptea o dorea una de mireasă cu braţele încolăcite după mijloc şi ochii în tavanul gîndurilor, le înghesuia flămînde între coapse. S-a făcut dimineaţă ca într-un turn fără clopote din care zboară păsări de noapte speriate de răsăritul soarelui. Tu nu mai ai aripi doar mângâieri pe nervura vorbelor care-mi schimbă ziua, o botează în sângele luminii.

În amiaza c-un cireş înflorit Gândurile mele înspicate de rod cu arome din ţinuturi străine îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte unde ademenită te grăbeşti să vii. rele îngălbenite-n verde cu miros de mir proaspăt, în lumina intinsă pe pieptul diafan înmugureşte toţi arborii din mine. În amiaza c-un cireş înflorit, în boarea suavă scăpată din înveliş, cuvintele se preling pe hârtie din sufletul, călimară albastră.

Aşteptarea curge precum apa

Se risipeşte orice îndoială, de pluteşti asemeni fluturelui alb până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

Tu locuieşti într-un ţinut dintr-o lume imaginară în care femeile zâmbesc rar şi bărbaţii învaţă să le fure surâsul.

şi rămâi topită-n cristal de lumină cu inima la locul ei în el ca o regină dăruită poeziei în regatul de miere al limbii române mereu curată şi tânără.


Poesis

sintagme literare

REMUS VALERIU GIORGIONI MARELE TRON PE ROŢI sau Roatele constelate Deasupra Mării pe-un munte din timpuri primordiale apăruse un Tron... Iar muntele era Kogaion (- ba, poate, Sion!) Jos sub el, apăsate de datină ardorile Mării se clatină – Ea spumegă, rage clătinată din temelii, vechile straturi din care-i alcătuită din veşnicii (Iar Marea noastră şi ea trimitea periodic un sol către marele Zeu: un tânăr matroz era aruncat în grapele Mostrului ca în suliţe lungi un soldat) Sus pe munte Cel-fără-chip-şi-nume lucea ca un aur stelar, stăpânind peste Mare – cetatea ei iluzorie cu adâncile-i porţi... peste vii peste morţi (Cu canaturi de ametist Poarta Mării ameţitor de înaltă e şi grozav de adâncă pe partea cealaltă!) * Marea, cu şuvoaiele largi de lacrimi strălucindu-i pe faţă rămăsese departe în zare De unde iată (din slavă) o scară mare coboară Pe treptele ei: crainici şi veghetori fiii lui GOD, curteni şi alai domnesc bâzâind ca albinele în aerul acela de munte, curat şi cutremurat de liturghii şi litanii: monodii şi monade-n înaltul palat Veghetorii, „cei pururi neadorminţi” pe celeste coline

turma de stele îndrumă şi păstoresc printre torţe şi roţi învelite în luminoasă ceaţă … Fiarele ezechielice, învârtite în loc printre fulgere globulare Iar roatele lor, constelate (roate-în-roate îmbucându-se una în alta) păreau planeţi pe elipsele lor Bătaia – huruitul – de aripi, elitre cereşti suna ca un zvon de ape nervoase Ceva care cu maximă intensitate şi insistenţă-şi cerea dreptul la existenţă! * Coloane de foc – metereze şi contraforturi de lapis-lazuli Iar deasupra de ele la mijloc, ceva sus pe munte... care- „ar aduce”, „ar semăna” cu un Tron plutind, plaur de aur peste văile plângerilor – în coralele îngerilor în cosmica dimineaţă Iar alături de Tron: marele Metatron Gloria lui Iehova, cea care călă(to)reşte pe heruvimi – strălucirea-i aşa de mare că umple de fum curţile templului cât şi cele stelare Pătrunde în naos-pronaos altare şi bolţi prin cereştile porţi Iar din departele cosmic răspund alte şi alte nave şi spaţii – adânc în Oceanul de constelaţii

* Şi apropiindu-mă eu de ţărmul cu creste scăpărătoare Marea-mi ieşise amplu-n întâmpinare Cu turma nocturnă-a talazurilor dumisale Iat-o trăgând-retrăgând greblând cu degete răşchirate plajele largi ale lumii - răscolite mereu Iar apoi – tot la fel periate Mă făcea să mă cred pe-un straniu mal planetar undeva departe prin nebuloare (dar fără oameni şi case) Cum şi Zamolxis, când începuse după precepte zeeşti Marea să-ndrume nu s-a fost îngropat într-o peşteră sau palat… El chiar în Mare s-a îngropat! Aici în Mare zac zăvorâte chiar legile stelelor – dar şi cei ce se închină la ele Că stelele au temniţa lor în cer: înainte de-a împietri într-un munte de foc stelele-au fost îngeri de slavă (Cum sirenele Mării au fost pe vremuri neveste de pământean iubite de veghetori – iar uriaşii: urmaşii) * Priveam în zări… de pe ţărmul înalt se zărea de departe pe malul cellalt Muntele lui Iehova, cu solemnul palat – O cetate din nestemate coborând cu treptele toate din Valea Văpăii, cu mare înflăcărare… Că multe minuni se întâmplă zilnic pe Mare… …Iar pe munte mai multe! Tunete fulgere scintilaţii – astfel intrase în rezonanţă ecou şi vibraţii Marea cu muntele-n seară… Cosmica seară, lină şi legendară Cerul cânta… pe-acea scară în vârful căreia o sferă de foc jubila! Marea departe era… (De-un zid puternic de stâncă Te mai poţi ancora dar nu… nicidecum de-un val de mare adâncă!)

29


Poesis

sintagme literare

SORIN OLARIU Rătăcind prin rouă străină îmi amintesc de palma grea a tatei cum despica cerul copilăriei mele în două ca un trosnet de muguri copţi ca o vecernie într-o limbă uitată îmi amintesc de palma grea a tatei cum se unduia stângace peste anii mei fragezi ca un nor durut de atâta zbor ca o aripă de înger ostenit îmi amintesc de palma grea a tatei acum când frânt a aţipit sub iarba-nrourată iar greierii s-au pitulat în ţârâit

Trăind între două zvâcniri trăim între două zvâcniri ascultând cum le cresc străbunilor unghiile şi dinţii cu care să poată sfârteca mai apoi tăcerea jilavă a luturilor trăim între două zvâcniri mişunând ca nişte umbre durute prin grădina neraiului şi nu mai este cine să ne mai mângâie urmele cuielor trăim între două zvâcniri prima numită naştere iar cealaltă numită moarte până când într-un târziu o pasăre albă ne va face semn

30

Naştere

de dincolo de lume cu o petală de crin

Poezie de stradă am fost odată naşpa în anii de deochi o lacrimă stupidă ce se-ntorcea în ochi dar azi sunt cool sunt marfă cel ce-a uitat sărutul de vreme ce acuma mă joc perfect de-a rutul te-ai prins că între mine şi între mine deci e-o mică diferenţă de câţiva parsec

Parazitul visurilor din cancerul uitării fâşii de vis se rup se pare că e timpul să trec într-un alt trup şi putrezeşte visul pe care l-am ucis se pare că e vremea să trec într-un alt vis

ce naiba e duminică noaptea şi eu încă nu m-am mai născut se enervă poetul îmjurând de toate cele sfinte a doua zi dimineaţa o cititoare l-a scos prin cezariană dintre cuvinte

Şarpe sărutând sărutând glezna subţire a nopţii poetul se împrăştie în toate cele şasesuteşaizecişişase de zări pe umerii ei goi moartea îl luă să-i arate mult-umblatele-i neumblate cărări la birtul din colţ trei beţivi cântă ceva despre dragoste despre bani despre viaţă doar mama poetului într-un ungher plânge mocnit cu faţa în mâini sau cu mâinile-n faţă hei zise ofticat barmanul cel gras cine dracului a încuiat timpul pe dinafară cum cine spuse mama poetului fiul meu drag scumpul meu fiu care astăzi învaţă să moară


Poesis

sintagme literare

TRAIAN PINTILIE

Absenţa mea

Vasal ispitei

Absenţa mea, străina mea, Prin mine huruie ca-n iad Un tren din care am să cad Când gările nu m-or mai vrea.

De neiertat am terfelit lumina Cu fruntea sprijinită pe altare, Din filigrane mi-am clădit ruina Și dintr-un cer de stele căzătoare –

Oraşul tău cel abraziv M-o măcina în pulberi iar Și ochi ca frunza de arţar Mă vor nega fără motiv.

Vasal ispitei mi-am tocit călcâiul Nehotărârilor plătind tributul Și-am sângerat mereu să fiu întâiul Când se-mpărţea în flăcări începutul.

Eu de pe-acum cioplesc statui Din loc în loc, din timp în timp, Să nu fiu singur în Olimp Când tu vei fi a nimănui.

Pe crucea anotimpurilor fade Mă răstignesc sub ochii voştri chiar, Prin palme şi prtin tălpile nomade Îmi trec piroane verzi de chihlimbar –

Acum mai sunt încă de jad Și ard în flăcări ochii tăi. Iar eu colind abrupte căi Cu trenul lumii înnoptat.

De apa nopţii nu-mi mai este frică, Suiţi-mi trambulina lângă cer, Și in prăpăstiile care se despică Eu voi plonja, albastru, în echer.

Și mi-aş dori…

Rai natal

Și mi-aş dori o iarnă ca nicicând, Să mă înzepezesc pe o câmpie, Străpuns de suliţile unui aspru vânt, Dar despre asta nimeni să nu ştie.

Mi-e dor de voi, de staul în paragini, Mi-e dor de drumul cu noroi adânc, Mi-e dor bezmetic pe aceste pagini Chiar până-n locul unde pot să plâng.

Pradă de război

Aş respira zăpezile intacte Și singur aş dori să fiu, de tot, Să uit că am avut vreodată acte Și mersul meu să pară un înot.

Curând va ninge pentru sărbători Și eu voi bea cu vreun prieten, vin, Întimp ce dorul meu spre paru zări Va fulgera pomul ce vă-nchin

Înfloriri de schije îţi aduc iubito Și ţi-aş mai aduce, cu arsuri şi fum, Pe o tavă, zarea, dar ma prea rănit-o, Am prea sfârtecat-o şi-a murit pe drum.

Voiesc o iarnă fără de amieze, O iarnă crâncenă şi fără căpătâi. Tăioase spulberări să mă însângereze Și să mă rătăcesc aş vrea întâi.

Că-s fiul nedomestic de ţărani Pe care l-au momit himere la oraş. Mi-e buzunarul doldora de bani, Dar ce folos, că n-am spre voi făgaş.

Îţi aduc iubito secerări de ierburi Și ucisul aer ţi-l aduc, neplâns, Îţi aduc câmpia toată numai scorburi, Ca dup-o copită de sălbatic mânz.

Spre nord să mi se pară că alunec, Doar eu în disperată iarna mea Fără motive să mă mai întunec, Să am şi-n ochi şi-n suflet fulgi de nea.

La noi în sat ard focurile grav, În toiul iernii sar gardul lupi la oi, Eu de copilăria mea-s bolnav Și de un fel de-ntoarceri înapoi.

Largi detunături şi flăcări de obuze, Fuzante sub lună, strigăte şi şoapte, Îţi aduc iubito`nsângerări de buze Amintind în taină de cireşe coapte.

Voi nu veţi şti o iotă niciodată, Vouă de-a pururea o să vă fie cald, Eu vreau o iarnă viscolind turbată Și o pustietate de smarald.

M-au înghiţit pe-aici orăşenisme Și m-au legat de ele astenii, – Azi nu-mi mai jilăveşte apa-n cizme Călţunii împletiţi în nopţi târzii.

Lungul drum şi trenuri care pleacă, Au murit, dar pentru amândoi Va începe doamnă, altă joacă –, M-am adus pe mine pradă de război.

Să-mi taie calea stranii vulpi aprinse, Să bănuiesc abia lătratul lor, Dulce ar fi, în veci, şi neatinsă, Această muzică cu vifor până-n nori.

Mă traversează huruituri lungi Și-aglomeraţia diurnelor tranvie Și prosternarea vinovatei munci Sub care viaţa vrea să mă îndoaie.

Șterge-mă de pulberi şi de vălmăşagul De prin poligoane, să te pot iubi, Eu sunt prizonierul care-ţi trece pragul, Mi-a fost dor de tine-n fiecre zi.

M-aş duce prin omături orişiunde Să-mi satur dorul de o iarnă grea, Dar iarna asta-n mine se ascunde Și niciodată n-o să dau de ea.

Mi-e dor de locul unde mioriţa Mai fumegă şi azi, nevrând să moară, Văpaia verii să-mi mai mângâie şuviţa Din grâul galben copt a doua oară.

Cupa Răstoarne-se această cupă de cristal Și curgă vinul peste duşumele, Eu sunt ţiganul înecat la mal Cu osul frunţii ciuruit de stele. Răstoarne-se, o fi ea de argint – Dar ca oţetul e-n pântecul ei vinul, Fantasme, joacă hora şi mă mint Și-n lacrimi mi se tulbură seninul Răstoarne-se această cupă de argilă, Păteze-mi vinul ce mai am curat Mă bântuie o stare grea,de silă Și cât de pur prin viată am plecat! Răstoarne-se şi cadă de pe masă, Fireasca ordine a tot ce mai e drept – Vai cât te tandru am pornit de-acasă Și câte vise-mi gâlgâie în piept!

31


Poesis

sintagme literare

VIOLETA PINTEA * * de fapt, de partea cealaltă a uşii nu este decât partea cealaltă a uşii de partea cealaltă a mesei este lama cuţitului trecută prin sare de partea cealaltă a lunii sunt tomberoanele pentru cearcănele cometelor prin faţa uşii trec trenuri cu uşile blindate cireşul a înflorit doar de dragul vrăbiilor din praf lumina se scurge pe pereţi într-un extaz psihedelic de partea cealaltă a ferestrei este un cer inversat la doar.... la doar o moarte distanţă.... * * au început să îmbătrâneasă subit râdeau şi arătau cu degetul unul spre altul apoi nu mai râdeau, feţele le alunecau laolaltă cu ţipetele încercau să intre în apocalipsă, apocalipsa îi scuipa afară afară din guri le ieşea minciuna, minciuna se revărsa odată cu sufletul în afara oraşului îngerii surziseră oraşul a fost închis câinii nu îmbătrâneau, ei stăteau sub aripile îngerilor ceilalţi îşi căutau casele, casele lor nu mai erau ale lor nebunia avea toate locurile ocupate cine mai putea îşi blestema rugăciunile cu ultimele gânduri încarcau să se răscumpere, încercau să se răscumpere şi nu mai aveau de la cine încercau să moară dar nu mai era moarte încercau o iertare dar nici iertare nu mai era şi am închis ochii, i-am închis până târziu, foarte târziu când au început a se lumina oglinzile..... * * noi niciodată nu am plâns împreună perpendicular pe viaţa mea sunt trotuare semnalizate cu bulină roşie îmi port zilele în bandulieră, la manşete am butoni de aur uneori pentru efectul artistic îmi bandajez

32

încheieturile în alb - e doar o formă de eleganţă prost înţeleasă dar cine să înţeleagă că eu niciodată nu am ieşit cu totul din moarte? o joc pe degete, am degete lungi şi multă imaginaţie îmi place râsul meu nebunesc atunci când vă spun pas şi am o mare intoleranţă la plâns de-aceea noi nu am plâns niciodată-mpreună sau poate este doar pentru că niciodată nu am trăit o atât de mare fericire... * * despre iubire - interviu stradal era vineri şi îmi căzuseră treisprezece bănuţi pe trotuar şi-am început să plâng, am început să plâng atât de tare că în jurul meu se formaseră cercuri concentrice de privitori cei din ultimul cerc începuseră să danseze am chemat miliţia, miliţia bătea pas de defilare în jurul tuturor, miliţia bătea... apoi mi-au confiscat douăsprezece monede - a treisprezecea o ţineam sub limbă şi nu puteam, chiar nu puteam să vorbesc şi să le declar în procesul verbal că eu de fapt ieşisem să fac un interviu despre iubire un interviu stradal despre cine şi cum mai iubeşte... * * veneau copii cu mieii în braţe veneau mieii cu copii în braţe în abatoare pereţii sunt albi şi cuţitele în bernă măcelarii vor fi legaţi la ochi, cu pagini din scriptură vor fi legaţi la ochi lăuzelor li se vor tăia sânii, se înlocuiesc cu ouă înroşite toaca se bate pe oasele taţilor taţii sunt din osul lui dumnezeu şi stau în genunchi dumnezeu are cuie în mâini şi caută lemn de cruce iuda a plătit răscumpărarea lui barabas şi se urcă pe cruce pe crucea ticăloşiei se moare cu faţa la lemn oile îşi caută haitele de lupi mamele îşi eviscerează pântecul şi plâng eli eli lama sabactani ? nu va mai fi rostit din prima lumânare aprinsă a răsărit întunericul peste miei.... peste copii.... peste cuţite.... peste cruci.....


sintagme literare

ALEXANDRU IOAN DESPINA Chemarea Moţăind pe scaunul cel mai din spate al autobuzului care se clătina leneş pe drumul pustiu, trecând nepăsător peste râuri şi cu lentoare traversând tot felul de sate liniar adunate de-a lungul şoselei, risipite prin câmpia mlăştinoasă ori pur şi simplu pierdute printre copaci, bălţi, ierburi şi tufişuri, Andrés Felipe Urdareta nu putea să facă altceva decât să se gândească la ea. La ea şi la anii şi lunile şi săptămânile şi zilele care crescuseră între ei asemenea unor buruieni fără rost şi fără nume. La scrisorile pe care i le scrisese. La toate acele scrisori pe care i le scrisese şi pe care nu avusese cum să i le trimită din pricina generalului Castaño Díaz şi a interdicţiilor sale. Vorbele rostite de acesta cu mai puţin de-o zi în urmă, în localitatea fără nume, complet înghiţită de verdele luxuriant al junglei şi animată doar de ţipătul ibişilor şi de cântecele triste şi moleşite de căldură ale revoluţionarilor, erau încă vii în mintea sa. – Tu o să treci de acum graniţa, îi spusese generalul oprindu-se din bătucitul frunzelor de coca şi uitându-se încruntat la foile pe care Andrés le ţinea în mână. Andrés Felipe Urdareta, care în acele clipe se gândea nu la misiunea primejdioasă care-l aştepta ci la ea şi la distanţa crescândă care-i despărţea, crezând că generalul vrea să-l împiedice să-i mai scrie, se retrase nervos în adăpostul din frunze şi crengi, desprinse poza ei dintre lianele care acaparaseră pereţii din crengi, frunze şi ferigi uscate, închise, cu preţul zăpuşelii ce avea să se formeze, cu ramuri de garrocho fereastra, înghesui foile sub salteaua din frunze uscate de cebil şi yopo, care îşi pierduse între timp din porozitate şi care mirosea acum a năduşeală şi a scrum, şi se aruncă în hamac, iritat de vorbele generalului. De felul în care-l condamna să trăiască departe de ea. De modul în care îl privea şi-l judeca. Însă toate precauţiile pe care le luă se dovediră a fi inutile două ore mai târziu, când Castaño Díaz, surprinzându-l parcurgând distrat, pentru cine ştie a câta oară, scrisorile netrimise, îl privi compătimitor din dreptul golului care-i servea drept uşă şi-i spuse simplu: – Relaţia asta o să te ruineze, îi zise el bănuind că în spatele oricărui om nefericit se ascunde o femeie şi punând pe masă o pungă dolofană. Pentru mâine, zise el.

Prozã Vorbele rostite de Castaño Díaz i se părură în acel moment şi în acele circumstanţe nu compătimitoare, ci rău prevestitoare, de parcă ruinarea profeţită ar fi urmat aievea să se petreacă, fără să nu existe un singur lucru pe lumea aceasta în stare să o oprească. Însă despre ce ruinare mai putea fi vorba, când Andrés Felipe Urdareta, la cei douăzeci şi doi de ani ai săi, trăia ca o fantomă gârbovită de veacuri la marginea incertă dintre junglă şi llanos, defrişând pădurea, cultivând coca, căţărându-se prin copaci pentru a culege frunze şi luptând din când în când într-un război fără nicio cauză şi fără nicio miză. Căci ce miză ar fi putut să aibă dacă toată averea şi faima şi iubirea dobândite nu schimbau cu nimic viaţa pe care o ducea? Dar există, probabil, o ruinare şi mai deplină decât starea latentă în care se afla, o ruinare care, îşi aminti el de gândul trădării ce-i trecuse cu o zi în urmă prin minte, are legătură cu punga lăsată de Castaño Díaz pe masă. Îi era oare frică, îşi zise el a doua zi, moţăind pe scaunul sub care pitise punga învelită în ziare îngălbenite de vremuri şi roase de timp şi privind printre pleoapele care tot mai adesea se uneau şi prin geamul murdar cum verdele prăfuit se scurge lent prin dreapta şi prin stânga autobuzului, că o s-o vândă şi o să fugă, se întrebă el încercând să găsească în glasul cu care fratele său îi prevestise ruinarea o fărâmă, fie ea oricât de neglijabilă, de compătimire, lucru care ar fi însemnat că lui Castaño Díaz nu-i era teamă că avea să fugă cu ea, ci că se aştepta să facă asta şi că dacă ar fi făcut-o, chiar dacă nu l-ar fi iertat, l-ar fi înţeles. Oricum, trei kilograme reprezentau o cantitate neglijabilă, mai puţin importantă decât faptul că el, Andrés Felipe Urdareta, era singurul, de când fostul cărăuş fusese prins, din toată localitatea aceea pierdută de lume care îndeplinea cele două condiţii esenţiale pentru a putea călători liber prin ţară şi implicit pentru a trece în siguranţă graniţa: avea o carte de identitate valabilă şi nu era urmărit de poliţie. Gândindu-se la toate acestea în timp ce picotea pe cel mai din spate scaun al autobuzului, Andrés Felipe Urdareta ştia că decizia fusese deja luată şi că tot ce dorea era acum să se convingă de faptul că fusese una, dacă nu previzibilă, atunci măcar legitimă. Petrecuse prea mult timp pe plantaţie, iar aerul cald şi umed i se lipise ca noroiul de piele şi oricât de mult s-ar fi spălat nu mai putea scăpa de senzaţia de murdărie şi transpiraţie. Degetele i se înverziseră din pricina frunzelor de coca, buzele i se învineţiseră, iar corpul parcă i se umflase. Se izolase luptând preţ de atâta timp într-un război în care nu credea şi-n care fusese târât, împotriva voinţei sale, de propriul său frate. Se sălbăticise, ştia asta, şi cu cât citea

33


sintagme literare mai mult din cărţile pe care cu greu le obţinea cu atât se sălbăticea mai mult, cuvintele refugiindu-se, parcă, înlăuntrul său, Andrés Felipe Urdareta tăcând pentru că nu dorea să le sacrifice pe altarul buzelor sale murdare şi pentru că îi abhora pe ceilalţi pentru uşurinţa cu care le foloseau şi indolenţa cu care le întinau, secătuindu-le de sensuri, deformându-le, falsificându-le şi sluţindu-le. Omorându-le. Se comit prea multe crime în lume, se gândi el amintindu-şi că nu mai vorbise de ani de zile, pentru ca moartea lor lentă să mai aibă vreo relevanţă, acestea adăugându-se infinitezimal şirului nesfârşit de asasinate săvârşite zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună şi an de an. Omorâm timpul, pe-al nostru şi pe-al celor din jur, ne ucidem propriile vise înainte de-a trece indiferenţi la visele altora, ne sacrificăm aspiraţiile, ne ruinăm corpurile, încet, încet, pustiim tot ce ne înconjoară şi totul din dorinţa înnăscută de-a ne autodistruge. Am pătruns în existenţă precum un terorist sinucigaş în mulţime şi tot ce putem face este să sporim prin crimele noastre crimele lumii. Plătim pentru vina de-a fi, chiar dacă o facem suferind ori râzând, chiar dacă o ştim ori nu. Peste tot în jurul nostru sunt doar oameni şi lucruri şi idei şi obiecte care se îndreaptă implacabil spre moarte. Violente sau indolente, toate morţile sunt crime. Şi-n noianul lor cui să-i mai pese de decăderea cuvintelor, când decăderea lor reflectă doar propria noastră pierdere? Cine să le mai vadă, cine să le mai simtă, cine să le mai audă? Se trezi din moţăială abia în momentul în care un copil veni bălăbănindu-se spre el, îl călcă pe picior şi începu să tragă cu putere de uşa toaletei. După oarecare strădanii, reuşi să o deschidă. Prin zbârnâitul constant al aerului condiţionat, Andrés Felipe Urdareta îl auzi cum urinează. Îşi aruncă leneş privirea prin autobuz şi văzu că este aproape gol. În afara lui, a copilului şi a şoferului, nu mai erau decât trei persoane. Se mută pe scaunul din stânga sa şi îşi lipi nepăsător tâmpla de geam. Pierdute prin verdele prăfuit al ierbii, pâlcuri de tufişuri treceau nepăsătoare. Din când în când, câteva lacuri ori râuri cu apa tulbure. Un copac sau doi, unduindu-se în depărtare. Câţiva tapiri bălăcindu-se. Un gard, o fermă. Sute de vaci. Câteva locuinţe înconjurate de bananieri. Vreo trei egrete şi mai multe picioroange. Încercă să adoarmă, însă nu reuşi. La început nu-şi dădu seama de ce, dar apoi realiză că este din cauza aerului condiţionat. Suflul răcoros, oricât de revigorant ar fi fost, era totuşi unul artificial. Conţinea în el duhoarea bălţilor, respiraţia caldă a animalelor, mirosul tablei încinse şi al gazelor de eşapament şi, într-o oarecare măsură, chiar dogoarea aerului de afară. Simţea cum transpiră pe sub piele, cum sângele i se preface lent, dureros de lent, în sudoare. Ridică rucsacul pe care-l ţinea între picioare şi scoase din el un pachet legat cu tulpini de rogoz tăiate în făşii subţiri şi flexibile. Îl desfăcu şi

34

Prozã privi prima scrisoare pe care i-o scrisese cu patru ani în urmă, înainte să vină în acest colţ uitat de lume. O reciti lent, savurând fiecare cuvânt în parte, din fiecare literă şi virgulă şi punct încercând să o realcătuiască, fără însă să reuşească. Singure, cuvintele îl captivau. Îl prindeau în mrejele lor şi-l trăgeau în adâncurile lor abisale. Simţi cum îl cuprinde iarăşi dorinţa, însă nicăieri în dorinţele sale nu o simţi pe ea. Închizându-şi ochii, se strădui săşi amintească frazele pe care i le scrisese ca răspuns. Gândurile, cugetă el, sunt o boală, iar cuvintele rănile lor purulente ce se cer bandajate cu foi de hârtie. Şi el era bolnav, ştia asta, de suferinţă şi sentimente şi vise şi vrere. De timp şi de tot ce prin timp pentru totdeauna piere. Clipi şi-n fracţiunea de secundă în care clipi se stinseră stele, dispărură oamenii, în lumi neştiute se creară şi dizolvară imperii. Încercând să citească, Andrés Felipe Urdareta căzu iarăşi pradă moţăielii. Însă de adormit tot nu putea să adoarmă, de fiecare dată trezindu-se înainte să înceteze să mai gândească şi de fiecare dată uitând gândurile care-i străbătuseră înainte să se trezească mintea. Când ajunse la cea de-a şaptea scrisoare, prin toropeala care-i închidea ochii, îndoiala încerca deja să îşi facă insidios loc în inima sa. Începu să simtă gelozia cum creşte în el, cum înfloreşte. Însă nu pe ea era gelos, ci pe cuvintele pe care i le scrisese. Pe propriile sale cuvinte. Autobuzul încetini şi coti la dreapta, iar soarele, trecând acum pe partea pe care el se afla, îi intră în ochi. Andrés Felipe Urdareta se dezmetici brusc. Încercă săşi amintească la ce anume se gândise până atunci, dar nu izbuti şi doar sentimentul pierderii, al unei pierderi inexorabile, mai stărui o vreme în mintea sa. Începu să privească mirat, clipind des şi mijindu-şi ochii, la praful ce scânteia în lumina dimineţii de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Mesajul prafului, însă, era prea criptic pentru ca el să-l poată descifra. Trase perdeaua, iar înainte să o tragă desluşi dincolo de colbul ce se lipise de geam crestele împădurite ale Anzilor şi-şi dădu seama că ajunsese în Villavicencio. După câteva minute autobuzul opri, iar şoferul stinse motorul. Oamenii începură să coboare. Afară, un poliţist tânăr în uniformă verde îşi ţinea de lesă câinele. Când văzu că se apropie de şofer, Andrés Felipe Urdareta se dădu jos pe uşa din spate. Poliţistul urcă în autobuz, dar văzând că nu mai este nimeni înăuntru coborî numaidecât. Andrés îşi aprinse o ţigară. Câteva persoane se strânseră lângă autobuz cu tot cu bagaje. Câinele începu să-i miroasă. Cu toate că era într-o situaţie deloc avantajoasă, lui Andrés îi era imposibil să se gândească la ceva, imposibil îi era să simtă măcar teama. Gândurile treceau pe lângă el de parcă nu i-ar fi aparţinut. În mintea sa se aşternuse ceaţa, liniştea. O ceaţă fără culoare şi fără niciun fel de profunzime. O linişte care-l arunca în afara timpului. Aşteptă mecanic până ce şoferul aprinse


sintagme literare motorul, apoi aruncă ţigarea şi se repezi spre uşa din faţă. Poliţistului îi făcu semn să se oprească şi să-şi dea jos de pe umăr rucsacul. Amuşinându-l, câinele începu să latre. Andrés Felipe Urdareta fu nevoit să-l deschidă şi să-i arate tânărul în uniformă mâncarea, hainele. Scrisorile. Acesta se uită curios la ele, parcurgând în grabă câteva rânduri. Zâmbi. Scotoci prin rucsac, după care îl lăsă să treacă. Andrés încercă să simtă ură faţă de el, dar nu reuşi. În autobuz erau acum şapte persoane: patru bărbaţi şi trei femei. Scaunul pe care stătuse până atunci era ocupat de un bărbat care purta o cămaşă înflorată şi o şapcă de pânză, aşa că se aşeză două locuri mai în faţă, pe rândul din dreapta. Autobuzul se urni, iar aerul condiţionat începu iarăşi să zbârnâie, răcoarea lui înşelătoare lipindui-se de piele. Andrés Felipe Urdareta privi o vreme peisajul, apoi luă mecanic scrisorile şi se apucă să citească în continuare, în timp ce ierburile lăsau tot mai adesea loc copacilor, iar câmpia dealurilor. Când şi când se oprea pentru a se uita pierdut în depărtare, la plantaţiile de bananieri şi la şirurile inegale de copaci. Pe uliţele satelor, în secunda în care îi vedea, copiii se jucau nepăsători. După aceea puteau să se transforme în monştri ori orice altceva. Câţiva nori plumburii pătaseră albastrul cerului. Din ei, picuri mari şi rari cădeau pe geamurile autobuzului, scurgându-se apoi oblig precum nişte lacrimi bătute de vânt. Îşi aruncă iarăşi privirea în teancul de scrisori. Într-un fel îi părea rău că merge să o vadă, rău pentru toate cuvintele care aveau să rămână nespuse, rău pentru existenţa lor toată. După o vreme, scoase o foaie albă şi-ncepu să-i scrie, chiar dacă ştia că în mai puţin de douăzeci şi patru de ore aveau să se întâlnească. În loc să-l dezarmeze, inutilitatea gestului său îl motiva. Autobuzul încetini, iar spaima pe care Andrés Felipe Urdareta n-o simţise mai devreme, se instală vremelnic în sufletul său. În faţă, de-a latul străzii se-tindea un cablu înfăşurat în aţe şi sfori, menit să oblige maşinile să reducă viteza. De-o parte şi de alta a şoselei soldaţii pe caschetele cărora stătea cu negru scris PM controlau autovehiculele oprite. Andrés se uită la omul cu şapca din pânză. Uşa din faţă se deschise şi paşi grei dar şovăielnici se auziră. În locul celor din Policia Militar, un bătrân cu un coş în mână se urcă în autobuz. Vindea arepa. După ce-i oferi una şoferului, înaintă pe culoar prezentându-şi marfa. Andrés remarcă surprins că în autobuz sunt mai multe persoane decât fuseseră când plecase din Villavicencio. Probabil mai oprise pe undeva, fără ca el să observe. Indisolubil, timpul se scursese printre crăpăturile din caroserie. – Una arepa con huevo, señor? Andrés dădu aprobator din cap şi scoase din buzunarul de la piept al cămăşii o bancnotă murdară de 2.000 de pesos. Bătrânul vru să-i dea ca rest jumătate din sumă, însă Andrés îi făcu semn să-i mai dea încă o arepa. Mâncase,

Prozã înainte să plece din localitatea fără nume şi să urmeze cărarea care şerpuia spre şosea printre minele îngropate în pământ, doar câteva bucăţi întărite de bocadillo rămase pe masă din seara precedentă, iar mirosul de ou prăjit dezmeticise foamea pe care încercase şi reuşise până atunci să o ignore. Muşcă hulpav, uitând pentru o vreme atât de scrisoarea pe care o scria cât şi de destinatarul inexistent al acesteia. Ajunse în Santa Marta dimineaţa, după ce petrecuse aproape douăzeci şi patru de ore pe drum, fără să poată pune geană pe geană. Deşi răsărise de ceva timp, soarele nu apucase încă să se înalţe deasupra dealurilor care străjuiau spre est şi vest oraşul. Pe străzile înţesate de magazine, lumea începuse deja să forfotească. Microbuzul scund şi fără uşi în care se urcase şi care-l ducea de la autogară în centru sălta pe drumul plin de gropi şi de hârtoape. Şoferul claxona în permanenţă, făcându-şi cunoscută prezenţa. Din când în când, câte un copil se suia din mers, se apleca să nu se lovească de plafon şi se aşeza pe unul dintre scaunele peticite şi înguste. Muzica răsuna din micul difuzor agăţat de oglinda retrovizoare. De-a lungul străzilor, mai mulţi vânzători îşi întindeau marfa pe covoare ori tarabe. Fluturi mari, galbeni, treceau în zbor. Papagalii se deplasau leneşi prin copaci, imitând prin mişcarea frunzelor adierea vântului. Trecând pe lângă Quinta de San Pedro Alejandrino, Andrés Felipe Urdareta îşi dădu seama că din oraşul fondat cu aproape o jumătate de mileniu în urmă, aerul colonial dispăruse cu desăvârşire. Doar catedrala de un alb orbitor şi statuia lui Rodrigo de Bastidas mai aminteau de conchistadorii spanioli. Chiar în momentul în care coborî realiză că uitase, în unul dintre cele trei autobuze pe care le schimbase pentru a ajunge aici, punga învelită în paginile de ziar pe care cuvintele se uscaseră încă înainte de-a fi aşternute. Punga aceea, al cărui conţinut valora mai bine de un miliard de pesos, cutreiera în urma lui ţara. Nu-i păsa. Ajunsese, în sfârşit, la ea. Îşi luă rucsacul şi înaintă prin mulţimea de oameni şi mărfuri care inundase trotuarul. Închise ochii şi îi adulmecă odorul. Simţindu-i prezenţa, începu să meargă din ce în ce mai grăbit. O zări. La capătul străzii, marea îl aştepta. Albastră şi nemărginită. Privind-o, Andrés Felipe Urdareta îşi dădu seama că este ceva schimbat. Dar nu cu ea, ci cu el. Între ei crescură, asemenea unor buruieni, cuvintele. Începu să respire repede, sacadat. Deşi îi venea să plângă, lacrimile refuzau să-i curgă pe obraji. Distantă şi nemărginită, marea nu-l mai recunoştea. Intră într-un magazin şi cumpără mai multe sticle de aguardiente. Se duse pe plajă şi le deşertă în nisip conţinutul. Tot ce mai putea face acum era să aştepte să se usuce pentru a pune în ele scrisorile şi-a le arunca în mare. Iar ele să plutească vreme de secole pe albastrul ei infinit, ducându-i mai departe căutările, suferinţa. Tăcerea.

35


sintagme literare

FLORIN ANGHEL VEDEANU Ploaia de vară Vladu, Adevăratul, îşi dorea să rămână cu părinţii, cu prietenii… cu Mara… cu locurile care îl recunoşteau, cu apa, pădurea, cu liniştea… liniştea aceea molatecă dătătoare de saţietate, de veşicie… liniştea împănată cu voci de frunze mişcate de o pală rătăcită de vânt… Locurile unde pădurile se întâlneau cu apa, unde frumuseţea era maximă… fiecare îşi spunea povestea, pe întrecute… Vladu le simţea ca pe nişte părţi ale lui, ca pe nişte prelungiri, nişte halouri în care se confundau simţirile… Paradox!... Vladu, Oficialul, dorea să plece… se disocia de tot ce-i era cunscut, drag… de tot ce era legănare… se arunca în hăul căscat al întâmplării… O resimţea nu ca pe un sacrificiu, ci ca pe un necesar… un fruct de pe o creangă aplecată în afara gardului… trebuia doar o săritură… cu toată forţa, cu toată convingerea că se poate… Drumul spre Bucureşti era, şi rămânea, o pantă abruptă pe care lunecau cei cu dor de ducă… Ideea rămânerii acasă era deja sacrificată. Atracţia rătăcirii părea să fie mai mare decât dragul de dăinuire locală… speranţa sărea gardul anostului! Întoarcerea era mai grea. La întoarcere panta se mărea, se mărea… Școala, realizarea visului de a deveni cineva… Catioara… Profesoara de mate, poate venirea Monicăi… Lumea! Vladu Adevăratul rămânea cu tot sufletul… Vladu Oficialul pleca cu toată speranţa… Alăturările, suprapunerea, întregirea personajului Vladu se mai amâna încă odată… Dihotomia avusese loc la prima plecare… o fantă invizibilă ca o părere, manevrată de… un gol, apoi o usturime… mâini întinse… şi mult, mult loc rămas între cele două jumătăţi neconsolate… secţionarea nu se cicatriza… atingerile gândurilor provocau cel puţin tristeţe. Vladu asocia evenimentul cu efectul cazmalei asupra unor râme care se aflau pe traseul fierului… numai că inelatele se cicatrizau şi uitau că au fost odată un singur trup! Suferinţa lor, dacă exista, trecea neluată în seamă. La fel şi în cazul lui Vladu?… era doar… unul din cei mulţi tăiaţi de unealta întâmplării. Tăietura durea tăcut. Ca şi la râme. Pământul va vindeca rana… precum şi în cazul râmelor?! Cine ştie… El ştie. Pământul. Cititul era preocuparea de bază. Pescuitul şi şahul, erau doar divertisment. În finalul lui august, o zi toridă, sufocantă, cu un soare care pripea cu disperare aruncând o dogoare sufocantă,

36

Prozã l-a găsit pe Vladu jucând şah cu Piţu pe plaja unde de obicei se găseau fără să-şi programeze. După fiecare partidă intrau în apă pentru a-şi reface forţele. Deodată cerul s-a înnegrit deasupra pădurii Pancu şi Mitroiu. Nu mişca nicio frunză. Era o linişte nefirească. Apăsătoare. În scurt timp, cerul s-a umplut de nori. Aerul era şi mai greu de respirat. Din nord-est se lăsa un nor negru… negru cu vine alburii. A venit prima adiere. O răcoare care da fiori. Pielea a reacţionat pe loc, la Piţu şi la Vladu. Au strâns piesele în cutie. Gâştele s-au ridicat de pe nisipul pe care dormitaseră şi gâgâiau a plecare cu gâscanii în frunte. Alte cârduri înşiruite, deja urcaseră grăbite panta dinspre intrarea în sat. – Piţule hai să continuăm şahul la mine acasă… dacă plouă, nu e… – Nu! Un nu scurt. Atât a avut de zis... s-a pierdut printre cârdurile de gâşte care năvăliseră pur şi simplu, amestecându-se în devălmăşia lor, strigându-şi fiecare cârdul. Nişte capre scoseseră ţăruşii cu care fuseseră priponite pe islaz, şi-şi târau lanţurile printre gâşte speriindu-le şi mai tare. Câinii lătrau şi ei, în oboare, de parcă trecea ursul. Mai făcuseră norii glume şi-altădată… şi, se auzea apoi că a plouat pe cine ştie unde… Veneau curenţi reci ca nişte suliţe de gheaţă nevăzute… zăpuşeala câştiga din nou… Pe drumul de la Frumoasa, pe malul gârlei, venea o căruţă cu doi cai frumoşi într-o fugă necontrolată, Tete-Lie, Ionică alde Băncălău nu-i mai putea struni… au intrat pe linia mare cu tot praful după ei. Vladu şi-a pus tricoul. Era un rece ca iarna… atunci când stai lângă sobă şi cineva lasă brusc uşa deschisă… Pielea se revolta de parcă ştia ceva… Negura se apropia. Tot cerul se pregătea de noapte. O noapte în plină zi. O fulgerătură lungă a luminat ca o funie strâmbă, zigzagată, încercând să aprindă norii… ca un filament enorm pe cerul negru. S-a stins. A urmat un tunet din adâncul cerului… din dedesubtul lui… un strigăt de Dumnezeu rănit… Pământul tremura. Pomii aşteptau smeriţi cu frunzele pălite, neclintite… După o astfel de detunătură, a urmat un huruit lung, dogit ce se rostogolea ca o veste a izbânzii… Norii nu se mai deosebeau. Totul avea nuanţe de vânăt închis şi negru. Doar vinele alburii, ca nişte cascade desenate futurist, luminau cât de cât… Vladu a grăbit pasul. Graba a devenit fugă. Fuga… goană! Un huuit, un vuiet ca de la o dihanie zburătoare, venea cu un fum dens dinspre bătrâna pădure Mitroiu. Pădurea nu se mai vedea. Lunca se topea înghiţită de noapte. Fuga lui Vladu spre casă era ca un rămăşag: cine ajunge primul acasă, venind din sensuri opuse… fumul? ceaţa zgomotoasă, sinistră… sau el! Un joc dur, adevărat. De-a prinselea… De cum a urcat pe prispă, în poartă, pe tot


sintagme literare gardul de la drum a ajuns o rafală, un potop de grindină cât oul de porumbel… apoi mai mare… cu lespezi de gheaţă… a albit pământul! Înainta metodic. Milităreşte. În curte… peste straturile de flori… pe tabla casei… peste bolta de viţă… peste pomi… Urgia urla de bucurie… Nu se mai auzea nimic altceva. Nu se mai distingea nici cu văzul, nici cu auzul… Nicio picătură de ploaie. Numai piatră albă, strat de gheaţă… se amesteca în viteză cu frunze, fructe, crenguţe acoperind totul! Mai bine de un sfert de ceas s-a revărsat gheaţa din cer. Se lăsase frigul. Iarna era în curte şi, râdea! Difuzorul după câteva cârâituri la începutul terorii, tăcuse… A început şi ploaia. O ploaie rece. Rece ca la sfântul Dumitru. Cu picături mari la început, dar vântul o mai mărunţea pe alocuri… apa a continuat să umple răzoarele din grădină… unde rămăseseră numai aracii şi ici-colo tulpini de roşii, vinete, bame… Duhurile rele, ale pădurii, ale apei şi ale cerului se jucaseră ca nişte copii răi stricând toate jucăriile verii… şi nu numai… Șanţurile de pe marginea drumului pline cu grindină se blocau, apa se strângea. Ploaia cădea în marş forţat, în dure asalturi cauzate de vântul în rafale… fulgera şi trăznea necontenit. Fulgere lungi, cu traiectorii întortocheate ce se intersectau… care de care mai expansive… făcea negurosul cer să semene cu o tablă pe care se joacă nişte copii hiperactivi rămaşi singuri acasă… tunetele nu se mai opreau… Cerul bolborosea pe tonalităţi joase… mormăieli care se transformau în apropiere în troznete cu ecou spre Brătianca… Frumoasa, Brătianca, Mitroiu şi Pancu, Lunca… dispăruseră! Rămăsese doar o bucată de lume. O bucată de pământ alb, de la gardul de la drum, până la fântână şi, un pic de grădină… fostă grădină… nu se vedea nici şira de paie, nici coteţul găinilor, nici cocina porcilor… Era rândul ploii. Din pământ ieşea un fum rece… doar aşa ca un strat văluros, timid. Apa încerca să iasă din curte pe vechile făgaşe. Grindina se opunea făcând să băltească ciorba de gheaţă în toată faţa casei până la fântână. Stâlpii de electricitate fuseseră traşi cam de un an. De câteva luni unii oameni aveau… „lumină”. Unul din stâlpi, de lâgă salcâmul cu berze, avea montat pe el o cutie, Transformatorul de Linie. La unul din miile de fulgere, venit de cine ştie unde, Vladu a văzut o flamă mare până deasupra stâlpului însoţită şi de un zgomot, ca un icnit de uriaş… ca şi când sărise dopul unei sticle uriaşe cu must înăsprit… ploua în jur cu jerbă de scântei! din cutie ieşeau limbi de foc timide... şi fumega… Întrerupătorul, de pe sală, murise şi el odată cu transformatorul. Ploaia nu se mai oprea. Trăznetele nu mai conteneau. Se aprinsese cerul. Bunicul Alexandru nu se vedea, nu se auzea… Unde putea fi? Ce fac părinţii pe câmp? Unde or fi fost surprinşi? Ce să facă un coviltir cu rogojină la atâta urgie! Recele era mai rece. Cât se putea vedea şi auzi… era prăpăd… Câinii, pisicile… animalele… păsările, nimic!… parcă nici n-ar fi fost! Piţu o fi ajuns acasă la timp? Refuzase scurt invitaţia… avea

Prozã drumul lui… fiecare avea drumul lui… fiecare, mergea! Urgia se lăsa spre baltă, pe Bujoru şi Pietroşani, cu toată furia. Se luminase un ochi de cer, în formă de oaie netunsă, dinspre Ștorobăneasa. Vladu aprecia că ar fi cam deasupra spitalului de nebuni de la Cervenia. Ploaia s-a mai domolit, apoi s-a oprit. Negura parcă se agăţase de dealul Frumoasei şi de pădurile Pancu şi Mitroiu de unde venea mereu furişă, noaptea. Din cerul coborât, prea jos, fulgera şi tuna a ameninţare. Au început să se audă voci prin oboarele vecine. Nişte raţe măcăiau prelung a dimineaţă. Porcii din cocină simţeau şi ei cea dea doua dimineaţă a zilei guiţănd nerăbdători. Uşor, uşor viaţa, speriată, se aşeza în tiparele obişnuite… Vladu a luat o lopată şi a început să facă loc apei cu gheaţă să curgă în şanţul drumului. Picioarele i-au îngheţat repede. A luat nişte cizme de cauciuc şi a continuat să înlăture baricadele de gheaţă şi frunze… Câteva găini, care nu apucaseră să se adăpostească, erau moarte în faţa coteţului. Altele, ude, mergeau ca oamenii beţi. – Ce faci mă băiete?! că nu ştiam unde eşti… credeam că te-a prins urgia asta pă undeva fără adăpost… N-am prea văzut aşa ceva în părţile astea… atâta piatră… unde zisăşi c-ai fost? – Pe prispă, acasă… am fugit de la gârlă când am văzut negura aia peste pădure. – Pe mine mă prinse în saia… cred că a spart ţigla… pica din tavanul saielei, o să mă urc în pod să văz ce e p-acolo… mă duc să iau scara, ia să te uiţi tu la tabla dă pă casă, să vezi, e găurită? gheaţă bă băiete, gheaţă… a făcut prăpăd pă câmp să ştii… cum o fi stat atâta gheaţă agăţată în cer… îîîî? Pă unde a ajuns… a nenorocit lumea… porumbu!... şî oamenii… Pe linie se agitau cu voci piţigăiate, trei babe care aveau, sau avuseseră, caprele priponite pe marginea Bentului… plângeau… le găsiseră tot priponite dar… moarte… Până spre seară, când cerul se limpezise şi soarele privea rece dar mirat ce se întâmplase cât aţipise el, umblau deja vorbe, zvonuri despre păţanii şi păţiţi… Florica alde Comedie, măritată în Bragadiru, venită să-şi vadă mama bolnavă, plecase, grăbită, spre casa ei să n-o prindă ploaia… a fost găsită în şanţul mare de pe Leoşca… acoperită cu gheaţă… doar baticul roşu a făcut să fie văzută până să se pornească apele din deal. Niki fusese trăznit şi el şi capra cu care venea de la gârlă. – Dă la lanţu’ caprii, d-aia l-a trăznit… ţaţă Rado, zicea Ilie alu Mieluş. – Dumnezeu ştie mai bine, Iliuţă mamă… o fi dă la păcatili pă care le face dă mult… păi ce, Dumnezeu doarme? Nu doarme mânca-i-aş gura! Ne dă porţiili… daa! Seara au ajuns şi oamenii câmpului pe la casele lor. Pe câmp ajunsese doar până la pogoanele de vii o sfoară de piatră, pe cerveneanca, atât. În rest, câteva picături

37


sintagme literare de ploaie care nici nu înmuiaseră praful drumului. În sat vedeau şi constatau dezastrele din oboarele triste. Șoproanele, saielele, pătulele învelite cu „ şorici ” erau ferfeliţite… pomii fără frunze, fără poame… grădinile desfiinţate! Animalele şi păsările care nu putuseră să se adăpostească erau adunate de păgubaşi cu lacrimi în ochi… Vecinii, de peste gard, zâmbeau cu subînţeles privind recunoscători… cerul. Mai nivelase Dumnezeu lumea. Încă odată. Soarele, mai roşu ca de obicei, se lăsa la fel de încet sub dealul cu biserică albă al Frumoasei. Seara rece, friguroasă chiar, invita oamenii să nu se mai culce în bătătură şi nici măcar pe prispă. Era o linişte rece.

Prozã Se plămădea o altă zi. Oamenilor le era dat să-şi mai arate odată, încă odată, pofta şi dragul de viaţă luând-o de la început… A doua zi, veneau veşti… cu RATA, cu căruţa, cu bicicleta… cu părerea… Plouase şi bătuse piatra în sus… „ pă Ruşii dă Vede, pă Lisandria… ” nu scăpaseră nici Toporu, Trestenicu, Pielea, Grosu… Calomfireştii, Vităneştii,… se lăsase peste Ștorobăneasa, Cervenia… căzând apoi pe baltă, trecând Dunărea la bulgari. Pe unde atinsese vâna de piatră, făcuse prăpăd. Risipise Dumnezeu gheaţa pentru o iarnă întreagă. Răcorise lumea la rugăminţile primite… multe rugăminţi! (fragment din Oameni Vii)

38


sintagme literare

GHEORGHE ANDREI NEAGU Mai treci pe la mine Cu siguranţă avea, în ADN, o genă de scoţian, dacă îşi punea un kilt şi sufla într-un cimpoi, profesorul Dănilă, nu se putea deosebi de un autohton din nordul Scoţiei. ,,Sara pe deal buciumul cântă cu jale / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale" – vocea răsuna în clasă iar noi îl urmăream, întorcându-ne capetele, în timp ce se plimba printre bănci cu mâna dreaptă băgată în haina de la costum, capul drept şi privirea pierdută în cine ştie ce concert imaginar. Cred că se vede în faţa unui public ce umple lojele şi privesc, prin binoclu, un Pavarotti în plină glorie acompaniat de cea mai mare orchestră. La final, lăsa capul în jos, îşi dregea glasul de parcă fusese răguşit, şi începea să enumere pe cei care voia să-i asculte. De o parte şi de alta a catedrei stăteau, înşiraţi ca vrăbiile pe sârmă, speriaţii de ei, ce urmau să le fie verificate cunoştinţele la limba română.Toţi ştiau de frica lui, blândeţea care o arăta în timp ce cânta, dispărea subit când revenea la starea iniţială, cea de profesor. Stătea pe colţul catedrei îngânând încă din melodie, dar atent la ce spunea elevul ascultat; în momentul în care bâlbâia lecţia, sărea sprinten, direct pe piciorul nefericitului şi îi articula un pumn în stomac atât cât să-l suporte şi să nu uite că nu se vine cu lecţia neînvăţată la ora lui. Fetele, primeau un patru în catalog şi cea mai dezaprobatoare privire, era mai mult decât un pumn. Orele se sfârşise şi Marta se simţea extenuată, mâncă frugal la cantină şi se întoarse la internat. Cu uniforma pe ea, se întinse pe pat şi adormi. Când a deschis ochii, afară era întuneric şi în cameră, nimeni. Pe palier, zarvă. Toate fetele se cochetaseră, în cantină se programase discotecă, uitase că e vineri iar pedagogul Cucu, organiza bâţâiala asta de câte ori pica de serviciu, la sfârşit de săptămână. – Bun, deci ne distrăm în seara asta! îşi spuse. Se schimbă, ciufuleşte un pic părul, trasează, cu creionul, o linie la ochi, buzele le trece, una peste alta, să întindă rujul discret, şi ieşi. Modern Talking, Blue System, C.C. Catch, Brain Adams, Scorpions – spărgeau boxele, înnebuneau minţile, în ritm de fox, blues, paşi în doi, şi fiecare în legea lui. Obişnuiţi cu uniformă, conduşi de reguli, în seara asta s-au dezlănţuit şi au dat tot ce aveau mai frumos,captivaţi de mrejele muzicii şi a dansului, uitând pentru un timp că sunt elevi.

Prozã Doar tristeţe, atât simţea, şi ochii lăsaţi să se piardă într-un gol din sufletul care tace. Poate devenise piatră, poate apa nu mai susură, schimba cursul spre înapoi, un fel de verificare a conştiinţei şi revizuire a priorităţilor. Nu se mai gândise demult la ea, ce este, cine este, unde a fost până acum şi încotro se îndreaptă. Un,,pas” peste câţiva ani când credea că trăieşte şi avea un nume, când învârtea cu seninătate evenimentele cărora le punea etichetă şi le aşeza ordonat în raftul cel mai la îndemână şi la vedere, ca o expoziţie unde toţi puteau privi, admira. Ce nu a ştiut, este că a greşit, şi că multora le-a transformat privirea în săbii ce tăiau adânc, pe la spate. Fiorul rece îl simţea dar prinsă în mrejele clipelor efemere, nu le dădea importanţă. De-abia acum rănile începeau să doară, să sângereze, curgând şiroaie din inima care pulsa încet, ca şi cum voia să simtă totul în fiecare bătaie. Efervescenţa vieţii dispăru în paharul de pe masa la care a rămas singură. Învârtea lichidul sălciu iar în fundul lui îşi vedea trecutul. Voia doar un vals, ultimul, în care să plutească învăluită de visele ce credea că pot deveni realitate. Un vals unde braţul puternic şi tandru al partenerului o cuprinde şi, din palma lui, să simtă dragostea ce i-o purta. În vârtejul ameţitor al muzicii, ochii lui să o pătrundă până în adâncul sufletului şi să o facă să simtă siguranţa că nu îi va da drumul niciodată. În paşii sincronizaţi de ritm, trupurile să fie unite ca într-un jurământ solemn ce nimeni nu putea să-l desfacă. Dirijorul, printr-un semn, făcu orchestra să tacă şi totul s-a oprit, doar o ameţeală ciudată o cuprinse, un finich irelevant a tot ce şi-a dorit. Culisele o aştepta să-şi dezbrace rochia prea strălucitoare şi nepotrivită pentru o scenă atât de mică, cu oameni atât de strâmţi şi meschini. Rolul nu i s-a potrivit şi acum nu ştia ce haină să îmbrace, a rămas goală în faţa oglinzi şi privea dincolo de ea pentru că oglinda nu arăta nimic, fantoma trecutului nu are chip, a lăsat doar urme. Nu am mai vrut nimic de atunci, m-am condamnat să nu mă iert, mă crezi? Uite, asta nu e demult, s-a întâmplat odată cu o plecare din mine ca o ruptură a unui vas de sânge din ochi, de-atunci am devenit un orb care pipăie, cu toiagul lui Moise, o mare de posibile regăsiri. Caii apelor nechează de-asupra-mi prinşi în hamuri, din copite, sar cristale de sare lovind ca un bici, nechează, în orchestră, simfonia lui Beethoven sub bagheta furioasă a lui Dumnezeu, darul vieţii este mărturia iubirii, am luat cheia, am privit prin uşa întredeschisă, m-am declarat imposibilă în misiunea terestră şi m-am ghemuit ca un arici. Nu atingeţi nimic, sunt casantă! Gândurile sunt precum metrourile, au o destinaţie finală după multe staţii. Nu neapărat să urci de la prima.

39


sintagme literare Privind în geam, vezi feţele din spatele tău răsfirate, tipare obişnuite înfăşurate şi ele în nucleul unui gând – cine le ştie!? Al meu nu e legat de nici un călător, nu e declanşat de nici un zgomot din exterior, vine din-năuntru. E ca un tic-tac, precum acel care se aude din peretele casei – surd, repetat, se opreşte şi revine în forţă. Uneori mă gândeam că pot descoperi cine poate fi, mi-l imaginam cu uşurinţă dărâmat şi, în miezul lui, o inimă. Dar inimile nu locuiesc în pereţi! Inimile sunt comete străpunse de săgeata timpului, ţintuite în roca lor tare, şi dacă ai pierdut momentul, destinul se schimbă. Îmi fugea pământul sub picioare, galopa, imaginile din hubloul metroului mâzgălit cu lozinci, developa frânturi de suflet iar în mine se purta un război de regrete. Nu aş fi pierdut nimic dacă aş fi crezut, acum, umbrele trecutului urlă ca lupii. Timpul nu iartă, te îngenunchează şi te crucifică simte, simte durerea! Fug şi eu, fug de amintiri, fug de el, îmi astup urechile să nu mai aud soneria telefonului la care nu răspundeam, fug să nu simt acum ce atunci negam şi condamnam. Nu am înţeles privirea lăsată care-mi cerea să rămân, am plecat fără a lăsa un spaţiu între noi. Acum ştiu... şi metroul opreşte în ultima staţie. Am pierdut cea mai frumoasă cometă care a trecut prin viaţa mea, i-am prins doar strălucirea, căldura ei m-a ocolit atunci când mi-a dat un inel iar eu l-am aruncat în gaura neagră, împreună cu inima. Furtuna era iminentă, norii s-au adunat în bulgări de humă imenşi întunecând cerul, doar fulgerele mai luminau malul şi făceau să se vadă valul furios ce izbea stânca, un flux de spumă înghiţea fără milă şi se retrăgea să muşte cu şi mai multă putere. O singură corabie

40

Prozã plutea pe crestele învolburate nestingherită de grozăvia pe care a stârnit-o Neptun, privirea îi era spre înainte ca a unui soldat pornit să câştige războiul.Părea o arcă în derivă, fără nicio şansă să ajungă la ţărm, scârţâia din toate încheieturile, se balansa într-o parte şi alta gustând din apa sălcie şi sărată a mări, catargul părea că se prăbuşeşte la fiecare val ce se aruncă ca un demon asupra lui. Și când credeai că a pierdut lupta devenind relicvă pe fundul mării, apărea triumfătoare pe o altă creastă, undeva mai departe, şi mai mult stăpână pe sine. Eva işi opri respiraţia şi expiră toată furia ce o simţea în neuronii ce o luase razna zvâcnindu-i tâmplele, venele pulsau nebune, sângele, făcând inima să-i bată cu atâta putere încât se legăna. Credea că, până la urmă, se va opri pentru totdeauna şi fracţiune de secundă, se întreba ce va alege; paradisul sau iadul. Inconştient, murmura o melodie pe care o cânta San Filippo Neri: – paradisul, paradisul, prefer paradisul –, şi faţa i se lumină. Zâmbea cu atâta seninătate ca şi cum ajunsese acolo unde nu mai simţi nici o durere, nici un dor, unde mii de suflete apar ca şi clopoţeii şi în clinchetul lor, simţi o pace desăvârşită. Lupta cu sine, asta era, a învins prin capitulare iar corabia pluteşte însoţită de pescăruşi, mângâiată de razele soarelui, se apropie de ţărm. Nu mai avea de ce să simtă furie, trebuia să iubească frumosul ce se întindea la picioarele ei, trebuie să uite omul care a purtat-o în toate anotimpurile, care a făcut-o să ardă ca o torţă, ca apoi, să devină bagheta de gheaţă de care se sprijinea în ultimul timp. Ultimul impuls a explodat în decibeli urlând din nodul care îi stătea în gât sufocând-o, poate, făcând asta, şi-a recunoscut un adevăr care îl ascundea şi îl învăluia în staniolul unei ciocolate amare.


sintagme literare

MIHAI PETRE Și aşa ni s-a hotârât destinul… (fragment de roman) Și amintirile mele..., da!..., mai mult decât toate, amintirile din liceu îmi revin în memorie cu o prospeţime şi o forţă care mă tulbură, în ciuda celor patru ani cu examene (de treaptă), cu stagii de practică în spital şi în agricultură!..., cu lucrări şi teze, cu lecturi şi fişe obligatorii, altfel spus... cu emoţii la română!... şi când la orice materie... dădeai... de greu!..., dar... aaani dee liceeu!..., despre care vorbea cântecul acela... cântat de atâtea ori, când înainte, când după Gaudeamus igitur..., da!..., ani de liceu..., frumoşi ca şi adolescenţa noastră, meritat tribut lăsat Liceului Sanitar Hunedoara... Nimic nu prevestea necazul... ce necaz!?..., adevăratul dezastru care mă aştepta pentru a fi trăit, căci ora începuse ca de obicei..., cu proful care intrase în cabinetul de română, salutându-ne în timp ce arunca dintr-o mişcare precisă catalogul pe catedră şi aşteptând să se termine ultimele gesturi de aranjare a fişelor, cărţilor şi maculatoarelor. Apoi privirea îi trecuse rapid pe deasupra clasei, să vadă dacă uniformele, numerele matricole şi cordeluţele erau regulamentare şi funcţionale, ca obligatorii elemente de recuzită liceal-sanitară. S-a îndreptat spre geam, a privit puţin afară, apoi ne-a întrebat unde am ajuns... la Călinescu, tovarăşe profesor, i s-a răspuns din prima bancă... A, da, da!... şi după ce a căutat prin memorie... şi am făcut şi caracterizarea personajelor, nu? Da!... şi am avut şi o tem..., s-a auzit un răspuns incomplet şi..., mai bine pentru noi!..., ignorat de profesor... Adela, colega mea de bancă m-a lovit uşor, arătându-mi un E scris în grabă..., i-am confirmat bănuiala printr-o mişcare a capului, aşteptând să ne anunţe titlul extemporalului, căci din clasa a IX-a ştiam că la sfârşitul unui capitol sau al unei opere urmează o lucrare..., anunţată ori neanunţată, nu conta!... S-a mai uitat o dată peste clasă şi printr-un... mda!... a pus capăt aşteptării noastre, continuând cu binecunoscuta formulă... luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi... Aglae Tulea, personaj, persoană, personalitate!..., timp de lucru... 15-20 de minute!..., nu încercaţi să copiaţi, că vă dau 1!... şi nu uitaţi să vă semnaţi operele de artă!..., care..., dar n-am mai fost atentă la ultimele cuvinte, pentru că Adela mi-a arătat un discret

Prozã semn + pe Aglae, personaj, pe celelalte două punând şi un - şi un ? Pe moment, am dat din umeri a neştiinţă, urmând să mă gândesc şi eu... persoană şi personalitate!?..., Aglae Tulea? Personaj..., era simplu!..., citisem romanul şi îmi făcusem fişele din vară, erau ale mele, nu împrumutate ori copiate de alte colege..., căci se mai practica şi acest tip de fişare a lecturilor!..., aveam citatele importante, la predare recitisem episoadele semnificative..., dar... ăsta era profesorul nostru!..., trebuia să ne surprindă cu un subiect care nu presupunea reproduceri ale frazelor de prin maculator ori manual, ci solicita gândirea textului, înţelegerea relaţiilor dintre personaje, motivaţia unor atitudini etc., încercând să ne convingă că un personaj literar este suma trăsăturilor a foarte multor persoane din viaţa reală... Am mai citit o dată enunţul, am dat din cap şi din umeri, mi-am aranjat cordeluţa care alunecase, fiind aproape sigură că nu voi rezolva tot subiectul şi am zâmbit, amintindu-mi de Tiţa, verişoara mea, şi de colegele ei, de la Teoretic..., cu profesorii lor care... şi care..., acum să le fi văzut!..., oare ce s-ar fi ales de aerele lor?... şi proful care se plimbă printre bănci şi-ţi urmăreşte orice mişcare presupus clandestină, imediat taxată cu vocea aceea de bisturiu proaspăt sterilizat... Ce faci, Nico? Vrei să iei 1? Și obrajii Nicoletei, dar şi ai altor colege se îmbujorau, căci întrebarea le anula orice tentaţie de a privi dincolo de foaia proprie... Adevărul e că, până ne-am obişnuit cu stilul de predare şi ascultare al profesorului, ne-a fost greu, mai ales în primul trimestru al clasei a IX-a..., mult de citit, fişe de lectură de care nu mai auziserăm şi... încurajările celor mari!..., o să vedeţi voi!..., la română?..., o întrebare..., nu-i ştii răspunsul?..., stai jos!... 2!..., pe toamnă... 20 de corigenţi! Și multe asemenea... colegiale încurajări..., că doar eram în clasa a IX-a! Bineînţeles că n-am crezut mai nimic din autoprezentarea profesorului care, pe un ton neutru, la prima oră, ne-a spus că se considera obişnuit, nici Făt-Frumos, dar nici zmeul din poveste!... şi să lăsăm timpul să vorbească!..., convingeţivă singuri de adevărul celor spuse la adresa mea... Îmi place obiectul pe care-l predau şi m-aş bucura să vă placă şi vouă, căci e limba română..., m-aş bucura să constataţi că e... dulce şi frumoasă... şi că, noi, cei de pe acest spaţiu mioritic, ne alimentăm şi ne exprimăm sufletul, cu toate trăirile lui, din armonia sunetelor grupate în cuvinte..., cuvinte-gând, cuvinte-emoţie, cuvinte-sentiment... Și, pe măsură ce vorbea, tonul căpăta nuanţe plăcute şi convingătoare, iar privirea noastră, concentrată acum la maxim, îl vedea într-o altă lumină şi ne întrebam prin ce miracol profesorul exigent, ursuz şi răutăcios de multe ori, devenea dintr-odată calm şi apropiat nivelului nostru de înţelegere?... Apoi, cu o privire uşor pierdută în amintirea din care noi am fi dorit mai multe amănunte, închidea paranteza rememorărilor şi trecea la tema lecţiei... Nu

41


sintagme literare ştiu când şi cum, multora începuse să ne placă..., poate pentru sinceritatea cu care vorbea despre sine, poate pentru că ştia carte, fără să facă un caz din asta..., nu l-am văzut vreodată predându-ne lecţia prin citirea ei din caietul ascuns de servieta ori poşeta strategic puse pe catedră, poate şi pentru că nu ne cerea să învăţăm pe de rost poezii sau texte lungi, lăsându-ne pe noi să alegem versuri ori citate definitorii pentru un personaj, apoi să ne motivăm alegerea şi să facem referire la o situaţie de viaţă..., aşa ca acum... Am împărţit foaia în trei părţi aproximativ egale, notând... Aglae Tulea, personaj..., l-am lăsat la urmă, că-l ştiam..., la personalitate, m-am încurcat..., ce persona... şi de unde până unde... şi chiar Aglae să..., tocmai învăţaserăm la psihologie despre..., dar o personalitate presupune trăsături morale sau intelectuale deosebite, prin care se remarcă într-un domeniu anume, care ocupă o funcţie publică şi se face cunoscut, în sens pozitiv... M-am uitat spre Adela..., obrazul şi urechea... purpură!..., o fi scris ceva? M-am hotărât... Aglae nu e o personalitate!..., doar dacă vor fi fiind şi personalităţi negative!..., deci am scris... Aglae Tulea nu e o personalitate, cel mult poate fi una negativă??, subliniind cele două semne finale. Urma să rezolv şi partea cu persoana..., persoana..., da!..., asta trebuie să fie!..., cum de nu?... şi, încet-încet, clasa şi profesorul, colegii şi lucrarea, toate au început să se decoloreze într-o împletitură de linii şi cercuri din ce în ce mai mici, iar amintirea unor întâmplări şi discuţii de acum câţiva ani devenea tot mai vie şi Aglae Tulea, ca persoană, se pierdea în mici rotocoale albastre suprapuse rândurilor nescrise ale extemporalului, făcând loc dirigintei şi mamei, dar mai ales mătuşii-mi Neli căreia, parţial, îi datoram aventura mea... sanitară!... Totul începuse pe la jumătatea trimestrului al II-lea din clasa a VIII-a, când diriginta ne-a pus să formulăm în scris şcoala pe care dorim s-o urmăm şi eu am scris Liceul Minier, profil laborant, din oraşul nostru. S-a uitat la mine şi mi-a spus ca o mamă grijulie... ce să cauţi tu la Minier? şi, chiar laborantă, ştii tu ce înseamnă mina? Sensibilă, fragilă şi deşteaptă cum eşti, du-te la Teoretic sau la Pedagogic!..., acestea sînt liceele care ţi se potrivesc! Poate că mi se potriveau..., dar hotărârea de a nu urma Teoreticul o luasem mai înainte... Cunoscusem în vacanţa de iarnă cîteva eleve de la această şcoală, colege cu Tiţa, şi nu mi-au plăcut aerele lor... se credeau deşteptele pământului!..., mai ales una mică şi bondoacă a ţinut să-mi spună că... la Teoretic, nu vine oricine!..., e-he!..., celelalte, urmărite şi de privirile afirmative ale Tiţei, completând... la noi, aşa!... şi noi..., aşa şi pe dincolo!..., proful de istorie e..., profa de mate, aoleo!..., dar se face carte!..., ce ştii tu!... Copiii..., mda!..., dar copiii mi-au plăcut doar să mă joc cu ei nu să-i ţin în bănci şi să-i necăjesc cu scrisul şi cititul, cu socotitul şi

42

Prozã educaţia de toate felurile..., deci Pedagogicul era exclus!..., aşa că am ales Sanitarul!... Acum, dacă mă gândesc bine, trebuie să recunosc că hotărârea mea a fost stimulată şi de mătuşa Nela care, deşi era o simplă laborant-chimistă la mină, cu studii medii, era mereu informată cu tot şi despre tot ce se întâmpla în orăşelul nostru, de la locul de muncă până la şcoală, bloc, stradă, alimentară, familie etc... Cu veştile pe care le actualiza permanent şi cu limba ascuţită se impunea celorlalţi, considerându-se atoateştiutoare. Noi o respectam că era sora mai mare a tatălui meu, singurul care o mai întrerupea, dar destul de timid cu... ia mai tacă-te!..., ai fost tu acolo şi-ai văzut!?... şi pleca, lăsând-o să ne vorbească mamei şi mie... Tuşa Neli, cum îi spuneam eu, era mama Tiţei şi a lui Sorin, coleg cu mine, dar la altă clasă... Într-o seară a venit pe la noi cu Drapelul roşu, ziarul Văii Jiului, în care era publicată reţeaua şcolară a judeţului, Liceului Sanitar figurând la Hunedoara..., a scos ziarul în care încercuise anunţul, ni l-a arătat şi ne-a spus că îi pare rău că Tiţa nu a vrut să-l urmeze..., cât am bătut-o la cap!..., da’ degeaba!..., încăpăţânată ca tată-său..., dar acum s-a hotărât să-l dea pe Sorinel!..., ce dacă e băiat!?..., ce..., nu sînt şi doctori?..., sînt numai doctoriţe? şi apoi, adresându-i-se doar mamei..., ia gândeşte-te!... halatul alb, e alb..., tu!... şi e... respectat!..., nu ca salopeta de miner..., că ea, chiar dacă e personal TESA şi, pentru a-şi sublinia calitatea, înălţa uşor capul..., are halat alb!... ştie ea..., că una e ce se spune pe la şedinţe, despre egalitate şi respect... şi alta e-n viaţă!... şi apoi, parcă aducându-şi aminte şi de mine... tu ce zici?... Am dat din umeri a neştiinţă sau, deocamdată, a indiferenţă, din moment ce mai aveam un trimestru până la absolvirea clasei a VIII-a, timp suficient pentru a mă hotărî... Dacă ar fi fost după mine, aş fi dat la un liceu de aviaţie, că-mi plăcea să zbor!..., dar cum să le spun alor mei aşa ceva şi, mai ales, să audă şi ea!? Periodic, tuşi Neli ne informa cu ultimele noutăţi despre liceu..., că are internat şi cantină, chiar în şcoală, pentru fete şi..., e foarte bine, tu!..., păi doar cobori în clasă, nici nu trebuie să ieşi din clădire!..., este internat şi pentru băieţi, dar la un alt liceu..., ei pot să mănânce la Sanitar ori acolo unde stau, că e şi acolo cantină..., pot să-şi aleagă, nu-i obligă nimeni..., doar că se intră greu, că e concurenţă şi... ştie de la o colegă, laborantă prin Combinatul de acolo, cu care s-a împrietenit, că... trebuie pregătire, că prin Hunedoara, toţi copiii care dau la Sanitar fac meditaţii la română şi la matematică şi ea s-a gândit să-l mediteze pe Sorinel care... e cam leneş, dar îl va face ea să... Întradevăr, Sorin era leneş de-a binelea, nu doar... cam!... şi îi dădeam temele să şi le copieze, că doar eram, zicea el, singura şi cea mai deşteaptă verişoară a lui, tocilară ca toate fetele!... În zadar îl ameninţam că e pentru ultima dată şi-l îndemnam să înveţe şi să-şi lucreze singur temele,


sintagme literare că vine examenul, sau că o să-l spun lui tuşi..., o dată am şi făcut-o, dar tuşa Neli s-a uitat chiorâş la mine, spunând... da?..., aşa face?... şi tu!?..., cum îl ajuţi?..., poate o fi fost obosit, că băieţii..., lasă că... şi lasat a fost!..., din moment ce Sorin a continuat să-mi ceară ori să ia direct caietul cu temele făcute... Când proful de mate l-a lăsat corigent şi pe trimestrul al II-lea, tuşi s-a dus la şcoală, direct la direcţiune... unde, ne-a spus ea în seara aceleiaşi zile..., am făcut să fie chemat şi profu’ ăla care se crede Pitagora Văii Jiului..., că aşa i-am zis!... dumneavoastră, tovarăşe profesor, îi persecutaţi pe copii..., ştiţi cum vă spun!?... şi aici, profu’ a dat din umeri, da’ s-a văzut că nu i-a plăcut că-i ştiu porecla!..., ce?... Sorin Marcu din a VIII-a C, copilul meu, nu ştie nimic, de l-aţi lăsat iar corigent?... şi apoi l-am prelucrat puţin şi partinic!..., păi noi, tovarăşe profesor, sîntem oameni ai muncii cu obligaţii de producţie, mineri şi TESA, cuvânt subliniat şi în faţa noastră cu două-trei înclinări ale capului!... şi avem încredere în şcoală că ne învaţă copiii să promoveze, nu să rămână corigenţi!..., ştiţi că pe Sorinel vreau să-l dau la Sanitar?... şi acum, ce să fac?..., să-l mut la altă şcoală?... Apoi a intervenit şi directoarea, întrebându-l care e situaţia elevului Marcu şi profu’ a bălmăjit ceva despre obligaţia lui de a-i face pe elevi să înveţe puţină matematică, printre altele şi teorema lui Pitagora!... şi aici s-a uitat fix la mine!..., dar Sorin e obraznic şi leneş, nu prost!..., aşa a zis... nu prost!... şi, dacă nu va-ncepe să înveţe serios..., oricum el nu-l vede intrat la Sanitar, că..., dar eu nu l-am mai ascultat, păi, tu!..., nu mi-a plăcut cum a pus problema..., în loc să mă încurajeze că o să-l mai asculte, că o să-l verifice mai des, că o să..., el îmi spunea de lipsurile lui Sorinel... După ce a plecat, am mai rămas cu directoarea, o adevărată tovarăşă!..., care m-a înţeles şi mi-a promis că elevul Marcu Sorin va promova..., că nu e după tovarăşul profesor, mai sînt şi alte organe de care trebuie să asculte şi el!..., dar..., cu Sanitarul e altceva..., că e concurenţă mare şi..., dar n-am mai fost atentă la spusele lui tuşi, reţinând ca venind tot mai de departe... pregătire..., carte..., eu, verişoara lui..., Hunedoara..., Sanitar... Un gând lipit de mintea mea s-a transformat într-o replică pe care, dacă n-ar fi fost teama de limba ei, i-aş fi spus-o, că o merita... Tuşa Neli ştia de mult că Sorin nu învaţă!... şi pe mine m-a făcut vinovată şi responsabilă de trândăveala lui..., Pitagora era porecla profesorului de mate, aşa am preluat-o şi noi de la ceilalţi şi chiar de la proful care, în a V-a ne-a spus cum a luat nota 2, pentru că n-a ştiut teorema şi asta l-a ambiţionat să-nveţe şi s-ajungă profesor de matematică!..., nu ne persecuta, fiind foarte corect la note, aveam în clasă şi colegi foarte slabi la mate... şi lor le dădea 5 şi, dacă încercau ceva din temă, luau chiar 6!... şi-i trecea clasa, dar nu se-mpăca cu obraznicii şi leneşii!..., categorie din care făcea parte, pe

Prozã locul I, şi verişorul meu... Nu se poate ca tuşa, mereu şi bine informată!..., nu fi auzit şi despre calităţile profului nostru, reţinând doar un presupus defect..., persecutarea elevilor!... şi o poreclă care nu-l mai supăra demult. Un timp, tuşi Neli n-a mai venit pe la noi, motivându-şi absenţa cu prea multele probleme ale laboratorului aflat în plin proces de extindere şi modernizare..., pentru că, zicea ea, clătinându-şi capul şi dând astfel greutate vorbelor..., tu, chimistele astea noi, că avem două, degeaba au facultate!..., păi nu ştiu nimic practic!..., eu, credeţi-mă, trebuie să stau numai după ele..., că şefa mi-a zis direct... Neli, tu răspunzi de fătucile astea, învaţă-le meserie şi vezi să nu facă vreo boacănă!... Apoi a adus vorba de şcoală..., că... m-am tot gândit..., m-am vorbit şi cu al meu, da’ mai bine nu vorbeam că nu-l interesează soarta copilului, parcă n-ar fi al lui!... şi toate cad şi se sparg în capul meu!..., aşa că am vorbit şi cu Sorin şi copilul nu vrea să dea la Sanitar..., păi ştiţi ce mi-a spus?... nu plec eu mamă prin străini, la Hunedoara..., ce?..., n-am liceu în oraş? şi colegii mei..., mă duc şi eu cu ei, ori la liceu ori la profesională... Eu nu i-am dat dreptate, am încercat să..., dar e şi ca el..., păi, ia gândiţi-vă!... şi apoi, jucându-se cu nasturele meu de la bluză, mi s-a adresat numai mie... să zicem că stai la internat, dar acolo te strici, că stai cu nu se ştie cine în dormitor, adunătură de alte fete, unele fumează, altele... gură-cască sau umblă după băieţi!..., ori stai la gazdă... cine ştie peste ce oameni dai... eşti frumuşică, de... şi mi-a lăsat nasturele pentru a-mi atinge obrazul... s-au mai văzut cazuri când s-au stricat familii din cauza tinerelelor, luate-n gazdă..., că zici că sînt copii şi când colo, ele..., dar n-am mai ascultat-o, căci sufletul mi se umplea de lacrimi şi ciudă... şi mama la care mă uitam nu zicea nimic..., ce dacă era sora mai mare a tatei, de ce nu îndrăznea să o contrazică şi-i permitea să-şi verse toată răutatea neîmplinirilor ei.., cum, dacă Sorinel nu poate da la Sanitar, că e obraznic şi leneş, fără să-i pese de matematică, ăsta e adevărul!..., toate nenorocirile înfloresc şi rodesc numai la Hunedoara?... Mama o asculta şi, cu uşoare gesturi, o aproba, îndrăznind completări de felul... e băiat!..., băieţii se descurcă altfel..., lasă, nu-ţi face sânge rău, că o să fie bine... Seara, mama a venit la mine-n cameră şi, pentru prima dată, mi-a vorbit altfel, spunându-mi multe, despre viaţă şi moartea copilăriei, despre dragoste şi ură... şi nu ştiu de ce mi-au rămas în colţul acela de suflet în care lăsam să intre anumite vorbe, idei şi vise nicicui şi niciodată mărturisite... şi vocea mamei avea un alt timbru, mult mai cald şi mai blând, iar eu o ascultam vorbindu-mi de drumul vieţii... pe care vei pleca la toamnă şi, mai întâi, va trebui să asculţi, apoi să te gândeşti la ce-ai auzit şi, abia după aceea, să vorbeşti!..., ţine minte să nu încurci treptele, că în viaţă e uşor să vorbeşti..., să gândeşti e mai greu!..., fii atentă că vorbele,

43


sintagme literare odată spuse nu mai pot fi şterse, sînt ca păsările scăpate din colivie... şi păsările mai pot fi aduse înapoi, dar cuvintele nu!..., şi să mai ştii că niciodată n-o să fii singură... şi eu şi tată-tău vom fi mereu lângă tine!... şi las-o pe tuşă-ta să spună ce vrea..., aşa e felul ei, îi place să se laude..., ştii cât de uşor împarte ea lumea-n două, după interesele ei..., doar că acum vorbeşte durerea din ea..., a mamei care-şi vedea copilul cu halat alb..., vezi tu, la ea, durerea e ca o funingine depusă-n strat gros pe suflet..., când şi cât poate mai aruncă din ea şi jigneşte, cu sau fără voia ei!..., încearcă s-o înţelegi..., nu zicea ea că Sanitarul e cel mai bun?... acum, dacă Sorin nu mai... vezi?..., Sanitarul e plin de toate relele lumii. Băiatul s-a folosit de dragostea ei ca de o slăbiciune a mamei care i-a tolerat lenea, motivând-o cum şi cum..., apoi şi-a creat singură iluzia Sanitarului, doar că realitatea are legile ei... şi tu să ai grijă... visele tale să plutească libere şi colorate, până la cer!..., dar mereu să se vadă şi pământul!..., mănţelegi?... Când Neli vorbeşte cu răutate, îmi pare rău de ea... şi am simţit eu că mă acuzi că nu zic nimic, dar ştiu ce înseamnă să fii mamă... Fata mea, drumul tău e scris în stele şi nu poate nimeni să ţi-l întoarcă... şi cred că o să fii..., dar cotul Adelei m-a făcut atentă la vocea aceea de bisturiu proaspăt sterilizat şi m-a readus în realitatea sălii de clasă, odată cu... puneţi stilourile jos şi daţi lucrările în faţă!... Și mama şi tuşa Neli intră repede-repede în ceaţa amintirii şi se pierd printre liniile foii dictando... Am reuşit să mai scriu în spaţiul rezervat persoanei... tuşa, tuşi Neli... şi am dat lucrarea, şoptindu-i Adelei... am făcut-o!..., 2 îmi dă!..., n-am scris nimic la două puncte..., la unu, ar mai fi ceva..., să vezi!... În şoaptă, m-a întrebat... dar, de ce n-ai scris?..., să nu zici că nu ştiai... Nu ştiu..., n-am mai avut timp..., mi-am amintit de mama şi de tuşa care... În acest timp, profesorul prelua lucrările şi, în timp ce le aranja, întrebările noastre, curioase şi mereu aceleaşi, zburau de la o colegă la altă... ai ştiut?..., nu!..., da’ tu?..., nici tu?..., ei!... şi mişcările umerilor şi mişcările capetelor sugerau un... ce-o fi, o fi!... Ne-a privit în tăcere, aşteptând să terminăm... şi a început o discuţie despre tratarea subiectelor, căci aşa proceda după fiecare extemporal sau teză... Mda!..., să vedem... subiectele n-au fost grele, nu-i aşa?... şi şi-a marcat întrebarea cu acelaşi zâmbet uşor ironic ce s-a stins odată cu răspunsurile noastre... a, nu!..., n-au fost grele!..., au fost foarte grele!... Da?..., nu cred!... şi tonul întrebării lui a trecut de la vesel la serios..., hai să vedem!... Aglae Tulea, personaj..., aici toată lumea trebuia să ştie..., mă rog!..., expresia... toată lumea... generalizează politicos, dar noi avem libertatea să-i excludem pe cei care n-au învăţat... Până aici, e clar?... Da!... s-a auzit un răspuns colectiv, pe fondul căruia s-a detaşat întrebarea lui Vali... şi luăm 5, pentru subiectul acesta? Nu, Vali, nu luaţi 5, luaţi 4, cu... şi mâna scoasă din buzunarul hainei şi

44

Prozã ridicată spre tavanul clasei sugera... darul care venea de la el şi de undeva de sus..., căci ştiam dintr-a a IX-a cum calculează nota finală... fiecare subiect era notat cu 3.33, deci... 67 de sutimi erau acordate ca semn... al omeneştii sale indulgenţe, dar şi al bunăvoinţei divine!... De 4, eram şi eu sigură!... şi cotul Adelei m-a făcut să privesc un 4, frumos scris şi de ea pe colţul maculatorului..., mai am unu, a zis, zâmbind amar..., mai iau unu-n teză, nu poate, ci sigur mai iau şi-un 2!... şi... gata!..., la toamnă, corigenţă mă cheamă!... Între timp, profesorul s-a sprijinit de catedră şi a început să se uite prin lucrări, căutând rezolvări care să-i justifice comentariile la adresa cunoştinţelor noastre. Râsul era general, căci – meritul lui – rareori indica numele celui care comisese delictul şi, când o făcea, se folosea de câte un dicton, proverb ori banc adaptat la situaţia concret trăită în clasă... plasa o glumă de felul... decât mult şi bun, mai bine puţin şi prost!..., ori... decât să iei azi o notă mare, mai bine iei mâine un 2!..., sau... decât să citeşti şi să-nveţi acum, mai bine la vară!... şi, după felul cum şi-a încruntat sprâncenele, apropiind şi îndepărtând foaia parcă pentru a înţelege mai bine, mi-am dat seama că a ajuns la lucrarea mea... Carmen!... şi tonul vocii îi trăda şi nemulţumirea şi nedumerirea cu care se oprise la mine, iar mie îmi răcorea obrajii şi sufletul..., măcar să ştiu de pe-acum!..., privirea profesorului m-a obligat să mă ridic în picioare, ca nefericit exemplu de rezolvare a unui subiect... Ce?..., să admitem că n-ai ştiut Aglae Tulea, persoană..., dar să treci nişte nume de cine ştie ce rude, cunoştinţe ori vecine... asta e prea de tot!... uitaţi-vă şi voi!... şi a ridicat rotind extemporalul spre cei din primele banci... gâturi alungite, interjecţii... şi Gina întoarsă spre mine, cu o mută întrebare... ce-ai făcut!? Am strâns puţin buzele şi am dat din umeri a recunoaştere... asta e!... şi am auzit-o pe Gina, încercând să mă scuze... tovarăşe profesor, poate s-a gândit prea mult şi... asta era!... şi Gina înţelesese, dar nu ea mă dăduse exemplu negativ şi nu ea îmi hotăra nota!... şi..., sigur că m-am gândit... şi acum suportam consecinţele... şi din aerul amintirilor au început să plutească, venind spre mine, vorbele mamei din acea seară cu sfaturile care, dintr-odată, mi-au răsunat în urechile din ce în ce mai calde... să nu laşi pe cineva să vorbească-n locul tău!..., aşa că, politicos, i-am răspuns profesorului care mă întrebase... ce s-a întâmplat?..., spune, să audă toată clasa!..., la primul punct, cel mai uşor!..., nimic!..., la al doilea..., o frază, corectă!..., dar corectitudinea ei e anulată de nesiguranţa marcată de cele două semne de întrebare..., aşa-i?..., deci, punctaj... zero!..., ca la primul punct... şi a dat un bobârnac lucrării, iar sunetul foii lovite s-a auzit până în ultima bancă..., la ultimul punct..., te-ai gândit, cum spune Gina, dar până unde?..., hai spune!... şi vocea profesorului era mai calmă,


sintagme literare păstrând totuşi ceva din nemulţumirea cu care mă oferise drept exemplu... Tovarăşe profesor, am lăsat la urmă primul punct, că-l ştiam foarte bine..., vi-l spun acum, dacă vreţi!... Nu acum, nu e cazul!..., treci mai departe!..., mi-a răspuns, începând să se plimbe prin clasă..., la al doilea, mi-am fixat un posibil răspuns, urmând să-l dezvolt... şi se vede cum l-ai dezvoltat!..., a intervenit, fluturând extemporalul spre mine..., cu o frază interogativă, adică nesigură! Bine!..., acum treci şi explică punctul al treilea... Aici, recunosc, am pierdut timpul..., m-am gândit prea mult... şi... cum să spun despre acele amintiri?..., pe cine interesa tuşa Neli, deşi era apropiată de Aglae, prin atitudinea faţă de Sorin şi comportamentul ei faţă de mine... Și?..., a vrut să ştie profesorul care a continuat, adresându-se întregii clase... şi, să vă spun eu ce s-a întâmplat..., Carmen, dacă greşesc, te rog să intervii!... şi să mă contrazici, dar... ştiţi..., cu argumente serioase şi politicos formulate... Și aici avea dreptate..., de fiecare dată când aveam ceva de spus..., o nemulţumire, o observaţie sau o întrebare... ne asculta cu atenţie şi ne explica fără jigniri şi fără aere de superioritate, iar nouă ne

Prozã era ciudă că trebuia să-i dăm dreptate, că – într-adevăr – ideea lui era cea mai bună, că părerea lui era cea corectă, că aducea câteva argumente solide şi că... Cred, a continuat profesorul, că ai căutat o persoană apropiată Aglaei Tulea şi ai găsit-o, după cum ai notat aici!... şi degetele lui au îndoit hârtia pentru a sublinia astfel ultimul punct... te-ai gândit şi ai stabilit similitudini între personajul literar şi tuşa Neli..., cine e şi ce grad de rudenie aveţi, nu interesează!..., dar ai greşit lăsând gândulraţiune să devină gând-amintire... şi te-ai dus... dulce minune... şi-a murit... floarea-albastră!..., aici punct şi subiect nerezolvat!... Apoi, ca un sfat general, adresat clasei..., v-am spus dintr-a IX-a... gândiţi-vă de două ori înainte de a vorbi şi de trei ori înainte de a scrie..., dar nu visaţi!..., o puteţi face acasă, pentru compuneri libere ori eseuri de publicat în revista şcolii..., amintiţi-vă că şi extemporalele sînt lucrări, cu puncte la care trebuie să răspundeţi... clar, concis şi corect!... Pentru că sunase de ieşire, a luat celelalte lucrări de pe catedră şi, din uşă, l-am auzit... Carmen, cu părere de rău, dar mai mult de 2 nu poţi primi...

45


sintagme literare

VERONICA BACIU Ziua de Crăciun Ziua se ivea limpede, cu hotarele încălzite de raze primăvăratice. Silvia se trezi buimăcită şi speriată de nişte zgomote ritmice de tobe şi-o amestecătură de voci şi cântece, sau ce-or fi fost...Se concentră puţin, cu ochii pe fereastră, şi realiză că nu erau decât frânturi scâlciate dintr-un colind. Se ridică şi privi în curte. Înţelese... Ștefan stătea înconjurat de nişte colindători întârziaţi şi cam veştejiţi de vârstă care nu mai găsiseră drumul către casă din Ajun. Probabil se proptiseră la vreo cârciumă din drumul lor şi nu mai plecaseră. Tocmai îşi terminaseră repertoriul şi aşteptau recompensa care nu putea fi decât un pahar cu băutură. Ștefan nu se putea eschiva...Era ziua de Crăciun. O zi pe care o petreceau în ritmurile pe care satul le mai păstra încă, poate mai apropiate de lumea celor duşi, decât a celor vii. Lumea celor vii se strică din ce în ce mai mult. Curăţenia vechilor obiceiuri era înlocuită, amestecată cu obiceiuri mai noi. Silvia se primeni cu multă migălă, privi chipul senin al bărbatului ei şi se grăbi să săvârşească prima îndatorire a zilei. În ziua de Crăciun femeile mergeau cu coşul plin de bucate la biserică, să fie binecuvântate, să se poată ospăta din ele şi să poată da din ele de sufletul morţilor. Totul era pregătit de cu seară. Trebuiau doar aşezate în coşul încăpător pe care Silvia îl păstra special pentru astfel de momente: pâinea rotundă, unsă cu ou şi coaptă în cuptorul aragazului, sticla de vin, prăjiturile şi cozonacul, friptura şi sarmalele, aşezate cu grijă într-o caserolă, portocale, mere, printre care aşeză câteva crenguţe de brad şi acoperi totul cu ştergarul de borangic pe care-l păstra cu sfinţenie de la mama ei. Era printre puţinele lucruri pe care le putuse păstra. Ștergarul şi câteva poze înnegrite de timp din care răsăreau chipurile cu priviri înţepenite într-un timp pierdut definitiv. Drumul spre biserică nu era prea lung, avea pentru ea o semnificaţie aparte, îi dădea prilejul să se gândească la viaţa ei, la Crăciunurile trecute, la bucurii şi suferinţe vechi şi noi. Privea casele, curţile, da bineţe oamenilor cu care se întâlnea. Era încă linişte, forfota nu începuse. Crăciunul începea în rânduiala fiecărei case şi se împlinea în tinda bisericii. În biserică era un aer călduţ, mirosea a tămâie şi a pâine coaptă în casă. Lumânările licăreau ca nişte dorinţe vii ce vibrau şi se înălţau prin rugăciunile noastre

46

Prozã către cei plecaţi dincolo. Preotul înălţa glasul lui către cerul nevăzut al dumnezeirii şi glasul lui era întărit de cel al ţârcovnicului şi al corului format din câţiva bărbaţi. Din partea stângă a naosului, le răspundea corul de femei. O clipă îşi opri gândurile şi se lăsă în voia glasului frumos al preotului Vasile. Parcă o clipă timpul stătu în loc şi se împăcă în sufletul ei cu toate. Ăsta era Crăciunul ei. Se gândi pe rând la toţi cei pe care-i petrecuse pe ultimul drum, se gândi la Ștefan al ei, la ceea ce pierduse când hotărâse să-şi lase viaţa ei începută lângă părinţii lui Ștefan, în Ardeal, şi să se întoarcă în satul în care se născuse. O nelinişte îi răscolea sufletul din când în când. Poate era starea ei naturală, aşa cum îi spunea Ștefan: „mă, fată, tu nu te simți bine dacă nu găsești motiv de îngrijorare, când de una , când de alta...”. Ștefan era un om mai degrabă tăcut, domol. Om cu destulă carte şi, în plus, priceput la toate, îi plăcea să facă totul în ritmul lui, în tihnă şi cu multă migală, de parcă ar fi avut tot timpul din lume pentru orice, spre deosebire de ea care era o repezită şi de multe ori, era superficială în anumite treburi ale casei . „Le dai peste ochi, Silvie, și pe urmă mă omori pe mine cu zile că ai făcut și ai dres”, o taxa imediat Ștefan atunci când nu era mulţumit. Iute era şi la supărare, se aprindea de ieşeau scântei, dar Ștefan o lăsa, aştepta, avea răbdare până se ostoia tot zbuciumul ei şi abia apoi se gândea să ia o atitudine. Și atitudinea lui în ultimul timp o îngrijorase, parcă era mai abătut, parcă nu mai făcea nimic cu bucurie, ca altă dată... Dimineaţa zăbovea mai mult în pat şi se trezea morocănos şi indispus, alteori îl auzea ocărând găinile prin curte, ceea ce nu-i sta în obicei. Uneori avea impresia că-i căuta nod în papură din orice: că nu ştie să închidă o uşă, că vorbeşte prea mult, că dă televizorul prea tare ... S-a gândit la toate, le-a luat la rând : o fi bolnav ? şi parcă i-a trecut un fier încins prin inimă , s-o fi săturat de mine? uneori recunoştea că exagera, i-o fi dor de cineva, de ceva ?- de cine, de ce ? , credea că Ștefan nu avea secrete faţă de ea . Când l-a surprins într-o după-amiază, vorbind la telefon cu una din surorile lui, a înţeles : lu’ Ștefan al meu îi era dor de- acasă, de neamurile lui. Uitase, în iureşul zilelor şi al anilor, cu grija şi nerăbdarea de a-şi face un rost aici, că are şi el partea lui de lume, de viaţă care- i aparţine, aşa cum aveam şi ea. De fapt, lucrurile se schimbaseră decând acceptase postul de bibliotecară la una din şcolile din sat. Stătea mai puţin cu el acasă, îşi împărţea altfel timpul şi era preocupată de alte lucruri, inclusiv de ţinută şi de modul în care arăta. Era foarte mulţumită, în sfârşit făcea ceva apropiat de meseria ei şi slujba asta, chiar dacă nu ştia pentru cât timp, îi venea ca o mănuşă. Ștefan la început se bucurase, veniturile care intrau regulat în bugetul familiei se rotunjeau, dar mai apoi a devenit tot mai posac, mai


sintagme literare irascibil. Silvia a stat de vorbă cu el şi împreună au hotărât, cu vreo două-trei săptămâni înainte de Crăciun, că e cazul să plece în Ardeal, să-şi vadă sora, să-şi caute fratele cu care nu era în relaţii foarte bune. Cât a fost plecat, mai mult cu două zile decât stabiliseră şi fără s-o anunţe de întârziere, Silviei i-a fost greu, au trecut-o toate apele tulburi ale îngrijorărilor, dar a rezistat, nu l-a sunat, doar l-a aşteptat până l-a văzut din nou acasă. Și-a venit Ștefan, încărcat cu de toate de la neamurile lui. Nu l-a întrebat nimic. L-a lăsat să răsufle, să-l vadă în ce ape se scaldă. Și aşa, cât ai clipi, a venit Crăciunul peste ei şi-au fost luaţi de pregătiri, că de fapt frumuseţea sărbătorilor stă în febra pregătirilor, fără de care sărbătoarea în sine ar fi mult prea puţin. Slujba fusese balsamul care o mângâia acum pe drumul de întoarcere. Soarele încălzea nefiresc, pentru o zi de Crăciun, topind parcă pentru câtva timp dureri, frămân-tări, urâciuni ale zilelor adunate. Când deschise uşa bucătăriei, Ștefan, deja rânduise totul pe masa din bucătărie pentru a le împărţi de sufletul morţilor.

Prozã Aprinseră lumânările, se închinară şi Silvia începu să spună şoptit numele celor pentru care se rugau de ” iertarea păcatelor şi odihna lor veşnică”. Pacea unui timp suspendat se coborâse peste sat. În sfârşit se aşezară la masă, ciocniră din vinul lor rubiniu şi aromat, cu care Ștefan se lăuda peste tot – „producție proprie!”. Telefoanele, aşezate în apropiere, marcau fiecare mesaj primit. Erau mesajele obişnuite cu urări de Crăciun de la prieteni şi cunoştinţe mai vechi şi mai noi şi ei se bucurau că lumea se gândeşte la ei, că nu sunt atât de singuri. Ziua era pe sfârşite. În sat lumea se aşezase care pe unde...Peste tot vedeai lumini şi brazi împodobiţi, ornamente, în ferestrele caselor stăteau Moşi Crăciuni din carton colorat sau gonflabili, undeva departe se auzeau pocnitori şi muzică de petrecere, semn că încă un Crăciun trecea şi noi ne lăsam cuprinşi, ani la rând, în aceeaşi convenţie. Aşa cum făcea de câteva ori pe zi, Silvia ieşi în stradă, în faţa casei sale, şi privi satul strălucind în apele înserării. Se gândea la timpul care şterge alt timp şi la ninsorile ce împodobeau altădată Crăciunul…

47


Teatru

sintagme literare

EVRA GART Despre morţi numai de bine… (farsă) Motto: „Teatrul este instituția supremă pentru rezolvarea problemelor din viață". Personaje: Agatha, doamnă engleză 50 de ani, Max, domn englez 35 de ani, soţul Agathei, Hercule, domn belgian 40 de ani, Miss Marple, doamnă engleză 65 de ani, Emily Inghethrop, contesă engleză 70 de ani, Al. Inghethrop, conte englez 50 de ani, soţul contesei Inghethrop, Dorcas, menajera familiei Inghethrop, Bonfaier, comandantul navei Sergio, directorul revistei şi iniţiatorul croazierei:"O navă de cărţi spre Barcelona", Personajul 1: un băiat circa 20 de ani în costum de marinar.

Max: Ce fel de schimbare? Agatha: Nu încetează Max: Este grav? Agatha: Nu ştiu! Max: Câteodată poate să fie Agatha: Să-i vezi în fiecare noapte devine plictisitor Max: Încerc să înţeleg Agatha (iritată se mișcă pe scaun): Să ne înţelegem Max, câteodată este mai bine să pui punct anumitor lucruri! Max: Cu asta pot fi de acord, credeam însă că nu poţi sta departe Agatha: La dracu, ai dreptate, nu pot sta departe, dar, vreau o schimbare Max: Tu ştii! Agatha: Nu ştiu nimic, ar fi ceva, nu mare lucru... Ah, trebuie să mă gândesc... Max: Nu sunt un bun sfătuitor Agatha: Trebuie să vorbesc cu Hercule, vreau să văd cum reacţionează Max: Imaginez Agatha: Astăzi este greu să găseşti pe cineva ca el. Max: Și? Agatha: Este grozav! Max: Atunci merită toţi banii! Agatha: Probabil. (pauză)

Notă: Toate scenele mai puțin prima scenă a actului secund se desfășoară pe puntea principală a navei: "Styles", locațiile pentru fiecare scenă în parte sunt diferite, le vom analiza pe parcurs.

Max: Dacă te obişnuieşti Agatha: (tăind replica): Nu, nu este bine Max: Obişnuiţa este mama îndemnului Agatha: Eh, Max, vrei să învăţ lecţia despre silogism?! Nineni, dar absolut nimeni nu-ţi vrea binele Max: Da, afară de nişte persoane din propriul anturaj.... Agatha: Nimeni!

Actul întâi

(pauză)

Prima scenă Agatha și Max la ieșirea pe puntea superioară, în dreapta. Un șezlong, o masă de plastic câteva scaune. Agatha stă pe unul din scaunele de plastic, curăță manichiura, este îmbrăcată cu un "capot" și are părul prins într-un prosop, semn că tocmai ieșise de la duș. Max se află la câțiva metri, la soare, întins pe șezlong, are ochelari de soare. Este îmbrăcat doar cu pantaloni scurți. Dacă ar fi să specificăm și ora, se poate spune că este aproximativ nouă dimineața, poate ceva mai devreme. Max: Șii... despre ce anume vorbeam aseară? Agatha: Da, trebuie!

48

Agatha: În final unde este binele colectivităţii? Max: Eu spuneam de cei apropiaţi Agatha: Max, încetează! (pauză) Max: Cel ce se obişnuieşte nu mai are frică Agatha: Frică? Max: (se ridică în şezut): Morţii cu morţii... Agatha: Este vorba despre orice, Max! Max: Orice lucru pe care îl faci îndelung devine plictisitor Agatha: Nu neapărat Max: Anume?


Teatru

sintagme literare Agatha: Lucru rămâne lucru, ca să fie înfăptuit meseria pe care ai ales-o trebuie să-ţi placă, altfel schimb-o! Max: Tu eşti singura care ştie... Agatha: La naiba, aş vrea să ştiu Max: Este cald, nu ţi-e sete? Agatha: Puţin, dar nu beau apă, dacă bei îţi va fi sete mereu. Max: Se spune că atunci când este cald sunt necesari 3 litri de apă Agatha: Acum nu beau, o să transpir, nu suport transpiraţia Max: Nu insist

(pauză) Hercule: Să mă ridic, să caut un scaun? Aici nu sunt scaune. Trebuie să-i vorbesc comandantului, nu se poate să lipsească tocmai scaunele de pe puntea navei, astăzi scaunul trebuie să reprezinte totul. Agatha: Nu, mulţumesc (pauză) Hercule: Motoarele astea îmi zgâlţâie creierii, trebuie să facem ceva Scena a patra

(pauză) Agatha: Oricum este diferenţă între schimbare şi a te schimba în bine Scena a doua Agatha: Bună dimineaţa! Hercule ridică privirea din pământ apoi o coboară din nou (pauză) Hercule (îndreaptă privirea în altă parte): Ce vânt vă aduce? Agatha: Oh, doamne, vroiam să văd cum sunteţi... Palid, vă simţiţi bine? Hercule: Se poate mai rău Agatha: Se pare că nu eşti indispus total! Hercule (îndreaptă privirea spre Agatha): Ce să spuneţi şi dumneavoastră acum? Hercule coboară privirea.

Agatha: Bună seara! M. M.: Hello, este foarte cald Agatha (șoptește): Nimic despre astăzi. M. M. (șoptind): ok! Agatha: Vino, ţin să ţi-l prezint pe domnul Poirot? (se fac prezentările) Hercule: Încântat să vă cunosc doamnă. (își strâng mâinile) M. M.: De asemenea. V-am urmărit cariera, am citit atâtea lucruri interesante Agatha: Să lăsăm asta acum, servim ceaiul? Vă rog, să ne aşezăm la masă. Max, please, serveşte ceaiul! (cei trei se așează la masă. Max așează patru cești de ceai și servește și se așează la masă la rândul lui.) Cortina. Sfârșitul actului întâi. Va urma

49


sintagme literare

ADRIAN DINU RACHIERU Poeţi din Bucovina „Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent” La optsprezece ani de la debut (v. Suntem fiii acestui timp, 2000), afişând un neoromantism nevindecabil, trecut prin câteva ipostaze / „faze” lirice (trubadur, pelerin la „templul cuvântului” şi fiinţă problematizantă, oferind exerciţii cogitative în ambalajul unui lirism elegiac), Dumitru Brăneanu face, în armura sonetului, figura unui răzvrătit potolit, asaltat de tristeţi şi îngrijorări. „Nebacovian”, s-a observat, confesiv-nostalgic, convins că „raiul e lumina din cuvinte”, cu „sufletul aripă bolnavă de zbor”, poetul contemplă, ascultând „clopotele inimii”, sub un titlu aparent bacovian (v. Destrămarea lumii, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016), tocmai disoluţia ei prin insinuarea sentimentului thanatic, ca nelinişte difuză. El, „un şubred vas de lut”, o palidă „umbră călătoare”, simte gheara timpului şi încearcă amânarea „secerişului”: „M-atinge timpul cu aripa humii / Spre care ceruri sămi înalţ privirea? / Atunci voi părăsi poteca lumii, / Și în genunchi aştept mântuirea; // Părinte, dacă moartea va învinge, / Cu mine omenirea se va stinge?!” (v. Părinte?) Timpul „ne aleargă”, umbra morţii „bântuie beteagă” şi, simţind / presimţind acel capăt de drum, imploră Divinitatea protectoare să-i îndulcească periplul, cercând să se ridice din păcătoşenie „pe scara rugii”, fireşte. Chiar dacă „s-a vestejit amiaza visărilor rebele” sub lucrarea timpului, alcoolul visului îi dă ghes şi „sângele amintirii” e invocat în nopţile „ninse de singurătate”. Condamnat la dragoste, sub un cer prăbuşit, poetul redescoperă bucuria iubirii; erotica, inflamată de „hăurile sufletului”, se înteţeşte chemând o iubită inventată, fantasmatică, „curată ca lumina”, aşteptată „pe drumul de vecie”; oricum, plămădită din cuvânt, de puritate imagistică, rătăcind în „cohorta de gânduri”, cucerind „cercul viselor şi amăgirilor”. Lăstunii iubirii trezesc „nordul îngheţat al inimii”, încât va cere, rugător, neliniştitei Euridice: „însămânţează-mă iubire / târziu sau mai devreme / de la cea dintâi sărutare / până la o nouă răstignire” (v. Euridice). Cum „hambarele tristeţii” sunt pline şi, pe „scara bucuriilor deşarte”, înmuguresc păcatele, poetul îmbracă „haina pocăinţei”. Marius Manta observa, cu temei, această polarizare a discursului, cu pendulări

50

Atelier critic între tăceri şi cuvinte, lumină şi păcat, între istovirea fiinţei (biruită de ţărână) şi înnoirea ei, aspirând spre „cerescul sălaş”; între fiorul finitudinii şi muzica celestă, poetul întemeietor de lume fiind martorul entropiei şi al deşertăciunii ei. Și, nu în ultimul rând, pendularea între Thanatos şi Divin, împăcând fiinţa, chiar dacă „moartea încolţeşte” şi trupul (provizoriu) „alunecă spre uitare”. Da, lumea „în vicii se destramă”, lumina şi păcatul se-nfrățesc, poetul însuşi, „nins de păcate”, se vrea „picur de lumină”. Și încearcă să se lepede, pe „acoperişul vieţii”, de spaimele unei lumi „bolnavă de nestatornicie”, îmbrăcând-o în cuvinte la întâlnirea dintre sacru şi profan: „În rest sunt patimi şi trăiri deşarte / Când clepsidra vremii se înclină, / E-un mucegai ce încolţeşte moarte / Peste-un bulgăre ţâfnos de lumină; // Vămuiţi de vreme şi hăituiţi de nevoi / Batem mereu cărările de noroi.” (v. Psalm 5).

În textul prefaţial (v. În loc de prefață), pe un ton ironicludic, Dumitru Brăneanu ne dezvăluie ispititoarele feţe ale urâtului într-un „veac hain” şi, dintr-un impuls eticist, blamează lucrarea inventivului Lucifer în necurmatul șah cosmic, constatând că omenirea îi urmează, cu râvnă, calea. E vorba, în fond, de desacralizarea lumii, o lume care există „la întâmplare”, păstorită de Întunecimea Sa. Dacă vom reciti poemul blagian Paradis în destrămare, păstrând distanţa cuvenită, coborând – pe suport biblic – într-un univers arhaic, vom descoperi că heruvimii păzitori ai drumului spre pomul vieţii nu mai mânuiesc o „sabie de flăcări”, ci un biet „cotor de spadă”, fără de flacără; iar „ţărâna va seca poveştile”, ne avertizează temător Blaga. O lume „de lut”, care nu mai auzea, la vama dumnezeirii, Vocea. Totuşi, poetul băcăuan, încărunţit în suferinţă, învins de timpul parşiv, recunoaşte că ar vrea să amâne


sintagme literare clipa despărţirii de „o lume deşartă”; şi, în acelaşi timp, ca vistier al multor păcate, caută (de-o viaţă) iluzia divină, urcând „pe trepte de înviere”. Adunând, aşadar, merinde pentru veşnicie (v. Învăț), aflând lumina izbăvirii. Urcă Golgota, strângând în inimă „sevă vie”: „Hristoase, curmă-mi iadul şi-l lumină”. Precum în îndemnul repetat de „a strânge lumina”: „să strângem lumina din noi / s-o adăpostim în cuvinte / pe un altar de şoapte / e atâta risipă de patimi / şi negru cerul se prăvale / în ochii grei de

tristeţi / prin vene subterane / trec metrouri ticsite de idei / zvonuri risipite / sub ghilotina lumii.” (v. Să strângem lumina). Iată că, reîntors din „patimi rătăcite”, după ce, flămând, „muşcase din viaţă”, poetul ne asigură că „îi e bine” în temnița cuvântului. Însuşi Raiul e „lumina din cuvinte”. Încât, mărturisitor, cum îl vedea Mihai Cimpoi, devoalând sufletul-hău şi, deopotrivă, neliniştit, suferind de interogativitate, el crede nesmintit în poezie, cutezând a visa la „dezmărginirea omului” (cf. Ovidiu Genaru). Întrun „ev bizar”, ca actori banali, „drămuind” prin vreme, noi rătăcim între patimi şi lut; rămâne, ascultându-i sfatul, să domolim „câinii urii” (care „aleargă prin sânge”) şi să-l urmăm pe poet, râvnitor al „cerescului sălaş”, „un strigăt de lumină” (v. Sunt rana ta). Totuşi, cu un corectiv, limpede formulat, recapitulând bucuriile terestrităţii: „Spre cerescul sălaş din leagăn aspir, / Oricât de spornic mi-ar fi-n zbor avântul / Drag mi-i paradisul, aici pe pământ!” * „Trupul un fuselaj supersonic plin de răvaşe” Doar aparent „aeriană”, ruptă de presiunile cotidianului şi, totuşi, insistentă, eficientă, bine aşezată într-o

Atelier critic proximitate pragmatică, ocupându-se, cu generozitate şi cu grijă maternală, de viitoarele condeie în pepinierele cenacliere, Viorica Petrovici se încumeta să iasă în lume, editorial vorbind, abia în 1997 (Chemarea tăcerii, Editura Helicon); deci, cu mare întârziere, observăm, tentată să recupereze apoi – prin ritmul apariţiilor – lunga tăcere. E drept, primele tipărituri i-au fost găzduite în revista Muguri a Colegiului rădăuţean „Eudoxiu Hurmuzachi” (la 15 ani!) şi era greu de bănuit ce căi va urma. Fiinţă pasională, vibratilă, trăind romanţios ca o „ardere vie” şi transferând în poezie prea-plinul sufletesc (împărtăşit), Viorica Petrovici se vrea mireasa cerului. Poeta-pasăre, străbătând „ploile de aur ale eterului” cunoaştea doar limbajul iubirii. Ea, un necurmat „izvor de cântec”, invocă cu har extatic (vădind grijă artizanală) divinitatea ocrotitoare, ploile diafane, vârtejul alb, dansul nupţial, tandreţea luminii; şi ne face părtaşi la beatitudinea încercată de un temperament solar, aflând în poezie leacul la cutremurătoarea singurătate. Paradoxal, acest lirism luminos, bântuit de „ispitiri orientale” (Radu Cârneci), râvnind seninătatea, decolând spre lumi visate, într-un spaţiu rarefiat, muzical face casă bună cu hiperluciditatea, câtă vreme poeta – „o întrebare suspendată” – activează vederea lăuntrică. Sinele bogat reverberează, dăruirea se consumă până la pierderea de sine. Iubirea devine o cale de cunoaştere, mai exact singurul limbaj cunoscut. Iar fiinţa interioară se dovedeşte neîncăpătoare pentru acest tumult, sedus de inefabil şi transfigurare. Trăirea erotică, frenetică, atrasă – deopotrivă – de senzorialitatea gâlgâitoare şi râvnind, cu intensitate, apropierea de divinitate, suportă combustia transfigurării. Descărcările pasionale, energia pulsatilă, extatismul conduc, inevitabil, la spiritualizare, la de-materializare. Dar poeta ştie prea bine că „Durerea e mai aproape de om / Decât înţelepciunea”; pricină pentru care urmează o deviză nichitiană: „Să fii fericit când eşti de faţă”. Or, căutând fără istov frumuseţea (care – suntem preveniţi – durează cât o înflorire), risipindu-şi prea-plinul sufletesc pentru a anula răul lumii, ura care nu oboseşte, vidul sufletesc, Viorica Petrovici ne invită, de fapt, să călătorim spre izvoare. Să regăsim, altfel spus, omul arhaic prin acest „zbor înspre izvor”, mânaţi de o religiozitate discretă, pipăind sacrul camuflat, fără ostentativitate şi fără a exploata – industrios şi zgomotos – preceptele teologice. Mai degrabă am zice că suntem în preajma tainei blagiene (crezută în apropiere), deşi, în cazul poetei noastre, percepţia magică a fenomenalului, dizolvând şi ambiguizând contururile, ne propune alerte reflexii „într-un joc de oglinzi”. Intrăm, de fapt, în paranormal, translăm „în altă geometrie”. Candoarea, transfigurarea, inițierea – ar fi, rezumativ spus, treptele acestei deveniri poetice, exploatând acum,

51


sintagme literare prin desentimentalizare, cunoaşterea extrasenzorială. În transă, traversând un şir de existenţe, atingând starea de visare după ce, într-un zbor continuu (anulând timpul), poeta, ieşind din trup, naveta „între două tărâmuri” (cum suna titlul unui volum din 2004), ea – devenind un sorb vertical, de vibraţie cosmică – descoperă singurătatea. Alchimia tantrică (altădată) şi vibraţia cântecului

(acum, „una cu tăcerea”) întreţin acest zbor magic, un neîntrerupt transfer de energie, transparenţa. O altă geometrie, aşadar, inaccesibilă neiniţiaţilor. Chiar uşor pedantă (uneori), cu excese cumva didacticiste (tocmai pentru a ne lămuri, oferindu-ne explicaţii), de izbitoare bogăţie lingvistică, poezia Vioricăi Petrovici, manevrând dezinvolt neologisme şi formulări eliptice, de la Oglinda fractală (Editura Axa, 2006), îndeosebi, rămâne, totuşi, „un izvor de cântec”. Iar Roata de circ (Editura Ateneul scriitorilor, 2016) ar fi cea mai proaspătă dovadă, îngemănând „poetica inluminării” cu o dilatare perceptivă (în transparenţă), conectată energiilor divine. Adică o râvnită integrare în Absolut, ca împlinire spirituală, fracţiile fiinţei topinduse într-un ascensional extatic, armonios-vibratil, precum în Aud doar vibrația: „Portativ de rouă în cer / Misterul cu două înfăţişări în oglindă / În una dansează focul în alta renunţarea / Mă ademeneşti abis rogvaiv / Cursă cu obstacole pe un orizont nefinisat / Păşesc printre flori sălbatice / Margine de pădure violetă / Tu vii dinspre Soare nu te văd / Aud doar vibraţia care invadează / Trupul meu gândurile mele inima / Plouă torenţial împrejur e arşiţă / Trăznetul aprinde poiana / Și urcă în cer cu noi cu tot.” Deşi denunţă precaritatea prezentului, deşi recunoaşte deşertăciunea unei lumi care şi-a pierdut / vidat sensul, această poezie rămâne un imn al bucuriei. Pendulând între suferinţă şi visare, de caracter exorcist (cf. Rodica

52

Atelier critic Mureşan), lirica Vioricăi Petrovici se hrăneşte cu „nectarul dualităţii”. Îmbătată de beatitudine, ea poartă – mai degrabă voalat – nostalgia androginului, acest mesaj subliminal fiind lansat tocmai de cea care se înfăţişează, în irealitatea lumii, ca o „iluzorie formă de femeie”. O voce care impune, care scrie altfel, o poetă care urcă fără propte / cârje de grup şi zgomot publicitar. Și care merită urmărită. Temperament solar, respirând beatitudine, cu trăiri pasionale, tinzând – prin transfigurare – spre visare şi zbor, predicând, în consecinţă, iubirea (reamintindune că Iisus însuşi fusese „înjunghiat de iubire”), Viorica Petrovici, dincolo de concreteţea impresiilor senzoriale, risipite printr-un obsesiv cromatism sentimental, râvneşte

împlinirea spirituală. Evident, prin credinţă sporitoare şi meditaţie, coborând în „fântâna cuvântului” şi cinstind, prin vizionarismul său „terapeutic”, de informaţie ezoterică, ordinea Cosmosului. Avem de-a face, cum observa Vasile Spiridon, cu „o poezie agravitaţională”, în răspăr cu haosmosul postmodern, repudiat. O geometrie sacră prezidează acest lirism. Iar poeta, invocând „armonii androgine” (ca „imagini sechestrate”), „se umple de lumină”, culegând sunete „neasemuit de înalte”. Ea intră şi iese din timp, migrează în „fractalii primordiali”, face „pasul spre cer”; iar spaţiul „devine ochi de nesaţiu prea plin” (v. Norul alb), reînviind „starea nepângărită de a fi”. Altfel spus, poeta, inventând clipa („o reflecţia a mea”), este avidă de minunare şi o gustă din plin, „şiroind de cuvinte nespuse” (încă). Iată şi o probă, botezată chiar Minunare: „În copacul alb cristalele rodesc / Cuiburi de uitare / Se împărăţesc printre petale / Sufletul meu fuge afară / Dezbrăcat / Inorogul îl ia în spinare / Și îl duce Dincolo în minunare.”


sintagme literare

A. G. SECARĂ Neînchinare cuvântului cioplit, căutare de arcă… Gabriel Gherbăluţă, Let’s Zeppelin, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2017 Un scriitor în căutarea unui personaj memorabil, ar găsi în poetul Gabriel Gherbăluţă… unul dintre oamenii ideali, care nu ar plictisi, probabil, nici un cititor. Poetul, în cele aproape zece cărţi de poezie publicată, este savuros, surprinzător, substanţial, rocker, profesor de limba şi literatura română, realizator de emisiuni radio, tată, îndrăgostit de muze, împătimit de teatru Pentru Galaţi, ar putea fi un nou Leopold Bloom, dedulcit la subtilităţile muzicii rock, spre deosebire de personajul irlandez; ar putea fi un om cu… însuşiri, în contra unui Musil care şi l-ar alege ca model, ar putea fi un Don Quijote, un mic Napoleon cu marea în raniţă de mareşal (p.14), un Stan Păţitul care suflă-n fericire ş.a.m.d. Sau ar putea fi măcar jumătate din Jimmy Page, Robert Plant, John Paul Jones, John Bonham, cei patru membri ai formaţiei la care face aluzie prin jocul de cuvinte al titlului noii cărţi, cărora le dedică indirect şi poemul marcant al cărţii, ales pentru coperta a IV-a, unde alege, din cine ştie ce motive, varianta cu doi de „L”, în titlu: let’s zeppellin// căuta să dea de urma lui moş Dumnezeu/ se rătăcise de el când plecase pe furiş la femei/ singur fără el că se săturase de atâtea predici când el voia doar actiune / plecase în vârful picioarelor nu-l auzise decât bunică-sa/ da’ de ea nu-i păsa până să deschidă gura era ieşit din casă căuta să dea de urma lui moş Dumnezeu prin toate bodegile, crâşmele cu pretenţii peste tot l-a găsit întrun târziu purtând un tricou negru decolorat cu căştile în urechi ascultându-şi un demmo cu inregistrările celor 10 porunci/ doar el o pereche de căşti poruncile şi nebunii ăia frumoşi de la led zepp şi nimeni în jurul lui de parcă dispăruse toată lumea de pe pământ odată cu retragerea apelor din matcă”… „Moş Dumnezeu” mai apare şi într-un poem „fără nume…”, în alt loc (p.84) se scrie frumos despre un pui de Dumnezeu, Acesta poate purta şi un costum de baie (p.15) Gabriel Gherbăluţă nu este un believer comod, facil… Oricum, pentru orice eventualitate, este nevoie şi de o

Atelier critic „femeie zeppellin” (tot cu doi de „l”!), precum în poemul de la pagina 52, poem redactat non-conformist (mai mereu caută, decent, culmea, nonconformisul!): „doar o scânteie care dă foc soarelui din/ cuvântul ce stă să te nască/ (…)/doar o scânteie furată de acolo/ de sus de la focul zeilor:doar o scânteie/ eşti pe val acum/ ascensiune rapidă în proprii-ţi ochi/ îţi permiţi chiar să fii darnică/ laşi o fărâmă din câştig şi robului/ să fie şi el fericit / că şi el e om…/ şi robul crede// doar o scânteie şi amestecul de combustibil/ se aprinde instantaneu// inimă în flăcări/ trup în cădere liberă: / zbor invers/ cât de pământ e pământul asta!.../ şi ce groapă mare e cerul…”… Ca să-l ducă în Kashmir, la tatăl celor patru vânturi, este nevoie de orice fel de Zeppelin… Căutarea Sacrului este, de altfel, o caracteristică a tuturor volumelor sale pe care le-am citit… În volumul său de debut se întreba pentru cine scrie… Din fericire nu a mai căutat răspunsuri la această falsă întrebare, a devenit din ce în ce mai mult o voce autentică, îndepărtându-se politicos de modelele asumate atunci, dar se mai alintă încă de la primul text, „sonet şi-atât”: „de drumul meu eu nu mai am habar”, iar distihul final (p.105), un „avertisment” oarecum abstractermetic: „Când e cuvântul par, nu-i poezie/ Fardată moartă într-o lume vie”, ni-l învăluie într-o manta misterioasă, de acelaşi trubadur despre care tot am mai scris… Culmea este că un cuvânt precum „muzica” nu este de găsit în întreg volumul! Dar muza cântă, despre un fals tratat lirico-oniric, despre împoezire, trupurile, nudurile, dansând întru cuvinte, universul liric al poetului este plin de embrioni sau de îngeri, unii ciudaţi, unii îşi zic poez (au şi uter, p.15), poezi, poate Bonzo e cu ei, Gabriel este un ludic în continuare, unde luciditatea învaţă erotismul fără de încetare, gata de despărţiri esenţiale, îndrăznind să-i spună „noapte bună” Poeziei (p.9): „în poemul ăsta nu voi prinde soarele/ cu plasa de fluturi/ şi nici cu o copaie sprijinită în băţ/ cum prindeam vrăbiile…/ ce… soarele e vrabie?/ în poemul ăsta vom fi serioşi/ cum membrii usr la şedinţe/ şi la fel ca ei/ nu ne vom uita în ochii cuvântului/ să nu roşească/ el că noi nu avem voie/ să dăm cu roşu întrun poem cenuşiu/ în poemul ăsta vom da cu fumigene/ şi ne vom aminti că:/ „ceva e putred în danemarca”// apoi bucuroşi că l-am născut/ ne vom spăla mâinile/ până vom scăpa de orice cuvânt/ care ar fi putut rămâne sub unghii/ şi vom merge la culcare urându-ne:/ „gânduri bune!“ Moaşei Gabriel (orice poet este o moaşă!) îi este „un fel de” frică: vrea să zboare (de aici aproape intraductibilul titlu al cărţii!), dar îi este teamă de căderi, poate şi de un anumit fel de Moarte, care se prostituează (p.18), trece strada cu noi, este un personaj la modă (despre care uneori se abţine să scrie), cum este şi zeama de varză, da, cuvintele pot mirosi a moarte, cuvintele pot fi o haită care aleargă după Ea, o pot goni până la un dincolo, unde se pot vedea morţi de ploi, trei câte trei (p.12)…

53


sintagme literare Cu mitologii pre mitologii călcând sincretic, poetul naşte în chinuri sau nu o altă mitologie, unde MuzaToamnă are un cuvânt-galben de spus (vezi p.16, 17 ş.a.): argonauţii ar răpi o Evă pentru o altă poveste. Tehnic, poetul se mişcă dezinvolt, are alai de sonete, gazeluri, pasteluri (metafizice), mere aşteptând să fie muşcate, alai de pescăruşalug („uneori descoperim şi nedescoperitul”, p.20), de arici (care primesc prin vis lună plină), licurici de jugulară Lumea creată de G. Gherbăluţă este de poveste, nu numai pentru adulţi, el chiar crede în Pălărierul nebun care poate scoate din joben poem după poem, fiecare text ridicând din uitare o altă ţară a minunilor (despre ţara oglinzilor şi alice se zice la p.81), după cum sugeram şi mai sus, unde mai apare şi câte un Pitagora tânjitor: „median te impart/ între unu şi doi/ intră chronos de cart/ prin furtună şi ploi// într-un unghi ascuţit/ te pictez în cuvânt/ pescăruş amuţit/ peste fluviul pământ// geometru am fost/ într-o lună pătrat/ desenat fără rost/ tu m-ai şters şi-ai uitat// luna mea e un cub/ prinsă-n cer cu-un şurub” (p.25) Pitagora, un posibil Homer, Zeus, măcar sandala lui Ahille, Ulisses, Baba Iaga, toţi pot fi martorii momentului când herghelii de inorogi vor lua drumul abatoarelor (p.26), dovadă incontestabilă a faptului că, uneori, numai acordul părinţilor poate fi cel care garantează posibilul happy end al… poveştilor lirice marca G.G. Precum în povesteul (inventez şi eu!) „spus înaintea spusului ultim” (p.32): „şerpuim cuvânt Dumnezeu urechilor astupate/ îngerii au doar aripi:/ (cine să le caute urechile printre atâtea aripi?)/ disponibili sunt doar iepurii cenuşii…/ şi demonii:mai cenuşii şi mai mulţi/ decât iepurii/ se înmulţesc în noi exponenţial/ măcar de eram doar unu!.../ ca la începuturi/ şerpuim cuvânt şoptit unor urechi astupate/ ale mele, ale tale…/ şi totul e ca după ziua dintâi/ doar că unul dintre noi/ a stins lumina/ când a trântit/ uşa”… Munca sa herculică la grajdurile nimănui pentru consacrarea conceptului de „poez” frizează şaga cu divinitatea (p.37), neexistând teama de posibilă blasfemie (la pagina 97 se zice despre impotenţa unora dintre zei), „Dumnezeu iubea animalele şi poeţii” fiind printre favoritele mele, ecou al zbaterilor creative primordiale, lipsind doar polonicul cu supă, cu stelele şi galaxiile condimente: „aşa îmi spui mereu/ când mă întorc către tinele tău/ mânjit cu amestecul acela de bărăgan copil/ de lut gras şi balegă de cornute…// uneori ridicam o casă …lut, balegă, paie…/ alteori visam că o dărâmam/ şi când deschideam ochii era dărâmată/ şi mâinile şi picioarele murdare// alteori voiam o poezie…/ o altă casă…lut, balegă, paie, cuvinte nu…/ cuvintele nu …/ rămâneau acolo/ înţepenite în gât în murdăria luată/ mâinilor, caselor din chirpici…// Dumnezeu iubea animalele şi poeţii/ Doar

54

Atelier critic El…/ eu rămân aşa../ cu lutul şi balega cuvintelor din gât/ cu o casă şi un poez care nu se vor ridica/ înainte de limpezirea trupului”… (p.38) Există un poem intitulat „50 de feluri de a jumuli un albatros”, ocheadă către un Baudelaire nemuritor: din punct de vedere al experimentului literar, poate şi al timpului scurs între eşecuri kafkiene, G.G. mai şi încearcă, din stolul de albatroşi, să mai şi jumulească câţiva, pentru a-i vedea cum s-ar prezenta în noile ţinute; sunt albatroşii săi manifest, care îi dinamizează discursul, câteodată nemulţumit, săturat („m-am săturat, bunule/ şi voi părăsi puţin lumea ta/ ca să renasc într-un poez”, p.56), psalmist ( „lumina Ta mi-ar vindeca lumina/ de n-ar cădea aiurea în deşert”, p.57), casnic (58), pockerist („te-am urlat/ n-ai venit/ de sub cărţi/ îşi râdea/ sub mustăţi…/ cacealma!”, p.61), barbilian („ceas întors meduza/ leapădă secunde/ (…)// iernile din mare/ au ajuns la ţărm/ nu mai ştiu pe

care/ s-o iubesc, s-o sfarm// şi ca lupul tată/ îmi păzesc poezul/ când secunda cată/ und ecade miezul// şi cu iarna-n buză/ am muşcat din gerul/ ce-a-ngheţat meduză/ şi mi-a înnegrit cerul.” (p.62), extrem-oriental (are ceva G.G. de samurai fan rock făcut prizonier de nebunia şi frumuseţea Lunii! – „luna paşte azi cocorii/ de pe-o margine de cer// din pătratul sterp al lunii/ te-am închis în patru ape/ şi te-au descântat alunii/ şi cocorii să te scape// uite, azi zboară cocorii/ iau cu ei luna şi norii”, p.65)… Din Bestiarul de altă dată (Bestiarum vocabulum, Tracus Arte, Bucureşti, 2016), mai găsim şi aici câte un inorog, doi, afară de cei sacrificaţi mai sus, mai este atenţie şi la social (de la terorişti la cerşetori, spălători de parbrize ş.a.), poveşti de iubire („ela fost primul care a ştiut că în călcâiul oricărei eve/ moare otrăvit un achilles”, p.69 – erotismul rămâne unul din punctele sale forte), un


sintagme literare spălător de vise, un cioplitor de aer (p.70), atenţionări la cuvintele-idol („să nu vă închinaţi cuvântului cioplit!”), căutare de Noe („aici secunda stă spânzurată de cuiul/ de care atârna cândva un calendar/ aici nu mai există timp/ doar puţin spaţiu/ pe care l-au ocupat poeţii când n-au mai încăput pe arcă”, p.73)… Fiinţa poezului aproape teoretizat nu este deloc în siguranţă, nici chiar în vecinătatea îngerului sentimentelor pierdute (p.76-77): „nu mai sunt peşteri cu pereţii goi/ lumina rămâne acolo/ încăpăţânată/ în altamirele memoriei// doar scheletul cuvântului vânat/ şi scribul hrană iluziei/ te locuiesc// vom scrijeli poezul/ în pielea zăpezii/ ce va să cadă/ îl vom creşte mare/ apoi îl vom ucide/ cu dragostea noastră”… Cum spuneam altă dată, poetul jertfit are forţa de a renaşte, are ceva în el din pasărea Phoenix, din lebădul jumulit din „pas de unu” (p.85) şi mai ales din înaripatele acela cărora, din lipsă de imaginaţie, le spunem îngeri… Din cenuşa cuvintelor, cu toţi demonii lor, se reaprinde, învaţă plutirea pe fluvii secate, lacrimile lui (chiar neplânse) reumplu albiile, mai are puterea să murmure „bonjour, poez”, să fredoneze „Nights in White Satin” (p.92, nu, nu Led…, ci „The Moody Blues”!), mai trimite o inimioară şi pe facebook (p.93), încă nu declamă că la început a fost facebookul, rămâne la, „din drag de logos”, „la-nceput a fost cuvântul”, dar este uşor confuz, ca după un maraton liric prin propria carte, iar după căderea cortinei (p.98) rămâne să scriem cronica pe care doar demonii o vor aprecia: „nici un răspuns şi-i negru şi roş acum în burg/ un demon de prăsilă veghează în amurg”… Rechinul-poezie de pe copertă poate fi şi el un răspuns. Gabriel Gherbăluţă pare să-i recite un poez. Sau e gata să îl sacrifice… Cert este că, aşa cum spuneam la început, pierduţi în discursul său liric, trebuie doar să găsim capătul unui fir: ghemul desfăcut va fi o istorie care poate marca un drum anume. Desigur, într-un labirint în care Monstrul poate fi un minotaur, un rechin, o Ariadnă, un poet care, cum sugeram tot caută pronunţia exactă a Sacrului… Această căutare confirmă poezia sa sau, dacă vreţi, rock-ul poeziei sale, înălţarea sa, în balon sau în zeppelin… De sus, arca se va vedea sau nu.

Căutând culcuş metafizic în braţele Poeziei… Liuba Liubastra Botezatu, poheme cu aromă de cafeași gust de winston menthol După debutul editorial cu „La pohéme around the word” (şi nu „the world”, cum am citit mult timp: dar ce este Cuvântul decât Lumea?), Liuba Liubastra Botezatu

Atelier critic revine în atenţia noastră cu un manuscris* expresionistneoromantic (condiment: „o cumplită ură existenţială”), de o sensibilitate aparte, în care referenţialitatea şi autoreferenţialitatea sunt muze bune pe un drum al autenticităţii în care o nouă Dorothy, luată pe sus de tornada condiţiei umane îşi doreşte un Godot de Oz, un poem intitulat ,,Aşteptându-l pe... Godot”? sunând astfel: „Cuvintele mele, săracele mele cuvinte, în zadar caută să mi te apropie -/ Părere, Iluzie, Absolut, care îţi este Numele/ şi unde îţi ascunzi Chipul?/ De ce venirea Ta înfricoşează, când dorul meu de Tine creşte/ cu disperarea hăului căscat între mine, muritorul, şi tu, Infinitul...?/ În adâncul inimii mele, Te simt intuitiv ca pe o memorie/ despre care ştiu că există, dar nu o mai pot găsi,/ vedea, pipăi/ şi atunci mă resemnez cu ideea orbului locuind un cub/ peste marginile căruia nu poate răzbate,/ până la a cărui formă nu poate ajunge nici cu puterea minţii creatoare.../ Doamne, din dragoste, m-aş dizolva în Tine,/ deşi mi-ai făcut deja cunoscut că aş fi o părticică din Cel care eşti.../ Și atunci, de ce această senzaţie de frig şi de abandon?” Eminescu, Nichita, Marquez, Bacovia, evident Samuel Beckett, deşi nu am putea afirma că literatura şi teoria absurdului ar influenţa-o pe tânăra poetă decisiv (existând un poem numit „Absurd”!), Cărţile Sacre, Marin Preda, cu cel mai iubit dintre pământeni („şi cei mai iubiţi dintre pământeni/ pot cădea în dizgraţie.”), Michelangelo, Nietzsche, spiritualitatea veche greacă, hituri cinematografice ori best-seller-uri literare („50 de umbre ale nopţii”), parafraze pop-rock („şi iubirile mor câteodată”) ş.a. pot fi menţionaţi sau menţionate, ca alte ingrediente ale acestei opere deschise, despre care am plăcerea de a scrie aici. Taina, misterul existenţei, angoasa, terorizantă sau nu, dincolo de prezenţa oamenilor care nu aderă la sacru şi căutarea lui (se simte o tensiune raportată la ei! A se vedea „nesingurătatea mea singură”! sau „ei încă nu cred”!), o hipnotizează pe poetă, dar războiul ei pentru libertatea inimii şi privirii ei („De aceea am dat inimii ochi,/ ca să poată simţi ceea ce mintea percepe/ şi nu poate să vadă.”) are luptele ei câştigate: „În mijloc de haos,/ Cuvântul s-a dezgolit de cuvinte şi s-a numit tăcere;/ Tăcerea s-a dezgolit pe sine şi s-a făcut poezie…” Aliat în această campanie, ludicul: un poem este intitulat „Pierde vară, pierde timp, seamănă noapte, seamănă vânt...”, are următorul Motto: „Se caută muz, se caută muză, pentru prostii se caută scuză...” şi începe aşa: „Se caută om spre zidire/ în numele Patriei, în numele tatălui,/ în numele mamei/ şi al inexistentei iubite ce va să ţină loc/ de iubit... Se caută rol, ba se caută roluri şi un zeu/ pe care să se ridice un pohem ori o pohemă,/ aşa cum se înalţă o casă care să umple o carte/ ori două, ori nouă.../ ori un şir prelung de cărţi dintre cele pe care/ nu le va citi nimeni vreodată…”

55


sintagme literare Din când în când, Luciditatea lucidităţii ajută şi ea, Pasăre Măiastră, intervenind tolkienian: „în mine se întâmplă un exod al sinelui/ cum nişte păsări migratoare.// aievea mă transform în lilieci sub ochii tăi/ şi plec în lună.// de dragul cui, a ce, să te condamni la moarte?// cutremurat de adevăr, alegi să te iubeşti minciună/ şi-ţi spui că vină poartă doar orbirea.../ dar te complaci în ea.// nimic nu poate să mai stea-n picioare,/ ce dacă lacrimileţi curg şuvoaie?// ţi-ai făurit un labirint pe care l-ai numit cuvânt,/ când ştii că este numai disperare...” Deseori opera literară este un labirint, avem un labirint şi în cazul Liubei Liubastra Botezatu, câteodată ajungem la un anume „punct de fierbere” (titlu de poem) în care şi labirintul, privirea hipnotizatoare a acestuia, din aceeaşi familie/dramă, şi Zeul este un Labirint, probabil şi Cel pe care vrea să-L surpe, poeta este întotdeauna şi Dorothy, dar mai ales o Alice: „îi ard obrajii a neputinţă în întuneric,/ irişi încinşi subţiindu-i buzele până la punct./ pecetluire de lacăt pe un chip ca de piatră./ mental,/ faci previziunea bucăţilor de marmură sfărâmate în valuri/ şi întrevezi fierberea dincolo de peretele străveziu./ zidul opac se destramă la cea mai mică apăsare cu degetul/ ca şi cum o Alice ar atinge oglinda/ şi-i auzi tamburinele sângelui dând năvală din vene în tâmple -/ explozie!/ se vrea ilizibil, dar cade în moarte făcându-se prunc./ pulsează şi seamănă frumos, se auzi de undeva,/ să te poţi culege bogat la lumina zilei.” Precum se observă, este forţată trecerea şi către experiment, nu doar de dragul experimentului, ci din chemare metafizic-metaforică, unde invizibilitatea este ispită: „zborul cocoarelor mă urmăreşte dintr-un cerc nevăzut/ ascunsă într-un colţ de lună/ cum pisica la vânătoare de şoareci/ răsfir trecătorii printre gene ca punctele/ alese la întâmplare prin aer/ cu care mi-am umplut copilăria ucigându-le în final/ printr-o clipire de pleoape/ un timp mort şi etern curge lent/ mereu acelaşi/ povestea lui nu se întâmplă nimic mi se întâmplă…”, acest fragment fiind din… pohemul „invizibilă”. „Să fie omul veriga slabă?” se întreabă mai apoi poeta, deloc invizibilă, dar parcă evadând dintr-un roman h.g.wellsian (sau din epoca lui deloc victoriană, pardon, victorioasă în faţa Destinului), unde dorinţa iubirii („transfigurate statui surdo-mute şi nevăzătoare/ decât nevoilor proprii/ cu nervii întinşi primare dorinţe ne sapă în piatră/ mănunchi de gheţari ce se pleacă/ egoului”, straşnice imagini în „ne suntem siberii”, poate un titlu mai dur şi mai bun pentru carte!) se joacă de-a un monstru care crede că „nimic nu este nou sub soare”, nici sub întuneric („păşeşti pe albul steril al îngerilor/ ca să te vindeci de negrul inimii”): „trec pe lângă timp ca şi cum m-aş numi nemurire,/ ca şi cum n-aş mai fi decât o apatică făptură/ îmbătrânită înainte de vreme./ la picioarele mele, bucuriile vieţii se cer trăite./ din stradă, zgomot

56

Atelier critic de maşini, râset de copii,/ patimi tinereşti pe strune de chitară mai amintesc/ că lumea se-învârte./ în turnul meu de beton, ca într-un cavou,/ îmi aştept învierea/ şi scriu până voi deveni poezie.” Poezie de fildeş, replică „Betonului”, culcuş Frumuseţii abstracte sau nu! Astfel înarmată, cu scut de metaforă, spadă-poezie, Liuba Liubastra Botezatu merge în întâmpinarea unui viitor posibil… inuman (ca să mai fac o aluzie la „Estetica inumană” a lui Felix Nicolau): „pohemul acesta e greu cum mersul roboţilor pe ape/ se miră de propria lui inutilitate şi nonpoezie”! Desigur, poeta nu cade în extremismul poate şi comercial al lui Charles Bukowski, care scria că „poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals şi supra-estimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicată. E prea preţioasă. (…) Aproape toată poezia lumii e bună de aruncat…” Ea cere azil, măcar ca o Jeanne d’Arc post-post modernistă, sfidând şi provocând Ipocrizia contemporană: „arătăm cu degetul/ strâmbătatea fiinţei/ acuzând reciproc de nedreptate/ ridiculizând dând verdicte/ diagnosticând cu nebunie/ prostie ipocrizie/ pe toţi cei/ încumetânduse să danseze/ după muzica proprie/ inconvenabilă/ prejudecăţilor noastre/ ridicate la rang de principii/ valori şi moralitate/ sub stindardul/ credincioşiilor afişate/ şi al albelor existenţe/ pătate de egoism şi trufie/ ce nu se mai satură/ să elogieze ispita// paradoxul/ lui aşa da, aşa ba/ stă în silabisire// poezie? terapie?/ viaţă – nebunie/ în dar/ cu dragoste/ ţie”… Desigur, avem de-a face cu o Jeanne d’Arc (Prometeu, se alintă ea într-un loc-poem uroboroousian) căreia îi place (sau nu?) cafeaua, este gata să pozeze, vorba vine, unui Mălaicu Hondrari pentru un nou volum, de fapt „Al doilea război mondial al fumătorilor”, în care fumătorii de „Winston menthol” se revoltă, cu „fumuri” cu tot („fumuri”, titlu de poem), poate crede sau nu şi în decafeinizarea… haiku-urilor (bat apropo la finalul cărţii), dar, trecând dincolo de joaca de-a meta-literatura, Liuba Liubastra Botezatu este o Jeanne d’Arc basarabeancă, în anul centenarului marii uniri care a fost în 1918, plutind deasupra valurilor Prutului şi declamând: „Sunt România cea de peste Prut,/ Cea care nu-i trecută pe vreo hartă,/ Ca un orfan de mumă alungat,/ Visând la Patria de altă dată.// Eu sunt românul cel furat de neam,/ Moneda cea de schimb între Puteri,/ Bucata de pământ cea mai săracă,/ Fără tradiţii, limbă, primăveri...// Eu sunt cea mică soră prigonită/ Pe nişte plaiuri reci şi-întunecoase,/ Cu limba schingiuită de slavonă,/ Prilej de glume surorii frumoase.// Sunt România stoarsă de respir,/ Aceea văduvită de memorii,/ Cea alăptând la sânul ei mancurţi,/ Cu fiii morţi sub gheţuri de Siberii.// Eu sunt românul care nu-i român,/ Rusificat pe un meleag durut,/ Sunt Basarabia ce a-înghiţit venin/ De peste Nistru şi de peste Prut...”


sintagme literare Poemul este intitulat „Antinaţională” şi este un strigăt de durere existenţialist-geopolitic pe care unii, nu neapărat români, îl vor înţelege foarte greu, dar care este mai mult decât necesar pentru a înţelege „rădăcinile” formării tânărului poet, nefiind vorba numai de Liuba Liubastra în acest caz! Acest „capitol” al cărţii este întregit de poemul „31 August – de ziua limbii române” care are ca motto un gând-vers de Nichita Stănescu: ,,Limba română este patria mea’’! Iar dacă filosofii spun şi scriu din când în când şi adevărul, şi nu putem să-i bănuim de rea credinţă, şi dacă în limbaj ori limbă se ascunde fiinţa, singura care poate gândi nefiinţa, în afara nefiinţei însăşi, şi dacă dăm fiinţei

ceea ce este al ei, manuscrisul Liubei Liubastra Botezatu este o mărturie care trebuie cunoscută: sunt altfel de lacrimi de Hrist, „renaştere iar –/ flori timide-n grădină/ viaţă suspinând.” Este un altfel de „Cânt al Celui de Dincolo”, prin vocea şi cuvintele pământencei, ca să ne referim la unul dintre cele mai ambiţioase poeme filosofice care apare în manuscris. Cum este firesc, chiar şi într-o lume nefirească, se va observa o întoarcere deloc comodă către Sacru, sugerându-se şi dreptul la drept, la prezumţia de nevinovăţie şi pentru nefiinţă, şi negrai: „în liniştea mea/ nu mai judecă nimeni/ nici Dumnezeu/ care îşi însuşeşte negraiul/ învăţând să uite pronunţia cuvintelor/ cu verb sau fără de verb/ subiectelor neverbalizate dinspre silabisire înspre sunete/ slab articulate şi nearticulate/ până dincolo de primul icnet/ şi străfulgerarea gândului primordial că sunt”… Bref, din „liniştea şi neliniştile” poetei, iată o provocare demnă de a fi primită: lecţie de păşit deasupra… apelor

Atelier critic tulburi „pe unde se pierd deopotrivă şi peşti, şi plancton,/ şi rechini…” A crede sau nu în suflet rămâne, desigur, o chestiune deschisă. Ca şi aceea de a crede sau nu în poezie, în sufletul poeziei, în sfârşitul poeziei, sfârşitul umanităţii, ploile de îngeri, dansurile lui Dolores, certitudini („Mi-a crescut un ochi în inimă/ şi atunci Ți-am cunoscut înfăţişarea:/ nici pe departe - figură de moş/ nici pe aproape – figură de tânăr,/ ci numai intelect superior coborât în iubire…”)… În altă ordine de idei, Liuba Liubastra Botezatu, coborând dintr-o noosferă deloc numai virtuală a poeţilor, ne învaţă altfel „dorul cuvântului neinventat încă,/ de poezia care nu s-a mai scris.” Dar Dorul pare să fie o specializare a celui de dincolo de Prut, specializare întru indefinibilitatea Frumosului: „Mi-e dor de tine ca de o amintire/ neîntâmplată încă,/ Tu,/ care-mi eşti o continuă aşteptare/ a ceva ce, poate, nu va veni niciodată...// Și, poate că iarna bate la uşă/ ori poate că eu o iarnă devin...” Scepticismul şi pesimismul pot dicta şi ele alte… lumi: „vorbeşti lumii despre auto-sacrificiu şi dragoste/ sperând să trezeşti un Dumnezeu mort/ nevenindu-ţi să crezi că lumea e mâncată de cancer/ iar fericitul final biblic/ e numai o poveste romantică a unui idealist nefericit”… Sau pot reinterpreta, deşi, între timp, o Susan Sontag a scris o carte împotriva… interpretării: „să cauţi sensuri/ acolo unde nu există/ decât o mare de confuzie existenţială/ rezultat al unor minţi ludice/ şi nestatornice/ găsinduşi plăcerea şi sensul în cornul aprins/ al Minotaurului lăuntric/ încălecat de o hoardă de maimuţe/ ţopăind pe corzile nervilor/ pe care tu/ în naivitatea ta le vezi drept coardă a inimii/ un soi de cordon ombilical al sufletelor/ denumit ideatic fir incandescent al Ariadnei/ când nu-i decât o jonglerie legată cu aţă albă/ iar ghemul - o iluzie/ în care cea mai puternică primată/ le învinge pe toate/ nu şi pe sine/ Tezeu a putrezit în labirint/ crezându-l unica realitate”… Într-un fel, Liuba Liubastra Botezatu a salvat tot ce se mai putea salva din acel Tezeu… Ariadnă arhimedică pledând pentru o nouă apologie a cercurilor, a perfecţiunii: „ce nebun de complexă e matricea Universului!/ dăne, Doamne, putere pentru cercuri noi/ pe curat.” Şi pentru naşterea poeziei din poveste şi a poveştii din poezie (precum aceea memorabilă a Nucului), crezând în necredinţă, totuşi sperând: „şi poate că îngerii se-ascund printre noi/ cu ochi temători de oamenii goi,/ pictând Universu-n lumini de cristal/ cu inima lor cât un cerc de opal...// şi poate că îngerii tac şi se-ascund/ în muzica lor ce-n culori o aud/ şi zboară prea sus, mai sus de cuvinte/ în tremurul lor din aduceri aminte// dar îngerii sunt, mai sunt printre noi,/ zâmbind ca şi cum nu ar trece prin ploi...”

57


sintagme literare

CONSTANTIN ARDELEANU Norocul sudist În cartea „Sub Soarele Sudului“ (Ed. Amanda Edit, 2017), în lungul drum al „sudistului“ către Bucureşti, una din necunoscutele des invocate în strania ecuaţie a vieţii este norocul: „Călători ai aceluiaşi tărâm unde binele şi norocul sunt şi vor fi doar pavajul fantasmagoric sub pantofii unui contabil căzut în disgraţie după bilanţul financiar trucat…luăm relativitatea drept adevăr şi construim deasupra cu iluzii… viaţa1” Tocmai îngustimea drumului pe care mergem presupune mereu chemarea în ajutor a norocului. Că existenţa noastră este circumscrisă norocului(şi mai degrabă a lipsei de noroc) o demonstrează capitolul 13, „Dica”, unde aceasta trăise primii fiori ai sărutului cu băiatul morarului Isac, Florea. Rămânând fără un braţ, din cauza că-i fusese smuls de cureaua morii, se însurase, dar muierea îi murise la naştere. Dica luase drumul capitalei ca măturătoare, singura ei reuşită fiind mutarea bătăturilor de la picioare la mâini. Colega de mătura, Granda, mereu îi dădea în cărţi. şi în jurul unei „vişenate de caise” îi ghicea invariabil că se mărită cu un crai de tobă. Un fiasco, dar Dica se pricepea a ghici doar în gunoaie?! Mai înspre maturitate, atunci când a aflat că Florea se sinucisese, la acest gest necugetat recurse şi ea, spânzurându-se de un calorifer, presiunea singurătăţii devenind insuportabilă. Aceeaşi soartă avusese şi cel rămas în Sud şi cel evadat de acolo, încât întrebării cioraniene: „A quoi bon quitter Coasta Boacii?” i se confirmă sensul tragic. Fin cunoscător al limbajului de la ţară (presărat cu suduiri, arhaisme şi blesteme), dar şi cel al corturarilor nomazi, autorul realizează o pagină antologică prin prezentarea ofertei ghicitoarei de noroc, în schimbul a ceva de-ale gurii, pentru prezicerea viitorului: „Hai să-ţ gâcesc norocu'. hai, fă, frumuşaţo să'ţ zâc dă dragoste, că după ochi tă cunosc că tânjăşti, hai, că n-o fi foc dacă-mi dai ceva d-ale gurii… zău Şî pomană! Uite ce casă şi ce oleaburi ai, nu sărăceşti bogăţoaico!... ai dă unde, zău, neam dă boieroaică ce eşti! O să'ţ zâc dă o să mă pomeneşti… hai, fă cruce la gâoc să ajungă descântecu' unde trebuie şî gândeşte-te la ăl dă-l iubeşti pă lumea asta! Nărocul stă acilea şî tu lângă el, nu-l cunoşti? Uite cum tă caută şî el…” Amestecul insistent şi abil între oferta la ghioc şi cererea de alimente diverse nu poate fi decât delicioasă. În „Ziua fluturelui“”, aruncarea

58

Atelier critic mănuşii a provocare întru iubire a Simonei din tren către necunoscutul Alexandru are nuanţe de ruletă rusească; identificarea casei Olimpiei la numărul 6, după o relatare anterioară, anticipează zarul suprarealist cu 6 puncte pe fiecare faţă pentru o anume conjunctură întru permanetizarea relaţiei cu indecisul curtezan; Maya voia să câştige pariul cu Bucureşti-ul deocamdată pentru a-l cuceri pe întârziatul amorez. Ingenioase sunt şi sintagmele lexicale invenate: om-somon-parşiv-destructor(trimitere la înotul somonilor de a-şi depune icrele în amonte în ape curate) şi opera poetopixonebunologică scrisă pe pereţii cămăruţei de locuit a eroului. Ajuns printre „blocoteţe“, constată cum un echipaj al gunoierilor, descărcând tomberoanele, face „aerul dintre blocuri să semene cu atmosfera unei gropi de gunoi, în care ca un arheolog, forează…norocul“. În siajul nenorocului, Alexandru constată cum „zaruri blestemate cad zilnic între noi…/ şi între noi şi soartă schimbându-se norocul…/ simţi universul calm cum se dilată/ secundă de secundă, cu o distanţă între Luni şi Joi?/ Ne vindem de atâtea ori…trăzneşte Dumnezeu cu focul!/ e supărat şi nu se mai arată…“ Sintetizând, o reflecţie inspirată a prozatorului Florin Anghel Vedeanu ar defini soarta Sudului(de care, vai, sunt molipsite la noi şi celelalte puncte cardinale): „O joacă de-a viaţa, o joacă de-a moartea, în care norocul paria cu frica“…

Sudul suferinţei Admirând, în desele mele călătorii de odinioară în Algeria, cornişa Mării Mediterane, străjuită de munţii Atlas, mi-am exprimat admiraţia faţă de directorul comercial al companiei importatoare de ciment: „Aveţi un nord de ţară formidabil!”. „Asta e nimic, să vedeţi Sudul!”– a fost răspunsul care m-a stupefiat, deoarece acolo se întindea un deşert uriaş, chiar dacă în adâncuri avea petrol. Şi sudul românesc este bântuit de o lipsă de spectaculos (e de-a dreptul pauper) comparativ cu România urcând spre nord, deşi istoriceşte, pe malurile marilor fluvii (Dunărea, în cazul de faţă) s-au dezvoltat bogăţii şi civilizaţii. În acest context, am început să citesc cartea „Sub Soarele Sudului” (ed. Amanda Edit, 2017) a „sudistului“ Florin Anghel Vedeanu, atras şi de magia grafică a celor trei şerpi de „S”. Primele 5 capitole (din totalul de 22), cu trimiteri literare şi filosofice, m-au derutat, eu urmărind tainele descifrate ale sudului Câmpiei Române, nu o platformă teoretică de abordare a misterului vieţii. Apoi peste cititor năvăleşe o cascadă rocambolescă de întâmplări, axate pe acceptarea ca un dat al destinului şi încercarea de evadare înspre locuri mai norocoase (de cele mai ori, spre mahalalele marilor


sintagme literare oraşe, pentru o relativă adaptare). Eroul principal, dintrun roman puzzle, în care fiecare capitol poate constitui o scriere separată, este Alexandru din capitolul 18, „Ziua fluturelui“ (un sfert din voluminosul tom de 368 de pagini), unde sub umbrela descrierii a trei iubiri din viaţa inginerului (Simona, consumată în compartimentul de tren şi Olimpia, plus dramatica experienţă cu una din cele două tinere săsoaice, Helmine, împănată cu o incompatibilitate religioasă; iar „in nuce“, pe lista de aşteptare, studenta Maya). Sudistului nostru, merituosul absolvent de facultate şi şef al unui compartiment tehnic, în care e iubit de subalterni, i se pun beţe în roate din cauză că la 30 de ani nu e familist (refuzându-i-se repartizarea unei garsoniere şi trebuind să plătească taxă de celibat). În plus neaderarea la ipocrizia oficială îl trece pe linia moartă a unor eventuale promovări. Nicăieri în literatura contemporană nu au fost scrise pagini atât de relevante despre somnolenţa şi formalitatea ridicolă ale adunărilor oficiale dintr-o întreprindere: de la c.o.m. la plenarele de partid. Mitul m.d.p.(membru de partid) e spulberat: or fi fost 4 milioane, dar autenci, bolşevizaţi, căuzaşi utopici, nu cred că au fost mai mulţi de 10 ori ca în 1944(adică 8000?!). Dar cartea capătă multe carate,

Atelier critic atunci când în paginile ei sunt relatate fapte de realism magic (ca în cele mai reuşite romane sud-americane) cum ar fi alergatul moşului Ştefan cu dracul în spinare (nu vă miraţi, de câte ori în viaţă n-am dat şi noi de dracu'?!) sau moartea pescarului Otomeagă, sub urmărirea fantomei învăţătorului Năică, căruia îi făcuse mult rău pe când acesta trăia. De un realism absurd e întâmplarea când cel care îi aproviziona pe ţărani cu apă, de lene, pentru a nu se mai chinui cu scoaterea ei de la mare adâncime, a turnat-o în bidoane de la ulucul rezervat pentru vite, în care se pusese cantaridă: un dezmăţ de trei zle în şir a truditorilor aduşi la munci a fost consecinţa acestui act necugetat. Pentru bătrâneţe, cu ursuzeniile ei, singurătăţile, lipsa de medicamente şi al oricărui viitor, prozatorul lansează o sintagmă formidabilă: cei de vârsta a treia sunt doar vecini cu viaţa! În ultimul capitol, unui nefericit, care se străduise să-şi peticească simulacrul de fericire, i se dă foc la casă. Încheierea tomului este demnă de orice scriitor mare: „Sudul îşi aşepta în continuare Soarele… cu o casă mai puţin, ziua strălucea inundată de banal … şi, la fel ca viaţa, mergea înainte…“ La grupul prozatorilor sudişti remarcabili (Marin Preda, Fănuş Neagu, Şefan Mitroi), se raliază, convingător, Florin Anghel Vedeanu…

59


sintagme literare

CONSTANTIN BUTUNOI Prin culisele justiţiei Cunoscuta prozatoare arădeană, Lia Alb, după debutul editorial(1997) cu romanul „Senioria ţărănească”, continuă, într-un ritm demn de invidiat, să publice volum după volum: „Între paşti şi crăciun”- roman, 1999, „Altarul de gheaţă”- roman, 2001, „Alexandru”- roman, 2005, „Maica Anghelina”- roman, 2007, „Pădurea din biserică”- roman, 2011, a urmat apoi „Teatru”, 2013, numărându-se printre cei mai prolifici autori din arealul Aradului. Îşi alege subiectele pornind de la realităţi istorice din zona de baştină, le dă amploare, şi, dând frâu liber fanteziei, personajele sale devin super eroi într-o proză păstoasă, derulată în linie clasică. Lia Alb iubeşte spectaculosul şi îi place să-şi surprindă cititorii. Cu noul său roman „Paşi pierduţi”, Ed. „Brumar”, Timişoara, 2017, prozatoarea încearcă să o rupă, întrun fel, cu linia clasică: organizarea epicului, desfăşurarea naraţiunii care cuprinde adevărate scenete de teatru, denumirea codată a personajelor (Avocat bătrân, Avocat tânăr sictirit, Procuror plin, Grefierul alunecos etc.), sunt dovezi elocvente în acest sens. Tema aleasă, de data aceasta, este lumea justiţiei, înfăptuirea actului justiţiar, activitate de o mare complexitate, care ar trebui să ducă la stabilirea dreptăţii privind vinovăţia /nevinovăţia în toate cazurile. Lucrurile nu stau chiar aşa, şi autoarea, avocat de profesie, ne invită la o „călătorie” prin culisele lumii justiţiei, chiar şi din vremea dictaturii comuniste, să vedem actanţii actului justiţiar în diverse ipostaze. Avocatul Tânăr Sictirit, care îşi făcea stagiul la un avocat celebru datorită intervenţiei tatălui său, îşi exprimă intenţiile fără vreo reţinere: „În orice caz, nu am de gând să-mi încarc memoria, şi aşa destul de obosită, cu texte fără aplicabilitate imediată. Dacă mă mănâncă sub limbă, pot apăsa pe buton şi, pac, aflu din calculator”; riposta Avocatului Bătrân vine imediat: „Păi, dragule, asta-i problema ta. Nu poţi pătrunde dincolo de textul legii printr-o simplă apăsare de clapetă. Se cere, câte nu se cer… Mai întâi şi întâi, o bibliotecă în spate…”(p.5) Activitatea stagiarului, în celebru cabinet al Avocatului Bătrân, nu era una dintre cele după care să alergi până îţi dai sufletul: „…bariera aiuristică ridicată de maestrul meu, degringolada madamei secretar care-i lovită de streche în fiecare dimineaţă, că prepară cafele cu nemiluita şi uită să ţină arhiva în ordine, de-a trebuit eu să refac programul cauzelor pe zile, că altfel mă pomenesc cu clienţii la uşă în zilele procesului de care habar nu am.”(p.73) Toate personajele cară în spate „poveşti”, de fapt adevărate drame, petrecute în jurul Tribunalului Arad, în jurul cabinetului Avocatului Bătrân şi în zone apropiate

60

Atelier critic oraşului; ordinea în care sunt prezentate se face după criterii numai de autoare ştiute, de remarcat că nu lipseşte umorul; „Ce găseşti de râs frate… Că burtosul s-a dus glonţ la domiciliul traficantului de ţigări, care îşi bandajase faţa tăiată de cioburi şi arsă de oţetul gogonelelor şi, uitând de atribuţiile de serviciu, i-a tras o mamă de bătaie repetând ca tâmpitul: Dom’ profesor, chiar cu soţia mea? Cu ea ţi-ai găsit să te fuţi?Chiar cu ea ticălosul dracului?... Îţi croiesc eu un dosar penal pe cinste pentru ţigările de contrabandă de-ţi sar fulgii de nu mai înveţi pe veci copii cum mai stăm cu morala şi principiile ”(p.85), povesteşte Demoazela, stagiară şi ea, angajată să apere cauza amantului nefericit care se încurcase cu nevasta poliţistului din comună. Declanşarea în avalanşă a „poveştilor” se produce odată cu „înzidirea” Avocatului Bătrân, care lasă totul în seama stagiarului, după eşecul suferit în legătură cu procesul patrimoniului mânăstirii A. la care se adaugă şi problemele ridicate de revindecarea sau mai bine-zis lupta pentru averea corifeului Unirii, C.P. – din dosarul nr.6565/1997 reţinem următoarele revindecări formulate de succesori: casa memorială situată în Arad, conacul şi proprietatea din Păuliş – Baraţca şi conacul şi proprietatea din Conop. Este derulată o adevărată „saga” cu personajele care se „străduiesc”, legal sau ilegal, să obţină ceva din ce strânsese corifeul Unirii. Înfuriat de scandalul în care îi fusese târât cabinetul, Avocatul Bătrân iese din ascunzătoare pentru a avea o discuţie cu Judecătorul Prăfuit, care dădu-se o sentinţă blândă în procesul Demoazelei (acuzată fiind că şi-a învăţat clientul să utilizeze acte false), discuţie care nu lămureşte nimic, cu toate că erau vechi prieteni, după care se baricadează, din nou, în biroul lui. Multe pagini sunt dominate de dialog, purtat în replici dure, iar limbajul devine chiar „haios”: „Judecătorul Prăfuit – N-are pe naiba…Chiar ai reuşit să mă înfurii, dragule. (…) Ghinionul naibii este potriveala că taman tânăra avocat e demoazela ce s-a vânturat prin cabinetului prietenului meu, în prezent înzidit în propriul cabinet, şi fâţa asta s-a strecurat în lipsa stăpânului pe sub pielea mânzului, care de-abia mai poartă greutatea dosarelor maestrului în spinare, de s-a cocoşat ca un măgar pestriţ, caraghios peste poate.” (p.127) Volumul, fără îndoială, are la bază experienţa de avocat a autoarei care ţine să ne pună în temă cu felul în care juriştii apără sau trădează desfăşurare corectă a actului justiţiar; ce învaţă şi cum se formează un jurist autentic. De remarcat arhitectonica romanului, modul de relatare a subiectului şi felul de a-şi denumi personajele, nemaiîntâlnite în alte scrieri ale prozatoarei, pornite dintr-o tendinţă novatoare, care, nu ştiu cât e de benefică. Pentru împăcarea cu sentinţa pierdută şi pentru reculegere, este organizată, de către bătrâna secretară, o excursie la Mănăstirea A, la care participă toate persoanele implicate. Pentru regăsirea „paşilor pierduţi”, spre finalul cărţii, autoarea recomandă şi soluţia apelării la justiţia divină, fapt remarcat şi de criticul Cornel Ungureanu, în postfaţă.


sintagme literare

CONSTANTIN DEHELEAN Subiectivism poetic/experienţă personală şi arhitectură poetică/experienţă impersonală. Vladimir Belyti: DESCÂNTĂTOR SPLENDORII FERECATE, Editura „Concordia”, Arad, 2013 Lectura unei cărţi de poezie este o experienţă pentru cititor. Și, ca să fiu în ton cu titlul, consider că lectura poeziei este un joc al poeziei însăşi. Nu este o noutate faptul că arta poeziei este un joc al creaţiei care generează, prin lectura sau cercetarea faptei poeticeşti, alte forme de trăiri, pe care cititorul, vrăjit de metafora deschisă etern, o preschimbă în stări edmoţionale proprii. Întotdeauna, şi aceasta chiar de la începuturile ei, poezia se desfăşura printr-o formă sau alta a teatralităţii. Poezia începuturilor era ritualică. Ritualul dădea acea dimensiune formală a spiritualităţii şi a sacralităţii. Încerc să fac un efort de a nu mă depărta prea mult de lectura în sine volumului „DESCÂNTĂTOR SPLENDORII FERECATE” (Editura „Concordia”, Arad, 2013), dar citirea poeziilor cuprinse în cele o sută de pagini mă determină să mă consider un ucenic „vrăjit” de taina „călătoriei spre neantul ferm”, cum spune „îmblânzitorul cuvintelornecuvintelor”. Autorul, Vladimir Belity, un adevărat pelerin prin lumea poetică, face, iată, un popas printre oameni pentru a permite acestora să guste din mana zeilor. La acest popas al lui participăm şi noi, după putinţă, la un festin la care ne invită cu generozitate. Ritualul, sau ritualurile prezente la acest popas/festin, este unul cu două componente: unul al subiectivităţii poetice şi unul al arhitecturii poetice. Poezia orientală este aceea care are cea mai complexă şi completă componentă ritualică. Subiectivitatea descoperită, expusă firii umane, ca un fel de ofrandă, se sprijină pe o formulă de geometrie poetică, făcând-o subordonată ritualului. Aceste valenţe ale receptării poetice determină dezlegarea enigmelor pe care autorul le produce. Poetul încearcă o deschidere spre o altă universalitate, pentru care noi, europenii, nu am avut cunoştinţă decât de curând. Poezia japoneză, ca şi cea prehomerică, orpheică, nu are jaloanele raţionalităţii, ale concretului nostru pozitivist. Simbolica ei este alta. Efemerul, scânteia, clipa sunt marile dimensiuni ale

Atelier critic Orientului. Arădeanul prin adopţie Al. T. Stamatiad a intuit printre primii poeţi români acest lucru. El a oferit cititorului câteva crâmpeie din poezia chineză şi japoneză. Pentru acest lucru el a fost premiat de Academia Română în anul 1926. Generaţia de cititori din perioada interbelică a aflat, în sfârşit, că japonezii au atins perfecţiunea şi în domeniul artei poetice. Tanka şi haiku-ul sunt miniaturi poetice de cinci sau trei versuri. Miniaturi poetice au creat şi alţi poeţi români precum: Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Traian Chelariu, după care urmează mai noii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu, Toma George Maiorescu, Petre Stoica, Romulus Bucur, Elena Bogdan, Constantin Severin şi alţii. Ca noutate consemnez evenimentul din 2003, când poetului Vasile Moldovan i s-a acordat premiul special la Concursul internaţional de haiku „Shigureki” desfăşurat la Ise, oraşul natal al lui Basho, părintele haikuului, sau acordarea în 2009 a premiului „Kusamakura” tot în Japonia poetului Marian Nicolae Tomi pentru poeme în stil nipon. Nu e cazul să insist cu excursul bibliografic pe această temă, dar este simptomatică deschiderea, am putea spune generoasă, pentru rigoare şi inefabil în poezia românească în contrabalans pentru ritos sau vulgaritate, tuşe ce se lăbărţează cam prea agresiv în poezia actuală. Poetul Vladimir Belity adaugă prin poezia sa apetenţa pentru fineţuri. Descântătorul este un îmblânzitor al cuvintelor. Cuvintele în poezie sunt rostiri. „De steaua care-a răsărit/ eu îmi anin privirea/ şi-ncerc să-ncheg cu dor sporit/ să-i poemez ivirea” se confesează umbrei eminescianului reper. Poeziile în „rit”(!) japonez din volum sunt culegeri de petale ale unei flori de cireş universale: „Pârâu de munte;/ învolburate salturi/ din piatră-n piatră”, sau „În zori soarele/ proptindu-se-n raze/ farmă-a nopţii taină” sau „Soarele-n halou/ ca dintr-o altă lume;/ ceaţa-i stăpână”. Poemele haiku ne dau imagini ale unor fulguiri din colţuri de natură atemporale şi alcătuite din materii imponderabile. În poemele tanka poetul face o „trecere prin anotimpuri”. Toamna pare anotimpul primordial. Celelalte anotimpuri nu par a exista în realitate. În toate poemele răsar elemente ale autumnalului: „frunze galbene”, „stropi de ploaie”, „înfrigurat timp”, „cuibarele berzelor mistuite-n fum”, „vântul latră-ntr-una”, „soarele plăpumit în nori”, „pe acoperiş sus/ e-atâta-nţepenire/ de s-antroienit vântul”. Spre sfârşitul ciclului, iarna devine un corolar al unei toamne galactice: „Neaua toarce vânt/ cuatâta insistenţă/ de prinde troian./ Dangătul clopotului/ farmec de pace-i”.

61


sintagme literare „Meditaţiile” într-un vers sunt tot nişte miniature, derivând însă tot din „cornul abundenţei” care este haikuul. Aici petalele florii de cireş ale imaginaţiei poetului se „presară” parcă într-un spaţiu atemporal, între zori şi amurg: „Înverzind, zăpada-nspică flori” (Ghiocei), sau „Cât jar încins incendiază lanul” (Maci), sau „Fior de ger împurpurând lumina” (Florilegiu), sau „Doar pâlpâind licuricii sunt stele” (Joc). „Rondelurile”, în buna tradiţie clasică, încearcă să smulgă pe cititor din mrejele efemeridelor orientale. De data aceasta autorul simte povara poetică sub o altă rigoare arhitecturală. Gramatica poeziei îi dă poetului posibilitatea ca reveria, alături de culorile realului, să-i producă în suflet un altfel de muzică, un altfel de armonie a imediatului. Ca şi în haiku-uri, tanka sau în poemele într-un vers, şi în rondeluri răzbate aceeaşi fulguraţie a neantului, a liniştii atemporale. O ironie de timid; un fel de ironie puternică, sardonică, cuprinde toată galeria de rondeluri. Citez unul care mi se pare reprezentativ: „Pierdut în vis peste măsură/ nu mă trezesc nicicând,/ iar când o fac privesc cu ură/ fiind măcinat de-acelaşi gând./ Cui i-am greşit de basmu-mi fură/ iar eu ostatic până când,/ pierdut în vis peste măsură/ nu mă trezesc de tot nicicând./ Duplicitar n-am fost, armură/ la cei în jur nu am oricând,/ trezirea de-aia mi-e tortură,/ o simt mizeria-mi născând,/ ... pierdut în vis peste măsură” (Pierdut în vis). Rondelurile rămân în acelaşi registru al subiectivismului poetic; eu, cititorul, remarc în plus arhitectura poetică riguroasă. Se simte o puternică singularizare a nervului poetic. Eul poetic este reprezentat pur şi tranşant. Împreună cu autorul, eu, cititorul, mă gândesc şi la oarece reminiscenţe din experiente de viaţă trecute. Nu contează cât de multe răni îţi marchează trecutul, poezia însă poate deveni o spovedanie sau o asumare a unor experienţe profunde. Poezia devine aici un act terapeutic cum să bravezi...”, căci „E-un decăzut şi un smintit,/ poate că-i ars de jarul/ de-a fi mereu un răstignit,/ rămas străin barbarul,/ .... E Anul Nou şi-am fi dorit...”. În „Variaţii pentru Templul meu” autorul parcurge aceleaşi reverberaţii pline de vagi nostalgii nervoase: „Maş vrea/ îmblânzitorul cuvintelor-necuvintelor./ Acum când/ talazuri de fum bat la poarta-ntâmplării,/ în acest anotimp potrivnic nepoleitei rostiri,/ exhibat de multele greşeli/ cu care mi-am chivernisit viaţa” (M-aș vrea). Poemele sunt slobode. După rigorile poemelor dinainte, acum se dezlănţuie „o apă cenuşiu neagră” (Stampă). Poetul îţi cere „să te priveşti/ doar prin propriul ochi întors/ înspre propria fiinţă,/ tocmai cum ai încerca să afli/ dincolo de uşa-ncuiată,/ având cheia-n broască” (Destin). „Crochiurile” sunt efemeride ale poemelor dinainte.

62

Atelier critic Remarc savoarea calamburului, care dovedeşte o bună stăpânire a limbii române: „Cântători cântând cântarea/ Cântecelor cânt cântate,/ Cânte cântul cântătorii,/ Cântec, cântecind cântatul.” (Ghioc). „Secvenţele greceşti” bănuiesc o călătorie în ancestral. Aici poetul îmbracă haina pelerinului nemuritor Ahasverus pentru a ne duce cu viteza luminii la curţile lui Orfeu, Sapho sau a evanghelistului Ioan în insula Patmos. Olimpul e o „frescă”. Muntele mitic „sângerează Apusul cu înc-o zi/ cu înc-un timp al tuturor/ şi-a nimănui”(Olimp). În lumea Elladei „cerul şi marea se pierd în peisaj,/ obroc căzând într-un alt timp” (Orizont). Brusc, autorul se trezeşte în timpul său real sau în timpul nostru, în prezent: „Astăzi totul este la vedere,/ trăirile se dau pe faţă,/ fără frustrări de sentimente/ bun simţ ori taină,/ că nu-i timp de ascuns,/ totu-i ca-n piaţă” (Mirare). Autorul percepe prezentul ca o provocare: „Stau

încă-n propria-mi putinţă/ şi-mi responsabilizez viaţa/ în felul meu,/ fără rabat./ Bunele-relele,/ (dumicatul zilnic)/ le împart doar cu cei dragi,/ că voi ceilalţi,/ cei ce mă lăudaţi hulindu-mă,/ nu sunteţi decât vectori de trecere.” (Să fim conștienți). Poetul, fără a fi apoteotic, recunoaşte că „între noi timpul,/ metafora asta ce ne duce,/ deşi-i comună,/ o trăim egoist de dramatic, ca pe-o-mpărtăşanie.” Vladimir Belity trăieşte prin subiectivismul poetic o experienţă personală, dar prin arhitectura diafanului poetic îşi expune aspiraţiile creatoare spre experienţe care duc pe autor pe schelele unei construcţii impersonale. Până la urmă poezia adevărată este un echilibru perfect între real şi ireal.


sintagme literare

CONSTANTIN STANCU Adrian Botez - Trăieşte-ţi propria epopee… (Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018) Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici poeţi. Implicat, dedicat şi serios, bazându-se pe o cultură solidă, având drept reper valorile creştine, el s-a remarcat în spaţiul literaturii prin mai multe cărţi de poezie, eseu, proză scurtă şi roman. Susţine revista „Contraatac”, a fost remarcat şi nominalizat drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, pentru anul 2017, de Asociaţia Academia Daco-Română TDC (preşedinte Geo Stroe). Despre Adrian Botez, Cezarina Adamescu nota: „Adrian Botez este, fără doar și poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/ răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar și cele de ultimă oră ale liricii românești. El este fără pereche. Creația sa atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârșite dimensiunii trupești a omului, și-a pus amprenta, marca ei prețioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii și locul său nu poate fi ocupat de preopinenții zilei, oricât s-ar da aceștia de ceasul morții” (cf. În amurgul lumii cuvintelor – poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog, poeme, Editura Salonul Literar, Focşani, 1998 în Revista ARP – O carte pe zi, martie 2009). Despre poet au mai scris şi alţi iubitori de literatură: Roxana Sorescu, Aurel Rău,Valeriu Anghel, Hristu Cândroveanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Miclău, Eugen Evu, Artur Silvestri etc). Volumul de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director Constantin Marafet, este o sinteză a creaţiei poetului, oglindă a vieţii sale, a viziunii care l-a dinamizat, o mărturie despre lumea în care a trăit, un exerciţiu de dăruire. Probabil, cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct fix, în mişcarea dintre a fi şi a nu fi. Volumul are mai multe secţiuni, bine închegate, cu legătură solidă între ele şi cu viaţa lumii: -Prolog; I. Cartea Apocalipsei; II. Cartea iluziilor și puterilor; III. Cartea neamului; IV. Cartea poetului – răzbaterea prin bezne și dincolo de crimă. -Epilog(uri)

Atelier critic La final, volumul include Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului, drastic selectate - epistole de la scriitor către scriitor, monografii lirice menite să ne adeverească poetul, în patria sa de suflet şi credinţă. De la viaţă la moarte, cântecul salvat, cântecul aşteptat de întreaga creaţie, semn că poetul, la fel ca preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care ţine cuvintele în lumină. Cântecul învie pădurea, aduce libertatea, descoperă fulgerul care dă viaţă, cântecele-s epopei nemurite (Cântecul – cântecul – salvaţi cântecul!, ultima copertă). Volumul descoperă secretele creaţiei, descoperă poetul, dragostea pentru artă şi neam, lupta spirituală pentru dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea între crimă, boală, destin şi cântec…De remarcat viziunea şi organizarea poemelor, sub puterea unor linii de forţă bine coagulate. Prologul ne aduce în atenţie energia care pune în mişcare cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea duhului, care dinamizează omenirea, eroii nevăzuţi şi pe cei acceptaţi, dedaţi Misticei Nunţi, este povestea istoriei noastre. Cei dedicaţi vor sta la masă cu Iisus, vor înţelege chemarea şi crima…Nunta ne leagă de cer. Judecata apare ca o necesitate pentru poet, argumentele sale dau liber poeziei, cheie peste mlaştina celestă. Apocalipsa, în sensul larg cultural, este percepută ca o imprevizibilă catastrofă. Pentru poet, lucrurile au alt sens, este judecata divină, parte din planul general prin care creaţia se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi şi sânge curg în ceruri, moartea este aproximată, există o pajişte în amurg, vise periculoase, lipsa autorităţii, alte ninsori coboară în lume – toate, sub atenta economie, ţinută de funcţionarii neantului, sub arta banalului de zi cu zi. “primăvara – carnea/ țipă – ca niște/ șuruburi suprasolicitate - și cu/ filetul neuns: industrie/ celestă – complet/ dezorganizată și/ nerentabilă – neconvenabilă – oricând și/ din toate/ părțile atacabilă” (45 – Economie de piaţă, p. 60). Se observă un discurs evaziv, în contrast cu alte poeme riguros construite, o descompunere a zicerii, simultan cu descompunerea universului, o lume în disoluţie. Ca într-o dramă bine structurată, elementele ultimului ritual se relevă cititorului: hulubii cântă de pe tărâmul dus, sete sălbatică de a incendia întreg universul, în dragoste ca şi în ură, rişti să devii poem de zgură, isteria elipsei, magii nu mai umblă prin ceasuri, reumatismul cosmic s-a instalat dictatorial… Tragedia omului normal este aspru descrisă în 17-Epopeea Fiului de Dumnezeu, a Fratelui de Dumnezeu - şi a lui „Însuși Dumnezeu”, un poem lung, un manuscris din oraşul mort, baladă a rupturii dintre oameni.

63


sintagme literare În ciclul Cartea iluziilor şi puterilor, Adrian Botez prezintă forţele care pun în mişcare lumea, falsele tării care manipulează lumea, jocul dintre a fi şi a nu fi. O viziune proprie marchează cititorul, cultura şi valorile certe, în care el crede, modelează zicerea. Poezia se apropie de proorocie, preia ceva din modul de a fi al văzătorilor din vremurile străvechi, utilizând mijloacele puse la dispoziţie de literatura clasică şi modernă. Solid în ceea ce transmite prin poezia sa, poetul reface harta puterii şi insulele de neadevăr care ies în calea omului. Este o epopee şi fiecare trebuie să-şi trăiască aventura cunoaşterii şi a experienţelor care ne asaltează. Este nevoie de înţelepciune şi de faptul că iluziile fascinează mult, identitatea fiecăruia putând fi alterată prin minciuna de fiecare zi. Este posibil şi dialogul între om şi Dumnezeu, atenţia căzând asupra poveştii omului ca facere/ geneză. Pentru fiecare există un drum spre Emaus, un drum al iniţierii directe. Pentru poet s-a făcut târziu, spectrele toamnei îi afectează experienţele, visul este la limită, spectacolul care fascinează lumea s-a închis în idee, rămâne doar taina. Poetul scrie: „e frumos – e sublim – dar plutind cu vagi nori/ nestatornica Formă te-mbie să mori/ nici nu știi să pui punct unei cărți – la sfârșit/ să fii sfânt – să fii demon: un biet osândit…” (3-Trăieşte-ţi propria epopee, p. 69). Curajos şi hotărât, poetul defineşte secolul în care locuieşte vremelnic, definindu-l ca veac al Numelor şi Intrărilor, urmând să se ivească Nunta şi Mirele, „Frumusețea va cânta în desișul luminilor”, cerul va fi generos, identitatea se va limpezi ca Vocală şi Cristal, el se va înveşmânta în lacrimi fierbinţi şi-n parfum înalt de răşină, asemenea preoţilor care refac universul din cântec. De observat că elementele secolului au identitate, sunt scrise cu literă mare, semn că spiritul va ţine în reţeaua sa lumile. Este o dezvăluirea a miracolelor, o întoarcere în Grădină, cum scrie poetul absorbit de inspiraţie. Reţinem un îndemn la viaţă: „Silește-te să/ trăiești – ca să-i faci în ciudă/ hulubului de pe casă ori din / copac – care/ cântă – cu foc și văpaie – încă din/ zori” (8-Sileşte-te să trăieşti, p. 73). Degradarea universului este vizibilă, soarele îşi pierde forma, omul este un cadavru furat din veşnicie, lumina, iată, este pângărită, toate marchează omul. Dialogul posibil între om şi Dumnezeu este relevant, Creatorul întreabă dacă este bine în lume, i se răspunde negativ, concluzia: „atunci mori”… Efectele se văd din percepţia omului despre sine şi despre cosmos, creaţia are regulile ei, omul nu poate interveni, orice intervenţie duce la nefiinţă, brutal, justiţiar. Modul acesta de a prezenta lucrurile este dur, dar se încadrează în rigoarea divină. Poetul notează: „e-atât de blândă frumusețea morții/ cât de stângaci se mișcă mâna sorții/ la mine vin cu jalbe în priviri/ nu mii de lumi – ci mii de fericiri” ( 25-Nu fi mâhnit, p. 88).

64

Atelier critic Motivele vizionare, combinaţie de teologie şi filozofie, revelaţie şi gând riguros, sunt multe, sub vălul formelor se ascund adevăratele puteri, şocul vieţii şi al morţii. Se pot face şi comentarii pe marginea ploii, dar spectacolul s-a terminat, atât pe lună cât şi pe pământ, un univers brăzdat de febre istorice. Există muntele ascuns – Kog-aION-ul, o temă preferată de poet, una abordată profund (cf. 16 - Reînviata Epopee Daco-Valahă – în cinci cânturi, cu Prolog şi Epilog, p. 116), trimiţând la rădăcinile lumii, preluată din mitologia spirituală a părinţilor, sub puterile Demiurgului. Observăm o împletire dintre doctrinele vechi ale lumii şi speranţele constante ale omului, sub Poemul Firii… Profund legat de patrie, de locul unde a intrat în lume, Adrian Botez este adeptul unui patriotism dens, în contradicţie cu fenomenele globalizării actuale. Patrie este locul unic, matricea. De acolo începe povestea fiecăruia. El dă un avertisment celor care atacă leagănul românilor,

lansează imprecaţii. Se simte responsabil pentru acest pământ, vrea o ţară curată, cu mistice berze, care lunecă pe timp. Vede, la fel ca profetul ebraic, vechii oşteni, revenind la viaţă, într-un mod tainic… - …colindul spală faţa timpului, e chemarea la sărbătoare. Eroii nu pot fi uitaţi, credinţa leagă neamul, lupul dacic menţine simbolul puterii, iar trădătorii nu au loc sub miturile noastre. Curățenia de sâmbăta este un poem de legătură între părinţi şi copii, curăţia depinde de obiceiurile bune. Sâmbăta/ sabatul reprezintă ziua în care dispar contururile, lucrurile vechi, sâmbăta eşti liniştit şi împăcat cu Dumnezeu. „sâmbăta – bunica mea făcea/ curățenie – în casa veche - și/ fără să-mi dau seama/ cum – începeau să dispară – rând pe rând și/ unul după altul – o/ mulți-


sintagme literare me de lucruri și contururi/ inutile: rămânea/ curată casa și/ luminată (…de parcă n-ar fi fost niciodată/ veche…) – precum/ Potirul Domnului” (2. Curăţenia de sâmbătă, p. 101-102). Alternanţa dintre versurile solemne şi cele ale vieţii de zi cu zi aduc dinamism în discursul poetic. Elementele din folclor, cu cele din istoria profeţilor dedicaţi, aduc un aer mistic, credinţa se împleteşte cu faptele românilor, cântecul are ecou în timpuri vechi şi timpuri noi. La fel, doina, la fel sunetul cântecului străvechi, ecouri ale miturilor care au făcut veacurile. Reţinem mişcarea destinului în memoria românilor: în fiecare dintre noi creşte un copac, Dumnezeu este unul din familie, cenuşa se spulberă, nasc stelele pe rănile poetului, e prea târziu să ceri un număr, fiecare fir de iarbă trebuie sărutat, a crescut din sânge de martiri, ars de stele – scris de fluturi, aşa se aude cântecul valah. Trădătorii de neam, cei care au părăsit patria, rătăcitorilor li se aduce aminte de Logosul Divin… Sunt chemaţi în sărbătorile patriei îngeri, Făt Frumos, sămânţa-Cain, pecetea-Cain, munţii martori, lupul dacic, umbra Babilonului, calpul Crăciun, vrabia, oglinda, Grădina/ Raiul, Monastirea lui Manole, Oameni-Carte, voievozii… Toate sunt simboluri ale sufletului românesc, trecut prin furtuni. Ca o semnătură şi semn, poetul are cartea sa, drumul prin bezne, depăşind crima de a ucide poemul-poem. Sunt puncte de reper privighetoarea cu ochii arşi, pragul casei, epopeea, sonetul şi binecuvântarea, castelul poeziei, ordinea din viaţa celui care trăieşte între cuvinte, tristeţea, singurătatea, mitul lui Manole, cel care îşi zideşte în poem ceea ce iubeşte. Poetul se vrea ocean dezlănţuit, declanşarea energiilor îi dă viziunea, cerul se închide, altul se deschide, poetul are o istorie a incredibilei răbdări, bolile necesare dau putere versurilor scrise, timpul s-a oprit în clopotniţe sfinte, cartea se scrie cu sânge după dictarea lui Dumnezeu. Poetul vede dincolo de limitele omului obişnuit: „aş vrea să fiu un/ astronom –

Atelier critic să aflu – pe/ ceruri – steaua unde se va duce/ sufletul meu – sau/ să mi-o aleg/ eu însumi…” (10. Aş vrea să fiu un astronom, p. 163). Adrian Botez ia drept exemplu modul cum creează Dumnezeu frumosul, la o dimensiune cosmică, cu energii subtile: „Mărite Doamne – capodopera Ta-s munții/ pădurile – păsările și florile/ și-n toată noaptea – privighetorile:/ aceștia-și ajung – nesmintit – dimineața – în dreptul/ frunții” (23. Ne-capodopera lui Dumnezeu, p. 172). Poetul acceptă moartea la final de epopee, are o rugăciune pentru Creator, cel care înţelege arta. Botez se consideră Celestul Cavaler - un titlu vechi, nobiliar. Moartea este poarta spre Sine, sufletul strună în lira divină… Volumul se încheie lucid, în cheile suferinţelor, poetul îşi asumă finalul, ca un alt poem făcut din tăceri. Este eroul care se retrage din scenă, duce pe umeri cuvintele… Se consideră Frate cu Hristos… Poetul şi-a trăit acut poezia, o boală care i-a fost pecete, cântec de nuntă. El a alternat poezia cu formă fixă cu poezia liberă de orice rigoare, acceptă extremele ca o eliberare, o democraţie a poeţilor sub semnul marilor mituri. Ne lasă nu mesaj: „Salvați cântecul!” Foloseşte linioara ca semn de ortografie în locul virgulei, o preluare din scrierile vechi, din manuscrise pierdute, secrete. Adrian Botez nu se simte legat de vreun stil, de vreun curent anume, poezia este pentru el mărturie, spovedanie şi cântec pentru Cosmos. Limbajul academic se împleteşte cu limbajul obişnuit, el este copleşit de menirea sa, de importanţa artei. Se luptă cu brutalele căderi din jurul său până la sânge, neacceptarea poetul este o crimă… Cartea Apocalipsei este cartea unui destin care a ars şi a biruit, prin frângere sub ochii Arhanghelului, sub ochii prietenilor literaturii. …Autorul ei va sta drept la Judecata Poeţilor… Doina Poetului este cântecul celui care a văzut MunţiiZări de Iniţiere: „Munții mei/ frații mei/ de temei: oi urca pe voi/ să văd stele roi/ oi urca pe voi/ să văd Ziua-deApoi…” (42. Doina Poetului, p. 194).

65


sintagme literare

CRISTIAN-PAUL MOZORU Partea şi întregul: Gheorghe Jurma şi Cornel Ungureanu Cornel Ungureanu şi Gheorghe Jurma, două nume a căror prezentare, de oricare fel ar fi aceasta, se dovedeşte a fi doar o repetată trecere în revistă de majore şi binecunoscute realizări. Două nume care au făcut – şi încă fac – istorie în literele româneşti. Două monumente, iar despre monumente este atât de dificil să îţi exprimi aprecierile! Deşi despre unele din cărţile lui Gheorghe Jurma am îndrăznit – şi, sper eu, la un nivel modest, am şi reusit – să îmi exprim analiza şi concluzia, în ceea ce îl priveşte pe Cornel Ungureanu, îmi recunosc multitudinea încercărilor de începere a aşternerii pe foaie a câtorva impresii, soldate de fiecare dată cu renunţarea înaintării până la găsirea unui final, din varii motive precum negăsirea cuvintelor, iar când le credeam găsite, îmi păreau a fi cele nepotrivite ori mult prea mici; fie alte şi alte motive nu chiar din cele mai bine-întemeiate. Într-adevăr, nu este uşor să te exprimi, fie oral, fie în scris, despre gigantismul operelor şi contribuţiilor celor doi autori, despre cercetările acestora efectuate în istoria literaturii regionale ori naţionale, despre puternica lor amprentă în dezvoltarea şi multidirecţionalizarea analizei operelor marilor slujitori ai limbii lui Eminescu, dar şi despre multe altele asemenea. Voi încerca totuşi – şi nu cu o minimă sfială – să descriu, din exterior spre interior, ultimele două realizări cărturăreşti celor doi magiştrii, anume Reșița literară (Editura TIM, Reşiţa, 2016) de Gheorghe Jurma şi Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte (Editura Brumar, Timişoara, 2015) de Cornel Ungureanu, cărţi care alături de alte volume cu caracter istoric şi enciclopedic precum Geografia literaturii române, azi I: Muntenia (Editura Paralela 45, Piteşti, 2003) şi Geografia literaturii române, azi IV: Banatul (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005) de acelaşi Cornel Ungureanu, Descoperirea Banatului. Istoria culturii bănățene (Editura Timpul, Reşiţa, 1994), Nicolae Iorga și Banatul (Editura TIM, Reşiţa, 2010), Molineștii (Editura TIM, Reşiţa, 2012), Reșița muzicală (Editura TIM, Reşiţa, 2011, respectiv, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2015, la aceeaşi editură) de Gheorghe Jurma, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 (Editura Universităţii de

66

Atelier critic Vest, Timişoara, 2016) de Graţiela Benga, Literatura Banatului de Dorin Murariu, multitudinea de scrieri semnate Ionel Bota ce analizează în profunzime operele unor scriitori ce Banatul i-a dăruit Țării şi Cărţii, dar şi a legăturilor Banatului – prin oameni, prin fapte, prin evenimente – cu restul ţării, Enciclopedia Banatului I: Literatura (Editura David Press Print, Timişoara, 2015), volum ce îl are drept coordonator general pe Crişu Dascălu, Neamul Mustonilor în Banat (Editura Marineasa, Timişoara, 2009) de Horia Musta, Oglinda lui Narcis I-II (Editura Marineasa, Timişoara, 2009, respectiv 2011) de Constantin Buiciuc, multitudinea dicţionarelor, scrise sau coordonate, pornind de la cele semnate de Constantin C. Falcă şi Petru P. Ciurea, Olimpia Berca, Nicolae Sârbu, Alexandru Ruja şi culminând cu cel al Academiei Române, Istoriile lui George Călinescu, Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alex. Ștefănescu, dar şi „celelalte istorii” cum sunt, de pildă, ale lui Nicolae Stoica de Haţeg (Cronica Banatului) şi Francesco Griselini (Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei), toate aceste cărţi, împreună, formează un întreg căruia greu i s-ar putea găsi imperfecţiuni, fie ele însemnate ori nu. Este de la sine înţeles, iar istoria a dovedit-o de-a lungul timpului, că întotdeauna se vor găsi din aceia „pestriţi la maţe“ în ceea ce priveşte (făcând abstracţie de caracterul ce îl poartă) o ispravă, păstrându-mă subiectiv însă, orice critică pozitivă ori negativă – deoarece, cu precădere, despre aceasta din urmă este vorba – trebuie receptată, filtrată şi transformată într-una constuctivă. Lăsând „gurile rele“ să facă ce ştiu ele mai bine, adică să vorbească, găsesc volumele celor doi autori atât o piatră de temelie în ceea ce priveşte istoria literară zonală şi naţională, dar totodată şi un trunchi de piramidă din care încă mai pot creşte viitoare istorii, precum şi un vârf al operei „de autor“, vârf care încă mai poate creşte mult de acum înainte, iar o dovadă în acest sens sunt atât cărţile scrise de autorii sus-menţionaţi, proiectele ce încă stau, în şantier, pe masa de lucru şi aşteaptă să îşi găsească finalul şi scoaterea la lumină, dar şi a studiilor şi volumelor ce le analizează operele şi personalitatea fiecăruia din ei. Și pentru că despre literatura „veche“ s-a tot scris (şi este bine, pentru neuitare, să se scrie în continuare), este bine-venită acţiunea de îndreptare a „armelor“ în direcţia noilor teritorii, cele actuale, a celor puternic angajaţi în aceste „lupte literare“. În consecinţă, noile condeie au început să fie înscrise în condica istoriei, atât prin scrierile ce le dau la iveală, dar şi prin aprecierea şi consemnarea acestora de către cei ce au ajuns la nivelul cel mai înalt cu putinţă. Deşi abordarea de scriere, într-o relativă măsură, diferă, cele două cărţi aparţin fără nici un dubiu aceleiaşi categorii. Mai mult de atât, se completează reciproc.


sintagme literare

Atelier critic

Volumul lui Gheorghe Jurma prezintă literatura unui oraş, rezumându-se astfel la scriitorii urbei respective, Reşiţa, dar nu înainte de a prezenta importanţa oraşului de-a lungul timpului, iar asta nu doar în contextul literar, ci şi cel în care a făcut istorie, anume cel industrial, fără să omită în acelaşi timp şi posibilitatea existenţei abordării temei şi în multe alte direcţii precum cel sportiv, coregrafic, plastic, teatral, filologic. Cu alte cuvinte, Gheorghe Jurma este conştient de faptul că la Reşiţa există un important potenţial pluricultural ce trebuie exploatat şi, în aceeaşi măsură, amintit şi păstrat prin consemnare pentru generaţiile ce urmează. Prezentarea caracterului literar al Reşiţei de către Gheorghe Jurma se desfăşoară nu doar din interior spre interior, ci şi dinspre exterior, acesta antologând în cadrul volumului şi o seamă de texte a unor autori născuţi în afara Reşiţei, chiar şi în afara Banatului, precum Artur Silvestri, Petru Poantă, Nicolae Prelipceanu şi mulţi alţii, dar care au poposit, mai mult ori mai puţin în Orașul cu Poeți, arătând astfel interesul pentru cultura Cetății de foc, dar şi recunoaşterea oraşului în cultura

Despre o carte precum Reșița literară, fiind o carte cu o totală deschidere spre lume, spre nou, spre istorie, se pot scrie foarte multe. Fiecare cititor îşi poate forma o proprie opinie, o imagine a lui, – şi, totodată, de sine stătătoare – imagine ce prin propria-i elasticitate se poate propaga, mai departe, într-o întreagă gamă de unghiuri şi direcţii care pot duce la alte şi alte viziuni. Dar, poate că cel mai bine, caracterul cărţii lui Gheorghe Jurma este subliniat de scriitorul Nicolae Sârbu, acesta concluzionând: „Cu toate inegalitățile și ezitările, unele inerente, altele apăsat subiective și asumate, e clar că Gheorghe Jurma a scris o carte bună și necesară.” (1) În schimb, dintr-un alt unghi analitic, cartea lui Cornel Ungureanu se prezintă drept o istorie literară, dar, în acelaşi timp, şi o geografie literară – geografia literară constituind marele proiect literar al profesorului Ungureanu – autorul analizând întregul fenomen scriitoricesc (anume am spus scriitoricesc, şi nu literar) al Banatului (să nu uităm că în urmă cu, cel puţin, un secol, geometria teritorială era diferită de cea care ni se prezintă

naţională. Prin prisma unor mai lungi sau mai scurte medalioane, în cea de-a doua jumătate a cărţii, Gheorghe Jurma prezintă scriitorii reşiţeni, atât „cei care au plecat“, cât şi cei care au rămas să continue munca celor adineaori, între ghilimele, amintiţi. Într-un alt sens, cartea lui Gheorghe Jurma construieşte o poveste – fiindcă, în fond, este o poveste, povestea Reşiţei – fără a face apel la un limbaj complicat, la un scris greoi. La fel ca mai toate cărţile cărturarului, Reșița literară se bazează pe o cercetare riguroasă întinsă, după propriile-i spuse, pe durata a mai bine de un deceniu, aşternerea-i pe foaie fiind însă modelată în aşa fel încât să se poata pliá pe fiecare cititor în parte, fie el cunoscător ori nu într-ale temei propuse.

astăzi) şi reuşind cu succes să îl insereze pe harta literelor Mitteleuropene şi nu numai. Nu în necunoştinţă de cauză conchide, pe coperta a IV-a a cărţii lui Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieş, „Cornel Ungureanu [...] se află acum la vârsta sintezelor copleșitoare. Munca și reflecția de o viață își găsesc în volumul de față expresia cuprinderii enciclopedice și a viziunii totalizante”. Aşadar, cartea lui Cornel Ungureanu este una din acele cărţi ce categoric nu puteau fi scrise la „început de drum”, ci este o carte asupra căruia doar Lectura, Reflecţia şi Timpul îşi puteau spune Cuvântul. Scris cu acribie, volumul lui Cornel Ungureanu oferă date exacte asupra autorilor, operelor acestora, dar şi a unor date biografice. Spre exemplu, cazul lui Ion Budescu,

67


sintagme literare care, după spusele criticului Cornel Ungureanu, „a devenit student al Facultății de Filologie în 1960, și nu în 1958, așa cum se scrie prin diverse biografii ale poetului.” (2) În aceeaşi măsură, apropiindu-se mai mult de stilul călinescian decât de unul dicţionarist, Cornel Ungureanu reuşeşte prin cartea de faţă o analiză a autorilor, dar şi a operelor reprezentative, plusând cu încadrarea locului acestora în puzzle-ul Literaturii. Printr-o uriaşă suită de nume de personalităţi, dar şi de oraşe/localităţi de o importantă însemnătate literar-istorică, autorul construieşte o adevărată hartă, un itinerar cu adevărat special ce, într-o viaţă de om, nu trebuie ratat. Nu trebuie ratat în a fi citit. Nu trebuie ratat în a fi vizitat. Pornind din „vremuri cărunte”, Cornel Ungureanu înscrie în proiectul său nume precum Nicolae Stoica de Haţeg, Eftimie Murgu, Victor Vlad Delamarina, Ioan Slavici, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu şi ajunge până în „imediata noastră apropiere”, atingând scrierile lui Constantin Buiciuc, Dorin Murariu, Graţiela Benga, Eugen Dorcescu, Gheorghe Jurma, Ion Chichere, Nicolae Sârbu, Octavian Doclin şi Ada D. Cruceanu, iar, din cei mai tineri sunt analizaţi, printre mulţi alţii, Tudor Creţu, Raul Bribete, Radu Pavel Gheo. Bineînţeles că într-o carte nu pot fi cuprinşi toţi scriitorii unei zone, acest lucru necesitând un spaţiu deloc neglijabil, atât ca întindere, cât şi ca perioadă, atât datorită domeniilor în care s-au făcut remarcaţi, cât şi datorită epocii în care au trăit şi scris, Cornel Ungureanu însă, reuşeşte o selecţie ... de vârf, selecţie de la care multe alte istorii pot porni la drum. Aşa cum Gheorghe Jurma afirmă: „Cu acest volum, inventariind un fond Eminescu dintr-o bibliotecă a Banatului de munte, sperăm să convingem și alte instituții despre necesitatea de a continua seria de cărți dedicate bibliografiei eminesciene în sensul de care am vorbit mai sus. Biblioteci publice sau biblioteci private care dispun de fonduri relevante pot face obiectul viitoarelor apariții. De acum înainte, oricine se poate înscrie în acest proiect ...”. (3) Și nici nu poate fi altfel. În Proiectul Literatura Banatului, pornind de la volumul lui Cornel Ungureanu, se poate înscrie oricine ... Pornind de la aceste două ultime volume publicate – Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte şi Reșița literară – şi culminând cu întreaga operă a celor doi cărturari, scrierile acestora se introduc de la sine în circuitul larg – naţional, european, mondial – al literaturii, tocmai pentru o mai bună integrare, cunoaştere şi, de ce nu, şi pentru o mai exactă şi mai complexă înţelegere a fenomenului literar, cu precădere al Banatului. 1) Sârbu, Nicolae - O carte-model de geografie literară - în revista Tribuna, nr. 328, 1-15 Mai 2016, Anul XV, Serie nouă, p. 8 2) Ungureanu, Cornel - Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte - Editura Brumar, Timişoara, 2015, p. 141 3) Jurma, Gheorghe - Prefață / Pentru o bibliografie națională Eminescu; în Bujor, Ion - Mihai Eminescu în fondurile Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici”, Caraș-Severin - Editura TIM, Reşiţa, 2014, p. 8

68

Atelier critic Raul Bribete sau Despre viziune Până în vara lui 2015, atât Raul Bribete, cât şi scriitura acestuia, îmi erau două necunoscute în vasta ecuaţie a literaturii. Apoi, printr-un fir de noroc, am ajuns să îl întâlnesc şi să intru în contact cu scriitura-i, găsindu-mă din acea clipă într-un univers continuu-transformabil, încât nu îmi dau seama care a fost punctul de plecare, dar nici care va fi punctul final al călătoriei în care m-am găsit purtat. Este ca atunci când cineva te călătoreşte în universul unui univers cuprins în universul altui univers şi aşa mai departe încât totul devine un întreg labirint de lumi reciproc conţinute, o întreagă reţea de încrengături devenit-posibile. Neavând, până în momentul de faţă, un mare număr de scrieri, am hotărât să parcurg totul cronologic, din simpla dorinţă de a-i putea observa evoluţionismul vizionar şi poetic, lucru, de altfel, şi întâmplat. Deşi debutează în decursul lui 2008 cu două volume simultan – Caniculă în diamant / Editura Marineasa, Timişoara şi Tornada de hârtie / Editura Marineasa, Timişoara –, o mică diferenţă stilistică între acestea poate fi totuşi observată. Cum este, poate, şi firesc, de-a lungul timpului, scriitura lui Raul Bribete suferă unele transformări, mai important însă de atât este faptul că aceasta suferă felurite artificii şi experimente, cum este de exemplu, volumul Spadda (Editura Eubeea, Timişoara, 2010), şi până la, deocamdată, ultimul volum, Să nivelezi un munte cu tăvălugul (Editura Brumar, Timişoara, 2014), volum devenit, comparativ cu volumele lui 2008, de exemplu, foarte stufos în tot ceea ce poate cuprinde poezia şi întreaga ei artă.

Mai mult decât atât, Raul Bribete reuşeşte la un nivel semnificativ ridicat, în câteva poeme, să se autocontureze, să se autoportretizeze, iar asta păstrând la fel de viu spiritul poeziei. Un poem în acest sens, pe lângă altele câteva, l-ar putea constitui Sunt eu până la capăt deși nu știu dacă sunt până la capăt eu, poem aparţinând volumului Să nivelezi un munte cu tăvălugul şi care, cu


sintagme literare uşurinţă, ar putea fi înrămat şi expus într-o expoziţie ori un concurs de portrete, fie ele din cuvinte, fie ele o imagine. Nu ştiu dacă Raul Bribete are darul picturii în culori, însă darul picturii prin cuvinte, iar volumele sale o dovedesc cel mai bine, îl deţine şi mânuie cu deplină îndemânare. Dintr-un alt punct de vedere, de ce ar trebui să limităm un portret la câteva guaşe, acuarele, la câteva nuanţe de culori şi nu am lăsa până şi un (aşa-zis, banal) creion, un simplu cărbune, ori chiar şi numai câteva cuvinte, să schiţeze o imagine? Cred cu tărie că arta în sine nu cunoaşte margini, iar conexiunile ce pot fi legate între toate ramurile ei – muzică, pictură, poezie, etc. - pot duce la naşterea unui complex labirint de posibilităţi de exprimare a frumosului. De exemplu, un portret poate fi descris în cuvinte, cuvintele pot fi transformate în versuri, iar versurile pot fi transpuse pe note muzicale, în acest sens stând mărturie versuri ale marilor poeţi ori scriitori în genere, precum Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, George Țărnea, George Bacovia, Grigore Vieru, Nichifor Crainic, Adrian Păunescu şi mulţi alţii.

âAsupra volumelor lui Raul Bribete de menţionat este faptul că ele pot fi citite şi înţelese fiecare în parte, ca un întreg individual, totodată însă pot fi citite şi înţelese şi ca mai multe întreguri ce formează un întreg mai mare, fără ca celelalte întreguri – individuale – să îşi piardă din proprietăţi. Este la fel ca în procesul naşterii: înainte ca femeia să devină mamă, este deja un întreg, iar după naştere, după ce a dat lumii încă o fiinţă, deci, o parte din ea, o parte a ei, ea – mama – rămâne în continuare un întreg, dar, în acelaşi timp, într-un alt plan, ea formează, împreună cu noua fiinţă, un întreg mai mare. Acelaşi proces se întâmplă şi în poezia lui Raul Bribete: un poem îl naşte pe celălalt, iar toate poemele la un loc, nasc un volum, acel volum naşte un alt şir de poeme, poeme ce nasc la rândul lor un alt volum şi aşa mai departe, fără ca vreunul din poeme, ori volume, să sufere transformări. Spectaculos însă, viv-a-vis de acest aspect, este faptul că tot acest lanţ de reacţii naşte, în paralel, viziune după viziune, toate aceste viziuni ducând la o viziune mai mare,

Atelier critic mai complexă, Raul Bribete devenind astfel un poet ce acţionează, la fel ca şi ceilalţi mari poeţi ai literaturii universale, pe două planuri: planul viziunii şi planul cuvintelor, elemente vitale creării şi ustensile absolut necesare scrierii. âBazându-mă exact pe acest argument, al viziunii, nu cred că din toate volumele lui Raul Bribete poate fi ales unul care să îl reprezinte. Cred că, la momentul scrierii şi publicării fiecărui volum în parte, fiecare din acestea l-au reprezentat atât ca om, atât ca poet, dar şi ca om şi poet – cu viziune – laolaltă. Iar construcţia acestui turn, aflat încă în curs de înălţare, nu face altceva decât să îl definitiveze pe Raul Bribete drept un scriitor de o fineţe vizionară şi scripturală demnă de păstrat de istoria literară. Luând drept exemplu doar una din viziunile poetului Raul Bribete, temă vizionară cât se poate de evident expusă şi care acoperă volumul Sărutul Iudei (Editura Marineasa, Timişoara, 2011), tema religioasă, tema christică, îi putem observa prezenţa încă din titlu, continuând prin subtitlul volumului – 33 de poezii –, prin motto-ul acestuia – Marcu, XIV, 44-45 – şi culminând cu versurile ce construiesc blocul volumului. âDacă ar fi să alegem un poem oarecare al lui Raul Bribete, nu cred că s-ar dovedi uşor de realizat un asemenea artificiu. Pe parcursul încercării s-ar dovedi a fi la fel de greu ca şi cum ar trebui numită, în opinie proprie, creanga unui copac ce – am presupune că – defineşte ori numai înfrumuseţează acel copac, ori ca şi cum am spune că o anumită petală a unei flori este mai reprezentativă decât oricare alta pentru corola florii respective. Exact acest fenomen se întâmplă în ceea ce priveşte poetica lui Raul Bribete. Este o poetică ce în fiecare zi se citeşte – nu pentru că aşa se doreşte, ci pentru că aşa se întâmplă de la sine – într-o altă lumină, prin prisma unui alt unghi al comprehensivităţii şi care de la o zi la alta suferă, în chimia cititorului, repetate transformări, lucru ce conduce la o cameleonizare a învelişurilor în care ne este prezentată. Dar, poate că acesta este Raul Birbete: poetul ce se transformă din poet în Poet, din Poet în POET şi aşa mai departe. Oscilând între da şi nu, îmi voi asuma totuşi riscul de a propune două poeme, reprezentative cel puţin pentru lectura şi ziua prezentă, un poem care cred că l-ar putea definí pe Raul Bribete, poetul lui 2008 şi unul care cred că l-ar putea defini pe Raul Bribete, poetul lui 2014: „Între două țevi de pușcă / Între mai multe europe / ciocnindu-se cremene / am văzut noul comunism / un tocător de carne / pe un drapel.” (1) şi, fără a abuza de spaţiul hârtiei, poemul dedicat lui Mihai Moldovan, „Sunt grădina / neculeasă de nimeni, / deși a jinduit-o îndelung. // sunt vița de vie / care se confundă cu rădăcinile, / cu tăcerile, / cu anamorfozele pământului. // nevăzut, nebănuit de nimeni, / îmi voi purta după mine, / până la capăt, taina.” (2) 1) Bribete, Raul - Tornada de hârtie - Editura Marineasa, Timişoara, 2008, p. 35 (poemul [Între două țevi de pușcă]) 2) Bribete, Raul - Să nivelezi un munte cu tăvălugul - Editura Brumar, Timişoara, 2014, p. 48 (poemul Taina)

69


sintagme literare

DANIEL LUCA Lumină în întuneric În noul său roman, Legendele șefului de gară (Editura Streamland, Bucureşti, 2017), Adrian Petru Stepan pleacă de la aceeaşi premisă, căutarea de către copii a unei comori printre ruinele unei cetăţi, ca şi în romanul de debut, Fiecare zi e uimitoare. Acest fapt creează senzaţia unei versiuni de lucru, cu atât mai mult cu cât tot patru copii participă la căutări, iar eroina romanului de faţă este Ella, pe când a celui precedent - Bella. Dacă în primul roman nu e găsită nicio comoară, ba chiar unul dintre copii (Bella) dispare pentru o bună bucată de vreme, acum copiii descoperă una. Pe care părinţii copiilor o înmânează organelor în drept, mai puţin trei kosoni, pe care viitorul şef de gară reuşeşte să-i păstreze. O altă legătură între cele două romane constă în dragostea pentru trenuri, gara nefiind vreodată un punct final, un sfârşit („O gară nu poate fi niciodată un sfârşit. E un punct de plecare către întreaga lume, e, prin esenţă, începutul”), dar şi relaţiile intime cu femei măritate [„Nasol să ai o iubită măritată. (...) Ba chiar îmi plăcea că Ella nu era mereu pe capul meu, mă trezeam cu ea în vreun weekend sau mă chema undeva, în apropiere, pentru câteva ceasuri care treceau foarte repede, în ritm de sex şi poveşti împărtăşite grăbit”]. Femeia rămâne şi aici înconjurată de mister şi frumuseţe (interioară şi exterioară), admirată, adulată, neînţeleasă, dar puternică, capabilă de a-şi impune punctele de vedere: „Tu habar nu ai cine sunt eu. Din interregio-ul ăla mizerabil nu coboară bucureşteanca Ella, ci zănatica adolescentă ce se visa iubita unui superb bărbat misterios din capătul lumii.” Există, de asemenea, o intrigă pseudopoliţistă, care relevă fapte şi caractere ale unor oameni suspuşi ori apropiaţi, capabili de orice pentru a parveni prin orice mijloace, inclusiv traficul cu artefacte antice. Totuşi, partea a doua a romanului este mai puţin reuşită decât prima în ceea ce priveşte construcţia textului. Unele indicii sunt identificabile în prima parte,

70

Atelier critic dar acţiunea din cea de a doua parte merge pe repede înainte, în totală contradicţie cu prima, având ca efect scăderea verosimilităţii celor narate. Pe de altă parte, sunt reliefate două feluri de comori: una interioară („Secretele nu sunt doar ale oamenilor. Noi le împărtăşim şi lucrurilor, bunurilor care ne-au fost ori ne sunt dragi. «Fiindcă unde e comoara noastră, acolo e şi sufletul nostru»”) şi alta exterioară, propriu-zisă (precum cei trei kosoni, pe care şeful de gară îi va restitui în cele din urmă locului căruia i-au aparţinut). În acelaşi timp, binele triumfă în lupta cu răul, răufăcătorii sunt daţi în vileag şi prinşi, numai că nu există doar două culori, alb şi negru, aşa cum nu există nici nuanţa de gri: „În lumea asta nu e nimic alb sau negru. Nici măcar gri, fiindcă nimeni nu poate trăi într-un orizont cenuşiu.”

Romanul de faţă este şi o pledoarie pentru lumină, pentru ca oamenii să devină mai buni, mai calzi, mai implicaţi: „E lesne să recunoşti pe cei ce poartă Lumina. (...) Cercetaţi-i dacă au credinţă, nădejde şi dragoste, dar toate acestea împreună”. Orice întâmplare, orice împrejurare produc efecte asupra caracterului uman, cu atât mai mult unele nefericite. Dar întotdeauna esistă speranţă şi posibilitatea unei noi poveşti, cu atât mai mult cu cât kosonii pot oricând să fie redescoperiţi. Și chiar femeia ori bărbatul de lângă tine.


sintagme literare

DANIEL MARIAN Mariana Pândaru Conştientizarea spaţiului, venită în timp E doar o părere că ar exista drumuri care să nu se întâlnească. Fie şi din întâmplare, dacă nu programatic. Două autostrăzi se tot îmbrăţişează pe câmpii până se pupă în văzul lumii, chiar şi două căi aeriene se urmăresc una pe alta până ce un magnetism nonfizic le atrage. Intersecţia e până la urmă frumuseţea drumului, dilema din care se poate merge mai departe sau se întâmplă oprirea definitivă.

Atelier critic fost deloc pe plac aceea dedicaţia: „Destinul nu e logic, destinul nu e corect, nu vreau destin; prefer visul”. „Cred că e trist pentru un om să nu cunoască retragerea în vis. Cel care nu poate visa trăieşte într-o lume rigidă, într-un somn fără luminã, da-da, fără lumină. În întunericul somnului, doar visul e luminã, şi uneori culoare, depinde de stare. Ai trăit vreodatã cu adevărat lumina visului? Se pare că nu. Ţi-ai robotizat întreaga viaţă, întreaga trăire. Mănânci, joci teatru, iubeşti, ca un robot.” (Actorul). Oricare viaţă nevoieşte la schimbare, fericită ori nefericită, cum o fi aceasta. Însuşi sensul vieţii fiind schimbarea, reînnoirea. Edificator este episodul larg relatat, din scrierea care dă titlul cărţii, şi al cărei final este conclusiv dar lăsând locul de meditativ… „La întoarcerea acasã, Gherasim scoase din magazie, valiza lui de soldat – că alta nici nu avea – făcută dintrun lemn trainic şi vopsită în verde, şi ajutat de nevastă-sa îşi aranjă de drum câteva schimburi, cămăşi, două flanele şi trei pieptare fãcute de ea, ciorapi şi două perechi de pantaloni. Mai puse acolo şi o oală mai micã, o lingurã, un cuţit, o stachină, (că nu se ştie ce găseşte pe-acolo, până se rostuieşte la casa lui). Iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, ieşi cu dreptul din casa şi bătătura pãrintească, asta ca să aibă noroc, să-i meargã bine în noua viaţă spre care se îndrepta.” (Om în intersecţie). Atunci când dramatism când nu e, întotdeauna însă se iveşte ceva notabil senzitiv, de pildă nostalgia care cuprinde până la urmă pretutindeni în rostul înţelegerii; îşi fac loc şi iluzia şi deziluzia, umblate la toartă în demersul cu tentă memorialistică sau/şi mai curând introspectivă. Mariana Pândaru este o poetă dedicată, care s-a încumetat însă la mai toate genurile literare, iar aici se simte necesitatea aprofundării trăirilor prin descriptivitate generoasă, prin însufleţirea locurilor laolaltă cu oamenii, faptele fiind la rândul lor crescute din condiţia de punctualitate, în aceea de respiraţie.

Gabriela Trotuş Limpede lumina. Niciun fel de întuneric Iar a fi „Om în intersecţie”, e o raţiune a căutărilor chiar dacă neîndeplinite în impetuoase împliniri, în elocvenţe îndreptăţite spre statuare. Mariana Pândaru trăieşte febra când fierbinte, când rece, a reconstrucţiei fiinţei prin însoţirea şi adeseori însuşirea personajelor trăitoare în rânduri de carte. Atunci când realitatea devine deloc îngăduitoare, chiar insuportabilă, agresivă, posibil imbecilă câteodată, avem precum autoarea, senzaţii perfect justificate. Cum de curând scriam eu în dedicaţia unei cărţi, care nu a

Atâtea concepte care sunt atestate fizic ca urmare a dorinţei noastre ca ele să fie reale. S-ar zice că lumina e visul dintâi şi care are urmă dar niciodată nu poate fi înţeleasă până la urmă, adică fiind vorba despre un capăt, ceva de felul ăsta. Şi se întâmplă astfel pentru că lumina se poate preface în câte feluri doreşte, inclusiv cum nu e atunci când o cauţi şi ea şmecheră găseşte cheia ascunderii după vreo galeşă frunză de umbră. Dar când e clară, aranjată într-o inflorescenţă, într-o împăunare, ajunsă vie, cea mai vie, într-un efect izbucnit din arabescurile minţii, cum să arate această ea lumina?

71


sintagme literare E răsărit? Cerul are cuvântul… E zâmbet? Cerul din noi… Gabriela Trotuş leagă universul de sine prin sublima percepţie a eternităţii imaginative, pe care obişnuim să o iniţializăm drept lumină fiind. Şi aduce cu ea exact „Răsăritul din zâmbet”, nu văd cum mai concludentă rezoluţie a empatiei directe între a fi şi ceea ce ştim noi că ar fi. Poezia e stră-luminare dinlăuntrul fiinţei care caută esenţa care poate fi iubirea într-un continuu, într-un nesfârşit. Nu cred că aş avea o cale de început, ci doar pe aceea de parcurs, citind despre interiorizările care se încumetă înspre adresabilitate, precum o fiinţă căreia îi prieşte într-atât încât îi trebuieşte mediul din care provine, spre a fi împărtăşit.

Atelier critic pare-se că five o’clock e pe alt fus orar, iar nine o’clock vine legănat să înteţească o încăpăţânare a neîmplinirilor ce îi pregătesc un alterfugiu sorţii… „Ce folos că ne-am zgândărit/ singurătăţile!/ Nu-i de ajuns/ că ne suntem singuri/ şi ne-am culcuşit fiecare/ în singurătatea lui?/ Hai să creştem/ până peste creasta orgoliilor!/ Hai să ne ridicăm/ la înălţimea sufletelor/ care nu mai vor să învingă/ pe nimeni şi nimic!/ Sufletele noastre s-au perindat/ prin mulţime de vieţi!/ Rupte de oboseala/ atâtor lupte galactice,/ până la urmă au înţeles:/ rostul a fost doar acela/ de a învăţa „deosebirea dintre/ apartenenţa la iubire şi... refugiu„./ Aşa şi noi! / Ne-am întâlnit să ne învăţăm/unul pe altul/ de ce am rămas neiubiţi!” (De ce am rămas neiubiţi!). Ei bine, se face să fie cum poeta iubeşte într-un subsidiar existenţial pe care de-l căutaţi vă va trebui fir de Ariadnă… „Ar fi nefiresc/ să-mi topeşti liniştea zăpezii/ doar privindu-mi coroana,/ să vrei să-mi arzi iarna./ Ar fi de înţeles/ să te faci foc şi pară,/ când îţi cotrobăi prin gând/ şi te las fumegând./ Ar fi de dorit/ să te laşi ostoit/ printre aburi, topit/ chiar de-ar fi să te mint.” (Ar fi nefiresc). Mda: iubire, clocot; poezie ce mă cuprinde şi nu mă lasă; poetă, poetă…

Viorica Vulpe În vraja toamnei reflexive

Poate părea poeta în multe feluri, fragilă când e de fapt de sine stătătoare, dură în vreme ce ea tocmai ce vindecă; o găsim însă cognitiv fără prea multe figure scenice… „Am atâta timp de tăcut/ între vorbele tale/ Vrute, nevrute/ îţi ascult, mai cade o seară,/ se mai potolesc valurile/ În oceanul meu mă scufund,/ vorbeşti fără virgulă,/ eu am tălpile goale/ lipite de străinul din vis…/ Ce nu vezi? sunt pământeana/ pândită de lună/ Mă vreau dezlegată/ din al său necuprins!” Tocmai că văd ceea ce transpare natural, poeta nu vine de prin te miri ce planetarium să fure sirenic orbeşte vreun soi de a fi, e de o transparenţă care nu se poate câştiga prin impresivitatea ambientării circumstanţiale. Am atins undeva ideea iubirii, ca şi cum am fi picurat o licoare magică înt-un ceai iniţiatic, ideatic, cum o fi, dar

72

Poţi fi prins şi conectat la o clipă, la o părere; la un mănunchi de trăiri, la o cunoaştere; la o ajungere, la o convingere. Poate că nu întâmplător ne raportăm fiecare la un anumit mod de manifestare a împrejurului nostru, pregătindu-se un făgaş pentru doritele întâmplări. Sau, ceva mai subtil, pornind ascensiuni spre recrudescenţa unor senzaţii ce s-au dovedit a fi magice. Viorica Vulpe este hotărâtă pentru spectacolul unui anotimp, în ipostaze de reală sensibilitate, de la prospeţimea încolţirii zilei până la tainele din crepuscul. „Clinchet de toamnă” constituie un periplu liric care pare să nu aibă vârstă, putând fi foarte bine privit de-a curmezişul vieţii, poeta regăsindu-se împlinită în ţesătura acelui anotimp pesemne geamăn sufletului. Astfel, natural deci fără pretenţii de eventuale artificii: „Am strâns în pumn roua dimineţii,/ scânteie vie îmi este faţa,/ desculţă merg, iar marea/ -mi sărută picioarele obosite./ Rug viu – privirea/ te caută, rătăcind ca-ntr-o poveste…/ Exişti! O ştiu, e ca un joc/ ce timpul îl conduce spre mâine,/ spre nicăieri…” (Joc). Iar în echilibru: „Înspăimântată, tăcerea serii/ îşi deschide mantie albăstrie,/ un greier tăcut se ascunde/ de privirea ta – cremene vie…/ dangăt de clopot în noapte,/ cuvinte


sintagme literare ce dot/ (cândva erau şoapte),/ lacrimi ce curg nevăzute,/ izvor nesecat…/ pasăre-n zbor…” (Înserare). Într-o adresabilitate directă, aşa cum se cuvinte unei izbucniri de clocot existenţial, se întâmplă aceste versuri ce dau o semnătură sinusoidală: „Tu ştii să aşterni covor de sălcii plângătoare/ la malul cu-aşteptări şi uitat de timp?/ Ştii să clădeşti castele de nisip?/ Poţi să auzi doruri ascunse/ plângând mocnit în nopţi de dor,/ zvâcniri de viaţă în apus/ zâmbet ascuns, priviri ce mor?/ Ştii să îngâni cântul sirenei/ pierdută-n aşteptări la mal?/ Ştii susurul apei ce spune/ rătăcind plânsu-i în aval?/ Ştii gândul soarelui în zori,/ leagăn al zilei răsărit?/ Ştii unde duc dorurile toate…/ …cărarea vieţii-n asfinţit” (Tu ştii?).

Sunt multe conotaţii şi asocieri, în spaţiul liric larg, de care se face uz pentru a se puncta esenţele vii. Aici, cu îndrăzneală, avem această abordare: „Şti-vei vreodată că frunza e o lacrimă?/ Vreodată-ai să te-ntrebi de ce/ mi-e dragă toamna…?/ Cad ceruri de cristal şi-n noapte/ se mai aud paşi de bal şi şoapte…/ Poate-ai să-mi spui că visez… că mi se pare,/ dar eu încă mă-ntreb dacă vei şti vreodată/ că frunza e o lacrimă ce doare,/ şi cine, în timp, m-ar fi osândit/ dacă nu tu, cu ochii tăi…/ Cine, în vis, speranţa mi-ar fi anulat,/ Cine, în gând străin?” (Vis… (2)). Ei bine, eu nu voi fi nici măcar aparent meditativinterogativ, cunoscând-o pe poetă dimpreună cu poezia ei, ar însemna să apelez un retorism. Consider că singură s-a deschis în faţa cititorilor, suficient pentru a-şi susţine acest demers liric ce poate fi notat ca promiţător pentru a fi continuat.

Atelier critic Liviu Vişan Cuplat la dinamul de la sine înţelegerii Se zvoneşte că există veşnicii în mod obişnuit în fiecare dintre noi, însă este neobişnuit ca ele să fie înţelese. Se întâmplă totuşi aşa ceva, atunci cînd este dată la o parte bruma autosuficienţei din experienţa vremelniciei, cu o curiozitate de neînvins. Iar poetul are precum nimeni altcineva obişnuinţa de a trece prin ordinea cosmică după bunul plac, provocând oarecare dezordine pe măsură ce fiinţele şi lucrurile îşi rezonează energiile după şuvoiul întotdeauna neliniştit al gândurilor celui ce simte suflul cuvintelor şi trăieşte prin acesta. Nu aş fi avut cum să evit pragul episodic meditativ, întâlnind poeziile lui Liviu Vişan, şi părându-mi de un firesc indiscutabil, fiind de fapt ceea ce trebuia neapărat spus, şi iată-ne la taina spunerii. Cu specificaţia că este chiar la propriu o taină, cultivată în grădina sufletului şi a minţii unuia dintre poeţii remarcabili ai zilelor noastre în limba română. Aspră conştientă este această „Călătorie”: „mi-e frică să nu mă afund/ şi mai mult/ în imaginea din iaz/ a pădurii// deasupra mea/ o mierlă zboară spre cuib/ cu un cocon de înger/ în colţul pliscului// am visat că trebuie/ să-mi leg singur la degetul mic/ un bănuţ de aramă/ pentru luntraş// atât de înalt/ atât de înalt/ mi se pare tărâmul celălalt”. Ce te faci, poete, în învoirea în această lume pînă la clipa trecerii liniei de sosire… Cum îţi poţi mai bine aşeza drumul, fără însă a sta să-l calculezi prea mult… În complexitatea a ceea ce numim viaţă, pătrunderea simţurilor e tot ceea ce trebuie să intereseze, iar acest lucru se poate petrece, iată, cu eleganţă în cea mai teribilă zonă de conflict! Cu asemenea imagistică clară, în care doar umbră de metaforă dacă găsim, şi asta pentru că se dovedeşte a nu fi o necesitate, ne surprinde Liviu Vişan. Pe un palier calificat ca enunţiativ spre definitoriu, găsim nebănuită „Poetica geloziei”: „poetul spune numai vorbe de duh/ pentru că el este duhul vorbelor// dacă tace înseamnă că scrie un poem/ despre suferinţa din dragoste// poetul când tace/ nu vrea să-şi împartă amanta cu nimeni”. De altfel, poetul chiar abordează ’pe viu’ îndrăzneala tehnică, cea dincolo de simpla curiozitate, a apropierii de imagine până într-atât încât aceasta să nu îţi pară străină, ci dimpotrivă tu făcând nativ parte din ea n-ai decât să deschizi toţi porii fiinţei pentru a te conecta: „un univers se naşte/ sub ochii neştiuţi ai trecătorilor/ culori tăcute linii vorbitoare/ pânze de păianjen ale visului// niciun trepied nu poate susţine/ lumea care se perindă prin rame/ doar sufletul hrănit cu vopsele/ vă spune că există imagini” (Magia imaginii).

73


sintagme literare Ineditul-neaşteptatul este un efect sigur al inventivităţii în cazul poeziilor lui Liviu Vişan. O temă precum legătura cu cartea, pe de o parte a omului care îi dă semnele facerii, şi pe de alta a omului care o cultivă, o promovează, e normal să fie făcută. Însă maniera de faţă e de o ingeniozitate rară pe o pantă pe care se poate foarte bine aluneca sau înţepeni: „bibliotecarii bătrâni au o vorbă a lor/ cartea se zice e grea şi s-o cari/ să le uşureze munca poeţii cântă la sindrofii/ clamându-şi harul proclamând mai bine nu scrii// bibliotecarii poeţi în schimb nu vorbesc/ despre asta pentru ei cărţile toate trăiesc/ volumele prăfuite nu mai au de mult autori par legate în pielea de pe cititori” (Bibliofilie calofilie). Frumosul vals al ideilor, mă gândeam că s-ar potrivi spre încheierea acestui scurt expozeu: „în piele de şarpe constrictor/ urcă umbra piciorului de femeie/ în cer fantastică reptilă/ încolăcită pe grumazul visului// piele de şarpe care se leapădă de şarpe/ cum se leapădă ziua de noapte/ umbra piciorului de femeie/ coloană de templu capitel din fruct confiat” (Umbra piciorului). Astfel, am făcut şi eu cunoştinţă, alături de voi, cu Liviu Vişan, un poet care trebuie citit şi repede şi pe îndelete!

Atelier critic cum apare ea – uite-o! –, pâş-pâş, de/ după colţul casei,/ de după marginea podului, din lacul/ zânelor,/ de oriunde, iar tu, o, tu, clipă răsfrântă/ nehotărât în ochii mei înainte de a se/ stinge/ lumina deasupra lucrurilor, nu vei şti/ niciodată/ cu cât zgomot va cădea în mine târziul,/ stupoarea” (Nu vei şti).

George Nina Elian (Costel Drejoi) Atunci când lumina; altunci când ninsoarea Lumina este cea care bucură ochiul şi mintea şi sufletul, dar tot ea poate fi cea care întristează, care doare, depinde ce găseşti în lumină. Se întâmplă ca lumina să (se) sperie, ori ca lumina să obosească; iar dacă eşti doar tu trăgând de un capăt sau de altul al luminii ca de o cortină, să cauţi prin ea, pe după ea, atunci poate fi „Lumina ca singurătate”. Astfel cum în poezia lui George Nina Elian, în realitatea de toate zilele Costel Drejoi, un învederat explorator al tainelor luminii, fie că e vorba de dorinţele luminii, de răsucirile luminii, de memoria luminii… Dacă are loc o disjuncţie între plămădeala luminii ori deplinul ei în funcţionalitate, şi aranjamentul când programatic, când haotic spre superfluu, al vieţii, atunci avem parte de „Întâmplări, nu şi oameni”: „… şi dimineaţa iar îmi şterge visul/ mai rece şi mai obosită decât însăşi/ lumina/ filtrată prin geamul unei case părăsite…// de la un timp astrele prevestesc/ doar întâmplări,/ nu şi oameni// viaţa e un simplu puseu/ de falsă memorie”. Dar staţi pentru că încă nu a fost asociată lumina în eventul morţii, iar aici lucrurile se complică dincolo de iterarea aventurii pe muchia dintre trăire şi părelnicie…: „ce lină e moartea, ce frumos curge ea/ prin sângele nostru sălciu şi mâzgos,/ cum îşi piaptănă ea părul şişi boieşte/ faţa, oglindindu-se în netezimea absolut/ briliantă/ a nervilor noştri firavi, dar întinşi la/ maximum,/

74

Interesant cât de palpabilă este adusă moartea, ai zice că e o binemeritată încununare a vieţii după ce acesteia i-a trecut termenul de valabilitate. Sau, sau, sau şi cred că asta o fi până la urmă, moartea este o interfaţă fluidă a vieţii, când ne naştem aceasta e pentru a le trăi pe amândouă într-un concubinaj, într-o simbioză, într-un mecanism pe care l-am putea crede cel mult empiric. Departe de mine gândul să dezvolt vreo teorie în acest sens, spre deliciul fizicii, biologiei, psihiatrie, dar ce să fac dacă imaginea creată de către poet este aceea despre o moarte cât se poate de vie, ceea ce nu presupune nicidecum reversul unei vieţi moarte. Cea de-a doua abordare lirică a lui George Nina Elian, „Ninsoarea se întorsese în cer…” se concentrează pe o altă accepţiune a luminii, într-o filtrare metafizică. „ninsoarea se întorsese în cer…/ lumina se risipea în lucruri mărunte…/ pământul rămânea uscat/ ca o vorbă indiferentă…” (Regresie). Şi aici viaţa şi moartea sunt complementare dar şi concurente, aerul tare al intersecţiilor spaţio-temporale abia de imaginat fiind, iar de respirat doar într-un avatar alcătuit metaforic. Chiar se fabrică un scenariu pentru moarte, în cazul în care şi-o ia în cap şi nu-I mai convine coexistenţa ideatică; câtă linişte ştie poetul să dezvolte aici, însă nu pentru el,


sintagme literare niciodată pentru el… „să mori duminica/ aidoma unui rest de lumină/ în colţul gurii unui sfânt proscris// (nu spune nimic, doar priveşte atent/ smerenia cu care apa/ se oglindeşte în cer!)// multora le-am arătat calea;/ eu n-am găsit-o/ niciodată// (dintr-o simplă ezitare a timpului/ sângele meu va-ngheţa/ înainte de-a ajunge la ţărm)” (5). Acesta fiind poetul îngândurat de toate sorţile posibile, neştiind pe care s-o aleagă, în viziunea sa liberă extradogmatică era să zic extraterestră (deşi nu cred că e cazul).

Daniel Mariş Dependenţa de sensul unic interzis Cine a zis că temerile, uimirile, spaimele vin singure de capul lor şi tot aşa dispar, nu a zis deloc bine, pentru că sunt intersecţii din gândire sau trăire din care omul nu mai pleacă niciodată, decât eventual dintr-una în alta, astfel construindu-se drumuri care să muşte din drumeţ, să-l devoreze încet, să-l dizolve, să-l evapore. Universul trebuie să fie instabil tocmai pentru a nu fi plictisitor, iar entropia este deliciul fecund ce mai trebuie catalizat din când în când de câte-o izbucnire. Fără factorul motivaţional nu ar prea exista mare lucru de băgat în seamă, am da aşa un ocol existenţei mai mult pe dinafară şi ne-am duce să ne agăţăm de-o toartă de indiferenţă. Atunci când mi-am propus să scriu despre noul volum de poezie al lui Daniel Mariş, l-am întrebat l-am întrebat dacă nu are rezerve asupra titlului, dacă „Jurnalul secret al bunicului Franz Kafka” este o opţiune dinspre o necesitate şi care nu cumva să dea înspre o suficienţă. Eu cred că pe strălucitul autor al „Metamorfozei”, nu degeaba interzisă şi de nazişti şi de sovietici, l-a dibuit, l-a bântuit şi l-a marcat permanent lipsa normalităţii, care dacă a existat cândva pe la facerea lumii, repede de tot s-a fost convertit la orice dar nici vorbă pe mai departe de aşa ceva. Astfel încât, oarecum justificat se poate ajunge la a se crede până la urmă că absurdă în sine ar putea fi doar transpunerea normalităţii din faza de concept în cea de palpabil. Întocmai în aceste nuanţe, poetul de faţă îşi găseşte de-a dreptul explicaţia negăsirii formulelor destinate unei optime funcţionalităţi, astfel apare drama covârşitoare a unei condiţii umane surprinse de capriciile puse pe seama unei inerenţe pe care obişnuim s-o denumim destin. După cum se poate vedea, călătoriile voite iniţiatice se pot spulbera în neaşteptat, deoarece „Totul nu e decât o închipuire/ în care fardăm/ înceţi/ nesiguri/ leneşi/ uşor, uşor/ creierul/ ca o boxă/ în care au încremenit/ decibelii” (Imaginea fisurată). Recunoaşterea identităţii nu presupune neapărat alocarea unei locaţii spaţio-temporale unde ea să se

Atelier critic manifeste; sunt identităţi care pot să se revolte până întracolo încât a pluti în eventualitatea unei prielnicii în care să fie răsădite. „Ar fi atât de frumoasă/ vederea ta aproape/ şi se pedepseşte/ cu nebunia// totuşi e de datoria mea/ să nu las să se apropie de tine/ nicio primejdie// pentru mine e de ajuns/ ai fi atât de frumoasă/ aş fi atât de liber/ şi nu mă consolează foarte tare/ faptul că tu exişti// fireşte că mi-ai arăta alţi bărbaţi/ fireşte că ţi-aş arăta alte femei// am crescut într-o singură zi/ cum cresc la un loc toate plantele noaptea// uneori nu-mi doresc decât să te aud/ la fel de limpede ca-n prima zi” (Scrisoare fără destinatar). Tot căutând după probabilităţi, rişti să pierzi emoţia startului, descătuşarea energiilor parcursului, fericirea sosirii, şi după aceea să dai vina pe afurisita de matematică sau hai să fie numai pe ’propovăduitorii’ acesteia. Pricină pentru care, să nici într-un caz nu… decât poetic, fireşte: „Pândind cu spaimă/ noaptea în care pleci/ bazilica sărutului/ urmându-mă ca o umbră// nici nu ştii cât erai de frumoasă/ înălţată la rang de idee/ ascunsă prin cotloane// am trăit fără să bag de seamă cu adevărat/ ca o întrebare nedesăvârşită/ aşezată în diagonală/ oare mai trăieşti/ printre arcele cearcănului/ care deschid/ singurul meu ochi?” (Poem ciclopic). Undeva pe valul originar în accepţiunile kafkiene, poetul Daniel Mariş vine interogativ pare-mi-se retoric şi ne abordează decamuflat: „Ce te preface oare într-o carte?/ pe harta ochilor/ tu nu mai ai nimic/ ajunge să priveşti/ cum fiecare pagină se topeşte/ nici un strop de sânge cald/ nu-şi mai camuflează amprenta/ păsările fără cuib/ au privirile ca nişte cuie/ în curând se vor prăbuşi/ dar tu vei pricepe/ umbra exactă a nopţii/ ultimul zvâcnet al timpului/ extazul pur/ prefăcut în cenuşă/ şi chiar te pot avea/ în faţa unei iluzii/ ştii eu sunt un poet oarecare/ cu o coastă de diavol/ şi visez/ cea mai bună dintre femei.” (Mic tratat de ratare) Frumos şi întrucâtva greu, îndeajuns pentru azi; jurnalul e deschis cititorilor…

George David Recitalul semanticii Dacă este poezia cântec? Fireşte da, la fel cum este tăcere, şoaptă, vorbire răspicată, scrâşnet, plânset, vaiet, urlet. Poezia nu se sfieşte să fie orice i se năzăreşte. Cum de pildă, dacă poetul pune o amprentă în alb şi negru sau dacă îi dă o tuşă de culoare privilegiată, atunci este desen şi este tablou, acel fel care ştie să mişte, să gesticuleze, să umble. Cu George David ne încumetăm la solfegierea trăirilor prin sublimarea limbajului, nu ne propunem de astă dată să stăm în cap sau să ne aruncăm de pe vreo stâncă. În

75


sintagme literare „Songbook” e ceva mai altfel decât în restul duiumului de books, iar cu precădere şi sigur de tot altfel decât în, particular, Facebook. E de ştiut că, dacă e să privim poezia doar de la stânga la dreapta şi de sus în jos, atunci nu vom găsi sensul vieţuirii între construiri şi sfărâmări, cel mult îi vom pricepe anotimpurile în încălecarea lor când tandră, când feroce. Şi, una dintre alternative ar fi să îmbrăţişăm poezia, s-o strângem tare de tot, să o simţim cum pulsează, atenţi fiind să ne oprim când începe să trosnească.

Fundația Culturală Antares Galați, 2018

Ce-ar fi să încercăm mai întâi cu poezia de dragoste, care aici teoretizează armonios însăşi fenomenologia şi înţelegerea acestui sentiment, de fapt răpeşte ideea dragostei astfel încât să o aibă pentru sine, şi nicicum nu e cazul de răzgândire, de negociere, de recompensă, de renunţare. Odată dragostea avută, rămâne aşa pe mai departe… „îţi răsfoiesc trupul/ cu sfioşenie,/ ca pe o carte de preţ// mângâi coperta de piele/ – ah, ce lucrătură! –/ încercând să ajung/ la slovele gândurilor

76

Atelier critic tale/ scrise-n cerneală sângerie// slove imprimate-n file/ cu meşteşugite filigrane de artere pulsatile/ şi de gingaşe tendoane// şi mă mulţumesc să sorb/ chiar şi numai înţelesul/ cuprinsului rotunjit ca o inimă” (Song in-folio (Pe tine citindu-te)). Transpunerea celei mai concludente stări sufleteşti în perspectiva rodului celei mai concentrate alegeri de exprimare, spune foarte multe despre felul de manifestare creativă, aş spune chiar că e vorba de mai mult decât cântec, ce ziceţi să fie chiar incantaţie… Accepţiunea poeziei ca efect al modelării cu mâna, cu dalta, în sine fiind privirea, de fapt cu gândul care ştie să fie oricum şi peste tot, generează şi aceasta o formularistică specială… „te sculptez cu ochiul, draga mea,/ câştigândute din blocul de marmură/ detaliu cu detaliu// azi îţi adaug o mână,/ mâine un zâmbet,/ poimâine o tristeţe// şi, uite-aşa,/ cioplesc şi şlefuiesc cu migală,/ clipă după clipă,/ ca să mi te fac/ cariatidă” (Song de Fidias mărunt (Privirea ca o daltă)). Pe un ton mai degrabă meditativ, dar cu accent apăsat enunţiativ, uşor deconcertant, în opoziţie cu euforia, cu efervescenţa, ne este propus şi acest „Song la limită”: „„back in 5 minutes”,/ mâzgăli ea neglijent pe uşa mea/ cu o cretă tocită,/ dându-şi pe spate,/ cu mâna stângă,/ gluga cernită ce-i umbrea chipul,/ după ce cu dreapta/ rezemase, grijuliu, de tocul uşii/ coasa”. Iar factura existenţialistă se arată fermă, bine conturată, închegată, ajunge să doară pe la colţurile sufletului… „realităţi aşternându-se/ una peste alta/ ca ştergarele/ în lada de zestre/ realităţi generându-se/ una pe alta/ la nesfârşit,/ precum fractalii/ realităţi successive/ năpârlind una din alta/ ca pielea şarpelui/ realităţi acoperindu-se/ una pe cealaltă,/ mototolite precum cearşafurile/ dintrun pat de plăceri” (Song real (Teoria foilor de ceapă)). Este de remarcat un lucru, şi anume: deşi pătrunde adânc în esenţe, le răscoleşte şi le frământă, poezia lui George David nu cere ‘taxă de intrare’ şi nici ‘tichet de rezervare’, nu se oferă manuale ori instrucţiuni de folosire, ea fiind perfect abordabilă pentru iubitorii frumuseţii cuvintelor.


sintagme literare

GABRIEL GHERBĂLUȚĂ Quo Vadis Poeta? Dacă orice volum de debut înseamnă pentru cititor satisfacerea unei curiozităţi estetice, culturale, artistice, al doilea volum trebuie să fie o confirmare a unui dat afirmat în volumul de debut. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu noi la apariţia primelor două volume ale Liubei Liubastra Botezatu. Volumul de debut: „La poheme around the word” publicat în 2017 la editura pim, Iaşi, anunţa un poet iscoditor, promiţător, talentat, stăpân pe tehnicile lirice de la cele romantice la cele post moderniste. Calităţile poeziilor din acest volum au fost remarcate de cititori dar, ceea ce este foarte important, şi de critică. Volumul câştigă premiul pentru debut la concursul „Poezia – Oglindă a sufletului“, concurs organizat de primăria comunei Dudeştii-Noi, prin programul ,,Pro-Cultura’’; sufletul acestei manifestări culturale fiind poetul Geo Galetaru. Al doilea volum, „poheme cu aromă de cafea şi gust de winston menthol”, apărut la renumita editură Eurostampa, Timişoara, 2018, este exact ce am aşteptat - confirmarea unui talent anunţat de primul volum şi, în acelaşi timp, un pas en avant pentru poetă. Structural, volumul este alcătuit din trei părţi (capitole); partea întâia, „poheme în alb cu aromă de cafea“, partea a doua: „poheme în vers clasic mentholat”, partea a treia: “terţine decofeinizate în spirit haiku”. „poheme în alb cu aromă de cafea” mi-a sugerat şi titlul acestor note: Quo Vadis Poeta? Toate pohemele acestui capitol sunt scrise în vers alb; poate, pentru a oferi o mai mare libertate autoarei în exprimarea cât mai necenzurată de corsetul prozodiei a căutărilor sinelui, a desluşirii drumului drept: în viaţă, în artă. Încotro, poete, pare a se întreba şi a-l întreba autoarea… „păşesc drumuri bătătorite/ şi mă rog să mi se potrivească paşii pe măsura/ urmelor de tălpi/ şi mă rog nisipului să le umple până la alb./ pot desluşi cu uşurinţă negrul-/ acolo începe căderea, în iadul paradisiac al predecesorilor…” Avem de a face cu o poezie existenţială, arta devenind acum o formă a cunoaşterii absolute; nevoia certitudinii este dominanta demersului critic al autoarei Liuba Liubastra Botezatu; „Cel Care Curge stă neatins de

Atelier critic dorinţe/ şi tace înrămat în albastru/ mirat de nesăbuinţa nebunului căutând să-i descopere chipul într-un singur poem/ al Absolutului/ Căci nimeni, dar nimeni nu a atins Poezia/ doar ea, pe puţinii aleşi.” Autoarea realizează că puntea între ea şi Absolutul divin este dată de cuvinte; realizează şi nu îi vine să creadă lucrul acesta - aşa cum îi stă bine oricărui poet: „Cuvintele mele, săracele mele cuvinte, în zadar caută să mi te apropie - / Părere, Iluzie, Absolut, care îţi este Numele/ şi unde îţi ascunzi chipul?.../ Doamne, din dragoste, m-aş dizolva în Tine/ deşi mi-ai făcut deja cunoscut că aş fi o părticică din Cel care eşti…/ şi atunci, de ce această senzaţie de frig şi de abandon?” Partea a doua, „poheme în vers clasic mentholat”, ne arată o altă faţă a autoarei; aceea a unei maestre a versului clasic, dar care nu părăseşte existenţialismul liricoimaginar. Întâlnim forme diferite poetice de la pastel de tip Alecsandri-an la sonetul elisabethan; lucrul acesta face dovada nu doar abilităţilor tehnice ale poetei, ci, mai ales, unui imaginar liric variat, debordant, plin de vitalitate,

contrastând oarecum cu imaginile uneori pesimiste din unele poezii ale primului capitol. Spre exemplificare, aveţi aici două poheme; un sonet şi un pastel; „sonet în vânt – dor nebun fumegi pe tâmple/ şi-o tristeţe la hotar/ iarna grea de frig te umple/ vântule, pribeag hoinar…// cauţi soarele în stele/ ceru-l urli copleşit,/ peste câmp, văpaia lunii/ iar te cheamă la iubit// ca zăludul din poveste/ între nopţi şi zile-alergi/ iară roua dimineţii/ de prin brume

77


sintagme literare o culegi// vântule, pribeagă soarta,/ te opreşti din zbor vreodată?” Pastelul de iarnă este unul al copilăriei, al bucuriei întoarcerii într-un timp al inocenţei, al magiei prospeţimii aerului rece amestecat cu cetina bradului de Crăciun străjuit de omul/ în varianta moldovenească – baba de zăpadă. „pastel de iarnă – au încărunţit copacii peste satul amorţit/ din cer stele se cern dalbe şi se-aştern pesteasfinţit/ luna taie noaptea-n două ca o secere de aur/ iar din nori se-arată flăcări ca din gură de balaur// cântă viscolul sub streşini ca şi cum o doină veche/ de demult şi de departe doinelor le-ar sta de veghe/ în troiene doi pitici fac o babă de zăpadă/ i-au găsit şi-un morcov mare, ce nu vrea lipit să şadă…” Pohema de rezistenţă a acestui capitol este una de structură baladescă: „Nucul.” Regăsim un motiv clasic al comuniunii om-înalturi, realizată prin intermediul copacului, dar mai găsim ceva! Copacul protector al copilăriei neastâmpărate: „un nuc creştea odată în curtea casei mele/ ziua zâmbea spre soare, iar noaptea – înspre stele/ creştea cum nimeni altul, vânjos şi lat în spete/ şi-ades copiii casei la umbră-i făceau cete// pe braţele-i vânjoase ne legăna pe rând/ şi fremăta voios când ne vedea râzând,/ iar în coroana lui noi depănam poveşti/ ori făceam alte hazuri de pici… copilăreşti…” Un poem care dă fiori, un poem de manual, un poem antologic al acestui volum este „Antinatională”; un poem al conştiinţei de neam, al neîmplinirii unui neam, din care voi cita finalul care este cutremurător: „eu sunt românul care nu-i român/ rusificat pe un meleag durut/ sunt Basarabia ce a-nghiţit venin/ de peste Nistru şi de peste Prut.” Ultima parte, „terţine decofeinizate în spirit haiku” ne trimite într-o lume exotică, a cuvântului devenit simbol

78

Atelier critic şi a simbolului transformat într-un spaţiu al civilizaţiei nipone. De ce nu haiku, ci terţine? Pentru că autoarea e conştientă că doar o gândire asiatică poate exprima ideal în 17 cuvinte ideea haikuului: „alb peste mine/ la răspântii de ceruri – / crivăţ şi geruri” „prin gând şi cuvânt/ înzăpezire de vânt – / stele şi leruri”

În concluzie, am aşteptat al doilea volum al Liubei Liubastra Botezatu ca pe o confirmare a promisiunilor făcute de primul volum „La poheme around the word”. Aceste aşteptări mi-au fost îndeplinite în volumul „poheme cu aromă de cafea şi gust de winston menthol” apărut la Editura Eurostampa, Timisoara, 2018! Mulţumesc poetei LLB pentru că mi-a oferit răspunsul la întrebarea: Quo Vadis Poeta, prin acest volum de excepţie!


sintagme literare

IONEL BOTA Parnasianismul de atitudine. Poezia lui Radu Boureanu Chiar dacă n-a fost, ca alţi interbelici, afirmaţi ulteriort, în comunism, un autor decis să declare răspicat o breşă ireconciliabilă în destinu său literar, Radu Boureanu a avut, ca liric original, un traseu echilibrat. Versul său etalează o erudţie aparte, nu i-au stat în obiceiurile casei dantelărie stufoasă, lamentaţia mimat-guralivă, invectiva tăioasâ, totul a avut locul său bine ales într-o materie lirică elaborată, sedimentată sofianist de idei fertile şi un conduct melodic, argumente pentru buna conservare a speciei. În Planeta nebunilor (Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, 76 p.), spectacolul poeziei indică fine raporturi ale textului cu un cotidian în care, atunci, netrebnicii acţionau la lumina zilei şi în posturi călduţe ca şefi de partid şi de instituţii, cameleonul era depistabil uşor în comunităţile umane simbolizând falsul ferment al încrederii şi solidarităţii dar vizionarismul era de tot mediocru, pe râul ideologiei, în amonte ori în aval. Radu Boureanu n-a fost o vedetă, e drept, dar nici simplu figurant, a fost şi el, în schimb, purtătorul elegant al sufletului gracil, cu o poezie ale cărei tematici l-a scos de mult din zona autorilor asupra operei cărora adie vulnerabilul memoriei. Cartea abordată acum de noi are trei cicluri, prima secţiune dând şi titlul. Între recluziunile spiritului, poezia reprezintă centrul fiinţei marcat în orizontul unui ideal, componenta relaţiei cu lumea, calificativul identitar pentru un autor, spuneam mai sus, afirmat în anii 20-30 din interbelicul românesc. Or, cotidianul, lumea, prilejuieşte consemnări fruste, succesivităţi ale sinelui (el este poetul manierei stilizante, scrie Mioara Apolzan), detaşarea ca strategie a conexivului („Este o ureche a timpului care aude gemetele din haos”), modelarea temelor după reţetarele clasicităţii. E un elan vital în poemul lui Radu Boureanu şi o ambiţie ciudată, uneori eşuând în ambiguizărui (Marian Popa vorbeşte de „tradiţionalismul şi modernismul care, la poet, devine „autohtonism hieratizat”), de a da o tentă constructivistă sensului. Funcţia ritmului, de exemplu, ţine de o sferă de reprezentări, de condiţionările confesivului. Trecutul (ruina romantică?) este, însă, privilegiatul incontestabil, parcursul istoriei ca stare-limită. Iată un

Atelier critic exemplu: „Coloane dorice cândva/se scufundau la buza mării/vecia lor se auzea/înveșmântată-n toga sării.// Palmiră măcinată mai/rânjeau cu știrbii colți de piatră/ sub somnul lumii, pal, mirat/iscări din daltă idolatră. (...)” El simte că poezia poate fi un îndreptar al fiinţei („Ce se întâmplă cu voi heralzi ai cuvântului?”), eul liric nu aleargă după efecte, el se comportă semeni unui herald „adăpostit” în semnele supravieţuitoare. Patetismul din secţiunea a doua, Paradis în memorie, este livrat ca stare, eul auctorial rămâne un martor inocent, respectând regulile jocului, construieşte şi reconstruieşte cu graţie în memorie. Uneori sunt semnele unei resurecţii semantice numai că aerul de benedictin arată o sensibilitate peste normă, emblematică, un parnasianism de viziune (estetică), nu de atitudine, cu sensuri încifrate tocmai în substanţa lirică: „Trup drept trecea prin mângâiatul aer/

cu dblu foc în vîrfuri de mărgean/și eram ceasul pur, fără cadran,/și lespezi mai cădeau pe stânci. Un vaer//îi urmărea un dans aerian./Sub coif de aur adunatul caer,/ beninii șerpi de copilaș încaier/se profilau pe-albastru-nalt ocean.(...)” (Dans peste nisip, p. 47) Aici s-ar identifica şi propria mitologie a poetului. Iar ciclul Brâncuși, ultima secţiune a cărţii, conţine discursuri etice în magma lirismului lor, din perspectiva timpului prezent. Cartea lui Radu Boureau arăta atunci, în 1979, stadiul de intimitate al unei poexzii în care greu vindecabilele răni ale melancoliei sunt încadrate unui rit iniţiatic („Nepipăitul cuib în dosul frunţii,/fără cuprins, recheamă necuprinsul,/oceanele, uitate gesturi, munţii,//Spaţiul astral ce l-a gândit învinsul,/primul sărut şi ofilirea nunţii/

79


sintagme literare în Paradisul într-o clipă, stinsul”), într-o incantaţie febrilă. Inocenţele sunt amuflate ca relicte cutumiare dintr-un trecut devoalat în stampa romantică, jocurile poeziei devin reverberări ale intimităţii gestionată ca sentiment şi resort al succesului. Teritoriul poeziei adevărate este perfect controlat şi Radu Boureanu se binemerită, de ce să nu spunem asta, de la istoria literaturii noastre, cu o recunoaştere fără echivoc a momentului său artistic pe care-l reprezintă opera şi biografia sa.

O antropologie a sentimentelor. Poezia Mariei Chirtoacă O derulare calmă, ca un fel de investigaţie delicată executată direct şi radical în „sufletul lucrurilor” dar şi în evenimenţialul omului aşezat în istorie sunt poeziile cuprinse în antologia Mariei Chirtoacă, Pe lira timpului... (Câmpulung Muscel, Editura Larisa, 2017, 216 p.), carte edificată pe un discurs aparent angajat, mai degrabă circumscris iubirii de naţiune şi ţară. Nu sunt decât subjugările fireşti ale eului, notaţii de bun simţ cu dedicaţie pentru acest trecut copleşitor şi încărcat de tragism mai mult decât de oficieri paradisiace ale cotidianului. Dar antologia surprinde plăcut şi prin lirica altor tematici în care nu neapărat adecvarea unor ficţiuni, estetic vorbind, înlătură capcanele eclectismului exhibiţionist, inevitabil modernizant, cât alura post romantică a poeziei ne aduce în preajma unei cărţi interesante. Fiecare ciclu poasrtă câte un titlu de volum, dintre cele apărute până acum, iar secţiunea finală a aprecierilor critice oferă extrase din analize dedicate de oameni de cultură însemnaţi universului liric al Mariei Chirtoacă. Ne aflăm în situaţia unui insolit travelling, un onstruct din fragmente care ţin de axiologiile unui efort constant, sub efectul provocărilor poeziei. Mai precis, autoarea ştie că poezia e peste tot şi ne ajută să-i depistăm caratele, să ne evaluăm sensibilitatea prin ele. Și chiar eşti tentat să o faci, în câteva situaţii devenind extrem de pasionat, invitat de discursul liric caracterizând fluenţele acestor elaborate subtilităţi în arhitectura metaforei, aproape decisivă („Și târziu, plecând în stele,/Harfa sufletului meu/ Va cânta-n limba română/Pentru neam și Dumnezeu.”), de un hedonism până la un punct asumat. Cel puţin faţada edificiului liric arată destul de bine, o puritate selectivă operează precaut în paralel cu sondările persuasivsugerate, „notele muzicale de pe portativul sufletului meu”, zice autoarea noastră în cuvântul înainte, „dimineaţa” acestei poezii fiind referenţială. Poate că eu nu aş saluta evitarea, aş numi-o programată, a oricăror formule şi modalităţi lirice la ordinea zilei, cum s-ar spune. Totuşi, preliminariile liricii Mariei Chirtoacă sunt observabile,

80

Atelier critic plăcut observabile, în notabile tablouri elogiind satul, cum sunt multe din textele reluate din volumul anului 2010, În pași de dans, în peregrinările memoriei restaurând mituri arhaice autohtone, evocând tipologii aşa-zicând iniţiatice de evidenţiere a unui destin geografic particularizat, în volumul Cîmpulungul romanțat, apărut în 2013. E cartea Mariei Chirtoacă o antropologie a sentimentului fiindcă poezia, aici, denumește, este un lirism afectiv, dominanta melancolică, uneori şi melancolic-tragică evidenţiind încă o dată că natura explorărilor e parafraza temporalului dar şi a de-convenţionalizărilor. Pasărea Phoenix (volumul din 1993 are un astfel de titlu), dragostea, dorul, satul, părinţii dar şi ţara, istoria, pitorescul geografiei (un jurnal liric sentimental e Miraje, 2011), experienţa vieţii la vremuri de restrişte ori în descătuşările dramei, sunt temele multor nuanţări. Din volumul Afară din contur, 1996, antologia reţine texte interesante şi inventariază

nostalgiile natalului, în Iubiți poezia, cartea din 2007, peisajul liric dobândeşte o eleganţă expresivă, amintind de interbelici duioşi precum Ion Pillat, ori duios-tragici precum Vasile Voiculescu („A tresărit pădurea și parcă vrea să zboare,/Mestecenii visează că-s păsări călătoare,/ Ah, cum s-ar smulge ulmii să fluture prin lume/Ca niște mînji pur-sînge cu frîiele în spume!//Dar fragii roz, lichenii și hribii de sub iască/Se țin cuminți de mânî și vor să-i liniștească/Și-adoarme iar pădurea visând frumos că zboară,/Pe când timid, un înger, izvoarele-nfioară...”), iar Îndrăgostitele cuvinte, din 2010, 101 poeme, 2012, Doine, doinițe, 2017 evocă un efort de cizelare a meditaţiei, poate chiar tentative de frondă subtilă.


sintagme literare Magma lirică în cartea antologie a Mariei Chirtoacă arată un respect al moderaţiei, eul ştie să-şi etaleze resurecţiile sentimentale dar este precaut cu pericolul solipsismelor gratuite. Chiar dacă pastişa, care abundă în textele extrase din volumul Creionări sentimentale, 2011, „descifrările” emfatic-gratuite, dar cu o bună stăpânită tehnică a versificării, nu dau întotdeauna bine, mai ales cu poemele selectate din cărţile neinspirat ba chiar forţat intitulate Poezia între teorie și practică, apărut în anul 2016 şi Sub vraja curentelor literare, tot atunci editat şi tipărit. Frontul de luptă îşi are marile lui desfăşurări, însă, în tranşeea melancoliei („Aș vrea cuvântul meu să cânte,/ Să fie dans cuvântul meu,/Să zboare-n aer ca iertarea/ Ce ne-a promis-o Dumnezeu.”), aici se săvârşesc, în regia unei exigenţe estetice destul de limpezite, tectonicile unui lirism care converteşte şi iremediabilul în revelaţie, cuvintele îmbrăcând, adesea, un orfism neliniştitor, febril. Exemple concludente se iscă din lectura poemelor antologate din volumul O dragoste fără hotare, din 2015, o „arhivă” sentimentală veritabilă dar şi un reţetar compozit, un pattern de magii ale fiinţei revărsări ale unui evenimenţial implicând omul „captiv” în propria lui existenţă, amintirea ca temă a reveriilor fundamentate în discursul (liric) despre timp, lume, destin, visul şi dragostea: „În fiece femeia plânge-o Ană,/Că duce-o jertfă-n trupul ei, vitează/Și poartă în privire, ca o rană,/ Povestea care încă-o-ngenuchează.//Și până nu ajunge ea pe schelă/Și până nu se lasă ea zidită,/Oricare mănăstire e rebelă/Și n-o putem avea desăvârșită.//Dar când în ziduri viața i se stinge/Și meșterul cu lucrur prididește,/ Deasupra noastră harul parcă ninge/Și opera prin vreme dăinuiește.” (Eterna Ană, p. 151) Cartea Mariei Chirtoacă evaluează, în selecţia proprie, un destin liric decent, interesant şi mereu în siajul originalităţii. În inflaţia de poetaştri, când nici cei duşi cu pluta, pe facebookland, adică fără talent dar cu sute de likeuri la siropul leşios al unor postări, nu recunosc că plutirea lor are loc într-un teritoriu totalmente arid de idei, se întâmplă să te bucure câte o apariţie editorială care săţi solicite, cu argumentul valorii ireproşabile, popasul. În biblioteca mea de vise, poemele Mariei Chirtoacă au adus şi pentru mine miracolul unor seducţii îngăduindu-mi să sper că lirica noastră deţine încă resursele supravieţuirii.

Peregrin printre cuvinte. Despre „iniţierile scribului” şi despre lumina-sărbătoare în poezia Mihaelei Mircea Riscul de a nu citi cu atenţie cartea Mihaelei Mircea poate veni şi din cauza titlului, Simfonia unui dor (Târgovişte, Editura Singur, 2017, 130 p.), mult prea romantic într-o vreme în care şi cititorul român de poezie

Atelier critic pare că aşteaptă altceva. Dar elegia e, totuşi, peste tot stăpână la ea acasă, oarecum vituperând „sunetele eleusine” şi imprimând un suflet aparte poeziei din volumul acesta. Iar misteriile, mai degrabă decât sinfoniile, înscenează acestei lirici, în aparenţă cuminţi, un spectacol al demitizării în care, cu mijloacele poeziei moderne, sunt evacuate în camera iniţierilor scribului („Lasă-mă să-ți povestesc/despre neodihna/acestor foi/ Dă-mi curajul!”), totul în descendenţa unui postclasicism obsedând această crevasă de insolit în ucenicia peregrinului printre cuvinte. Arderile acestei lirici pot fi înţelese la fel de bine consacrări dar şi repudieri ale eului cuminte, însorind magiile unui evantai luminos. Fiindcă lumina subtilă se răsfiră, uneori, într-un gri murdar şi formula lirică e o ţesătură locvace de instantanee ale realului preluate ca de-figurări ale aceloraşi metafore cuminţi. Dar nu avem deloc, aici, improvizaţiile poeţilor inconstanţi valoric ai generaţiilor actuale, voluptăţile ademenirilor eului vin din rutina şi natura jocului de anahoret: „Mă lovesc de umbre și-ntrebări/Pasărea-Timp zboară prin frunzare/ despletite/-Într-un fel anume -/Deși nu s-ar spune/ochiul cu dor scrutează împrejurul/plin de crizanteme/Vântul suspină prea împăcat/cu despodobirea din/Octombrie/ Cobor în lăuntrul nostru în costum de/Halloween/Livid carnaval/Suntem și nu suntem amândoi/Te-aș urma, dar.../Nu zăbovesc prea muklt/Afară e un alt spectacol/ Deja se simte cum coboară toamna!” (Octombrie, p. 55) Cartea aceasta e scrisă, construită, pe o tonalitate impecabilă de ideal, de vis trăit. Imaginarul e fluturat să irizeze locul asemeni unei eşarfe realizată din mătasea seducătoare a luminii, reflecţie şi refracţie, meandrare a tuturor alegoriilor şi „desenului” clipei. Mişcarea luminii explică anvergura harului. Lumina este sărbătoare („văd clipele/desfăcându-și frumusețea/ dintr-un tot-ceresc”), pariu spiritual, polifonie, sincretică policromie, absolutul. E un neastâmpăr asemuit dansului în spectacolul poeziei Mihaelei Mircea, dar nimic nu înseamnă, inerţie. Cum s-ar spune, altfel, elegia e „tălmăcită” modern/modernist, celebrată ca enunţ şi efect tonal într-o lirică de modernitate empatică. Perceptiv, volumul reverberează semantici vulnerabile dar şi parafraze ale delicateţii discursului, suavităţi indicând cum sufletul acestei poezii armonizeazxă în cânt/descânt rezonanţele unei magii a cuvintelor. Piedestalul e împlinit? Rămâne să avem noile argumente, cu o altă carte a poetei noastre. Or, cântarea iubirii şi a vieţii, prihana mesajelor, amintiri şi fantasme, gavota destinului, însemnând osârdia festinului egotic în diamantul stelar al cifrului aceleiaşi vieţi sub semnul interogativului, întreţin un melos lăuntric ce ne încredinţează că n-ar fi un lucru tocmai rău să aşteptăm o nouă carte a autoarei cu argumentele certe ale unui salt axiologic ale cărui semne se văd acum.

81


sintagme literare Despre melancoliile trupului şi singurătatea trufaşă. Poezia lui Ionuţ Calotă Viaţa şi iubirea guvernează un destin. Cea mai bună recomandare o face, însă, poezia şi cu adevărul acesta e de acord şi Ionuţ Calotă, autorul unui volum interesant, cum să supraviețuiești în dragoste (Bucureşti, Editura Art Creativ, 2017, 86 p.), carte unde nu evlavia ci şarmul construiesc deplina desfăşurare a unui spectacol liric altminteri impresionant. E drept, pasionalul nu etichetează dar numeşte tot ce se află în lăuntrul ramei realului, eul este devotat de-compoziţiei, suprafaţa convivaliilor acestora este, însă, mai degrabă un desen în covorul ţesut pe aceeaşi peliculă de real decupat de un spirit generativ, activ, şi pus, bucată cu bucată, în ochiurile „ferestrelor tainice”, aceste poeme ambiţionând, în viziunea autorului lor, să de-semnifice şi apoi să se reîncarce pozitiv pentru „marea re-construcţie”. Gesticulaţia poeziei lui Ionuţ Calotă este, da, cumva optzecistă dar farmecul purificator îl dă această intensivă tatonare a senzualului, senzorialului, ieşirii în scena spectacolului. Aici, emoţia e un fel de dogmă eonică („înăuntru se află înserarea/fără cusur/în ceastă seară/ ți-am schimbat numele/.pentru prima oară te chem/ cu numele meu”), cuvintele întemeiază, memoria e soluţie (pragmatică) a „supravieţuirilor”, tiparul flexibil al atitudinilor eului care pune, cu alură de dandy, insolite bigudiuri metaforei (asta când capotul stilistic mai îngăduie să se întrevadă, precum la femeile decorative, câte o promisiune), e un laureat al inevitabilului. Ludicul e doar un simulant al destrămărilor, gramatica poeziei iniţiază un limbaj al soluţiilor pragmatice, viaţa devenind, în cosmoidul evocat ca memorie, spaţiul de intersecţie a genurilor. Eul brodează în parabolă („merg în mâini/pe scheletul mirosului tău/nu-mi pasă de valurile-ți tinere/ care mă macină mă macină/cămașa ți se desfoaie/în timp ce/rostogolești soarele/ca o centrală/anatomică”), glosează pe hyacintul de erotofilie jucată, facturat între pioşenie şi realitate fardată precum un profesor narcolog care una spune şi altele-i sunt plăcerile. Poezia se vede cel mai bine prin lentila acestor de-semnificări, mimând un eufemism al eşecului şi impregnând totodată de carnavalesc (complexul focului apocrif) orice încercare de re-vizitare a aceluiaşi real captator de magii ale existenţialului. Un exemplu, doar: şi singurătatea e trufaşă. Pentru că şi tragicul decontat în melancoliile trupului este plauzibil: „privește corpul meu electric, femeie/să vezi cum se arcuiește/după fiecare fulger/ din privirea ta//am trimis neoane de vorbe/în căutarea ta/privește corpul meu electric, femeie/și spune-mi apoi dacă/mai am electroni/sănătoși” (intratereștri, p. 22-23).

82

Atelier critic O jubilaţie ferventă arată că monumentalitatea omului e doar sentimentul, doar acest „hybris” al senzaţiilor. Lumea trăieşte fiindcă o gândim, pare a-i spune cu infatuare eul auctorial iubitei sale („locul din mine unde locuiești tu/ crește încet cu fiecare nouă facere/până mă înlocuiești definitiv/eu devin tu/și prin ploile nerăbdătoare/plecăm în căutarea vârstelor/cu palmele transparente/risipim bețiile facerii/pe frânghiile perfect întinse/viața/umblă goală”), femeia nu mai e plăsmuire, e durabil şi durată, asumpţiile realităţii dau girul unui generic de film în care succesiunea mirabilului tocmai dragoste se numeşte. Încântarea întreţese mintea şi trupul, versul şi canonul deşertificării fiinţialului indicând simbolicile insolubilului, punctul şi contrapunctul, bărbatul şi femeia: „dimineața bărbatului este orb/nu-ți mai recunoaște femeia/.nu vede cum se adună în jurul său copiii/ei trebuie să plece la război dimineața/ca să-și recapete vederea/dimineața

bărbatul este orb/el se vindecă doar dacă fiecare zi este/ duminică/dacă faci dragoste cu el dimineața/bărbatul se desfoaie până devine copil/iar sângele lui începe să curgă/prin calorferele casei tale/întreaga lume se mută între pereții/pe care el îi construiește/doar seara bărbatul se liniștește/se mută într-un tablou/și cu voce aspră sperie intrușii/seara bărbatul este doar însetat/el este pământul care absoarbe apa/iar femeie se apleacă și coboară în bărbat” (dimineața bărbatul iese dintr-o viață și intră în alta, p. 12) Ricanările ironic-senzuale fac bine într-un context compozit de ceremonii ale cuvintelor şi de ritualizări ale inocenţei, arată un meşteşugar inspirat în Ionuţ Calotă. Și un poet pe care chiar merită să-l aştepţi cu entuziasm şi interes la noile apariţii editoriale.


sintagme literare

LUCIAN STROCHI Gheorghe Andrei Neagu - Tabăra damnaților sau O lume pe dos Gheorghe Andrei Neagu este, cu certitudine, un prozator important, de primă mână, pur sânge. Asta pentru că este şi un poet la fel de valoros. Poate că e o prejudecată, dar cred mult în proza poeţilor. Asta şi pentru faptul că poeţii simt cel mai bine simbolurile, le mânuiesc cu dezinvoltură, au un auz perfect, iar fraza nu se trădează cu vreo ezitare rebarbativă.. Tabăra damnaților este un microroman simbolic, deşi el pare, la prima vedere, violent realist. Fabula e simplă, poate fi redusă la o singură frază. Un grup de trei indivizi, deveniţi penali cam fără voia lor, sunt eliberaţi oarecum pe neaşteptate; primesc o repartiţie,

li se asigură reeducarea prin muncă, dar unul dintre ei evadează, încercând o altă soluţie a „libertăţii”; eşuează însă şi se sinucide. Cei trei poartă nume simbolice: Lazăr, Petre, Serafim. Femeile poartă şi ele nume predestinate: Mariana, Angelica, Petra. Se obţin astfel cupluri logico-simbolice şi chiar parabolice: Petru-Petra, Lazăr-Mariana, Angelica– Serafim. Există o lume paralelă cu cea reală. Lazăr - este cel înviat din morţi, Serafim este nume de înger, iar Petru este Sfântul-Portar care permite sufletelor intrarea în Rai. Mariana e Fecioara Maria, Petra este replica feminină

Atelier critic a lui Petru, iar Angelica, fiică de preot, ar trebui să fie corespondenta lui Serafim, fiind şi ea înger. Dar Gheorghe Andrei Neagu ne prezintă o lume pe dos, cu o subterană, un regim terestru şi o posibilă izbăvire în ceruri. Mina este o a doua subterană, după închisoare, e chiar iadul, chiar dacă, în mod ironic, suntem avertizaţi că e vorba de o „mină de suprafaţă”. Lazăr, protagonistul romanului, este cel care încearcă să refacă, printr-un „nod” existenţial, o poveste de dragoste, legând iţele unei idile complicate, aproape imposibile. După eliberare se întoarce la Mariana, „fecioara” care îi denunţase pentru un presupus viol. Pentru o vreme nodul ţine, Lazăr devine „replica” Marianei (ea - coafeză, el - frizer), dar iubirea lor e maculată, ambii căutânduşi refugiul în alte iubiri, consumate fizic sau nu. Tabăra din care evadase Lazăr devine tarabă, el devenind un speculant, un traficant de obiecte de lux. A rabata o situaţie, a o înlocui cu o altă lume, iluzorie, a feţelor subţiri este o întreprindere peste puterile lui Lazăr. Lazăr-viul se sinucide ritualic, spânzurându-se: nodul pe care încercase să-l lege, îl strânge acum până la sufocare. Nu mai e vorba de înviere, ci de chiar refuzul de a căpăta liniştea de pe urmă, sinucigaşii neavând loc în cimitir şi nici dreptul la o slujbă creştină. Până la urmă, Lazăr e trădat chiar de îngeri, de Angelica (a doua şi ultima iubire) şi de Serafim (care nu mai e, nu mai vrea să fie îngerul său păzitor). Desigur apar şi alte semne: tunsoarea (amintind de Samson şi Dalila), cei trei samsoni chilugi pierzânduşi orice putere într-o lume reală, cotidiană, diurnă, nu neapărat normală. Scrierea lui Gheorghe Andrei Neagu polemizează discret cu alte scrieri despre universul concentraţional: aici temniţa, închisoarea nu apar decât ca o realitate glisantă, adevărata temniţă este chiar lumea pe care ei au părăsit-o cândva şi în care nu se mai pot încadra. Sunt pagini savuroase de un umor irezistibil: un tractorist (Serafim) este ajutat de o Excavatoristă(Petra) să dirijeze un buldozer. I se arată comenzile, manşele, manetele, ai senzaţia chiar că ar fi vorba despre comenzile pentru un vehicul cosmic. Lectura trebuie să fie stratificată, altfel înţelesul romanului apare mult sărăcit şi pe nedrept expediat. Gheorghe Andrei Neagu impresionează şi prin acest text: în raport cu istoria narată, naratorul este obiectivneutru, heterodiegetic. Din punct de vedere al discursului, naratorul este omniprezent, omniscient, iar personajele sunt alegorice, simbolice, parabolice. Tabăra damnaților este un roman relativ static. Dar tocmai acest lucru îi conferă o intensitate neobişnuită. Primează nu naraţiunea, ci analiza: lucidă, necruţătoare, deloc conciliantă sau concesivă. Neagu îşi aruncă personajele în vâltoarea vieţii, neştiind sau nevrând să ştie care dintre ele ştiu să înoate. Sunt convins că acest roman, tradus în limbi de circulaţie, i-ar aduce autorului mai mult decât notorietatea sau un succes de stimă.

83


sintagme literare

LUMINIŢA ZAHARIA Note de lectură – Genul feminin, de Mihaela Roşu Bînă (Editura Astralis, Bucureşti, 2018)

Încă de la primele pagini lecturate, am avut strania şi copleşitoarea senzaţie că această poveste este… despre mine – sau că am scris-o eu, în gînd, în subconştient, în suflet… într-atît am rezonat! Mi se părea un mediu familiar, eram acolo, de acolo! Oraşul de provincie, cu tapiseria sa specifică de caractere şi relaţii interumane, plasat temporal în vremuri de intense schimbări sociale şi de mentalităţi, fetiţa sensibilă şi inteligentă, iubită şi para-răsfăţată de bunici, cu părinţi un pic severi, dornici ca fiica lor să exceleze la şcoală – lucru deloc greu, de altfel… Eleva mereu săritoare, care-şi ajută colegii la desen şi la franceză, dar în acelaşi timp încearcă să-i aducă pe drumul drept (să renunţe la bîrfe, de exemplu), pentru că, nu-i aşa, un om se naște cu principii şi nu va abdica nici mai tîrziu… copilul interiorizat, care filtrează realitatea prin ochi ageri şi vii… Întreaga percepţie a lumii, a spaţiului diurn sau interior, mi-a dat sentimentul unui loc comun, intim, cald, am asimilat fiecare frază ca şi cum cititul ar fi devenit dintr-odată telepatie pură… nu cuvinte consumam, ci energie, simţămînt cu impact de fulger… La fel şi mai tîrziu – femeia matură, care s-a împărţit generoasă celorlalţi, lăsîndu-şi adevărata fiinţă pe ultimul plan, şi care într-o bună zi se hotărăşte să-şi reverse preaplinul în scris – nu mi s-a părut nici ea străină! Planurile narative (trecut, prezent – şi de la capăt) se întrepătrund subtil, te poartă într-un carusel de senzaţii cu efect crescendo, de avalanşă. Te laşi dus de val fără să poţi opune rezistenţă, orice asperitate de cîrcotaş (atît de specifică nouă, românilor, şi mai ales scriitorilor, care, oricît ar nega-o, se află într-o competiţie continuă…) se aplatizează subit… Cu alte cuvinte, e o carte care te loveşte drept în inimă, fără să lase creierului timp să vocifereze… Chiar dacă şi el, creierul, e profund implicat în procesul creaţiei! Și nu e deloc lucru uşor să faci pace între sensibilitate şi cerebralitate – dar autoarei noastre i-a reuşit! Pînă şi accidentul folosit ca pretext pentru introspecţii şi reevaluări, ne apropie, pe autoare şi pe mine. În urma unei fracturi la picior, la vîrsta de 44 ani, am trecut printr-o traumă mai mult sufletească decît fizică, iar timpul petrecut la pat a însemnat pentru mine o perioadă de autoanaliză profundă, de învinovăţiri şi împăcări, cu impact asupra întregii mele vieţi – inclusiv cea profesională şi literară. Suferințele mele sunt toate de genul feminin, spune Mihaela Roşu Bînă undeva pe la începutul cărţii, dureros şi convingător. M-am simţit cumva o soră astrală a ei, un alter ego chiar, şi nu doar datorită structurii sufleteşti sau

84

Atelier critic întîmplărilor vieţii asemănătoare, ci şi datorită cărţii în sine, ca obiect material doveditor, palpabil, dacă pot spune aşa, întru demonstrarea şi revelarea genului feminin. Cartea, desigur, prin ea însăşi, ne adună pe noi, genul feminin, într-un grup indestructibil clădit pe solidaritate, pe afinităţi comune – dar e un must read şi pentru genul masculin care, dacă are răbdare şi disponibilitatea de a lăsa un pic din orgoliu deoparte, ar putea trage învăţăminte utile, ar putea face un pas, un salt decisiv spre cunoaşterea sexului opus. Faptul că povestea personajului principal, Anca, se întrepătrunde cu poveştile celorlalte femei din familie, rezultînd astfel un puzzle interesant, cu profunde implicaţii psihologice, vine să consolideze ideea de bază a cărţii, să dea şi mai mult sens titlului, atît de bine ales. Deşi este un roman de debut, excelează prin fluiditatea stilului, prin acel ceva care denotă o perfectă stăpînire a limbii, o dexteritate scriitoricească de zile mari, un discurs impecabil, aş spune – şi, dincolo de toate acestea, de formă adică, punctul forte al cărţii constă în faptul că este scrisă cu tot sufletul acasă, cu o sinceritate de care doar marile spirite sunt în stare. De fapt, autoarea este de profesie filolog, un profesor apreciat de limba

română, şi şi-a încercat în nenumărate rînduri pana prin recenzii sau articole în reviste. Sosise timpul, probabil, să se scrie acum şi pe sine, într-un gest de „egoism” asumat, imperios necesar. Pentru că vine întotdeauna un moment în viaţă cînd te întîlneşti cu adevărat pe tine însuţi – iar scriitorii au marea şansă (şi chiar datorie) să consemneze această întîlnire în scris, să ne facă martori, pe noi, cititorii, la spectacolul magic al unei vieţi netrăite în van! Pentru că, pînă la urmă, consemnată sau nu, orice viaţă e importantă, unică, splendidă – trebuie numai să conştientizăm asta, să ajungem la esenţă! Îi mulţumesc autoarei pentru onoarea şi încîntarea de a mă regăsi în cartea sa şi pentru creşterea stimei mele de sine prin aderarea tacită la genul feminin – această gaşcă imbatabilă, nu-i aşa?! – şi, nu în ultimul rînd, pentru o lectură incitantă, scrisă la superlativul absolut al măiestriei literare! Este o carte care merită cu prisosinţă atenţia tuturor.


sintagme literare

MIHAELA RĂDULESCU Refluxul gândirii sau revelaţia spiritului… Ovidiu Dinică este un poet transcendental, opera sa reflectând inovaţia expresivă trecută printr-o stilistică de ordin metafizic, deoarece cuvântul devine un instrument al gândului, poartă însemnul fiinţei, semnele lingvistice fiind expresii directe al umanului. Versul lui Ovidiu Dinică e lapidar, complex, intrigant, sintaxa eliptică răsturnând adesea logica firească, o devorează până la ultimul ei strat. Cu toate acestea, observăm că dimensiunea fantezistă a imaginarului poetic se naşte din logica oniricului, desfăşurarea discursului liric fiind specifică visului. Ei bine, volumul de versuri Vitrina cu vise e o proiecţie onirică ce reflectă o măreţie transcendentală, spiritul evoluând în Utopie, negând voluntar Realia, eul creator dobândind forţe demiurgice prin puterea Logosului. Universul tematic vast, registrul stilistic original, viziunea artistică înaltă fac din poeme, un episod referenţial în peisajul liricii contemporane. Poetul se remarcă atât la nivel compoziţional, cât şi la nivelul ideilor, obiectivizarea discursului liric explorând subteranele subconştientului artistic. Divagaţiile subtextuale, retorica intertextuală sunt puncte esenţiale în construcţia versurilor, mesajul mizând pe alegorii şi pe fantezia onirică. Toate lucrurile palpabile se dematerializează, devin fluide, universul material este esenţializat, lumea cotidiană este anulată, poetul instituind sensuri nou, regeneratoare: „ nu ies adesea din temniţă / dimineţile reci le petrec sub toamna / ce-mi acoperă umerii bucuros ascult vântul prin crengi / întorcându-mă din noapte sunt cuvios /cu oglinda în care-mi caut cuvintele/ plecate cu un ceas mai devreme/ să-şi facă toaleta în băile publice/ din noapte împrumut uitarea/ uit să fiu bun cu frunzele/ se repetă jocul în care las arvună / lacrimile/ către prânz întorc limbile ceasului/ să răpesc orele petrecute cu mine/ afară nu întotdeauna plouă/ uneori soarele muşcă din toamnă/ ca dintr-un măr ˮ(Evadare). Ovidiu Dinică are măiestria incontestabilă de a-i da metaforei, funcţii diverse, cea emotivă fiind pregnantă, cuvintele catalizând forţe şi interpretări nebănuite. Metafora din creaţia sa respiră frăgezimea imaginii, taie ideile poetice, înlănţuie tablouri vizuale şi auditive curajoase:

Atelier critic „tastele ard la fiecare apăsare/ litera numită să fie parte/ din carnea cuvântului/ precum iarna vine/ grăbind zăpada/ să primească/ paşi/ pe clapele pure/ şi reci ce vor// desemna trecerea/ câte unui înger în sufletele/ pregătite să moară/ cu fiecare sunet/ ce nu se regăseşte într-un cuvânt”(Trecerea). Fiecare poem din acest volum e o revelaţie, spiritul intuindu-şi capacităţile creatoare, cuvintele generând putere, prelungind existenţa într-o reflexie în oglindă. De fapt, versurile sunt expresia eu-lui, e o supradimensionare a artistului, actul creator fiind un reflux al gândirii şi vieţii: „ m-am întors din oraşul aglomerat/ în care ploaia seamănă cu lacrimile tale/ pe arterele înguste ce-ţi mărginesc sânii calzi/ precum laptele iepelor ce pasc mulţumite/ pe marginile abisului/ în care eu arunc cu praştia săruturi/ să te înconjoare/ să înfloreşti ca o grădină de mai/ deschisă ochilor mei de prunc ˮ(Extrasenzor).

Fiecare mesaj poartă emblema unui gest ritualic, ideea premeditând situaţia, cuvântul pre-scriind fapta, sunetul anunţând un fel de început sacru. Poetul posedă ultimele cunoaşteri străvechi ale sensului Cuvântului, e un fel de mag al Literei, e un Merlin modern, care deţine acea putere mistică de a reface legăturile cu universul primordial prin intermediul semnificatului. Ovidiu Dinică scrie o poezie puternică, structura versului, uneori eliptică, esenţializând mesajul, ideea poetică răzbătând dincolo de text, interacţionând la nivelul semnificaţiei, cu planul imaginarului. Încifrarea şi descifrarea textuală propune şi presupune totodată un algoritm specific, asemenea unui descântec arhaic. Asistăm la un joc semantic ingenios, alegoria şi perso-

85


sintagme literare nificarea susţinând un discurs liric complex, al cărui centru simbolic mizează pe intertextualitate şi metatextualitate: „ în locul acesta beau şi vorbesc/ cu fiecare/ de la mesele din jur/ ca un foc ce se transmite/ dintr-o idee în altă idee/ mişcare amplă/ în care cuvintele de multe ori/ devin sentinţe plate/ moarte sunt numele lor/ doar băutura în reci pahare/ le păstrează amintirea/ în faţa nopţii aşezate ca un drapel pe umeri/ inimile lor ucise încă respiră ”(Cuvintele). Nimic nu e întâmplător în aceste poeme, fiecare cuvânt îşi are locul şi rolul său în derularea dimensiunii onirice, creaţia poetică fiind reflecţia în oglindă a autorului. Imaginea în oglindă e o ipostaziere a celuilalt eu, devine forma de detaşare la nivelul conştiinţei şi de obiectivizare a procesului autoanalizei. Prin scris, artistul

86

Atelier Critic începe să se cunoască, are acces la o lume încărcată de simboluri-arhetip, găseşte adevăratul tâlc al vieţii. Poeziile acestui volum sunt flash-uri afectiv-sentimentale, sunt decupaje ale unei imagini care trebuie recompusă. Prin versuri, autorul se reinventează, ajunge la cunoaştere şi autocunoaştere, are acces la universul interior, îşi decodifică propria existenţă. Volumul de versuri Vitrina cu vise e o carte care captează, duce lectorul spre orizonturi nebănuite, îl fură pentru câteva momente din cotidian. Lectura volumului e incitantă, propune diferite niveluri de interpretare, mesajul imprimând stări afective dintre cele mai intrigante. Cititorul va fi captat de ideile îndrăzneţe, de imaginile străfulgerante, de emoţiile înalte ale textelor.


sintagme literare

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Elena Văcărescu -Ambasadoare a Culturii Române Îndrăgostită de România şi oamenii săi, Elena Văcărescu va aduce importante servicii ţării pe care a părăsit-o în urmă unui exil hotărât de Carol I. Elena Văcărescu, urmaşă a familiei Văcăreşti, este nepoata pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri - Falcoianii - prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). S-a născut în 21 septembrie 1864 la Bucureşti. Copilăria şi anii adolescenţei o apropie de locurile natale ale părinţilor, unde se bucură de farmecul lumii ţărăneşti, care mai târziu va reprezenta unul din filonul scrierilor sale şi din care i se va dezvolta iubirea de patrie. Tatăl său este Ion Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu, pe care A. Odobescu l-a numit „unul din cei mai demni părinţi ai limbii şi ai poeziei noastre”. Ion Văcărescu a fost ofiţer în armata română, cadru al gărzii domneşti în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, participant, cu gradul de colonel, la Războiul de Independenţă din 1877, ministru plenipotenţiar al României la Bruxelles şi Belgrad, pe timpul regelui Carol I. Astfel, Elena a beneficiat de o solidă educaţie formată atât la moşia părinţilor sub supravehgherea guvernantei particulare de origine engleză, dar şi în Franţa, la Sorbona, unde a studiat literatura, filosofia, estetica, istoria, mitologia şi poetica. A debutat în 1886 cu volumul „Chants d'Aurore” [Cântecul zorilor], sub auspiciile poeziei romantice şi parnasiene, sub influenţa exercitată asupra sa de către Baudelaire şi Verlaine. Volumul elogiat de lumea culturală pariziană, a fost distins, la propunerea lui Leconte de Lisle, cu premiul Academiei Franceze. Marii scriitori francezi, ca Paul Bourger, Anatole France, Mistral, Marcel Proust, Paul Valery, Ana Brâncoveanu de Noailles, au avut cuvinte de apreciere la adresa sa. Anul decisiv asupra evoluţiei vieţii sale este 1888 când a fost acceptată la curtea regală, fiindu-i apreciată atât educaţia şi frumuseţea, cât şi originea familiei părinţilor săi. Regina Elisabeta, îndurerată de moartea unicei sale fiice, se apropie de sufletul Elenei pe care o recomandă principelui moştenitor Ferdinand. Idila dintre cei doi, Elena şi Ferdinand, are un destin amar. Elena va fi exilată

Eseu din ordinul regelui Carol I la Paris în 1891, iar Ferdinand va suferi mult. După o scurtă perioadă îi este permisă întoarcerea în ţară, în 1893, dar aici este considerată persoană non grata şi se hotăreşte definitiv să se exileze la Paris. În 1892 la editura SOCEC i-a apărut culegerea de folclor „Cântece populare româneşti” care cuprinde melodii culese de autoare în anii copilăriei. Culegerea a fost tradusă în limbi de circulaţie europeană. Presa literară din România, precum „Revista nouă”, dar şi „Revista modernă”, o include în lista marilor autori precum Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu. Are ocazia să colaboreze cu puternice personalităţi culturale ale României la publicaţia „Foaia Ilustrată’’, care o apreciază şi o publică alături de Iulia Hasdeu. La revista „Ţară nouă” este promovată constant, fiind remarcată de nume marcante ale literaturii române din acei ani: N. Titulescu, Al. Davila, D. Anghel, A. D. Xenopol ş. a. În capitala Franţei, activitatea desfăşurată a fost încununată cu succese literare deosebite. Academia Franceză, în urma raportului ilustrului istoric Gaston Boisser, îi atribuie premiul Julien Fabre. Volumul „Cântece populare româ-

neşti” a fost apreciat în termeni laudativi, afirmându-se că nu există în lume o poezie populară mai frumoasă, mai profundă şi mai emoţionantă [Auguste Dorghain] sau o poezie ce include în ea o Românie pastorală şi vitează [Ana Noailles]. La Paris apar următoarele sale volume de versuri „Sufletul Împăcat” (1896), „Luciri şi Flăcări” (1903) „Ţara Dorului” (1908), „Din somn trezită” (1914), „Ïn aurul serii”

87


sintagme literare (1927). În 1912 drama lirică în două acte, „Cobzarul”, pe muzica lui Gabrielle Ferrari, a fost prima operă cu subiect românesc cântată pe scena Operei din Paris.

Cu poezia Străbunilor: „Povara ţării mele îmi place mult s-o cânt,/ Prin forţa ei fierbinte şi dureroasă cresc/ Mă simt deplin asemeni bogatului pământ,/ În primăveri nu întârzii, în toamna mă împlinesc...” răspunde peste ani testamentului literar lăsat moştenire de către ilustrul său înaintaş, Enăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire”. De asemenea, Elena Văcărescu s-a implicat şi în sprijinirea autorilor români. În prefaţa volumului „Ecrivains

88

Eseu Roumains Morceaux Choisis”, apărut în 1918, în traducerea lui Rea Ipcar, sunt promovaţi autori precum Ion Văcărescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, P. Ispirescu, I. Creangă, M. Eminescu, A. Vlahuţă: „O carte mică pentru a da aripe unei mari idei”. Volumul s-a dorit introducerea publicului francez în literatura română şi cuprinde după spusele Elenei Văcărescu: „majoritatea fragmentelor de proză şi versuri care să releve cititorilor francezi aspectele literaturii române în care se găsesc capodopere care proclamă deschis nobilele origini ale naţiunii române”. Meritele artistice i-au fost recunoscute şi-n România, în 1925 fiind admisă în Academia Română. La vârsta de optzeci ani, după încheierea războiului, a pledat încă pentru România ca membră a delegaţiei române, la Conferinţa de pace de la Paris, în 1946, unde susţine cu demnitate doleanţele poporului român. La 17 februarie 1947 în vârstă de 83 ani îşi împlineşte destinul, lăsând prin testament o bună parte din averea familiei sale Academiei Române. A fost una din reprezentantele de seamă ale culturii române şi demnă urmaşă a Văcăreştilor.


sintagme literare

IONEL BOTA Asasinul, demonul şi dragostea. O carte de A.-L. Bondoux Les larmes de l’assassin nu e deloc o peltea de traversat plictiseala unei nopţi. Ba chiar este o carte solidă, proză de atitudine morală insistând, prin natura subiectului, pe tema răsturnărilor catastrofale din sufletul omului răvăşit de îndoieli, de nelinişte, ferocele inamic al singurătăţii dar care, paradoxal, nu ştie mai deloc ce să facă pentru suprimarea ei. Din start, construcţia cărţii perseverează într-o maturizare complexă a extremelor din caracterul unui individ şi într-o experienţă complicată a fiinţei care se naşte, trăieşte şi visează, apoi moare tocmai fiindcă vrea întotdeauna să fie un radical şi să simplifice la un mod periculos calitatea de martor şi participant la întâmplări care-l includ şi pe el. Soluţia traducerii în limba română, prin Betty KirchmayerDonca a fost bine gândită şi cartea a apărut şi la noi. Volumul semnat de Anne-Laure Bondoux (Lacrimile asasinului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007, 132 p.), este un scenariu unitar, a cărui elaborare finală arată multă acurateţe din partea prozatoarei, o putere peste normă a evocării detaliului frust, o pasionare specială pentru ambitusul dialogal al eroilor în locul descrierii aşezate şi a naraţiunii de notaţie frivol-confesivă, ca o cronică redundantă de viaţă pusă ori nu în paranteze. Desfăşurarea, spuneam, alertă ca în plin virtualism din era computerului, e întreţinută, e drept, de firi colerice, până la opacizarea unui fel de reconstituire epică, sacadată, a unui caz de conduită majoră pentru un individ tarat imoral dar sfârşind între îngerul şi demonul

Turnul Babel din el, din conştiinţa sa. La ferma Poloverdo, în Chile, Angel Allegria ucide familia, soţ, soţie, sub privirile copilului Paolo. Asasinul e urmărit de jandarmi pentru jaf şi crime, ia şi un copil în periplul posibilei salvări, le este însoţitor Luis Secunda, fugarii trec peste toamnă şi iarnă, jefuiesc pe traseul îndepărtării lor de urmăritori, ajung la Puenta Arenas. În acest timp, desigur, pentru micul Paolo Poloverdo tot ce (i) se întâmplă are caracterul unor iniţieri. În pofida gravelor disensiuni, Luis fiind (rămânând) prea voluntarist, o poveste de dragoste îşi face loc în discursul epic fiindcă aşa este întotdeauna în spectacolul lumii. Delia, fiica hangiţei, are în economia prozei un rol deconcertant, reuşeşte să abată atenţia celorlalţi că viaţa e doar un miscelaneu, o „întrerupi” în parcursul ei şi apoi o reiei, ca şi când n-a fost nici o „întrerupere”. Avem în realitate un rebel hippie, cu mai multe măşti, cea dominantă fiind schizofrenică, Nu-l impresionează pe Angel nici măcar propriile erori. Paradoxal, în butaforia acestor convenții între eroi, Paolo rămâne un disperat, începe să ţină aproape ca la un tată la asasinul părinţilor săi, îl vizitează în închisoare, după ce oamenii legii îi ajung din urmă, ba chiar, în final, cu Terusina, sunt părinţii fiicei lor căreia-i dau prenumele Angelina. Copilul, acum martirizat deplin, trecut prin senzaţii viol ente, c u m u l t sânge, prin distorsionări ale cursului existenţial, martor la excese imprevizibile ale celuilalt, e un erou aparte, la el funcţionează perfect anvergura interiorităţii, laconismul sapienţial („dialogul” surd cu marea) dar învaţă să refuze zgomotos şi ştie că un self-control poate însemna un argument în plus pentru supravieţuire. Anne-Laure Bendoux ne oferă cu mijloacele unei strategii epice prin care necontenit va fi sabotat sentimentalismul, un cult al concretului care însoţeşte firul povestirii, pune tatuaje definitive pe trupul moral al fiecărui personaj. Cartea este o radiogramă izbutită asupra stării de isterie într-o civilizaţie nevrotică, periclitată de tern şi de expulzările criteriilor de umanitate în resemnate catastrofică. Dar, à contraire, în proza aceasta exultă, colcăie furibund, dorinţa unei (unor) vindecări.

89


Interviu

sintagme literare

CORIN CULCEA în dialog cu poetul, jurnalistul şi criticul

DANIEL MARIAN „Despre scrierea în sărăcie... sau: a scrie pentru alţii, fără a cere nimic în schimb” R: Daniel Marian, nu aș vrea să încep cu întrebările clasice: „când”, „unde te-ai născut”, să primim răspunsuri şi date ce nu interesează, poate, pe nimeni, decât după moartea noastră, când avem şansa să devenim mai buni. Dacă vrei, îmi spui tu singur de ce crezi că ai fost adus în această lume? DM: Corin Culcea, şi dacă mă-ntrebai minunăţii dealea, te îndrumam la motor de căutare pe internet, că doar ăsta a devenit automatismul nostru predilect. Altfel, să încerc să răspund la întrebarea ta, foarte greu fiindumi. Eu mă gândesc că barza a nimerit din cuib drept în vreun păpuşoi, precum oiştea în gard; aşa s-ar explica fiziologic popular actul facerii mele. Puţin mai romanţat, nişte cuvinte s-au întors în ceas de seară bete de la crâşmă şi s-au pus să deseneze geometria după o figură nouă, mai palidă, nehotărâtă între hlizită şi posacă. De fapt nu, măi, hai c-am spus deja destule prostii; eu cred c-am fost adus pe lume ca să încurc lumea – da, sigur asta e, de când mă ştiu, dacă mă chiar ştiu, pe unde am trecut am încurcat lumea în loc să o descurc, n-am fost pe placul lumii, na! R: Spune-mi, te rog, cât se mai citeşte în România şi cui mai foloseşte scrisul acum, în acest secol guvernat de goana după bani? DM: A, da! Se citeşte enooorm! De regulă, aproape orice prostie se lasă citită, tolănită aşa, apetisantă, ’hai citeşte-mă’, ceea ce zis şi făcut. Cât se citeşte deştept, binemeritat, asta e altceva. Destul de puţin. Oricum, mi-e foarte clar că mai mult se scrie decât se citeşte. Şi în mare parte se scrie extrem de prost precum se citeşte extrem de prost. Excepţiile sunt rare, tot mai rare. Vezi tu, boala cititului e aşa ca o diafană diagonală pe lângă boala scrisului care e precum drept un glonţ, vâşti! Şi, ştii ceva, sincer acum, te-ai gândit serios cum acerb ne prefacem că ne mai citim noi între noi, când ce să vezi, clipocim icicolo din simţul citirii şi ne săturăm mai repede decât am merita. R: Cum este să scrii, ca jurnalist, critic literar, despre operele altora, fără să ceri nimic în schimb, deşi te lupți zi de zi cu sărăcia, cu o subzistență nedreaptă, uitată sau trecută cu vederea de mulți confrați, ocupați la rândul lor,

90

să se strecoare prin vâltoarea vieții... tu ştiind că există critici care nu practică aceste „servicii”, decât fiind plătiți pentru ele? DM: Crede-mă că sunt inconştient, habar n-am cum e pentru că nu mă gândesc la asta decât atunci când îmi taie netul sau/şi telefonul pentru neplată. În rest, m-am obişnuit să umblu cu buzunarele goale. Dar e bine, să ştii, mă pot considera fericit pentru că nu duc grija banilor. Uf, ce glumă cinică şi tâmpită pe deasupra… Hai săţi povestesc ceva scurt, de acum 22 de ani. Fiind într-o funcţie publică, trebuia să completez o declaraţie de avere. Ei bine, la mine peste tot era linie, în afară de o singură rubrică, acolo fiind trecut un amărât de salariu. De trei ori au venit de la secretariat la mine cu hârtia s-o refac crezând că ori sunt beat, ori nebun, ori îmi bat joc de ei. Cam aşa e cu mine. Inconştient. Sau cu capul în nori, cum mi s-a spus de curând. Ceea ce chiar e justificat, îmi plac norii, îmi place să zbor prin nori la nebunie. E şi trist, să ştii, simt asta aşa adiind, dar nu ştiu cum aş mai putea repara lucrurile la o vârstă de-a dreptul deprimantă, când cântă tot mai răguşit cucul existenţial. R: Ştiu că ai în spate 28 de ani de ziaristică, că ai publicat multe cărți ce îți definesc talentul „născut, nu făcut”... „liber ca şi când/ n-ar fi trebuit să mă nasc încă/ liber ca şi când/ ar fi trebuit să mor deja...” Acesta eşti tu, Daniel Marian, cu toată opera pe umerii grei. Deşi nu m-am ghidat niciodată după numărul de cărți scrise şi publicate, ci doar după cum şi ce se spune în ele, câte cărți s-au adunat până acum? DM: Da, imediat după Revoluţie, student în Timişoara fiind, m-am pus pe luat taurul în coarne, cel mai al dracu’ taur. Nu-mi pare rău, dar n-aş mai face imprudenţa asta odată. Iar chestia asta cu libertatea, e o pură deşănţată iluzie liptă de noi ca un scai atâta vreme cât trăim şi poate şi dincolo în moarte. Libertate nu există, precum nu există nici zero, nici infinit – nici punct, nici întreg; sunt concepte, atâta tot. Cărţi, să fie cred 53, dar să nu mă pui să îţi spun care-s alea, nu ştiu numele decât la vreo cel mult cinci virgulă trei… Pe undeva, s-ar putea să fie chiar mai multe decât femeile din viaţa mea, şi asta chiar că mă înspăimântă!


sintagme literare R: Ce părere ai, Daniel Marian? Marea poezie s-a născut şi se naşte din durere, din sărăcie sau/ şi din fericire? DM: Poezia se naşte pentru că aşa vrea ea. Te-a prins, te-a înghesuit şi te pocneşte de nu te vezi. Eşti al ei, ea nu e a ta. Precum iubeşti o femeie la nebunie iar ei nici că-i pasă de tine. Fără a fi alergat buimac o întreagă scală de sentimente, unele mai anapoda decât altele, nu poţi fi poet. Sau poate că da, eu însă nu ştiu asta. Bine că nu m-ai întrtebat ce e poezia, of, gata, am scăpat! R: Se poate face vreo delimitare între poezia feminină şi cea masculină, între poezia tinerilor şi cea a vârstnicilor? DM: Categoric da. Depinde la ce oră din zi sau din noapte scrii, dacă eşti în faţa colii de hârtie – nu a calculatorului, nu, urăsc chestia asta – dacă eşti deci în pat, în birt, în şanţ, mergând pe drum, ori în tren, în maşină, în avion, în copac. Poţi scrie atât de galeş sau de dur, de niznai sau de jeluind, încât numai dacă pui buletinul lângă scriere îţi dai seama că totuşi eşti tu. Să fim înţeleşi, poezia reală nu are nimic de-a face cu condiţia poetului sau poetei, ce-o fi. R: Cât de mult trebuie să citească un poet, un scriitor, şi ce să citească, pentru a putea ridica ştacheta propriilor lui scrieri... dacă şi cât contează aceasta? DM: Nu ştiu cât de mult, ştiu însă că tot timpul se găseşte ceva cu adevărat bun de citit. Sau dacă nu se găseşte, n-ai decât să scrii tu, şi gata, vezi, tot se găseşte. Citeşti ceea

Interviu ce simţi ca la îndrăgostirea din priviri, niciodată nu mergi la garderobă să vezi dacă te prinde bine. Şi bineînţeles contează precum aerul pe care îl respiri. R: Cât de misterios, cât de adânc trebuie să fie actul în sine, acela de a scrie, să poată şi rezona cu mulți cititori? Cât din acest act este Dumnezeu? „Pe aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu”, spune poetul Nicolae Băciuț... „Fără Dumnezeu, nu e poezie, cuvântul e bolboroseală”... DM: Totul este Dumnezeu, dar absolut totul! Altfel n-ar fi deloc. Nicolae Băciuţ a spus bine, ar fi de prisos să mai plusez pe ceea ce deja e gata conştientizat şi exprimat. Dar cu misterul şi cu adâncul, asta da. Mister nu e, însă atât că eşti tu în paralel cu tine, de acolo din oglindă te uiţi la tine şi scrii. Iar adânc… nemăsurat şi nemăsurabil, în sus, în jos, unde vrei sau unde nu te gândeşti. R: Şi ultima întrebare: Literatura noastră crezi că se îndreaptă într-o direcție bună? DM: Literatura nu are şi nu a avut niciodată vreo direcţie, ci doar intersecţii. Unele accidentale, de fapt majoritatea, şi depinde dacă e rost de vreun pisc ori de vreo râpă. Nu se poate doar cu una fără cealaltă. Literatura e o probă de permanentă anduranţă în condiţii de subzistenţă. Dacă nu crezi, întreab-o şi probabil că îţi va răspunde: ’Ce vrei, mă, te pui cu mine? Ia taci şi scrie!’

91


Interviu

sintagme literare

GEORGE TERZIU în dialog cu

IOAN GYURI PASCU „Adevărul se revelează celui cu minte şi inimă deschise” Eu: Aţi fost profesor de română, chitarist, actor, strungar, baterist, pamfletar, descoperitor de talente, poet, eseist… Am uitat ceva? Gyuri: Nu ştiu. Oricum, nu e esenţial. Pentru mine e important faptul că am încercat să nu-mi îngrop talanţii şi să fac cu bucurie şi cu osârdie lucruri pentru care am har. Experienţele acestea, cu reuşite, eşecuri, bucurii şi tristeţi, sunt, până laurmă, izvoare ce alimentează înţelepciunea. Eu: Am înţeles că din 2010 (când aţi suferit un atac cerebral), v-aţi cufundat în muncă. E vorba şi despre criza vieţii, s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte concepţia despre lume şi viaţă? Gyuri: Puţin eronat! Mai degrabă m-am cufundat în muncă, poate cam exagerat, între 2008 şi 2014, fapt care, probabil m-a obosit la vremea aceea. Acum sunt lejer. Nu muncesc nici mult, nici puţin, fac ceea ce mă bucură. Scriu cântece, poezii, mă uit la sport şi la filme, nu mă uit de mulţi ani la ştiri, la talk-show-uri politice, nu citesc ziare. Scriu, când timpu-mi permite pe blog şi urc cântece pe you tube, dacă tot nu le difuzează radiourile comerciale. N-am cont personal de facebook. Cât despre concepţia mea despre lume şi viaţă, cred că avem nevoie de un interviu separat. Până atunci, dacă vrea cineva să mă cunoască din acest punct de vedere, de ajutor pot fi cărţile mele, cântecele şi poeziile mele, ba chiar şi articolaşele de pe blog. Eu: Aţi fost la târgul de carte cu literatura pentru copii. Vă preocupă de ceva timp acest gen literar, inclusiv muzica.Ana Blandiana scria într-un poem că: „Ar trebui să ne naştem bătrâni/ Să venim înţelepţi”. Şi, la final: „Şi să devenim copii la naşterea copiilor noştri”. Aşa o fi? Gyuri: O apreciez pe doamna Blandiana, dar mă văd nevoit s-o contrazic. Noi ne naştem înţelepţi. După vârsta de 3-4 ani, începem să o pierdem, din cauza normelor în care mediul în care trăim ne încorsetează. Cu cât mai repede ne eliberăm de această dependenţă de normă,

92

cu atât mai repede ne recapătăm înţelepciunea şi vom fi în legătură mai strânsă cu copilul interior. Altfel îmbătrânim, ca majoritatea oamenilor, mândri, egoişti şi neîmpliniţi. Eu: Aveţi un citat interesant, undeva: „Nu nega ceea ce nu înţelegi, căci s-ar putea să te negi pe tine însuţi”. Aveţi întrebări fără răspuns, ceva ce nu înţelegeţi după o viaţă de om? Gyuri: Nu există întrebări fără răspuns, doar răspunsuri nesatisfăcătoare. Ca să ştii, nu e nevoie să înţelegi cu mintea ci cu toată fiinţa ta. Adevărul nu încape în comparaţii şi analize, nici în erudiţia ce rumegă sute de tomuri. Adevărul se revelează celui cu minte şi inimă deschise, fie cioban, fie doctor docent. Aş zice că mai degrabă primului, că nu-i orbit de trufia erudiţiei. Eu: Vorbiţi puţin despre preocupările dvs. literare (trecute, prezente şi viitoare). Gyuri: Cea mai recentă carte este volumul de versuri „Purtătorul de cuvinte”, apărut în 2013. Eu vorbesc de proiecte doar la prezent. Habar n-am dacă şi când voi mai scrie o carte. Când vine inspiraţia, o las să mă cuprindă. Nu îmi fac planuri de viitor. Eu: Dacă aţi primi o moştenire de 300.000 euro ce aţi face cu ei? Gyuri: Mi-aş lua o căsuţă, că acum locuiesc cu chirie la bloc, iar din ce rămâne i-aş da fiicei mele bani de facultate şi aş face o mică clinică holistică şi o librărie mică. Una la mână că am depăşit bugetul de 300.000 şi doi că, n-am de la cine primi moştenire, aşa că vorbim ca să ne aflăm în treabă! Eu: Dacă v-aţi pune singur o întrebare, care ar fi? Gyuri: Bei o cafea? Răspunsul este „da, chiar acum, că am terminat interviul.” * Acest interviu a fost realizat pe data de 17 ianuarie 2016. Nu am cunoştinţă de alt interviu realizat ulterior.


sintagme literare

ANDRES ELOY BLANCO Andres Eloy Blanco (n. 6 august 1896 – d. 21 mai 1955) a fost avocat, scriitor, umorist, poet şi om politic venezuelean.

Strugurii Timpului Mamă: ne moare un an în noaptea asta. În marele oraş sunt toţi în sărbătoare; zambombas*, serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!; sigur, căci toţi îşi au aproape mama… Eu sunt atât de singur, mama, Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi; sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an trecut care rămâne. Dac-ai putea să vezi, s-auzi această hărmălaie: sunt oameni îmbrăcaţi precum nebunii, cu cratiţi vechi, tigăi pe post de tobe, castaniete şi cornete; halena puturoasă a femeilor bete; diavolul, cu zece conserve agăţate-n coadă umblă pe străzi inventând piruete, şi prin acest haos, în care face tumbe marele, istericul oraş, singurătatea mea şi amintirea-ţi, mamă, merg umăr la umăr ca două dureri . Aceasta e noaptea în care toţi îşi pun o bandă peste ochi, doar vor uita cum cineva, mereu, închide-o carte, doar nu vor mai vedea cum conturile, periodic, se golesc, acolo unde jocurile se fac pe-Averea Morţii, căci şi ce vine şi ceea ce rămâne, n-am suportat, de-aceea s-au pierdut şi fericitul ieri, la fel, e pierdere. Pe-aici e obiceiul ca în această noapte când ceasul anunţă Noul An, toţi să mănânce, în ritmul orelor ce trec, cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi. Dar fără-mbrăţişări, fără urări de LA MULȚI ANI!, cum oamenii din ţara mea obişnuiesc; nu prea ştie, pe-aici, de milă, bucuria; şi fiecare,

Universalia ȋn veselia lui, e singur, tristeţea celui aflat la marginea tumultului acuză inevitabilul din casele străine. Ah, pieţele noastre in care oameni ce-şi sunt străini, se strâng, cu vestea bună! Mâinile care se caută cu bucuria unanimă de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi; şi celui ce stă singur, sub un pom, îi adresează cuvânt adânc, puternic: “Vino, camarade, orele se scurg ; dar să-nvăţăm să trecem şi noi cu ele!” Și salvele de tun în Câmpia largă, şi imnul naţional în biserică, şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute: “la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc în braţele noastre afecţiunea unei case bune. Și familiarul sărut la miezul nopţii: “Binecuvântează-mă, mamă” “Dumnezeu să te păzească…” Și apoi, în sufrageria curată, familia Reunită pentru cină, Cu doi buni prieteni, şi tu, mamă, lângă mine, şi tata, puţin trist, în capul mesei. Mamă, ce acri sunt strugurii absenţei! Vechea mea casă orientală!. Casa aceea cu-arhitectură colonială, poartă uriaşă şi iederă pe ziduri, moara de vânt, livezile de rodii, tomurile mari din bibliotecă -cărţile mele preferate: trei tomuri cu imagini care vorbesc despre regatele Naturii-. Alături, curtea largă, unde se zice c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă; curtea cu guave şi migdali, curtea cu bujori şi cireşi şi via în paragină care dădea tot anul struguri mai dulci ca mierea. Mai jos de vie, un iaz; în iaz, un bazin amintind de Grecia; de pe spalierii verzi, ciorchini de struguri, atât de joşi, încât şi stând în apă i-am putea culege şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze picioarele bat apa răcoroasă. Când era vremea de cules, ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă care-l ferea de lăcomia viespilor negre

93


sintagme literare

Universalia

şi aveau atunci strugurii noştri-o graţie hibernală, înfăşuraţi ȋn albe capişoane, surzi la cântecul albinelor…

o-ntreagă viaţ’absurdă, promisiunea de a ne revedea e mai fierbinte şi se apropie clipa să plecăm făr’a gândi că totul se va pierde!

Și acum, mama, când atât de singur, nu am decât cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi, azi, când ciorchinii lunilor ȋi storc peste-amintirea viţelor secate, simt că s-a strâns în ele toată acreala lumii, căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă, strugurii absenţei.

De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece şi ultimului strugur ȋi beau ultimul strop din anul care pleacă, mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă fragmente de cărbune, şi ochi frumoşi, ce pentru mine-au curs mare de lacrimi peste cearcănele tale şi mâini curate, talia zveltă, graţioasă cum e spicul tânăr ; că eşti frumoasă, încă, mama, şi-mi ies din minţi de dorul de-a mă-ntoarce, căci tu eşti Gloria anilor mei şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!...

Și-acum mă-ntreb: Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut mai mult decât iubirea-ţi, să mă poarte la blânda linişte a uşii tale? Oh, groaznică vară* care ne măsori! Renume, Glorie…, biete fleacuri! Când am plecat de-acasă, să caut Gloria, cum am uitat că Gloria, îmi rămăsese-acolo! Și-aceasta-i lupta dusă-mpotriva celor răi şi pentru sufletele bune; eu sunt un solitar ȋn căutarea unui drum. Unde-aş găsi un drum mai bun decât cărarea care mă poartă către tine, mama; adevărul ce-şi taie drum prin câmpuri cu livezi, pictat cu frunze veştede, mereu proaspăt plouat, cu păsări de la tropice, cu fetele din sat, bărbaţi care salută: “bună ziua, copile”, şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu, pentru-o gustare? Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat pe numele-i Fray Luis şi care a fost poet. Oh, casa mea fără lămâi şi portocali, casa mea, prin care poezia se poate plimba ca o regină! Ce să ştii tu de forme şi doctrine, despre metrica versului şi şcoală? Tu eşti mama, care îmi spui mereu că poemele mele, toate, sunt frumoase; pentru tine, sunt mare; când ȋmi reciţi versurile eu nu-mi dau seama dacă doar le reciţi sau te şi rogi… Și-n timp ce în ai Timpului ciorchini tot stoarcem

94

Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea ȋi stoarce în amintirea viilor uscate, cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri, să regăsesc devotamentul căii tale! Și-n toată-această zarvă-a beţivului oraş prin care trec emoţionat şi singur, în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor, mă ghemuiesc în amintire ca un copil lângă o uşă. Gura mea suge iar la sânul tău, acest ciorchine dintr-o vie bună ciorchine stors de mine-n ziua fără de ceas şi ore a inconstiinţei mele. Mama, în noapta asta ne mai moare-un an; toţi aceşti domni îşi au aproape mama, şi lângă mine, tristeţea mea tăcută, îndurerată ca o copilă moartă… Și a venit toată acreala lumii să-şi distileze tremurătorii doisprezece stropi, când peste liniştea mea vor fi căzut cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi. *zambomba – instrument muzical spaniol. Constă dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperită cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav. * vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca. 0,912 m

(Traducere de Anca TĂNASE)


Universalia

sintagme literare

BUJAR TAFA Bujar Tafa este poet, eseist, critic literar şi profesor universitar. S-a născut pe data de 2 Ianuarie 1976. Şcoala elementară şi medie la Lipjan, iar studiile universitare, postuniversitare şi de doctorat la Universitatea din Prishtina (Republica Kosova). Până în prezent a publicat următoarele cărţi: ”Poezia lui Agim Spahiu” (2008), ”Creaţia literară a lui Mirko Gashi” (2008), ”Biografemele şi ideografemele” (Interpretare a volumului poetic Lum Lumi, 2010), ”Parapoezie” (2014), ”Materia neagră” (2016), ”Contraste literare” (Recensii, 2016), Regele meu Dardan (Volum bilingv în limbile română şi albaneză, 2017).

Jumătatea mea Iau partea mea o împart în două, iau cealaltă jumătate o-mpart în două, iau jumătatea jumătăţii şi din nou o-mpart în două.

Noi nu putem fără voi. Noi dorim doar să vă urăm Felicitări! Să fiţi binecuvântaţi!

Te privesc

Astfel continuu ani de-a rândul până câmd jumătatea mea nu se termină niciodată.

Te privesc cum râzi, plângi, înnebuneşti îmbraţişând pielea albă ca laptele.

Mărturisirea mea

Iar limba ta cea mai dulce din lume, un cuvânt nu ştie deloc doar privire şi iubire şi tăcere.

I. Mărturisirea mea se-nţelege după ploaie când un umanoid cu micul său copil umblă în muzeu pe treptele istoriei.

Totuşi, celestă eşti.

II. Devreme am învăţat să prind surâsul, acele clipe le-am denumit paradis. Îţi aduci aminte când m-ai făcut pasăre, doreai să ţin o frunză să merg pe lume.

Cel mai frumos cântec

Miraj

Eu...

Este peste creştini, musulmani, evrei. Poetul este criminal, Preşedinte, jegos, capitalist. Nebun, geniu, crucişător, jihadist, rai, iad, mină, punct, poezia nu este estetică, şi nici etică.

Nu pot mai mult să scriu Un spasm se naşte din orizont, Un miraj.

O să-mi aduc aminte de tine într-o bătrâneţe adâncă, într-o seară de vară când voi cânta Monamour, monamour...

S-a dus timpul nemernicilor cu cap pătrat. Dumnezeu l-a binecuvântat pe poet, poetul cu jumătate de libertate. Iar poezia nu este arta cuvântului frumos, poezia este semilibertatea poetului.

Iar totul este un vis, împreună cu sufletul ce oftează şi visează o primăvară.

Poetul este alesul Domnului Dumnezeu l-a binecuvântat pe poet, i-a dat jumătate de libertate, l-a copleşit cu dragostea lui. Poetul este alesul Domnului.

Este darul Domnului pentru robul său protejat. Poezia te aşteaptă, te taie, te arde cu iubire, cu spaimă. Ea nu face calcule sterile. Pro bono publica.

Se spune viaţă, şi privire.

A două veste divină Felicitări pentru sclavi. Se anunţă a două veste divină: Mai mult nu vă vom ucide. Voi n-aveţi drept nici să muriţi.

Nu e adevărat că cea mai frumoasă poezie nu s-a scris niciodată. Nu e adevărat că cel mai frumos cântec nu s-a cântat niciodată.

Când glasul meu epuizat îl va lua universul plesnindu-l în adâncul nemărginit să se confrunte cu glasul tău acut... Oooh bre!

Dincolo Dincolo de perete sunt flori, cum să devin eu lacrimă, cum să devin eu surâs! Dincolo de zid sunt grădini, iar eu cum să devin cântec!

95


sintagme literare Eu nu gândesc Eu nu gândesc, de câte ori gândesc eu mor, mor şi merg în iad. Eu de câte ori gândesc simt durere. Beau un pic de otravă nu mai simt dureri şi nu gândesc, doar tac şi ascult.

Lupta Iar în spaţiu un pumn de praf în univers, unde am găsit noi acel foc, unde am găsit acele pietre, acele cuvinte. Dar viteazul nu este bolnav, doar patima o are tare şi mâna uşoară.

Cucuveaua Niciodată n-am văzut doi metri departe, niciodată cântecul nu mi-a oprit mânia, nici plănsul. Cucuvea îmi stă la cap. O cucuvea, tare şi neagră.

După aceea am vizitat biserici, apoi cetatea de cranii în pământul inamic. Apoi un vecin s-a sculat vampir. Apoi un învăţător a atins pieptul fetelor din şcoală. Apoi am crescut.

Câinii 1. Sub o masă cu câini am mâncat vampiri. Am văzut fiara cu ochi, am întocmit planuri monstruoase când am spart jucăriile, când am rupt hainele cu vampirii care bat şi sărută. 2. Am plâns, foarte mult am plâns, cu lacrimile mele se spală fetele.

Veste divină Fiii mei, vi se permite să vă hrăniţi din carnea sclavilor voştri. Iar Maria conduce maşina Eu şi Cristos ne aşezăm în spate Baby on board Încurcăm imaginaţia, Mirajul, realul.

Născută doar pentru mine.

Strigă el, strig şi eu Dute dracului Disneyland! În pizda mătii Bing Bang!

Trădătorul

Jur împrejur

În copilărie eram trădător, spion. Dumnezeu m-a iertat. În vârsta de treisprezece ani aveam serviciul meu.

Nu este pământul, nu. Cel care se învârteşte în jurul soarelui, este capul meu.

Apoi mână de mână cu învăţătoarea am băut coniac.

Odată pe an întorc spatele soarelui,

96

Universalia intrând în iarna polară. Hrănesc urşii cu păsări mici, inocente. Nu este pământul, nu. Acel lucru bizar care se-nvârteşte în jurul soarelui este capul meu. Încărcat cu munţi, oceane, deşerturi, trafic intens, şcoli, spitale, industrie grea, hormoni, staţiuni, capilare de sânge. Odată pe an îndeplineşte dorinţa mea anuală. Dar niciodată într-un loc pe soarele neobraznic nu-l văd la fel.

O sută de ani Îi aprind o lumânare diavolului cu capul meu de o tonă strig! O victimă, un ucigaş, o convorbire, un surâs, un plâns. Niciodată n-am învăţat să râdem cum trebuie, plat. Un război plat, o viaţă plată. Zboară cucule şi plângi, o bucată din păcat spal-o cu sânge.

Bărbatul La cafenea stau eu, cu toate virtuţile mele bărbăteşti în faţa iubitei mele frumoasă roz ochi albaştri, carnivoră. Iubita mea comandă carne, iubita mea frumoasă, ochi albaştri, miroase frumos. Eu bărbatul virtuos găndesc la gaura şi pentru iubita mea carnivoră.


sintagme literare Domnii cu viciu Ţin minte legenda despre viciile ciudate ale zeilor antici, despre sacrificarea copiilor. şi asceţii, vârfurile civilizaţiilor preistorice aveau pe evreii lor, pe creştinii, pe musulmanii, pe negrii lor. Aveau pe cotropitorii lor, pe sclavii lor, pe zeii lor cu vicii. Pentru acest motiv eu te-am ucis, pentru acest motiv noi am ucis soţiile tale, Dumnezeul nostru să nu se supere de noi.

Plimbare Ne plimbăm în sandale fetiţelor le împletesc părul vizităm alimentări, cumpărăm câte ceva. Când vedem un general, o fetiţă se desparte de grup se-ntoarce să ia un vis frumos dintr-o bucată a creierului său însângerat pe asfalt.

Lovitura Eu, tu şi Dumnezeu peste noi. Mă înarmez bine, să lovesc cu bastonul cărţile, le sparg filele. Fug cărţile de mine, de loviturile mele nemiloase tremură cărţile, se scutură cărţile, cad eroii, cad cuvintele, fug dictatorii. Cad templele. În cărţi rămân doar foile albe. Orice lucru negru cade jos. Se mototoleşte negrul.

Fug legile, constituţiile, Liderii, ostaşii, Curvele, statele. Rămânem doar eu cu tine Şi Dumnezeu peste noi.

Monotonie Eroi, trădători, moda plictisitoare, filrturi obositoare, garderobă obosită, aceiaşii prieteni obosiţi, aceiaşi inamici obosiţi, aceeaşi cosmetică obosită, negru alb la fel de obosiţi, ucideri obosite, măşti obosite, iubiri obosite, pizme plictisite, Unde este ploaia cosmică să mă spăl pe faţă, să mă transfigurez cu ploaie acidă. Nu-mi trebuie nici faţa, nu-mi trebuie nici sufletul. Fericit să fie neobraznicul!

Muza Un pic de pământ, un pic de plictiseală, un pic de tristeţe. Peste tot doar Negru. Frunze căzute pe pervaz grăbeşte-te să ieşi cuvântule sărută muza un pic!

Moarte paşnică Moartea noastră va fi aroma de floare, adiere de seară, vis frumos, surâs. Frumosul este unul. Credeţi în Dumnezeu că bunătatea e una.

Universalia Fiindcă eu nu stau, merg. Fiindcă eu nu merg, ci sar. Fiindcă eu nu sar, ci zbor. Sunt lumina, floarea, primăvara, visul, ochiul. Un milion de ani mai târziu nu vor fi descifrate cuvintele noastre. Sunt lumina, sunt vântul.

Dinamica Ei mişcă mai mult decât mine, vorbesc mai mult decât mine, gândesc mai mult decât mine. Vai de mine! Eu sufăr mai mult decât ei.

Cucuvelele De o mie de ani le hrănesc sărmanele, iar ele doar plâng. Se hrănesc bine, apoi plâng. Dorm bine şi numai plâng.

Prietenul Noi suntem nebuni. Nu ştim nici alb nici negru. Nu cunoaştem valori. Nu cunoaştem frontiere. Du-te frate în război, ucide, şi dacă nu găseşti inamici demni fură orice îţi iese în cale! Iar dacă nu te duci în război, latră! Lătrăm câineşte amice, apoi lumea ne aclamă.

97


sintagme literare Puţin Ce puţin din viaţă am să surâd, să culeg flori, să ud, să iubesc, să respir adânc, să şterg lacrimile, să surâd. Să mă-ntind pe iarbă, să mă spăl pe ochi, să mă rog. Ce puţin din viaţă am să te văd, să visez, să te simt. Ce puţin din viaţă am să te iubesc!

Maaamă, du-mă la Domnul! Ia-mă în braţe din nou mamă, prima creatoare a mea, strânge-mă la piept, să simt dragostea divină în timp ce-mi şterge lacrimile şi-mi murmuri cântece de leagăn, taaaaaaci fiul meu taci taaaaaaaci.

Triumful De triumf nu-mi amintesc. Îmi aduc aminte doar de un glonţ, o armonică roşie în curte, o rochie ruptă, o bicicletă şi un pantof de război în stradă.

Lupta Am fugit de glonţ ca de diavol. M-am aşezat cu fraţii în prânzul din Bairam, pe fraţi m i-a ucis

98

eu am continuat prânzul, am felicitat copiii, am îmbrăţişat şi soţia. Picătură de sânge nicicând n-am vărsat nici pentru religie nici pentru patrie.

Libertatea Ce raznă am luat-o după tine, n-am pus la socoteală sufletul. Iar tu o noapte cu unul o noapte cu altul, curvo!

Înverzire (Poetului bosniac Izet Sarajlici) Căpitan Iovan nu mai joacă tangou, bea vin roşu, sânge. Pe tănâra balerină mierlă aseară am înmormântat-o lăngă zid ca să n-o vadă soarele. Căpitan Iovan calcă florile când le vede, strânge cureaua şi cu satârul taie carnea ca să nu înverzească nimic în Sarajevo.

Destinul Kosovei Cristos te-a făcut, cruci nenumărate îşi-ngreunează spinarea. Vai!

Câmpul perelor Câmpul perelor trebuie curăţat, vrăjitoarele încă se încurcă cu corbi, şi mierle, sunt greu de despărţit.

Universalia În Yskup, fugarul Iordan sădeşte sămânţa rea noaptea stă treaz şi fierbe rachiu.

Regele meu Dardan Ne-am întins pe jos patru neamuri, nepot, tată, bunic, triunch. Nici pământ, nici patrie, nici cenuşă, nici grâu. Lespezi ne-apasă pe cap, întinşi pe pământ. Ostaşii negri au tăiat pomii, viţa de vie, perele. Dezbrăcaţi ne-au lăsat Dardan regele meu. Aici e soarele, aici e vântul, unde eşti tu tată rege? Deja nu se mai vâd ostaşii, suliţele, câmpul nostru e liniştit. Respiră un pic regele meu bătrân!

Triumful meu Eu am învins suferinţa mea, groaza am transformat în plăcere. Mă bucur când vâd suferinţa mea biată care suferă de mine.

Umbra Există o funie o haină albă şi nişte pământ la un pom care creşte şi înfloreşte. Doi ochi deschişi, doi ochi deschişi nu rămân lângă un pom care creşte şi înfloreşte. (Prezentare şi traducere de Baki YMERI)


Universalia

sintagme literare

FRANCESCA DONO Francesca DONO s-a născut la Reggio Calabria. A obţinut licenţa în Știinţe Sociale, după care s-a mutat la Milano, unde trăieşte şi lucrează şi în prezent. Prima poezie a scris-o la şase ani. La 16 ani a început să picteze şi să facă fotografii. Pictura sa merge de la tradiţional până la digital. Multe lucrări de-ale sale au fost selecţionate şi incluse diverse culegeri şi antologii naţionale. De asemenea, versurile sale au fost publicate în revistele „L’Ombra delle Parole” – a lui Giorgio Linguaglossa, „Odissea” – a lui Angelo Gaccione, „Bibbia d’Asfalto”, Disgrafie” – a lui Antonio Bux, „Word Social Forum” – a Antonellei Taravella Guarino, „Versinpelle” – a lui Federico Preziosi e Armando Saveriano, „Frequenze Poetiche” – îngrijită de Giorgio Moio, „Secolo Donna 2017” – primul almanah de poezie la feminin, “Macabore Editore”. Multe creaţii ale Francescăi Dono au ocupat primele locuri la diverse concursuri precum: Premiul cotidianului „La Stampa ”, cu prezentare a lui Maurizio Cucchi, Premiul internaţional „Leopardi d’Oro” al Academiei Leopardiene din Reggio Calabria, ca ambasadoare şi reprezentantă legală a Artei şi Letteraturii Italiene în lume. Picturile ei, de asemenea, au fost incluse în diferite cataloage, printre care şi catalogul de artă „l’Elite” pe anii 2013 şi 2014, catalogul de artă din Assisi şi din Reggio Calabria pe anul 2015. În noiembrie acelaşi an a publicat primul volum, intitulat TRA L’INSIONISMO* L’INVERSIONISMO E IL DIALOGO ORMAI FORTUNATAMENTE INTROVABILE/ ÎNTRE INSIONISM* INVERSIONISM ȘI DIALOGUL ACUM DIN FERICIRE DE NEGĂSIT. Adevăratul său debut poetic se produce însă în anul 2017, cu cartea FONDAMENTA PER LO SPECCHIO/ FUNDAȚIE PENTRU OGLINDĂ, în îngrijirea lui Giorgio Linguaglossa, în colecţia Noe – „Edizioni Progetto Cultura” din Roma.

- nimic pe zăpadă (- nulla sulla neve -) nimic pe zăpadă. Veşnică tăcerea în circuitul itinerant. Urma de lup în mine şi-n cealaltă umbră ce cade lângă ceasurile plutitoare în marele muşchi Unde un cald sigiliu? În cabană am stat jos. Camerele goale împresurau privirea ce strălucea de opiu şi de somn. Pe munte era un alpinist. Pe traseu linia curbă-a pădurii. Un mamut făcut din oase. Trupul meu umflat în centrul unei vezici.

- zori îngheţaţi (- l'alba nel gelo -) zori îngheţaţi. O banană aproape stafidită în mijlocul mesei. La micul dejun mănânc nuci din pădure. În cafea osmiu cât ai lua pe vârful de ac. Ceaşca n-are mănuşă _ se dilată în vreme ce priveşte ţintă la ceas. E târziu. Omul de serviciu ţi-ar spăla picioarele la fiecare treaptă când cobori scările. O rundă la maşina de spălat. Rufele murdare cădeau afundându-se-n spumă. Nici măcar nu era toamnă.

-- fără scuze (- niente scuse -)

* insionism – un neologism inventat de autoare

fără scuze _ iubitule. Planta a atins doar trei centimetri înălţime. - măzărichea Ai nevoie (poate) de un manual de instrucţiuni? (- il nevischio -) Perlate cu neant – mâinile tale. Curând boala peste nestematele măzărichea alcătuia o zonă sezonieră. niciodată născute simple. Chiar în mijlocul nimicului. Cu oraşul plin de anticorpi Există o explicaţie mai puţin alarmantă mulţumită la toate astea? nebunelor rafale de vânt. Totul era ilizibil. De la ultimul vis până la ora ce vine aşezată-n direcţia sârmei ghimpate. Aşteptarea va fi foarte scurtă. Un ciclu de 24 de ore în bezna amenajată într-o-ncăpere indoor şi Mi-am ascuţit fără udare. bine vederea. Doar două biciuri. Un impermeabil Vrei să cultivi alte seminţe? aderent la linia subţire. Mai Pregăteşte pământul _ iubirea mea. în faţă o altă întrecere pentru folosirea a patru băltoace. Era ora şaptesprezece Larve recidive sunt gata să fecundeze (gingaş) vazele noastre. la metru cub. De jur-împrejur lumea.

(Prezentare şi traducere de Costel DREJOI)

99


sintagme literare

Universalia

ROBERTO BOLAÑO Reinventând dragostea I Totul trăieşte dintr-odată dincolo de ochiul perplex, între eucalipţii de pe mal cu trunchiuri groase şi apele pe care curg la vale cutii de carton cu lapte şi trandafiri. Un pat care respiră nu mai este doar un peisaj fotografic nici o acuarelă agăţată deasupra flăcărilor, ci doar un pat care respiră adânc şi grav ca însăşi viaţa: pendul dezgheţatde flăcări. La ce folos cearcănele privindu-te languros dacă în cameră e întuneric dacă pământul se întunecă, dacă minunatul soare piersic se dezumflă ca un clarinet la care cântă un lepros rămas fără putere. Priveşti Pacificul şi nişte copii care îngroapă sticle în nisipul acoperit de stele de mare. Totul trăieşte dintr-odată. Totul apasă dintr-odată pe spinarea ta. La orizont se proiectează picturile Altamirei. Totul se naşte-n inimă la fel cum din nimic se naşte viermele în miezul mărului. Totul, un arc care se frânge, o săgeata rătăcită, singură-n vânt, uimită între atâta geografie şi crepusculare curcubee, orfană abjectă cosându-se pe sine în pieptul unui arbor întinzându-şi umbra peste mâncarea a trei beţivi care azvârle-n râu/ cutii cu lapte şi garoafe. Dintr-odată dincolo de ochi există geana. Eucalipţi riverani cu trunchiuri groase pe care apele îi smulg. Sfârşitul lumii sau cataracte. Caravele la marginea vieţii. Totul dintr-odată există dincolo. Departe de gerul în care se tăbcăeşte pielea. Departe de cârceii de viţă unde pielea se înmoaie. Piele şi piei pentru toba din miezul nopţii la care cântă un copil dement. Dincolo dintr-odată. Roza Vânturilor este lumea? Camanchaca amară care ne face să tuşim. Ca să spunem ceva. Ca să nu ne înroşim de ruşine având în faţă atât prea-plin de viaţă, atât prea-plin de existenţă. Sfârşitul lumii sau cataracte: Cristofor Columb, mai entuziast decât o copilă, traversează linia de foc într-o camionetă, la ora când ultimele stele dispar. II Pe marginea unui pat de alamă o fată blondă îşi vopseşte unghiile cu albastru în timp ce luminile dimineţii încălzesc

100


sintagme literare

Universalia

geamurile murdare ale unicei ferestre. Apa curge în baie şi noptiera ei este-o natură moartă a unui pictor primitiv newyorkez. În timp ce la radio se cântă un marş funebru ea se aşază în faţa oglinzii. Trupul preşedintelui se odihneşte pe cimentul unei curţi. Păsările lui cântă în pâlcurile de plopi, distrug grădinile. Telegraful transmite în capitalele lumii un portret cu buzele crăpate sânge negru pe reverele paltonului întredeschis. Și în saloane doamnele permit domnilor transpiraţi să le strângă mai tare. III Totul există dintr-odată printre legumele şi muştele din pieţele căzute în ruină. Abandonul dus până la capăt e mai real decât gesturile tale consumate. Noaptea ţipă. Un marinar beat îţi spune Doamne, îţi spune cocaină. Cauţi prin ceaţă numele unei străzi, cauţi un număr, un ciocănel de uşă de forma unei mâini amputate. Din când în când felinarele ne arată chipul tău. Ai faţa crispată şi lacrimile ţi se usucă în jurul nasului care străluceşte. Părul tău îmi aminteşte un animal, un film cu Tarzan, primul act sexual. Gelul de păr cu care-ţi fixezi perciunii îmi aminteşte de Valentino. Mirosul tău înţepător se confundă cu şi mimează mâzga alimentelor stricate. Eşti un bolero obosit rătăcind pe dealuri. Eşti o mască, avortul unui tango, contemplând luminile din port. Totul încetineşte brusc. Galaxiile se nasc în mintea ta. O sirenă te invită la bere. IV Capăt al lumii sau cataracte în ochii albaştri care contemplă crăpăturile din pereţii unei camere. Capăt al lumii şi degete multiplicându-se în ridurile feţei sale. Capăt al lumii sau caravele cu o viteză de 30 noduri spre Sud Vestul înflorit; vântul care le mâna ţâşnea din obrajii umflaţi ai lui Eol ,,buzele sale cărnoase trandafir”, saliva care cădea din cer era băută de marinari goi. şi Cristofor Columb scria în jurnalul sau ,,mi-e teamă să nu se răspândească panica, homosexualitatea. O clasă de tineri dezertori, o generaţie depravată şi prost hrănită, care, treptat, invada teatrele drive-in, cu lanţuri, şi tâmple arzând precum cărbunii, şi obraji mai palizi decât un trandafir alb. Dar ,,sânul reginei Catolice un nor alb în splendorile câmpiilor Castiliei.” În acea după-amiază o viziune din grădina ocultă: oase ale Fiarei, sub măr, se odihneau agăţate în iederă. Contradicţia, o linişte barbară sfredelind capiteluri rococo, o melodie înregistrată în putregaiul deşertului: pulsul febril al vieţii ţi se prezenta cu o dinamică antropofagă şi o copilă era semnul liniştii.

101


sintagme literare Dacă Huidobro te-ar fi văzut atunci căpitan de caravele la marginea morţii. Un Ochi albastru, un ochi, un Ochi albastru. O sirenă pe chei cu o halbă de bere neagră. Curcubeul ca o pasăre se ridica în zbor şi ce univers dacă cineva ţi-ar fi deschis pleoapele cu unghiile. Dragoste, ruşinea, vina, indiferenţa, se îndepărtează că nişte corăbii în zoom-back pe ocean, pentru totdeauna. V Cine a-ntreţinut în dezastru inima neagră a morţii Cine a inventat moartea imobilă de-a lungul canalelor Al cui sărut pentru Cristofor a stat ca semn al aventurii A cui teama nesiguranţa vântul Ca zborul albinelor în adâncul grădinii cu Bougainvillea însângerate care era el Și se mişca. Și ce şolduri. Și lăcustele ţopăind în iarbă printre picioarele lui, ca la un şah cu jucători nebuni care au desenat un vierme de mătase Și răbdarea lui ajunsă la capăt. Și florile apucate cu sălbăticie între dinţi: fard pe obrajii de bere; ,,alb nor sânul” ȘI era el cu apa dansându-i în jurul sfârcurilor, râuri erodate şi teribile colţurile gurii lui intrau în noapte cu o uşoară strâmbătură. Cine a simţit în fiecare por bătăile inimii negre a morţii de fiecare zi Cine a creat moartea arzătoare de-a lungul canalelor şi în deşert Și era el cu norii până la gât şi plângând şi încheieturile lui erau cele care loveau în experienţele mele cu distanţa şi dezamăgirea Cine, cine - inima pietrei? Și zborul sălbatic al sturzilor ne-nchide ochii. Și inima pietrei care cântă pe drumul invenţiilor, ne cutremură. VI Un copil este copacul Revoluţiei. Tlayecac Huitzililla Amayuca Amilcingo Huazulco Temoac Zacualpan: Ruta 64, miercuri Și ce făceai în Morelos rezemat de un Dodge bătrân? Nepantla Jumiltepec Xochicalco Yecapixtla Metepec Tetela del Volcán Ruta 64, Luni. Era acesta un mod de-a călători? Și pe şoseaua dintre Amayuca şi Cuautla vulcanul şi vulcana preschimbau ultimele raze de soare-n suc de piersici şi stropi de miere lunecau pe zăpadă. Poate Lazarillo de Tormes avea un fular cu dungi roşii care flutura în vânt. - Cum te cheamă? - Cristofor

102


sintagme literare

Universalia

Poetul e Papagal, poetul e Maimuţă, poetul e Șopârlă. Și spaţiul minţii mele s-a populat cu planete care cântau: Flori de mâncare, flori violente pe care le smulge vântul. Se recunosc în noapte dezmosteniţii soartei şi se îmbrăţişează. O muzică este visul meu, care se recunoaşte în aventură. Fericire şi nu umilinţă. Am văzut copii din sate preistorice urându-mi noroc cu mâinile ridicate sau cerându-mi apă carbogazoasă în timp ce camionul cu Răcoritoare Lulu dispărea în soarele drumului, inexorabil Minusculi vulcani pe ţărmul vieţii Copăcei delicaţi pe ţărmul mirarii Căci astăzi inima se odihneşte, aspră şi profundă, în limba monştrilor VII Oh, mierea băută acolo unde s-a născut Sora Juana Înés. Un băiat înfloreşte că tuna. O fată culege margarete şi le pune în păr şi zâmbetul ei este fructul tandru şi mizerabil. Și ce făceai în Morelos sprijinit de o roată mâncând tortillas cu fasole? Și ce făcea Lazarillo de Tormes într-un sat Mexican, dacă nu să-nflorească? Și din ce fântână iese vocea, din ce chip furtuna, din ce nebuloasă dragostea? Copacul Revoluţiei. Sate cu numele Iubirii. Zeus şi Athena curvind sub polenul inimii. Pieptul tău mic arătând spe Est. Din mâini îţi curg pe şolduri şerpi. Și părul îţi acoperea faţa că unei zeiţe Egiptene impúbere. Timpul tău chipul masacrului. Până când vântul. Și margarete în părul tău. VIII De ce ne găseşte noaptea întinşi pe un covor Persan visând la muzica noastră visând la poemele noastre? Cine a băut miere? Și cine a renunţat la splendoare pentru o dimineaţă de fum şi sudoare? Era realitate bătrână poetesă aţintindu-şi ochii verzi în plaza imaginaţiei mele sau dezordine a simţurilor mele?

Sfârşit al lumii sau cataracte. Venus! Nemuritoare! copil al lui Jupiter. Care şedea pe tronul pictat din înalt. Adică: am fumat ţigări de porumb

103


sintagme literare

Universalia

ascultând luna privind greierii. Dar viaţa trece ai spus şi ne loveşte cu şoldurile ei. Îi spuneau ,,Pata de Sânge” totuşi iubita lui era din Atena. Mâini şi săruturi verticale. Buze deschise în zadar dar înfrumuseţau peisajul. Trecut şi prezent o chemare fără vlagă la poarta Dragostei şi nimic altceva? Totul se naşte dintr-odată şi-n lăstărişul umed se deschid ochi de aur. Totul dintr-odată primeşte substanţă şi apare. Dintr-odată punctele şi atât de efemere, liniile iremediabile şi luciditatea arzătoare dar viziunea ta asupra geometriei era o prinţesă egipteană curvind între piei şi fructe. Nostalgie a unei vârste indefinibile: cântecul pietrei în metale. Dintr-odată totul şi atât de efemer Era un mod de-a călări pe umerii istoriei? Nu vom mai sta de vorbă niciodată şi mâinile noastre se chircesc de frig în buzunare. Era un mod de-a fi distruşi de vânt şi dacă da, cum? IX Ei vin dansând pe deal, Papagalul vorbitor, Maimuţa care gesticulează şi Șopârla care priveşte şi supravieţuieşte. Să te descopăr este ca şi când sufletul mi-ar fi un burete uscat şi l-aş stoarce până la capătul marii sau începutul lumii: astfel, arde o hartă în visele unui copil; arde o casă într-un nor care arde. Nu văd decât surâsul tău ca un curcubeu alb peste spitale de nebuni. Sunt singur? Dacă te-am iubit, nu pot fi singur; totul durează. Dacă te-am iubit, de ce număr paturile în care am curvit? Și sfârşitul mării nu este-n naufragii şi nici în farurile solitare ca nişte solitari meteoriţi, ci în sărmanii înotători ce jubilează - bikini pe pielea neagră, sfârcuri muşcate şi prăjite - şi într-o fată, întinsă pe nisip, odihnindu-se. Și Amor va bate la uşa ta şi vei vedea navigatori vâslind în canalele inimii tale. Și spinul libertăţii va dansa pe unghiile tale? Și dacă nu te iubesc, de ce număr paturile în care am curvit? Și dragostea va veni cu Lupta de Clasă într-un moment hotărâtor! Bang, bang! Din infrarealitate am venit, încotro mergem? (Traducere de Anca TĂNASE)

104 I


sintagme literare

ION CĂLIMAN Poezia riturilor de însănătoşire

(NUMĂRĂTOAREA MARE ȘI ALTE DESCÂNTECE) – XIV – De obicei, aceste leacuri ajutau, dacă boala nu era foarte gravă sau incurabilă (de precizat că medicina modernă revine în forţă la cea homeopatică sau naturistă, ajungând la concluzia că multe din „leacurile băbeşti”, atât de hulite de medicina contemporană, sunt foarte eficace în numeroase boli). În plus, contează foarte mult vârsta pacientului. Dacă cel căruia se pare că i se apropie sfârşitul este vârstnic, eforturile familiei şi ale colectivităţii

nu sunt foarte mari, căci „fiecăruia îi vine vremea la rând”, şi acestei fatalităţi omul nu i se poate opune, cu nici un chip. Dacă, însă, cel care zace este un tânăr sau o tânără, eforturile colective se intensifică, deoarece respectivul „nu şi-a trăit viaţa”. De altfel, nici o secvenţă rituală a ceremonialului de înmormântare nu este la fel, în cazul tinerilor sau al celor vârstnici: „Dacă bolnavul e un fecior holtei sau o fată mare, ori un bărbat

La curtile dorului , sau o nevastă tânără, şi se presupune că cineva din duşmănie, ură, gelozie sau din altă cauză oareşicare i-ar fi făcut pe ursită anume, ca să moară, atunci le fac încă şi pe întors, adică le descântă în apă adunată din stropi de la moară, ori în vin, ori pe un vestmânt”60. Ceea ce merită a fi reţinut este faptul că măsurile nu sunt deloc energice şi categorice, având mai degrabă un caracter de tatonare. Prin gesturi, acte, text etc., actanţii de tip şamanic (descântătoarele) încearcă să alunge răul (care, în concepţia tradiţională, vine cu necesitate imperioasă din Lumea de Dincolo), inclusiv boala, cu mijloace consacrate. Dacă boala persistă, insistenţa dispare, căci înseamnă că forţe superioare, aparţinând tărâmului celălalt, au decis ca firul vieţii respectivei persoane să se curme.

Notă: 60 Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1995, p. 15-16 Indicele informatorilor 1. Conopan Victoria, Zolt, nr. 92, 55 ani – 11 2. Crăciuneascu Maria, Gladna Română, nr. 112, 76 ani – 27, 30 3. Florescu Elena, Răchita, nr. 127, 70 ani – 7 4. Furdean Eva, Gladna Română, nr. 51, 88 ani – 3, 5, 6, 16, 18, 20, 21, 22 5. Isac Eugenia, Luncanii de Sus, nr. 83, 68 ani – 8, 13, 14 6. Izgherean Anisie, Hauzeşti, nr. 62, 54 ani – 1, 4 7. Jivulescu Iuliana, Curtea, nr. 49, 70 ani – 28, 29, 31, 32 8. Miclăescu Rozalia, Fârdea, nr. 104, 56 ani – 2, 10, 12, 19, 23 9. Moisescu Păscuţa, Fărăşeşti, nr. 74, 65 ani – 9, 17 10. Neamţu Elena – Hauzeşti, nr. 25, 55 ani – 15, 24, 25, 26

105


Revista "Sintagme literare" nr. 3 / mai 2018  

Revista "Sintagme literare" nr. 3 / mai 2018

Revista "Sintagme literare" nr. 3 / mai 2018  

Revista "Sintagme literare" nr. 3 / mai 2018

Advertisement