Issuu on Google+

Aparit, ie gratuita ˘

w w w. k o r o s o k v o l g y

e . c o m - - w w w. m a g a z i n . k o r o s o k n a t u r p a r k . h u

lt decât o revist ai mu a˘ - anul II. - numa˘r ul 5. m …

• Natură • Cultură • Interviu • Portret de localitate • Teme actuale • Dezvoltări turistice • Recomandări de excursii • Atracţii turistice • Mod de viaţă sănătos • Stil de viaţă responsabil • Evenimente • Artă şi Literatură


C ele Trei Criยบu ri


Va˘ ile Cris, urilor ...mai mult decât o revista˘ Cuprins: PrefaČ›Äƒ_ _____________________________________________ 4–5

Împletitorii din Doboz_______________________________ 50–53

Castele distruse În judeţul BÊkÊs________________________ 6–11

Doboz, satul milenar din Ungaria_________________________ 54

MoĹ&#x;tenitorii mlaĹ&#x;tinilor din SĂĄrrĂŠt – agricultorii_________ 12–15

Ore deschise_ ______________________________________ 55–57

„Nu-i totuna cine se sprijină de toiag!�__________________ 16–17

Rolul caselor tradiĹŁionale ĂŽn Valea CriĹ&#x;urilor_____________ 58–60

Oina, sport-luptă al oierilor din vechime________________ 18–19 AsociaĹŁia Ecologistă „Nimfeaâ€?_________________________ 20–22 Ne aĹ&#x;teaptă natura!_____________________________________ 23 Mica enciclopedie a pasagerilor_ ______________________ 24–25 Valoare comună: Canalul ÉlĹ‘vĂ­z_______________________26 –28 Valorile naturale protejate din BĂŠkĂŠscsaba_ ______________ 29–30 Bicicleta ĂŽn BĂŠkĂŠs_______________________________________ 31 Cum au ĂŽnrâurit CriĹ&#x;urile tineretul satelor_ _____________ 32–35 Taberele „ecoâ€? Ĺ&#x;i religioase sunt pe val_____________________ 36–37 Cascada Moara Dracului Ĺ&#x;i ĂŽmprejurimile sale___________ 38–39

„Podsztyenaâ€?, strapacica Ĺ&#x;i slovacii din Csaba...___________ 61–62 Păsări autohtone la BĂŠkĂŠs________________________________ 63 MeĹ&#x;teri de pe CriĹ&#x;uri care ĂŽnnobilează arta populară______ 64–65 Etnobotanica ĂŽn Bihor_______________________________ 66–69 Fă cu propria-ĹŁi mână! ‌fructe Ĺ&#x;i legume deshidratate (uscate)_ _ 70 Bucătăria lui tanti Jutka – Murele_________________________ 71 Mierea zeilor, poeĹŁilor Ĺ&#x;i vindecătorilor_________________ 72–73 Festivalul Viorii cu Goarnă “Dorel Codobanâ€?, la prima ediČ›ie__ 74–75 Secretele Centagenarei_______________________________ 76–78 Cetatea Oradea, sub „asediulâ€? mistriei Ĺ&#x;i canciocului_ ____ 79–81 O serie de dezvoltări ĂŽn turism la BĂŠkĂŠscsaba____________ 82–83

Timpul oprit În loc sau arta momentului________________ 40–43

Teme actuale_______________________________________ 84–85

Galeria foto: Molnår à bel_ ___________________________ 44–49

Fotografiile câĹ&#x;tigătoare ale concursului foto_ ___________ 86–91

Centrul KĂśzĂŠp-BĂŠkĂŠs PosibilitÄƒĹŁi multiple

Revista Văile CriĹ&#x;urilor – CrisPer: Periodica Văilor CriĹ&#x;urilor – Editura: AdministraĹŁia de Dezvoltare Regională al AsociaĹŁiei KĂśzĂŠp-BĂŠkĂŠs (5600, Loc. BĂŠkĂŠscsaba, piaĹŁa Szent IstvĂĄn, nr. 7, Tel.: +36- 20/229-5055) preĹ&#x;edinte IzsĂł GĂĄbor RedacĹŁia: AdministraĹŁia de Dezvoltare Regională al AsociaĹŁiei KĂśzĂŠp-BĂŠkĂŠs (5600, Loc. BĂŠkĂŠscsaba, Crângul SzĂŠchenyi, Centrul de Vizită al Văilor CriĹ&#x;urilor, +36-66/445-887) Redactor Ĺ&#x;ef: TĂłszĂśgi GyĂśrgy – Redactori coordonatori: Boldog GusztĂĄv, BonyhĂĄdinĂŠ PĂĄsztor EnikĹ‘, SĂşr EnikĹ‘ – redactor cordonator de onoare: Szelekovszky LĂĄszlĂł – redactor colaborator din România: Cristian HorgoĹ&#x; – Traducere: AsociaĹŁia Aqua Crisius Colaboratori: Ambrus RĂŠka, GulyĂĄs PĂŠter, Lengyel Martina – Redactor editorial, corectură: Prime Concept Kft. – Foto coperta 1: TĂłszĂśgi GyĂśrgy – Foto coperta 4: MolnĂĄr Ă bel Grafică: Natural Day Kft. – Lucrări tipografice: DĂźrer Nyomda Kft. (5700, loc. Gyula, Str. JĂłkai, nr. 5-7, Tel.: +36-66/466-844) ApariĹŁie: JudeĹŁele transfrontaliere din Ungaria Ĺ&#x;i România, 6 apariĹŁii gratuite de revistă de specialitate ĂŽntr-un interval de un an Ĺ&#x;i jumătate – Tiraj: 9200 ĂŽn limba maghiară Ĺ&#x;i 4000 ĂŽn limba română DistribuĹŁie: S.C. Editura Gyulai HĂ­rlap Ĺ&#x;i de DistribuĹŁie Nonprofit (5701, Loc. Gyula, PiaĹŁa PetĹ‘fi, Nr. 3, o.p.: 23., Telefon: +36/66/562-500) magazin@korosokvolgye.com – InformaĹŁii distribuĹŁie: info@korosokvolgye.com ConĹŁinutul integral al revistei este asigurat prin drepturi de autor. Copierea, preluarea informaĹŁiilor Ĺ&#x;i a conĹŁinutului fără permisiunea ĂŽn prealabil a editorului sunt interzise. Š 2012. AdministraĹŁia de Dezvoltare Regională al AsociaĹŁiei KĂśzĂŠp-BĂŠkĂŠs Pagina web oficială al proiectului: www.magazin.korosnaturpark.hu „Periodica Văile CriĹ&#x;urilor – s-a realizat sub titlul: apariĹŁie informaĹŁională a CriĹ&#x;urilor, valorile naturale, culturale Ĺ&#x;i atracĹŁiile turistice al acestoraâ€? ĂŽn cadrul proiectului Programul de cooperare transfrontalier Ungaria-România 2007-2013 (www.huro-cbc.eu), cu finanĹŁarea Uniunii Europene, prin Fondul European de Dezvoltare Regională Ĺ&#x;i co-finanĹŁat de cele două ĹŁÄƒri, Ungaria Ĺ&#x;i România. Obiectivul programului este apropierea mediului privat, public, comunitÄƒĹŁile Ĺ&#x;i actorii economici ĂŽn ajutorarea dezvoltării regiunilor implicate, construind pe forĹŁele regiunilor transfrontaliere. ĂŽn acest proiect, partenerul maghiar al AdministraĹŁiei de Dezvoltare Regională al AsociaĹŁiei KĂśzĂŠp-BĂŠkĂŠs este AsociaĹŁia Parc Natural al Văilor CriĹ&#x;urilor, iar partenerul român este AsociaĹŁia Pescarilor Sportivi Aqua Crisius. Manageri de proiecte: SoczĂł Krisztina, Baran Ă dĂĄm, Mihai Togor

 

   www.hungary-romania-cbc.eu www.huro-cbc.eu ConĹŁinutul acestei apariĹŁii nu reectă ĂŽn mod necesar poziĹŁia oďŹ cială a Uniunii Europene.


...mai mult de c ât o revis t a˘


Va˘ ile Cris, urilor - Prefață

Stimate cititor! Nimeni nu are, probabil, o legătură mai strânsă cu existenţa unei reviste şi nici mai multe experienţe personale decât redactorul-şef. Din acest motiv, chiar dacă multe alte persoane ar fi îndreptăţite să-şi exprime gândurile în locul acestor rânduri, consider că se cuvine ca în acest cuvânt introductiv al ultimului număr să-mi revină mie această onoare. Să creezi ceva din inexistent prin voinţă liberă este o misiune plină de satisfacţii. Să îmbogăţeşti cunoştinţe, să le dezvălui celorlalţi cultura şi frumosul, să modelezi concepţii, să construieşti din forţe pozitive este un sentiment deosebit, mai ales când îţi poţi pune propriul pământ natal în centrul tuturor acestor preocupări. Revista de divertisment Văile Crişurilor a luat naştere cu acest scop. Numeroasele articole remarcabile apărute în ea şi plusul vizual adus de nenumăratele fotografii dovedesc că efortul depus în acest sens nu a fost zadarnic. O demonstrează nu numai interesul crescând al cititorilor faţă de revistă, ci şi surprinderea celor născuţi în Regiunea Crişurilor, care au descoperit cât de diversă şi de bogată este regiunea lor în comori fizice şi spirituale, multe dintre ele necunoscute chiar şi pentru ei. Dar prezentarea acestor valori nu a putut fi nici pe departe exhaustivă – cu cât cauţi mai mult după ele, cu atât acest lucru îţi este mai evident – pe parcursul căutării, adunării şi descifrării subiectelor, am descoperit în final mult mai multe comori decât ne-am propus la început. Obiectivul principal al revistei a fost să prezentăm aspectele pozitive, dar trebuie să recunoaştem în acelaşi timp că ni s-a dezvăluit şi reversul medaliei, mai puţin strălucitor, care trebuie şi el arătat şi pus în evidenţă. Sperăm că acest lucru se va putea realiza într-un viitor nu prea îndepărtat, deoarece atenţia ar trebui îndreptată nu numai spre lumină, ci şi înspre umbre. Cu acest număr al revistei se încheie o perioadă care cuprinde şase apariţii. Îndrăznesc să sper că energia investită în ele nu va dispărea, ci va putea fi dusă mai departe într-o formă sau alta. Pe parcursul acestui an şi jumătate de existenţă a revistei noastre, motto-ul ei s-a transformat

într-o profeţie interesantă pentru noi, realizatorii. A fost o experienţă deosebită să constatăm afluenţa spre redacţia noastră a numeroaselor aspecte ale regiunii, care s-au concentrat apoi pe paginile revistei ca rezultat al muncii multor oameni dedicaţi, respectuoşi faţă de mediul lor de viaţă şi cu dragoste pentru profesie. Viaţa noastră de zi cu zi s-a legat de revistă prin numeroase momente unice, de neuitat, prin amintiri personale, de care ne vom aminti întotdeauna cu plăcere. Tocmai de aceea, pe lângă valorile transmise prin articolele revistei, consider că sunt la fel de importante şi legăturile care s-au creat şi s-au întărit în cadrul efortului comun şi al gândirii împreună. Poate nu ne dăm seama încă de importanţa acestui lucru, dar e sigur că munca a deschis calea pentru stabilirea de noi relaţii umane, de cunoştinţe personale, legarea de prietenii sau le-a aprofundat pe cele existente. Fructificarea acestora în scopul realizării altor obiective similare depinde de noi. În culise, revista a trecut prin nenumărate momente dificile care au însemnat pentru mediul restrâns şi larg al redacţiei nu numai recunoaştere şi rezultate apreciabile, ci şi un consum serios de energie şi de timp. Sper că acest lucru îi va compensa, pe termen lung, pe realizatori şi pe cititori, dar că va aduce beneficii mai ales regiunii. Le mulţumesc tuturor celor care şi-au adus contribuţia la realizarea revistei noastre şi sper că prin strădaniile noastre am reuşit să cunoaştem nu numai Valea Crişurilor, ci să ne cunoaştem unii pe alţii, cât şi pe noi înşine.

Tószögi György Redactor-şef


...mai mult de c ât o revis t a˘

Castele distruse

Scris de: Szelekovszky László

în judeţul Békés

Biharugra – Szilaspuszta, Castelul Szilasi-Bölöny

„Unde stătu cândva castelul, azi arături ori ruine sunt…”

După cel de-al II-lea război mondial, în structura peisajului ţării, deci şi a Câmpiei Maghiare, a început o perioadă de declin rapid. S-au distrus castele, s-au degradat ferme fiind folosite ca centre agricole, toate acestea adeseori sub ochii proprietarilor sau ai celor care înainte îşi câştigau pâinea acolo. În judeţul Békés au fost demolate aproximativ 50 de castele şi conace, împreună cu anexele gospodăreşti din jurul lor; lucrările de artă, mobilierele, valorile personale găsite în acestea au fost furate sau distruse. De fapt nu există nici astăzi explicaţie acceptabilă pentru răzbunarea lipsită de sens care s-a răsfrânt asupra familiilor nobile care şi-au aranjat căminul pe aceste meleaguri, le-au populat, le-au făcut cultivabile, au asigurat muncă şi posibilitate de trai pentru cei de aici, şi au oferit şi ajutor cu donaţiile lor. În Ungaria în ultimii 70 de ani nimeni nu a fost tras la răspundere pentru jefuirea sau distrugerea castelelor. Ne-am întinde prea mult dacă am vrea să vorbim despre viaţa şi moartea fiecărui castel demolat şi devastat, deci voi încerca să prezint în acest articol numai soarta celor mai mari şi mai semnificative proprietăţi, domenii. Dar înainte de a vorbi despre castele, să trecem în revistă caracteristicile generale specifice pentru aşa-numita epocă a castelelor din punct de vedere al valorilor peisagistice şi culturale. Proprietarii domeniilor, moşiilor au jucat un rol semnificativ în procesul prin care suprafeţele inundate ale câmpiei au devenit treptat populabile şi arabile. Fiind interesaţi de desecarea mlaştinilor întinse şi de regularizarea apelor, au adus sacrificii mari pentru transformarea peisajului. Nu şi-au construit castelele în oraşe sau sate, ci pe domeniile din afara acestora, în directa vecinătate a celui mai important mijloc de producţie, terenul arabil. Nu au înfiinţat moşii ca să se laude cu ele: au urmărit ca aceste centre definitorii pentru regiune să crească puterea de „păstrare în loc” a zonei. Pentru aceasta au făcut şi investiţii infrastructurale însemnate, au construit sisteme de irigare, drumuri şi cale ferată. Au ajutat, au susţinut cultura şi învăţământul, au ridicat biserici, şcoli şi orfelinate, au făcut donaţii mărinimoase. Soluţiile lor arhitecturale practice şi trainice au reflectat cele mai moder-

ne tehnologii ale epocii; au apreciat forţa şi priceperea umană. Când vorbim despre devastarea castelelor, pe lângă dispariţia valorilor arhitecturale şi de istorie a industriei, întotdeauna putem observa şi distrugerea naturii, pentru că odată cu castelele, s-au nimicit şi foarte multe parcuri dendrologice de stil englezesc, grădini peisagistice şi franceze. Battonya-Tompapuszta: conacul Purgly Conacul cu 30 de camere, pe un singur nivel, a fost devastat în 1946-47. Domeniul a avut şi proprietari de renume naţional, printre care Purgly Emil, care la începutul anilor 1930 timp de un an a fost ministru al agriculturii. Unchiul său a fost Purgly János II, după moartea acestuia proprietatea a fost moştenită de Purgly Magdolna, nevasta guvernatorului Horthy Miklós de Baia Mare. În conac, guvernatorului i-a fost rezervat aşa-numitul salon verde. La est de clădire, s-a aflat mausoleul familiei Purgly. După cel de-al II-lea război mondial şi acesta a avut aceeaşi soartă cu castelul şi cu cele aproape 20 de anexe gospodăreşti ale moşiei: a fost dărâmat, şi materialele au fost cărate în toate direcţiile.

Tompapuszta, „Conacul prefectului Purgly Emil”


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă Biharugra – Szilaspuszta: Castelul Szilasi-Bölöny Castelul a fost giuvaerul regiunii. Drumul spre castel a trecut printr-o poartă imensă, din fier forjat, deasupra căreia era inscripţionat, tot din fier forjat, numele proprietarului, Bölöny József. Construcţia pe trei nivele, cu 30 de încăperi, a fost executată în 1875-79, în baza planurilor simplificate ale castelului Wenckheim din Szabadkígyós. Fiecare încăpere avea altă culoare – salon bordo, roz, fumoar negru, cameră roşie, albă, albastră. În sufragerie se afla o masă de 24 de persoane. În jurul castelului se întindea un parc de 20 de iugăre, cu arbori, arbuşti şi flori. O parte a arborilor a rămas din străvechea pădure Radványi. În anii 1930 moşia a fost grevată de datorii imense. Custodele succesiunii a fost Dr. Barcsay Andor care, în final, în 1936 a pus mâna pe moşie. În perioada celui de-al doilea război mondial, sub mâna arendaşului evreu Földes István, moşia a prosperat. Linia de front a ajuns la Szilaspuszta în septembrie 1944, zona a devenit teatru de război pentru mai multe săptămâni. Familia Barcsay s-a refugiat pe moşia lor din Ladánybene. În castel stăteau – cu schimbul – când trupele ungureşti, când trupele sovietice, când cele nemţeşti, care au consumat întreaga rezervă de alimente. Mobilierul castelului – cam 50 de căruţe – a fost luat de locuitorii din împrejurimi. După zarva din toamnă, iarna a trecut în linişte relativă. Castelul a fost prădat, dar construcţiile au rămas intacte. Primăvara cei din Biharugra au început împărţeala. În aprilie 1945, după cele trei zile de împărţire a pământului, s-a trecut la distrugerea arborilor din parcul castelului. Arborii au fost numerotaţi, apoi numerele au fost trecute pe bileţele, apoi s-a tras la sorţi. Arborii minunaţi cădeau unul câte unul. Arbuştii şi tufişurile au rămar în picioare deocamdată. Pe seară au rămas intacte doar castelul şi construcţiile gospodăreşti anexe, dar unii vroiau deja să le dărâme şi pe acestea. Totuşi, castelul a rămas în picioare încă câteva luni. Oficialităţile studiau la ce s-ar putea folosi castelul distrus totalmente pe dinăuntru. La 14 iunie 1945, notarul şef al plasei Cefa-Salonta a declarat că nu se poate folosi în scopuri publice castelul pentru orfelinat sau altă destinaţie. Astfel s-a decis definitiv soarta castelului şi oamenii au început demolarea lui. Lucrările au fost conduse de un comitet, dar nu există informaţii privind compensarea materialului de construcţii rezultat şi nici privind beneficiarul acestor compensări. Într-o noapte a fost distrusă şi cripta. Aceasta a fost vandalizată în speranţa găsirii de obiecte valoroase, dar conform spuselor fostului lacheu, Szabó Ferenc, familia nu avea obiceiul să-şi îngroape morţii cu bijuterii. În buzunarul lui Bölöny József s-a găsit un singur bănuţ de argint, pentru Sfântul Petru, să-l lase să treacă prin poartă. (cules de Szoboszlai Zoltán) Csorvás – Nagymajor: castelul Wenckheim Sándor Castelul cu 60 de camere, înconjurat de un parc imens, construit între anii 1924 şi 1928, a fost printre cele mai frumoase castele demolate în judeţul Békés. Se putea ajunge la el pe patru alei pavate cu piatră roşie, denumite după animale – potârniche, fazan, vulpe şi pisică –, fiecare mărginită de alte specii de arbori. Planurile castelului au fost realizate de arhitectul vienez Viktor Siedek. Groful Wenckheim Sándor a avut pasiuni deosebite. Colecţiona monede, cumpăra cu entuziasm automobile, printre care şi maşina cu spiţe din lemn cu care Francisc Iosif I a sosit în comitatul Békés în 1893. Castelul, al cărui interior n-a ajuns să fie finisat niciodată, a fost aruncat în aer în 1973, plăcile de cupru care acopereau cele cinci cupole,

Castelul lui Wenckheim Sándor din Nagymajor, în 1944 au fost valorificate la depozite de fier vechi. Ruinele clădirii se pot vedea şi azi în fostul parc de 10 hectare, acum sălbăticit și plin de buruieni.. Csabacsüd: ferma Trefort Cel mai renumit proprietar al domeniului a fost ministrul Trefort Ágoston, proiectantul căii ferate Fiume–Oradea, care l-a cumpărat în toamna anului 1851, după ce s-a însurat cu

Ferma Trefort, Csabacsüd Rosty Ilona. Atunci a început construirea conacului, în stil istorist-romantic, finalizându-se 1854. Trefort a fost o personalitate importantă, renumit în toată ţara. În 1860 a devenit prim-vicecomite al comitatului Békés şi candidat la alegerile parlamentare în circumscripţia electorală din Gyoma. În 1868, pe baza proiectului său, s-a emis legea privind construirea liniei ferate Alföld-Fiume. În 1870 s-a mutat definitiv la Pesta, mai târziu a avut mai multe funcţii de ministru. Între 1885 şi 1888 a fost preşedintele Academiei Maghiare de Ştiinţe. Ferma de la Csabacsüd, foarte bine amenajată, a fost demolată mult înainte de cel de-al II-lea război mondial, pe harta topografică datată din jurul anului 1940 locul figurează ca teren arabil. Dombegyház: ferma Verzár Clădirea care a precedat conacul Jakabffy-Verzár-Török a fost construită în jurul anlui 1820 de familia Jakabffy. În 1871 domeniul a fost moştenit de soţia lui dr. Verzár Gyula, Jakabffy Hermina şi familia a modificat castelul în 1874. După moartea ei, ferma a ajuns în proprietatea fiicei sale, Verzár Erzsébet, căsătorită cu dr. Ferenc. În frumosul parc din jurul conacului era şi teren de tenis, lac de agrement şi masă de şah din marmură. După cel de-al II-lea război mondial, în 1949, clădirea a fost demolată, iar statuile din parc au fost distruse.


C as tele dis tr us e în jude ţul B éké s Dombiratos: conacul Ráth (Csipkay) În ridicarea topografică militară din 1856-60 „pusta Ráth” figurează deja cu clădiri gospodăreşti. Pe atunci exista deja şi prima variantă a conacului. Familia Ráth avea numeroşi membri cu înclinaţii artistice sau colecţionari de lucrări de artă. Poate aşa se explică faptul că secretarul prezidenţial al Comisiei pentru Apărare, Rákóczy János, i-a donat moşierului Ráth József I – pentru că l-a ascuns o vreme după capitularea de la Şiria – un tablou pictat de Orlai Petrics Soma, reprezentându-l pe poetul

ile gospodereşti, cu excepţia castelului Bíró. Din păcate, până la urmă şi această clădire a fost distrusă, locul său este evocat de un lac mic, din fostul parc al castelului, azi invadat de păpuriş. Kunágota: castelul Urbán Clădirea denumită Urbánkismajor (Mica Fermă Urbán) a aparţinut iniţial familiei Buchwald. După capitularea de la Şiria, ei l-au adăpostit timp de două zile pe generalul Bem cu însoţitorii săi, din acest motiv Haynau a decis ca Buchwald Franciska să fie biciuită public cu nuiaua. Familia Urbán a cumpărat domeniul în 1897 şi lângă castelul mic a construit minunatul castel mare, în stil secesionist. Clădirea a fost înconjurată de un parc imens, cu heleşteu. De moşie aparţinea şi o şcoală şi peste 20 de construcţii gospodăreşti. După cel de-al II-lea război mondial, castelul a fost devastat, biblioteca valoroasă distrusă, arborii parcului tăiaţi. Picturile familiale, pictate în mărime naturală, expuse în salon, au fost aruncate în lac, mai târziu arse. Cripta familiei Urbán a fost prădată în 1945, pe urmă s-a demolat. Drumul de macadam, mărginit de duzi, care ducea la castel, există şi azi.

Kunágota: castelul Bíró Acesta a fost cel mai frumos castel în zona localităţii Kunágota, nu întâmplător spun unele surse că aici s-a filmat lung metrajul „Contesa Mariţa”. Clădirea a fost ridicată de Bíró Albert II, a fost finalizată în 1906. Planurile castelului secesionist au fost realizate de inginerul constructor arădean Kövér Lajos. Castelul, cu parc englezesc, se afla în mijlocul unei păduri. Era înconjurat de şanţ cu apă, clădirea se putea accesa pe un singur pod pe arcuri. Dacă cineva păşea pe pod, cei ai casei erau atenţionaţi şi ieşeau să-l întâmpine. Pe faţada bogat ornamentată a castelului s-a putut vedea şi blazonul familiei Bíró. După primul război mondial, castelul a fost jefuit. După cel deal II-lea război mondial, comisia funciară din Kunágota a decis să se demoleze castelele, conacele şi construcţi-

Alte castele distruse şi curiozităţile lor… Şi conacul Czifra de la Nagyszénás al familiei Károlyi ar fi meritat să fie apreciat mai mult. Era situat în mijlocul unei păduri de sute de iugăre, accesul făcându-se pe patru alei. Dispariţia sa este şi mai regretabilă dacă ne gândim că şi localitatea Nagyszénás a fost întemeiată de constructorul conacului, Károlyi György. La ferma Justh din Gádoros-Szentetornya, scriitorul Justh Zsigmond a înfiinţat în 1890-92 teatru ţărănesc. Ţăranii care trăiau pe domeniu, au interpretat piese clasice şi populare, succesul a fost atât de mare, încât chiar şi artişti din Pesta s-au alăturat publicului din zonă. Au mers la Szentetornya artişti renumiţi ca sculptorul Stróbl Alajos, actriţa Jászai Mari, pictorul Mednyánszky László, sculptorul Zala György, pictorul Feszty Árpád cu soţia sa, Jókai Róza, scriitorul Czóbel István. Ultimul spectacol al teatrului ţărănesc a avut loc în 1894, în luna octombie a acelui an Justh Zsigmond a decedat la Cannes, Franţa. În 1945 conacul mai exista, parterul era folosit ca grajd de vite, cimitirul familiei a fost arat. În 1950 s-a demolat totul. În 1963, cu ajutorul amintirilor unui grădinar, s-au descoperit mormintele, iar resturile pământeşti ale familiei au fost duse şi reînmormântate la Gádoros. În jurul conacului Wodiáner din Gyomaendrőd-Póhalom funcţiona o gospodărie model. În mod regretabil, în 2000 conacul a fost demolat şi în 2002 a urmat şi silozul. Conacul este renumit pentru că aici s-a filmat în 1994 filmul lui Tarr Béla, intitulat Sátántangó (Tangoul Satanei).

Castelul Bíró din Kunágota

Castelul Justh din Szentetornya

Conacul Ráth Petőfi Sándor. Conform legendei, renumitul haiduc Rózsa Sándor avea „convenţie” cu familia Ráth, deci era plătit regulat ca să apere domeniul de haiduci. Conacul a fost demolat în 1947, doar un hambar şi doi stejari din fostul parc îi păstrează amintirea.


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă

Castelul Jakabffy de la Cserepes La mijlocul secolului al XIX-lea domeniul era proprietatea parlamentarului Baldácsy Antal, baron de Végvezekény. După moartea acestuia, în 1878 a fost cumpărat de Jakabffy Ignác. În 1887 a îndepărtat gazonul şi a înfiinţat o fermă modernă. În 1890 a construit castelul în stil secesionist, acoperindu-l, împreună cu celelalte clădiri, cu ţiglă, de aici şi denumirea Cserepes (Pusztacserepes), adică „cu ţiglă”. După moartea lui, moşia aparţinând de comuna Füzesgyarmat a fost moştenită de fiul său Dezső, iar ferma de la Dévaványa de Jenő. În 1888, Jenő a absolvit academia comercială şi a preluat conducerea fermei de la Gyarmat. A avut doi fii, István şi László, acesta din urmă a condus domeniul din 1935. La sfârşitul celui deal II-lea război mondial în castel a funcţionat spital militar sovietic, iar din 1950 şcoală, apoi cârciumă şi magazin. Mai târziu a ajuns în proprietatea cooperativei de producţie Győzelem (Victorie), după 1975 în cea a cooperativei Vörös Csillag (Steaua Roşie). Frumoasa clădire a fost demolată treptat, o parte în 1970, restul în 1990. Azi nu mai există decât câteva construcţii gospodăreşti ale fermei de odinioară. O vizită impresionantă la Kertészsziget, la ruinele castelului Jakabffy de la Pusztacserepes Germán Péter, nepotul lui Jakabffy Ignác, fostul prorietar al castelului, la 78 de ani, în 2013 a vizitat pentru prima oară după cel de-al II-lea război mondial locul unde pe vremuri stătea clădirea. Bărbatul în vârstă se plimba pe terenul buruienos, împiedicându-se ici-colo, scufundat în

Intrarea principală a castelului din Cserepes

amintiri, ţinând-o de mână pe soţia sa. Rămăşiţele acestei clădiri minunate cu etaj au fost greu de găsit, au rămas doar bucăţi de perete, capiteluri sparte, bucăţi de trepte, moloz. Am însoţit soţii Germán cu prietenul meu, Szél Antal. Ne-a impresionat mult pe amândoi ţinuta morală a bătrânului nepot. Ne-a povestit despre anii copilăriei petrecuţi aici, de care, ce-i drept lacunar, îşi amintea. Nu vorbea de rău pe nimeni, doar căuta ceva în amintirile vechi, frumoase, din viaţa castelului minunat, care se înălţa pe vremuri aici şi al cărui gazdă, „unchiul” Jakabffy Ignác, a înfiinţat o fermă model în această regiune săracă, între Kertészsziget şi Bucsa, construind case pentru 60 de familii şi remunerând săptămânal 300 de oameni.

Faţada posterioară a castelului


C as tele dis tr us e în jude ţul B éké s

Póstelek: castelul Széchenyi-Wenckheim Acesta a fost unul dintre cele mai tinere castele ale judeţului Békés, s-a construit între anii 1906 şi 1909. Clădirea în formă de U, cu mai multe etaje şi cu 72 de încăperi, a fost distrusă fără milă după cel de-al II-lea război mondial, piesele de mobilier, obiectele s-au furat, materialul de construcţie la fel. Totuşi, chiar şi ruinele zidurilor sunt impunătoare… Domeniul de la Póstelek a fost donat ca dar de nuntă de către proprietarul csatelului din Szabadkígyós, Wenckheim Frigyes, fiicei sale Krisztina. Ea a construit castelul – acest ultim element al gospodăririi deja funcţionale de la Póstelek –, împreună cu soţul ei, Széchenyi Castelul din Póstelek în splendoarea sa de odinioară Antal. Până la terminarea lucrărilor, familia a locuit pe moşia de la Sebiş, acolo s-au născut şi cei patru copii ai lor. După ce s-au mutat la Póstelek, au îndrăgit zona şi au condus impecabil moşia. Dovadă a ataşamentului lor faţă de regiune este şi faptul că după moartea sa timpurie, în 1924, Széchenyi Antal a fost înmormântat la cererea sa în pădurea de la Nyilasvég, aflată la 1 km de castel. Locul este marcat şi azi de o cruce din marmură albă, cea precedentă, de culoare neagră, a fost furată după război. Merită să spunem mai multe despre Salonul de primire Póstelek, pentru că dublat de un gard viu. Poarta principală a fost probabil în diferă de restul castelelor partea dinspre Gerla, acolo există şi azi doi stâlpi de poartă abuzate, devastate şi de din cărămidă. În castel era apă curentă şi curent electric, parcurile nimicite ale acesta era asigurat dintr-o clădire mică din care nu se mai acestora, locul cărora pot identifica decât unele părţi ale fundaţiei. Hanul Mókus, a fost luat de arături. îndrăgit şi azi, pe atunci era canton silvic şi s-a păstrat şi clădirea Aici mai stau ruinele fostelor locuinţe de castelului – zidurile serviciu, unde locuiau cetăţii, cum spun copiii pădurarul, grădinarul Contesa şi contabila – şi s-a păstrat relativ şef şi croitoreasa. bine şi parcul cu o valoare dendrologică însemnată. Cu Mai există şi vechea ajutorul unor imagini de arhivă, s-a reuşit reconstruirea în bisericuţă, dar şi-a forma iniţială a grădinii franceze de un hectar şi jumătate. S-a pierdut funcţia iniţială, păstrat destul de bine şi cada din beton a vechiului bazin (după a fost reconstruită război, aceasta a fost folosită pentru depozitarea amestecului total. Drumul lat de de fructe pentru pălincă), alimentat de trei fântâni arteziene, trei metri şi jumătate, înconjurat de trei cabine. Acum se derulează lucrările de pavat cu cărămidă, renovare ale lacului de agrement, cu o insuliţă în mijloc, la care a fost acoperit de-a s-a păstrat stratul iniţial, impermeabil, de argilă. Pe parcursul lungul timpului, dar lucrărilor de reconstrucţie din acest an s-a descoperit că lacul datorită lucrărilor de avea şi un pârâiaş de scurgere care drena surplusul de apă reconstrucţie, azi se spre arborii parcului. Apa s-a putut folosi, pentru că pârâul poate vedea din nou. Spiritul locului curgea încet, pe o pantă mică, cu multe meandre. Parcul a nu a pierit, şi impune fost împrejmuit cu un gard înalt de aproximativ doi metri şi şi acum. Unul din şemineele cilindrice jumătate, cu stâlpi din lemn, prevăzut cu sârmă ghimpată, respect


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă a sosit abia în ultimii ani. Noii manageri încearcă să-i redea demnitatea cu dezvoltare continuă şi intenţia lor este susţinută şi de lucrările de reconstrucţie a parcului, pentru care executantul lor, Asociaţia Parc Natural „Valea Crişurilor”, a obţinut finanţare. Ca alte castele şi domenii, nici cel de la Póstelek nu şi-a meritat soarta, căci cei care l-au construit, au oferit regiunii cultură, iar multora dintre cei de aici, oportunităţi. Deşi nu mai putem vedea prea mult din adevărata faţă de pe vremuri a castelelor, putem păstra spiritul creator al foştilor proprietari, prezent şi azi, pentru că acela nu poate fi nici dărâmat, nici arat. Ruinele castelului din Póstelek în 2013

Sunt captivante ruinele zidurilor, structura labirintică a subsolului, toate indicii clare ale frumuseţii trecute. Poate chiar din acest motiv pare a fi dintre cele mai tragice soarta acestui castel. După război, această clădire minunată a fost devastată. Locuitorii din zonă au cărat tot ce au apucat şi au ars, au spart tot ce nu au putut lua cu ei. Martorii oculari povestesc cum pianul de la etaj a fost zdrobit şi bucăţile sale aruncate pe geam, tapetele din pluş de diferite culori, prinse pe rame din lemn, au fost rupte pentru a croi din ele haine. Căminele mici, cilindrice, de bun gust din dormitoare au fost zdrobite şi bucăţile aruncate peste tot, în grădină găsim şi azi bucăţi colorate din ele. Vandalismul a distrus în parte şi parcul: din stâlpii de lemn ai gardului au rămas doar câţiva şi a dispărut şi poarta superbă din fier forjat de la intrarea principală dinspre Gerla. Lovitura de graţie a fost dată de exerciţiile de detonare din anii 1970-80 ţinute în clădire sub pretextul că sunt exerciţii militare, acestea au distrus „numai” partea de la etaj, fundaţia şi pereţii construiţi cu o tehnologie excelentă şi cu multă pricepere s-au păstrat relativ bine. Faptul că după război s-au distrus la faţa locului multe obiecte de interior demonstrează clar intenţia de a nimici totul şi dorinţa de răzbunare, fără sens, având la bază – ca şi în cazul altor castele – şi instigarea. De ce a fost atins de răzbunare şi castelul de la Póstelek? Răspunsul nu este uşor de găsit, căci aici pe vremuri au primit de lucru, casă, masă 700 de oameni care şi-au putut trimite copiii la şcoală, aveau biserică. Proprietarii au sărbătorit Crăciunul împreună cu ei, şi toată lumea a primit cadouri. Deşi în 1989 parcul a devenit arie protejată, Póstelek lupta cu timpul singuratic, mutilat, aşteptând ajutorul care

Faţada posterioară şi tisele castelului

Foto: Szelekovszky László archívum, Petrovszki Tamás

Câteva bucăţi de ţiglă din şemineele minunate, de diferite culori, din dormitoare, distruse fără rost

Moment istoric: lacul de agrement – reamenajat în toamna anului 2013 – se umple, pentru prima dată după şaptezeci de ani, cu apă din fântână

Scările pe care urcau şi coborau odinioară „contesele”


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Nagy László András

Moştenitorii mlaştinilor din Sárrét – agricultorii Locuitorii satelor din Sárrét, de la începuturi au cultivat cât s-a putut, zonele uscate din lumea apelor de odinioară. Şi surse din evul mediu fac referire la cultivarea pământului din zonă. În documentul de constituire a abaţiei din Százd, datat din 1067, care aminteşte şi localităţile învecinate Szeghalom şi Körösladány, putem citi următoarele: „Eu, Péter… am construit mânăstirea Sfintei Maria, zisă Százd, şi îi dăruiesc arături, păşuni, pajişti, agricultori şi viticultori… animale de povară…” Prin scrisoarea de donaţie a ajuns în proprietatea abaţiei „… pusta Ladány de şapte pluguri” şi „…totodată pusta Scegholm cu toate bunurile…” Expresia plug în aceste documente desemna terenul ce s-a putut ara cu plugul într-o zi, cu un anumit număr de boi. În epoca Arpadiană se putea referi şi la cantitatea de pământ cultivabilă cu un singur plug în decursul unui an. Mărimea varia de la o zonă la alta şi în funcţie de calitatea pământului. Cu toate că în baza documentului nu putem stabili cu precizie mărimea terenului cultivat, este vorba totuşi de primul document scris despre agri-

Se face stogul, Szeghalom, anii 1920 – fotografie: Szeghalmi Gyula

Recoltare, Szeghalom, anii 1920 – fotografie: Szeghalmi Gyula cultură din regiunea Sárrét. Aflăm din el că în hotarul satelor în cauză a existat oarecare activitate agricolă, şi putem deduce şi faptul că a existat şi s-a folosit plugul. Sursele de arhivă conţin din cele mai vechi timpuri şi date despre morile folosite pentru măcinarea cerealelor. De exemplu, jupânul Egyed din neamul Smaragd, în 1258 a cedat mânăstirii din Zsámbék locul pentru moară de pe Criş din Szeghalom. Săpăturile arheologice şi prospecţiunile de teren au scos şi ele la suprafaţă pietre de moară sau fragmente ale acestora. Acest lucru indică faptul că în gospodăriile de iobagi au fost măcinate, manual, cantităţi mai mici de cereale. Conform istoricilor, pe vremea cuceririi de către unguri a Bazinului Panonic şi la începutul evului mediu, ponderea suprafeţelor uscate a fost mult mai mare, decât mai târziu, la limita secolelor XVII-XVIII. De-a lungul secolului al XVI-lea, în parte ca urmare a evenimentelor de război, s-au îndiguit apele, mărind astfel suprafeţele mlăştinoase, care au servit ca primă linie de apărare pentru cetăţi şi ca ascunziş pentru locuitorii satelor. Şi construirea morilor amintite mai sus a contribuit la extinderea mlaştinilor. Apele care asigurau funcţionarea morilor au fost reţinute cu diguri, canale. Dezvoltarea tot mai puternică a morăritului în secolul al XV-lea este tot o dovadă a cultivării eficiente a pământului. Rezultatele unor cercetări istorice arată că la mijlocul secolului al XVI-lea, în regiunea Crişurilor aproape toate localităţile de pe malul râurilor au avut cel puţin o moară. Începând cu evul mediu, s-au realizat şi diguri şi canale locale, care au ajutat desecarea suprafeţelor şi cultivarea pământului din împrejurimile mănăstirilor şi satelor. Distrugerea acestora pe vreme de război, când nu era cine să le întreţină, a fost un alt factor care a contribuit la extinderea apelor. Cu toate acestea putem afirma că hotarele satelor din regiunea Sárrét au fost cultivate în toate timpu-


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – Liter atur ă

Treierat mecanic, Füzesgyarmat, anii 1930

zesgyarmat, Gacsári István a relatat despre asemenea ani grei după cum urmează: „… Din 1790 au început secetele mari, mai ales în anii 1794 şi 1795. A ajuns atât de puternică, încât nu a existat nicăieri apă de băut pentru vite… Şi aici acasă, în localitate, am dus lipsă de apă potabilă, într-atât încât locuitorii au trebuit să caute pe câmpuri găuri de mocirlă, şi numai acolo, departe, îşi găseau apă de băut. În 1817 s-au potolit inundaţiile, vremea a început să devină iarăşi secetoasă, şi încetul cu încetul a secat Barcăul… Pe atunci nu doar nevoia a fost mare, dar totul a fost şi foarte scump, încât pe un stânjen cubic de grâu s-au dat în medie 80, mai apoi şi 100 de forinţi. Aceşti ani mai secetoşi au ţinut până în 1830, când au venit iarăşi zăpezi mari. În 1836 a fost din nou secetă îngrozitoare, dar numai pentru plante furajere şi recoltă. În special pentru plantele furajere a fost atât de mare că în general s-au cosit câmpiile mlăştinoase, şi a trebuit să se facă snopi de furaje din stuf…” Deseori considerăm mai mică importanţa agriculturii din regiunea Sárrét, decât a putut fi în realitate. Avem date relevante de la sfârşitul secolului al XVIII-lea că de exemplu cei din Füzesgyarmat au procurat grâul necesar din Debrecen şi Oradea, dând stuf în schimb. În alimentaţia populară rolul principal îl au pas-

rile, deşi mărimea suprafeţei cultivate a putut fi foarte diferită de la o localitate la alta şi de la o perioadă la alta. Chiar premergător regularizării cursurilor apelor, ponderea terenurilor arabile din hotarele localităţilor din regiunea Sárrét varia între 16 şi 69%. În gospodăriile de aici, ponderea şi importanţa mai mare o avea creşterea animalelor. Pe vreme de război, pentru populaţie singura oportunitate a fost aceea de a se ascunde, împreună cu animalele, în păpurişuri, pe insule izolate. Oricum, din cauza apelor neregularizate, suprafeţele de teren argicol au fost limitate, iar comerţul serios cu cereale, imposibil. Deşi averea ţăranului din câmpiile mlăştinoase înainte de regularizarea apelor era formată din animale, cultivarea pământului avea totuşi un rol important, şi anume aceea de a asigura pâinea cea de toate zilele pentru populaţie. Cum se poate citi într-un fragment al unei descrieri în versuri apărute în 1760: „…Voi cutreiera şi comitatul Békés: hotarele de la Gyula, Békés, Tarcsa, Gyarmat şi Szeghalom, când ajută puterea Dumnezeiească, dau din plin grâu, orz, mei şi ovăz…” Dar Dumnezeu nu a venit întotdeauna în ajutorul locuitorilor zonelor mlăştinoase, ca să se umple hambarele. Recolta era întâmArat, Csökmő, anii 1920 – fotografie: Vincze József plătoare, datorită inundaţiilor frecvente şi climatului extrem. Prima descriere de ţară a fost scrisă de Bél Mátyás, partea referitoare la judeţul Bihor în anul 1726, cea despre judeţul Békés în 1727. Aceasta din urmă spune următoarele: „…Sunt pe aici călduri – mai mari decât în altă parte – care uneori, mai ales în caniculă, ard totul, şi distrug plantele furajere şi cerealele înainte de a fi recoltate…” Despre câmpiile mlăştinoase din Bihor scrie aşa: „…Se laudă în primul rând zona Sárrét, ca având cele mai fertile câmpuri din judeţ, pământurile sunt negre, Barcăul şi Ierul le asigură minunata fertilitate. Locuiesc aici maghiari de religie reformată. Dă din belşug orz, grâu, dar secară nu, căci nu-i place apa multă. În plasele învecinate Sárrét şi Debrecen sunt foarte buni pepenii.” Perioadele alternante de secetă şi inundaţii au pus la încercare locuitorii regiunii Sár- Adunarea snopilor, Füzesgyarmat, 1926 rét. În cronica sa, preotul reformat din Fü-


Moş tenitor ii mlaş tinilor din S ár ré t – agr ic ultor ii tele făinoase şi alte mâncăruri de origine vegetală, dintre care pe lelor- într-adevăr asta erau. Un proces verbal de vizitare a hotarelor primul loc stă pâinea, a cărei lipsă nimic nu o poate compensa cu de la începutul secolului trecut scrie despre cei din Komádi: »…dacă adevărat. Seceta groaznică din 1836, descrisă mai sus de Gacsári, merg să are, uneltele aproape peste tot trebuie trecute cu vaporul a însemnat foamete cruntă. peste nenumăratele pâraie şi ”brațe”, şi Omul de ştiinţă Szűcs Sándor, cunoscum câmpia este situată la înălţime mai cător al regiunii Sárrét, a formulat foarte mare decât terenurile arabile, se pot apăsugestiv această stare de fapte simplă: ra doar cu diguri.« La fel putem citi şi în „…Asta mănâncă omul mai sărac diminotiţele din anii 1820 ale notarului din neaţa şi seara. Cum zice, glumind chiar Bajom, Fodor Gergely. Scrie că ţăranul, şi când îndură nevoia, are trei feluri la mergând la pământul său de pe insulă, masă: pâinea, coaja şi miezul. Mizeria trece apa înot, ţinându-se de coada boue cea mai mare când n-are pâine. Au lui. Şi cei din Szerep transportau plugul flămânzit şi în 1863. Vorbind de pâine, cu vaporul. Iar copilul cu biciul este aşepomenesc întotdeaua de acel an secetos, zat pe capul calului, aşa se trec caii peste când au fost atât de puţine cereale de părâul lat, dar pantalonii băiatului tot se măcinat, că nici nu au înhămat caii la udă până la brâu.” moara uscată, au acţionat-o ei, oameArătorii insulelor foloseau un plug, nii… Măsurau făina de mălai cu „itze” denumit plug nagâţ, care cu excepţia (itze, icce = măsură veche pentru măsubrăzdarului era confecţionat din lemn, rarea lichidelor şi grâului, 0,88 l – n. tr.), mai mult ca sigur era un scormonimunceau o zi întreagă pentru o chiflă, tor al cărui brăzdar simetric nu tăia pentru câteva pâini mari puteai cumpăbrazde, ci doar scormonea pământul. ra o căsuţă îngrijită cu curte. Sărăcimea Szűcs Sándor a reuşit să culeagă şi o umbla pe câmpuri, aduceau în saci bulghicitoare legată de această unealtă: bii făinoşi ai papurei. Cu asta înlocuiau „Am crescut în păduri dense, până am pâinea. Mâncau castane de apă şi mană ajuns la tine, apoi papuci din fier am de apă. Adevărat, şi păsările mocirlei le Secerător, Csökmő, recoltare tradiţională, încălţat, aşa-ncojor al tău hotar.” ofereau hrană oamenilor flămânzi, dar 2007 În Bihor, dar şi în părţile din Békés mâncau carnea fără pâine. Spuneau: – ale regiunii Sárrét, s-a folosit şi „plug Doamne, tristă-i soarta celui care / poate mânca numai carne!” spate de măgar”, în unele locuri acesta este considerat o altă variAşa putem înţelege cu adevărat că în pofida nesiguranţei şi antă a plugului nagăţ. Este vorba probabil despre unealta cunostuturor greutăţilor, cultivarea pământului era un element vital al cută mai mult sub denumirea de plug de Debrecen. Acesta a fost utilizat până în anii 1860, în unele locuri chiar şi mai târziu. ,,Este o unealtă îngrozitoare, chiar şi 6 boi îl trag cu greu într-o brazdă adâncă de 2 degete în pământ moale, pentru că partea din spate e lată de 18- deci optsprezece degete! Brăzdarul este cel mai obişnuit tip folosit vreodată de arători. Scândura de cârmă este dreaptă, şi depăşeşte şi partea din spate cu cel puţin vreo 6 degete. Se-nfioară de pământul uscat, şi nici o putere nu poate ara cu el aşa ceva…” – scrie revista Magyar Gazda în 1845. Deşi jurnalistul a exagerat puţin, din cele de mai sus reiese totuşi că pentru folosirea acestui plug era nevoie de multă putere, fără a obţine rezultate semnificative. O variantă cu talpă secundară a acestui tip de plug, provenită de la Szeghalom, este păstrată pentru posteritate în colecţia Muzeului Etnografic. Pe câmpurile mlăştinoase, udate de ape, se semăna puţin grâu, căci din cauza ceţurilor frecvente îl ataca repede rugina brună. Se semăna şi „dublură” sau „grâu dublu”, ceea ce însemna jumătate grâu, jumătate secară, unul din ei tot răsărea... Orzul şi porumbul erau şi ele importante, dar şi mai important era meiul. Acesta din urmă avea un rol însemnat în alimentaţie, femeile îl foloseau în fel şi chip la gătit. Se decojea cu ajutorul descojitoarelor. Semănatul se termina cu grăpatul. Se folosea grapă cu ghimpi, aceasta se confecţiona din crengi de porumbar sau de păducel. Adunarea snopilor în cârste, Csökmő, Csökmő este o localitate situată în apropierea recoltare tradiţională, 2007 uneia dintre cele mai joase părţi ale vechii mlaştini. Cotraiului din lumea mlaştinilor. Chiar dacă în vremuri mai misarul de Bihor, Osváth Pál scrie astfel în descrierea regigrele se putea ara şi semăna numai în zonele neinundate, cum unii Sárrét, apărută în 1875: „…De când s-au regularizat apele, în se spunea pe-acolo: pe insule. Uneori plugul trebuia dus acolo plasa noastră râurile, mlaştinile, câmpiile cu stuf s-au rărit mult… cu vaporul, iar caii treceau înot. Deseori şi recolta se aducea cu deşi mai este şi azi un teren mare în lunca Crişului… de la regulavaporul, şi abia le asigura necesarul de pâine. rizarea Barcăului agricultura a avansat mult. Cei din Csökmő se După cum scrie Szűcs Sándor: „…nu întâmplător îi numeau pe abat de la obiceiurile din regiunea Sárrét prin aceea că aici nu se locuitorii de odinioară ai regiunii Sárrét- agricultorii arători ai insu- fac cârste, iar treieratul prin călcare se face afară, pe câmp. Este un


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – Liter atur ă

Coptul pâinii, Szeghalom, 2009 obicei specific de la Csökmő şi acela conform căruia în curtea fiecărui ţăran există o construcţie din noroi, văruită, asemănătoare unui cuptor de forma unei căpiţe, în aceasta îşi păstrează cerealele.” Agricultura plasei este caracterizată astfel: „…Pământul plasei este în general adecvat plantelor care sunt la modă în ţară, se face grâul, dintre speciile acestuia se cultivă printre altele cel de Banat, alacul, ssp. muticum, cel de toamnă-primăvară şi cel de toamnă. Se cultivă în cantităţi mari amestecul de grâu şi secară, porumbul, din care cel mai mult porumbul unguresc cu ştiuleţii mari, cel românesc cu ştiuleţii mici şi cel italian cu boabe roşii. Creşte bine orzul, ovăzul, meiul, rapiţa, cartoful, varza, pepenele, dovleacul, precum şi plantele leguminoase, cu observaţia că mazărea şi lintea de obicei sunt atacate de gărgăriţă. Cânepă se cultivă peste tot, dar numai pentru nevoile proprii, iarna femeile torc firele, iar primăvara le ţes şi le albesc… Nesocotind uneltele, maşinile agricole moderne ale marilor proprietari de teren, în această privinţă putem relata despre o dezvoltare a gospodăriilor mai mici, pentru că, cu mici excepţii, şi acolo se foloseşte deja grapa cu dinţi, sita pentru triere cu lopata şi plugul din fier, acestea din urmă le confecţionează şi fierarii mai pricepuţi ai satului …” De la mijlocul anilor 1800, vechea regiune Sárrét s-a schimbat, nu doar din punct de vedere geografic, dar – odată cu transformarea peisajului – şi în privinţa modului de viaţă al oamenilor de aici. A început să scadă importanţa creşterii animalelor şi cultivarea pământului a câştigat tot mai mult teren. Din a doua parte a secolului al XIX-lea, în agricultura regiunii au devenit dominante culturile din terenurile arabile şi creşterea animalelor în grajduri. După construirea reţelei de căi ferate, a apărut şi posibilitatea valorificării rapide a produselor, aducând un câştig însemnat. Aceasta a fost în toată Câmpia Maghiară prima piatră de hotar a agriculturii strămoşeşti, milenare maghiare. Pe terenurile agricole apărute în locul mlaştinilor desecate, producţia nu se mai limita la satisfacerea nevoilor proprii, ci se producea pentru piaţă. Cealaltă piatră de hotar este apariţia utilajelor, atunci s-au schimbat mult şi metodele de lucru. Treieratul prin călcare, modul tradiţional în care se realiza cea mai importantă lucrare agricolă, a fost pusă „în umbră” de utilaje, în toată Câmpia Maghiară, în 1920 deja constituia o raritate. Până la apariţia maşinilor de treierat, peste tot în Câmpia Maghiară, se treiera cu animale de putere. Se lucra întotdeauna pe făţare, pe faţa de arie, aceasta a fost o zonă netedă, tasată, unde se împrăştiau cerealele secerate şi se treierau boabele prin călcare, folosind caii. În zonele cu inundaţii, unde se puteau lucra doar insuliţele mai uscate, se ame-

najau făţări chiar pe teren. Paiele, pleava se aduna şi se transporta primăvara, sau se dădea la animalele ţinute tot anul pe păşune. Furajele se aduceau prin tractare: se punea o frânghie sau un lanţ la baza căpiţei, şi se trăgea cu boii sau cu caii. În marea parte a Câmpiei Maghiare, cuvântul recoltare se foloseşte doar din anii 1880, până atunci se vorbea de „acoperire”. Modul de secerare a fost tăierea de rânduri, cerealele se tăiau ca şi fânul. Nu se legau în snopi, ci se adunau în grămezi cu furca din lemn, cu grebla şi se făceau căpiţe. Căpiţele au dispărut de tot odată cu apariţia maşinilor de treierat, pentru că acestea impuneau legarea în snopi. Secerătorii foloseau coasa, aceasta necesita multă forţă, braţ de bărbat. Cosaşul bun tăia cerealele chiar la baza tulpinii, nu lăsa în urmă mirişte cu fire de paie înalte sau în valuri. Se folosea coasă cu cerc: pe coasă se fixa o nuia simplă sau bifurcată, legată de piciorul de pe toporâşte (coada coasei) şi de lamă. Astfel, spicele tăiate se adunau la un loc, într-o brazdă. Adunătorii adunau spicele cu lemn curbat, cu secera pentru adunat sau alte unelte specifice, apoi le legau în snopi cu frânghie. Snopii se adunau în cârste, apoi în stoguri. Mecanizarea agriculturii nu a fost prea dezvoltată, exceptând introducerea structurilor mecanice mai mici. Excepţie au făcut doar maşinile de treierat, care s-au răspândit relativ repede şi în cerc larg. Cine îşi permitea, plătea pentru treieratul mecanizat. Maşinile de treierat erau exploatate de mecanic, fochist şi alimentator, iar muncitorii auxiliari au fost cei care aduceau, respectiv desfăceau snopii, transportau paiele şi pleava, umpleau, duceau sacii. Muncile mai grele (de transport, alimentare) erau făcute de bărbaţi, cele relativ uşoare (desfacerea snopilor, adunarea plevei, ajutat la alimentare) de către femei sau adolescenţi. Recolta se păstra în hambare. Gospodinele erau clasificate după calitatea pâinii coapte din cerealele măcinate. Pentru ungurul din zona de câmpie pâinea de grâu albă, fragedă era alimentul de bază, care întrecea orice altă hrană. O şi preţuia ca atare. Pe vremuri, pâinea putea fi tăiată doar de capul familiei şi au existat o serie de restricţii, superstiţii şi obiceiuri legate de pregătirea şi consumarea sa şi de resturile de pâine. Azi pâinea coaptă acasă, în cuptor este o curiozitate. Şi cunoştinţele agricultorilor din regiunea Sárrét se scufundă în trecut. Cultura lor, a celor ce le-au urmat pescarilor, păstorilor, arătorilor insulelor, este trecutul nostru, sau altfel spus, prezentul nostru nu prea îndepărtat. Aceasta este moştenirea noastră. Cunoaşterea şi păstrarea sa pentru generaţiile viitoare este printre sarcinile noastre cele mai importante. Foto: fototeca Muzeului din Szeghalom

Unelte ţărăneşti la expoziţia permanentă a Muzeului Regiunii Sárrét din Szeghalom, 2009


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Molnár Ábel

„Nu-i totuna

cine se spri jină de toiag!”

Biciul este o unealtă folosită demult de văcari şi herghelegii – 2008.

Panglica Crişurilor a fost străjuită pe vremuri de pădurici, lunci întinse, mlaştini imense. Ca urmare a desecărilor din secolul al XIX-lea, au dispărut irevocabil aceste comori ecologice şi împreună cu ele au dispărut şi cei care îşi duceau traiul recoltând peşti şi plante din mlaştini (pákász), la fel şi păstoritul sălbatic. Strănepoţii păstorilor de odinioară mai trăiesc şi azi şi mulţi dintre ei păstoresc astfel, cum au învăţat de la taţii, bunicii lor. Au în sânge cunoştinţele legate de păşunatul animalelor, astfel este adevărată zicala: „Nu-i totuna, cine se sprijină de toiag.” Din poveştile populare şi datorită scriitorilor noştri, s-au păstrat multe poveşti legate de haiducii ce se ascundeau în zonă, deasemenea să ştim despre ei că ar fi fost apărătorii săracilor şi batjocoritorii bogaţilor.. Nu se ştie nici azi, dacă Toldi Miklos (personaj literar) s-a luptat în luncă cu un şacal galben sau cu un lup. În ierarhia

Luncile găzduiau haiducii din câmpie – 2008.

„Nu-i totuna, cine se sprijină de toiag” – Dobcsák János, 2008.

păstorilor „sălbatici”, poziţia cea mai înaltă o are cel care are cei mai mulţi dinţi canini ai lupilor învinşi de el atârnaţi de curea (aflăm din documente vechi). Pentru că în iernile grele, păstorul trebuia să-şi apere cireada sau turma de haite de lupi, ajutat fiind de câinii ciobăneşti ungureşti (Kuvasz şi Komondor.). Aceşti câini au fost crescuţi de păstori în mod special, pentru apărarea turmei. Dar odată cu dispariţia luncilor de odinioară, şacalii s-au mutat pe alte meleaguri şi lupii s-au retras şi ei în munţi, câinii ţinuţi pentru apărarea turmei au fost înlocuiţi cu câinii de pază. Ca urmare a unei iniţiative din zilele noastre, din efectivul de ciobăneşti ungureşti (kuvasz) o parte este mutat la turmele de pe păşunile montane, unde aceştia apără oile de animalele răpitoare de talie mare. Părăsind luncile, ajungem la păşunile de iarnă din zona Oradiei vestite, unde îşi aduc turmele pentru iernat din Munţii Bihorului şi Carpaţii Meridionali ciobanii – în marea lor majoritate români –, cu bagaj vast de cunoştinţe. Între păşunile de vară şi cele de iarnă ciobanii transhumanţi, împreună cu turmele lor, străbat chiar şi sute de kilometri. Oare ce animale au păscut în mlaştinile din Partium şi Sárrét, respectiv pe insuliţele de loess din jur? Pe vremuri, - ca şi azi, dar pe suprafaţă mult mai redusă – a existat o anume ordine. Pe insuliţe păşteau oile, care preferau iarba mai scurtă, împreună cu vitele sure şi caii care se puteau avânta şi în mlaştină. Creşterea speciei


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă

Păstorii români transhumanţi folosesc şi în zilele noastre măgarii, pentru căratul obiectelor necesare – 2011.

sure, din ce în ce mai răspândită în zilele noastre, evocă Sus: Opinci trecutul, deoarece această specie a fost în secolul 16-17 cel tradiţionale mai important produs pentru export al Ungariei. Rezisten- pe picioarele ţa lor extraordinară este dovedită de faptul că au fost mâ- unui ţăran naţi până la abatoarele din Germania fără să piardă sem- român – 2010. nificativ din greutate. Este obligaţia noastră să conservăm Berbec tuns pentru posteritate această specie valoroasă. „ca leii” paşte pe Ca urmare a desecării luncilor de pe malurile Crişuriotava de toamnă – 2012. lor, valoarea oii raţca a scăzut faţă de valoarea oii merinos, importată din vest. Stânele caracteristice zonei de câmpie nicii, cum au fost hotarele mai demult, cum a fost copilăria au fost construite întocmai datorită „sensibilităţii” acestei lor. Putem învăţa de la ei multe lucruri interesante! specii. Răspândirea creşterii oilor merinos se datorează Aş încheia citând cuvintele dascălului meu, Kunkovács faptului că se dezvoltă foarte bine pe păşunile autohtone – László: „Din străzile înfundate ale civilizaţiei vom găsi iedacă în zilele ploioase au acoperiş deasupra capului. şirea doar dacă ne vom coborî în fântâna trecutului, ne Pe sculpturile vechi, păstoreşti putem vedea nişte figuri vom întoarce la începuturi, dacă ne regăsim şi cunoaştem de animale ce seamănă cu leii. Nu ştim, ce specii sunt, dar din nou starea pură, paradisiacă, starea când încă nu am seamănă, fără îndoială, cu un berbec ce îşi conduce turma. greşit cu nimic. „Forajul” pare o încercare sortită eşecului, Berbecii au fost aduşi din turme străine, au fost tunşi „ca fiindcă stratul superior este mare şi plin de deşeuri, dar cu leii” şi au fost ţinuţi câte doi; eu însumi am întâlnit astfel de siguranţă, aici se ascunde acea temelie, de care ne putem animale doar în zona Hajdúság. agăţa, să ne refacem în totalitate.” În Hortobágy, în timpul păşunatului de primăvară şi Foto: Molnár Ábel toamnă, în anii ’60 ciobanii încă mai purtau cojoace. În zilele noastre, doar în Transilvania întâlnim vânzători de cojoace şi păstori care le poartă. Ultima dată am avut norocul să întâlnesc un cioban cu cojoc dincolo de izvorul Crişului Repede, la Tureni. E posibil ca doar cei mai în vârstă dintre cititorii noştri să-şi aducă aminte de opinci. Eu am întâlnit cioban care purta opinci doar în munţi, la nord de Porţile de Fier. Dar fiindcă la târgul de la Negreni se găsesc opinci – ce-i drept o variantă mai modernă, confecţionată din camere de anvelope –, probabil că ele se poartă şi în alte zone din Transilvania. Am putea da multe exemple legate de „rămăşiţele” tradiţiilor păstoreşti, ce se regăsesc în descrieri ale vremurilor apuse, dar eu aş îndemna tinerii, să-şi întrebe bu- Câinele de pază, dacă este folosit cum trebuie, slujeşte păşunatul liniştit – Dudok András, 2008.


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Cristian Horgoș

Oina, sport-luptă al oierilor din vechime Oina este un străvechi joc românesc care şi-a câştigat un loc la Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti şi despre care găsim şi la Muzeul Unirii din Alba Iulia un document care menţionează că fruntaşi de la 1848, precum Avram Iancu, se destindeau jucând  oină, sub numele de lopta-pila (lopta era termenul local pentru minge, iar pila echivalentul în latină). Sub numele „de-a lopta” se juca oină în mai multe zone de pe Crişuri şi de pe Barcău, dar în Bihor o mai regăsim şi cu numele de „peiţ” sau „bătăuş” în comuna Bunteşti şi pe platoul Padiş, unde mingea se mai făcea şi din iască găsită pe mesteacăn. Acum se mai joacă la şcoala din comuna Sânmartin, unde profesorul de sport Bucur Potre a preluat moştenirea de la tatăl său, Viorel Potre, cel care antrena încă din tinereţe echipe şcolare de oină. „În anii ’70 am fost arbitru national şi antrenor de oină în localitatea mea natală, Sâmbăta, dar şi în comuna unde am ajuns profesor de sport. Din ’79 până în ’88 am mers anual cu copiii din Sâmbăta la campionatele naţionale, care se ţineau la Constanţa. Cunosc bine şi base-ball-ul, cu asemănările şi deosebirile sale cu oina şi cred că oina este mai spectaculoasă şi mai bărbătească”, spune Viorel Potre.

Profesorul Viorel Potre, avându-l în echipă şi pe fiul său

Echipa Gloria din comuna bihoreană Sâmbăta, în anii ‘70

Şi călugării se implicau, pe vremuri, în jocul de oină

A impresionat în Coreea Părerea profesorului pensionar Viorel Potre este întărită de vicepreşedintele Federaţiei Române de Oină, prof. Călin


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă Mircea Moje, care arată pe site-ul  www.froina.ro  că  oina  a fost apreciată şi în Coreea de Sud, la Jocurile Mondiale Tradiţionale TREX Games găzduite în 2008 de oraşul Busan. „A fost un joc foarte apreciat prin spectacolul şi dinamismul său, un joc complet şi complex, care îmbină armonios calităţi motrice precum: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea şi supleţea dar şi unele deprinderi şi calităţi motrice combinate, toate împreună oferind un spectacol deosebit, care contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a practicantului de oină. Spectatorii din Busan au rămas uimiţi aflând că jocul are o vechime de peste 600 de ani, iar după demonstraţie, scriitorul canadian Paul Chartier, care a publicat multe cărţi despre jocuri tradiţionale din întreaga lume, a spus: bravo români, este cel mai frumos joc cu baston şi minge mică pe care l-am văzut şi cunoscut!”, relatează Călin Moje. Ca urmare, în 2009, Federaţia Română de Oină a organizat la Constanţa  „Turneul internaţional al Sporturilor înrudite cu  oina”,  unde au participat delegaţii din SUA, Germania, Republica Moldova şi România. Iar în iunie 2010, două echipe româneşti au participat la Kiel, în Germania, la un turneu similar. Ca reguli, oina are asemănări cu alte jocuri tradiţionale precum Schlagball (Germania), palsepool (Finlanda),paume (Franța), Cluiche Corr (Irlanda), Raunders (Ţara Galilor). Regulile se aseamănă însă şi cu mai nou inventatele sporturi de cricket (Anglia) şi baseball (SUA).

Foloseşte cuvinte specifice păstoritului Însă specialiştii care au studiat originea oinei cred că este legată de păstorit. Argumente sunt atât cuvintele folosite în timpul jocului, care se regăsesc în activităţi de păstorit, cât şi faptul că bâta era o unealtă folosită cu pricepere  de ciobani în lupta cu sălbăticiunile iar mingea se făcea din lână învelită în piele. „Ciobanii exersau lovitul la  ţintă şi prindeau la mijloc lupul, simbolizat tot de un cioban. Schema se mai numea ciobanii şi lupul. Ciobanii se antrenau cu bâta şi mingea la fel cum păstorul biblic David a exersat cu praştia pe fiarele sălbatice înainte de a se încumeta să-l doboare pe uriaşul soldat Goliat”, ne spune profesorul de sport Aurel Horgoş, care în 1972 câştiga cu echipa de elevi din Popeşti un titlu de campioană judeţeană la oină.

În negura vremii În piesa istorică „Vlaicu Vodă”, scrisă de Alexandru Davila în anul 1888, acesta sugerează, fără dovezi, că oina se juca încă din tinereţea lui Mircea cel Bătrân (pe la 1370) atât în popor cât şi la curtea domnească. Însă prima atestare documentară a jocului de oină apare în 1596, când teologul italian Gian Lorenzo d’Anania remarcă oina la descrierea Valahiei Superioare în lucrarea sa „Sistemul Universal al Lumii sau cosmografia”,. Jocul apare apoi în lucrarea „Diaetetica” a medicului Stefan Matyus tiparită în 1762 la Cluj Napoca. Iar în 1852, când domnitorul Grigore Alexandru Ghica punea piatra de temelie la Şcoala din Târgu Neamţ, doi elevi, printre care şi viitorul scriitor Ion Creangă Aruncarea trebuie făcută întârzie fiindcu precizie şi forţă că „se jucau pe toloacă cu un Pregătit să prindă mingea băţ şi o minge”, după cum povesteşte călugărul Vartolomei Butu. De oină şi-au legat numele şi alţi mari oameni de cultură precum Nicolae Iorga, I.L.Caragiale şi îndeosebi Mihail Sadoveanu care consideră că: „Orice om vrednic trebuie să înveţe a juca, întâi şi întâi oina. Fără aceasta, nu-i bun de nimic şi nu face două parale”.

Carte bihoreană despre oină În 1899, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila câştigă primul titlu naţional al campionatului organizat de Ministerul Educaţiei condus de Spiru Haret. În timpul comunismului, oina e promovată în şcoli şi pe lângă unităţile agricole dar după Revoluţia din 1989 ea pierde teren. Astfel, în cartea “Fascinaţia Oinei. Jocul românilor de pretutindeni”, autorul Nicolae Postolache introduce o constatare amară a academicianului Fănuş Neagu (decedat în 2011): „Oina se juca în şcoli, cu precădere. Şi a fost dată afară în brânci, la grămadă cu celelalte discipline menite să formeze generaţii de tineri sănătoşi şi puternici. Vinovată nu e criza economică, tragică în toate înfăţişările ei, ci triumful josnic al înstrăinării de rădăcinile acestui neam prăbuşit în pribegie istorică. Aş vrea să cred, ca dealtfel şi autorul cărţii, că inelul fermecat al nebunilor frumoşi se va întoarce pe degetele stăpânilor de drept, dar un glas adânc îmi murmur în urechi: o dragoste stinsă se acoperă cu boabele pustiului”. Speranţa se leagă însă de noile cărţi scrise despre oină, la una din ele fiind autori profesorii de sport Bucur şi Viorel Potre, cât şi de campionatul naţional care adună echipe din toate zonele istorice ale ţării. Foto: Federaţia Română de Oină (www.froina.ro)


...mai mult de c ât o revis t a˘

Asociaţia Ecologistă „Nimfea”

Începuturile poveştii Asociaţia Ecologistă „Nimfea” la origini este legată de Judeţul Békés şi de Crişuri, astfel că dacă se vorbeşte despre protecţia a apelor Crişurilor, este greu să se omită prezentarea asociaţiei. Povestea organizaţiei a început în urmă cu mai bine de 20 de ani, pe vremea schimbării regimului, într-o perioadă optimistă, care promitea un viitor frumos, într-o perioadă în care cu toţii au crezut că ziua de mâine va fi mai frumoasă decât cea de ieri. La Szarvas, în clădirea Facultăţii ce poartă numele lui Tessedik Sámuel – facultate care în zilele noastre are o soartă zbuciumată – s-a format un grup de studenţi, care în anii petrecuţi cu studiu

Scris de: Sallai Róbert Benedek

ar fi dorit să se ocupe mai îndeaproape de protecţia şi cunoaşterea naturii. Grupul din ce în ce mai numeros s-a numit Cercul Ecologiştilor din Facultate şi a început să organizeze excursii, tabere, prezentări şi alte activităţi profesionale. În 1993 şi-au dorit o organizaţie care să fie înregistrată oficial la judecătorie şi au botezat-o Nymphea, denumirea latină a nufărului. Alegerea denumirii a exprimat legătura organizaţiei în constituire cu zona Kis- şi Nagy-Sárrét şi cu mlaştinile de odinioară din Valea Tisei. Grupul s-a dedicat cunoaşterii şi conservării zonei apelor sălbatice de odinioară, a râurilor noastre originare nestăvilite. Încă de la început şi-au propus ca scop protejarea naturii. Entuziasmul, priceperea în continuă dezvoltare, devotamentul – toate acestea au creat cadrul necesar ca asociaţia să-şi înceapă activitatea cu planuri mari. Dar adesea planurile mari nu se realizează, fiindcă viaţa bate... planurile. Fenomenul s-a produs în momentul în care studenţii entuziaşti au părăsit băncile facultăţii. Încadrare în muncă, studii de aprofundare, familie – o serie de probleme, care au împiedicat membrii grupului – împrăştiaţi în toate colţurile ţării – să-şi realizeze visele. Formal, organizaţia a rămas, şi-a modificat denumirea în Nimfea, din punct de vedere juridic era operantă, dar tinerii, nefiind împreună, nu au mai putut continua cu aceeaşi energie munca începută cu ani în urmă.

Evul mediu „întunecat” Prezentarea d-lui Széll Antal la Ziua Pământului (1993)

Povestea ar putea lua sfârşit chiar acum şi am nota doar un episod scurt în istoria strădaniilor legate de


Va˘ ile Cris, urilor – Natur ă – Cultur ă protecţia naturii, dacă în partea de nord a judeţului Békés – trecând puţin şi în judeţul Szolnok – nu s-ar fi înfiripat iniţiative asemănătoare. Nişte tineri din Túrkeve, în semn de omagiu pentru activitatea lui Herman Ottó, au fondat un cerc al ecologiştilor, iar în Dévaványa câţiva ornitologi şi-au început activitatea în cadrul Organizaţiei Ecologiste Sárrét, astfel colaborarea acestor organizaţii cu colegii de la Nimfea a fost de la sine înţeleasă. Reprezentanţii organizaţiilor s-au întâlnit în iarna geroasă a lui ’94, cu scopul de a-şi coordona activităţile. La întâlnire s-a decis că îşi vor continua activităţile profesionale împreună sub egida Asociaţiei Ecologiste „Nimfea”, singura organizaţie înregistrată, funcţională. Astfel a fost stabilit biroul „central” al asociaţiei într-o cameră minusculă, apoi a urmat perioada elaborării proiectelor, care au pus bazele activităţii organizaţiei, care mai apoi se concentrează asupra întregului Bazin Carpatic. În cronica asociaţiei „întunericul” se referă la realizarea sarcinilor administrative complexe, fiindcă în această perioadă dezvoltarea organizaţională, greutăţile privind realizarea sarcinilor profesionale ce se înmulţeau, cooptarea membrilor au constituit obiectivele principale, iar problemele cotidiene, cum ar fi arhivarea, administrarea, uneori chiar şi întocmirea evidenţei contabile au fost neglijate cu nonşalanţă. E bine că aceşti ani „s-au prescris”... În schimb, în 1995, în cadrul evenimentelor Anului European al Ecologiştilor, asociaţia tot la trei zile organiza câte o acţiune ecologistă, în cursul anului au aderat peste 100 de persoane, membrii organizaţiei – culegând date despre efectivul de lilieci şi bufniţe (tyto alba) – au trecut prin aproape toate bisericile din judeţele Jász-Nagykun-Szolnok şi Békés, şi am putea enumera în continuare sarcinile asumate de micul grup.

Perioada de prosperitate Asociaţiei, care îşi desfăşura activitatea la standarde profesionale înalte, în 1997 – deşi abia atunci şi-a luat avânt – i s-a decernat cel mai prestigios premiu profesional, premiul Pro Natura. Pe lângă evaluarea stării a câte două-trei arii anual şi iniţierea declarării acestora ca arii protejate, s-a mărit numărul acţiunilor de educaţie în spirit ecologist, s-a îmbogăţit tematica activităţilor, incluzându-se teme cum ar fi economia de energie, managementul deşeurilor, dar a sporit şi numărul subiectelor de cercetare, lărgindu-se substanţial şi tematica acestora. În această perioadă organizaţia a fost prezentă cu acivităţile sale în toată ţara. Acestei perioade de dezvoltare i-a dat un nou imbold un eveniment trist: poluarea cu cianură a Tisei în 2000, cu ocazia acestuia membrii şi voluntarii asociaţiei au îndeplinit o serie de sarcini în zonă: Înceepând cu strângerea peştilor morţi şi continuând cu cercetarea impactului asupra mediului şi

societăţii, activităţi care au stabilizat funcţionarea asociaţiei şi i-au conferit un statut aparte în societate, asociaţia a devenit una respectată de întreaga mişcare verde din ţară. Membrii asociaţiei au luat parte la activitatea reţelei de acordare a finanţărilor în domeniu, la activitatea organelor guvernamentale de specialitate precum şi la activitatea Consiliului Naţional de Protecţia Mediului. În acelaşi timp, activitatea proprie a asociaţiei a devenit din ce în ce mai diversificată.

Cel de-al doilea deceniu Prima parte a anilor 2000 este considerată perioada de consolidare. A început elaborarea programului de dezvoltare rurală, denumit – pe baza sediului asociaţiei Nimfea Túrkevei Tájrehabilitációs Térségfejlesztési Program (Program de Dezvoltare Regională şi Reabilitare a Peisajului din Turkeve). S-a finalizat construcţia centrului de formare, ce poartă numele lui Fekete István, în semn de omagiu faţă de opera sa, asociaţia a luat poziţie – chiar în instanţă – faţă de investiţiile care dăunează mediului, în 2006-2007 la aceste proiecte au lucrat patru jurişti. Numărul angajaţilor asociaţiei a crescut la peste 15, iar împreună cu colaboratorii, numărul lor depăşeşte 30. Uneori, în cadrul asociaţiei se derulau 60 de programe profesionale concomitent.

Organizaţia azi

Datorită multitudinii de programe şi sarcini, a fost nevoie de o funcţionare mai sistematică decât până acum, astfel asociaţia şi-a propus obiective strategice, care stau la baza activităţii sale actuale. Anumite sarcini strategice au fost clasificate ca programe ţintă, în cadrul cărora se regăsesc o serie de activităţi independente. Primul astfel de program este cel de protecţia naturii, în cadrul căruia organizaţia intervine în practică în interesul unor specii de animale şi plante, conform obiectivelor iniţiale, mai ales în habitate situate în pustă sau lunci, concentrându-se asupra populaţiei acestora. Asociaţia elaborează şi implementează proiecte de protejare a unor specii, dar se ocupă în continuare de gospodărirea ariilor protejate, salvarea şi îngrijirea păsărilor bolnave. Cooperează cu succes cu vânătorii, asociaţiile de vânători, autorităţi locale şi organe guvernamentale în derularea mai multor programe. Dezvoltarea habitatelor, măsurile de protecţie şi intervenţii Tabără condusă de dr. Tóth Albert ecolog, profesor universitar – 1995 „pompieristice” fac parte din rutina zilnică. În prezent


A s o c iaţia Ecologis t ă „ Nimf ea” asociaţia derulează – printre altele eficientizarea consumului de energie. Prezentarea surselor – un program, în cadrul căruia de energie regenerabile, popularizarea, răspândirea acestora, coordonează activitatea a 14 protecţia împotriva chimicalelor, activităţi organizate în organizaţii din şapte ţări, scopul realizării agriculturii fără chimicale, toate sunt sarcini în calitate de manager al ce îi revin asociaţiei. Ea a luptat pentru menţinerea statutului unui proiect internaţional de ţară fără organisme modificate genetic, este prezentă în de protecţia mediului în mişcările dedicate interzicerii chimicalelor cu risc pentru valoare de 2,5 milioane sănătatea umană. euro. Al cincilea domeniu strategic este programul de dezvoltare În cadrul programului a democraţiei, care se derulează de mai bine de zece ani, în de formare a modului cadrul căruia are sarcini de reprezentarea intereselor civile, de abordare este întreţinut evaluarea documentelor strategice şi de reprezentare a centrul de formare din Túrkeve, intereselor mediului. ce este amplasat pe o suprafaţă În zilele noastre, cea mai importantă sarcină o constituie de 6 hectare şi este format 6 lupta împotriva investiţiilor cu impact negativ asupra mediului. ansambluri de clădiri. Ca Organizaţia a luptat ani de-a rândul, atât la Derekegyháza, cât parte a acestui program, şi în Körösladány, împotriva unor investiţii, care periclitează asociaţia organizează valorile naturale, a celor care au un scop neagreat de Asociaţia activităţi de cercetare de Silvicultură, dar monitorizează construcţiile de drumuri şi (evaluarea efectivului de investiţiile ce se realizează pe arii naturale protejate. bufniţe care iernează aici), Pachetul cel mai tânăr, cel ce vizează protejarea eco-şcoli, tabere, lansează patrimoniului cultural aparent nu prea are legătură cu invitaţii de participare la obiectivele iniţiale ale asociaţiei, totuşi este parte a misiunii proiecte naţionale pentru sale. În cadrul acestui program asociaţia participă la renovarea tineret, editează cărţi şi alte morilor de vânt, se străduieşte să dea o mână de ajutor în publicaţii, comemorează „zilele conservarea parcurilor, castelelor vechi, în conservarea şi verzi” semnificative. Prog- popularizarea tradiţiilor noastre etnografice. ramul include programe În realizarea numeroaselor sarcini asumate, Nimfea şi-a de formare în domeniul găsit în decursul anilor precedenţi parteneri, dintre care sunt educaţiei în spirit ecologist, relevanţi: Asociaţia Ecologiştilot Maghiari, alături de care îşi formării modului de asumă sarcini ce vizează zona, Uniunea Tisa Vie, alături de abordare şi a educaţiei care luptă pentru o dezvoltare rurală chibzuită şi organizaţiaîn scopul adoptării umbrelă CEEweb (reţea de organizaţii pentru biodiversitate principiului sustenabiităţii, din regiunea Europei Centrale şi de Est), alături de care luptă care toate au ca scop pentru protejarea comorilor din Bazinul Carpatic. sensibilizarea tineretului şi Foto: Boldog Gusztáv a întregii societăţi faţă de problemele Acţiunile asociaţiei pun mediului. Nimfea şi Valea Crişului în mişcare ecologişti mici Titlul celui deCu toate că Valea Crişului este „căminul” asociaţiei, ea este prezentă în Bazinul Carpatic cu şi mari al treilea program eforturile sale depuse pe linie profesională. Asociaţia s-a născut în zona Crişurilor, înfiinţarea a făcut referire, la ei a fost inspirată de mlaştinile pe vremuri nesfârşite ale zonei Sárrét şi cele mai importante programe ale lor sunt determinate de Barcău. Fiindcă trecutul, prezentul şi viitorul regiunii început, la obiectivul principal, realizarea dezvoltării nu se poate despărţi de reţeaua apelor Crişurilor – deşi începând cu 1995 centrul său se află la locale sustenabile, azi se intitulează „programTúrkeve, localitate din judeţul Szolnok (limitrof cu judeţul Békés), - sediul său oficial a rămas în ţintă de dezvoltare rurală”. Majoritatea resurselor incinta Facultăţii din Szarvas aproape 20 de ani. În 2013 asociaţia a făcut evaluarea stării tuturor ascociaţiei sunt absorbite de activităţile din acest ariilor naturale locale protejate din judeţul Békés, analizând amănunţit starea a 95 de arii mai program, fiindcă întreţinerea efectivului de animale, mici. Tabăra cea mai veche, tradiţională a asociaţiei se leagă de Biharugra. O parte a membrilor, format din specii autohtone maghiare – 30 de cai, voluntarilor şi liderilor asociaţiei sunt originari din judeţul Békés. Dezvoltarea asociaţiei nu a 50 de vite şi 300 de oi –, precum şi crearea locurilor afectat legătura sentimentală şi profesională puternică ce o leagă de Valea Crişului. de muncă prin această activitate, sunt provocări serioase. În cadrul programului, asociaţia sprijină realizarea produselor locale, ia parte la deschiderea unor magazine de produse locale, organizează activităţi legate de produse artizanale locale şi tradiţii, menite să întărească sentimentul identităţii rurale. În cadrul proiectului are o serie de sarcini strategice în evaluarea mecanismelor guvernamentale şi de finanţare, respectiv colaborează cu diverşi parteneri, împreună cu care stimulează strădaniile legate de dezvoltarea rurală, prin păstrarea resurselor naturale. Cel de-al patrulea domeniu strategic – bineînţeles – este protecţia mediului. Printre sarcinile asociaţiei se numără atât lichidarea locurilor de depozitare a deşeurilor ce funcţionează ilegal pe malul râurilor şi în localităţile rurale, organizarea de programe ce au ca scop stimularea reducerii deşeurilor, Împrejurimile Centrului de Formare „Fekete István”, locul pentru sprijinirea eforturilor depuse pentru un management mângâiere a animalelor, poteca educativă, parcul de aventuri, sunt mai chibzuit al deşeurilor, cât şi lupta pentru întreţinute cu ajutorul voluntarilor


Va˘ ile Cris, urilor – Natur ă – Atr ac ţii turistice Scris de: KMNP

Ne aşteaptă natura! Centrele noastre de primire a vizitatorilor de la Szarvas şi Dévaványa sunt deschise în perioada 1 aprilie – 31 octombrie zilnic, cu excepţia zilelor de luni. În zilele neprielnice pentru excursii, în aceste centre vizitatorii au posibilitatea să viziteze expoziţiile, pentru a cunoaşte formarea zonei de Sud de Tisa (Dél- Tiszántúl), valorile naturale ale acestei zone.

Cu canoe pe Crişul Mort (Foto: Tóth Judit) Putem să ne petrecem timpul liber în multe feluri, dar pentru a avea parte de trăiri reale, pentru a dobândi cunoştinţe noi şi pentru a ne păstra sănătatea, cel mai indicat este să ne petrecem timpul în aer liber. Conservarea comorilor noastre naturale, dezvoltarea habitatelor cad în sarcina managementului parcurilor naţionale. Ştiu foarte puţini însă că pe lângă sarcina de protejare a naturii, acest management are şi sarcina de a prezenta comorile naturale. Această sarcină poate fi dusă la îndeplinire parţial prin organizarea de diverse programe eco-turistice, parţial prin organizarea de eco-şcoli, prin educaţia în spirit ecologist. În Văile Crişurilor managementul Parcului Naţional Criş-Mureş trebuie să-şi asume aceste sarcini măreţe. Program pentru cei mici şi cei mari Din primăvară până-n toamnă, cei ce aleg ecoturismul, pot participa la drumeţii tematice, tabere, pot cunoaşte flora şi fauna, meleagurile, comorile istorice şi naturale ale Văilor Crişurilor, mergând cu bicicleta sau cu canoe. La programele noastre nu doar specialiştii unor domenii îşi pot îmbogăţi cunoştinţele, cu ajutorul unor ghizi experimentaţi pot cunoaşte valorile unice ale regiunii familii, iubitori de natură, şcolari... Anumite zone, cum ar fi Kardoskúti Fehértó, fiind arii naturale protejate, nu pot fi vizitate liber. În anumite zile şi în aceste locuri au acces turiştii, însoţiţi de colegii noştri. La Fehértó, de exemplu, anual, în cel de-al treilea sfârşit de săptămână a lunii septembrie.

Inelare la Bihari Madárvárta (Foto: Ezer Ádám)

Educaţia în spirit ecologist este responsabilitatea noastră, a tuturor Ca flora şi fauna variată încă existentă, să rămână intactă, este imperios necesară educaţia în spirit ecologist. Direcţiunea Parcului Naţional Criş-Mureş are în subordine două eco-şcoli. Eco-şcoala „Ködvirág” lângă Dévaványa, în Centrul de Primire a vizitatorilor din Réhely, iar ecoşcoala „Bihari Madárvárta”, în Kis- Sárrét, lângă Biharugra îşi aşteaptă vizitatorii. Colegii noştri, care se ocupă de educaţia în spirit ecologist, organizează prezentări de diseminare a cunoştinţelor, concursuri pe tema protecţiei naturii în şcolile din judeţele Békés şi Csongrád, iar colegii de la serviciul de pază a naturii au condus sute de drumeţii pe ariile noastre protejate, unde, pe lângă prezentare, activităţile educative contribuie la dezvoltarea simţului răspunderii noii generaţii faţă de natură.

Raritatea botanică a zonei: ruscuţa de primăvară (foto: Danyik Tibor) Observarea păsărilor (Fotó: Széll Antal) Ziua Fehértó (Foto: Tóth Judit)

Cu bicicleta pe Văile Crişurilor (Foto: Lestyan-Goda Judit)


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Boldog Gusztáv

Mica enciclopedie a migratorilor Dacă se schimbă ceva în jurul nostru, se încălzeşte sau se răceşte aerul, se goleşte sau din contră, se umple „cămara”, se lungeşte ziua sau se întunecă mai devreme, ce altceva ar putea face vietăţile care trăiesc în ritm cu natura, decât să se adapteze de la sine înţeles. Reacţia plantelor la apariţia condiţiilor neprielnice pentru ele este moartea aparentă, până soarta lor se schimbă în mai bine şi pot înflori din nou. Unele animale pleacă, altele îşi dorm somnul de iarnă, iar restul încearcă să supravieţuiască perioadei crunte. Noi, oamenii, intrăm în această din urmă categorie, şi mulţi privesc – fiecare din alte motive – cu invidie păsările migratoare zburând pe cer. Spre sfârşit de toamnă în zile mai călduroase, cu soare, putem observa deseori zburând în jurul nostru insecte mai mari sau mai mici, dintre acestea cele mai decorative fiind fluturii. Am crede că din primăvară până în toamnă ne bucură exemplarele care şi-au petrecut stadiul de larvă pe răzorul din fundul grădinii, ca apoi transformaţi în fluturi să zboare chiar până în noiembrie. Realitatea este alta. De exemplu frumosul fluture amiral (Vanessa atalanta) al grădinilor noastre petrece iarna cu câteva sute de kilometri mai la sud de Bazinul Carpatic. Cum se apropie frigul, prin octombrie-noiembrie, porneşte la drum asemenea păsărilor, şi revine în primăvara anului următor, îşi depune ouăle şi îi dă loc generaţiei următoare care îşi începe dansul în mai. Ceata de vară a fluturilor depune şi ea ouă, şi va fi sarcina celei de a doua generaţii, dezvoltate din acestea, să străbată drumul de toamnă şi de primăvară. Dispariţia şi reapariţia insectelor în mare se asociază cu oscilaţiile de temperatură, respectiv cu numărul de ore cu soare. Acele specii de animale a căror hrană o constituie insectele, sunt obligate să se adapteze acestei dispariţii şi reapariţii. Nu trebuie să fim naturalişti cu diplomă ca să ne dăm seama că broaştele, aceste faimoase mâncăPuii de barză ajunşi în Africa în general toare de insecte, nu nu se întorc în Europa până la vârsta pot să facă călătode doi-trei ani, se maturizează acolo rii prea mari, deci acest grup de animale trebuie să se descurce în alt mod în condiţiile schimbate. Primăvara, când pe trotuare apar broaştele râioase verzi (Bufo viridis), târându-se lent, nimeni nu crede că tocmai au sosit din Africa. Dar atunci unde au dispărut toamna, şi de unde apar primăvara? Amfibienii petrec iarna adânc sub pământ, unde căldura solului le asigură loc de dormit fără ger. Primăvara, când temperatura nici noaptea nu mai scade pentru mult timp sub zero grade, ies din ascunzătoare, şi pornesc pe drumul regulat anual spre locurile de reproducere. Amfibenii, cum le arată şi denumirea, trăiesc şi în apă, şi pe uscat. Larvele, mormolocii preiau oxigenul vital din apă, asemenea peştilor, cu ajutorul branhiilor, în lipsa plămânilor pe uscat nu rezistă. În faza finală a dezvoltării larvelor, branhiile se atrofia-

Cu ajutorul emiţătoarelor cu transmisie prin satelit putem urmări întregul drum al gârliţei mari (Anser albifrons) care apare regulat în rămăşiţele mlaştinilor vechilului Sárrét, pe lacurile noastre sărăturoase Forrás: http://www.blessgans.de/index.php?id=528 ză, rolul lor este preluat de plămânii proaspăt formaţi. Această transformare face posibil ca broaştele, tritonii, salamandrele adulte să cucerească locuri de viaţă noi, terestre, totodată şi ca să poată părăsi locurile de viaţă umede, care primăvara şi vara sunt foarte sigure, dar iarna îngheaţă, şi să poată migra la locurile de iernat. Aceste locuri, situate sub pământ, mai sus, având o structură mai Rareori putem vedea omida bună a solului, le asigură colorată a fluturelui cap-detemperatură cât de cât mort care poate parcurge chiar constantă şi mediu fără şi 2000 de kilometri în cursul apă, dar umezit de aburi. migrării sale Majoritatea speciilor de amfibieni caută vizuine existente, galerii ale altor animale, refugii printre rădăcini, dar câteva specii sunt capabile să-şi sape propriile cavităţi de iernat. Această migrare de primăvară şi de toamnă este explicaţia faptului că uneori şi drumurile publice sunt invadate de broaşte. Şoferii iubitori de animale pe drumurile de munte ale regiunii Crişurilor trebuie să evite în special broaştele râioase brune (Bufo bufo), iar pe asfaltul din zona de câmpie broaştele de pământ brune (Pelobates fuscus). Specialiştii ecologişti apelează la voluntari, şi încearcă să devieze broaştele periclitate sau să le adune şi să le dea drumul în apropierea locului de reproducere. La planificarea traseului drumurilor nu putem avea în vedere amplasarea locurilor de reproducere şi de iernat ale broaştelor, dar nici aceste specii nu pot urmări activitatea de construire de drumuri a omului, deci au nevoie de ajutor, dacă dorim să protejăm populaţiile periclitate de activitatea unamă de modificare a peisajului. Şi liliecii care zboară pe timp de Primăvara, cu încălzirea vremii, noapte au probleîntâlnim adesea broasca de pământ me asemănătoare ca broaştele cu mod brună, cu mod de viaţă nocturn


Va˘ ile Cris, urilor – Natur ă

de viaţă terestru. Frigul le-ar îngreuna şi lor zilele, dacă natura nu le-ar fi înzestrat cu modalitatea de a supravieţui. Dacă hrana asigurată de insecte este deja pe treminate, şi acele puţine exemplare prinse nu mai pot asigura energia necesară pentru lupta cu temperaturile scăzute, liliecii îşi caută un loc adecvat, destul de întunecos, ferit de curent, şi îşi dorm somnul de iarnă, deseori în colonii, grupuri de chiar mai multe sute de indivizi. Regiunea Crişurilor le asigură loc de viaţă aproape tuturor speciilor de lilieci, dar aceste animale nu se înmulţesc neapărat în locul în care petrec iarna. Deşi este vorba de specii de mamifere care zboară bine, nu se pot mândri că sunt destul de pricepuţi în ştiinţa zborului pentru a se lua la întrecere cu păsările migratoare. Cu toate acestea majoritatea speciilor pleacă totuşi înainte de sosirea iernii. Aceste animale nu aleg direcţia nord-sud, cu care ne-am obişnuit la păsări, ci pornesc de la locurile de viaţă de vară spre peşterile aflate într-o rază de 3-400 de kilometri. Speciile pentru care podurile, turnurile de biserici, scorburile din zona de câmpie, îşi iau zborul şi nici nu se opresc până la peşterile din Munţii Apuseni. Somnul lor nu este o hibernare adevărată, din când în când se trezesc, dau o raită prin zonă, verifică dacă nu s-a produs vreo schimbare în lumea insectelor, şi dacă vremea este tot neprielnică şi hrana puţină, dorm mai departe. În lipsa altor posibilităţi coloniile lor frecvent se adăpostesc în obiective umane, de exemplu şi în breşele găsite la blocuri de locuit, şi uneori intră în coflict cu locatarii. Recordurile pasagerilor de cursă lungă, cele ale păsărilor vor rămâne la distanţe de neînvins pentru animalele amintite, dar trăiesc în Bazinul Carpatic specii care le întrec cu mult. Râurile din zona de câmpie, prin echilibrul lor, oferă peştilor posibilitatea de a parcurge distanţe mari până la locul de reproducere. Din acest punct de vedere este bine cunoscut exemplul morunului (Huso huso). Peştii din Marea Neagră se înmulţesc în râuri cu apă dulce, deci pentru a depune icrele aceştia înot în susul Dunării la distanţe mari de mare. Migrarea peştilor, ca şi cea a broaştelor, este îngreunată de om. Barajele, hidrocentralele care taie albia râurilor, fac imposibilă migrarea, astfel reduc semnificativ şansele de înmulţire a unor specii. Din cauza barajelor construite pe cursul inferior al Dunării, azi abia mai există şansa ca pescarii să dea de morun pe porţiunea din Ungaria a Dunării. Situaţia este diferită în bazinul hidrologic al Crişurilor. Calitatea apei cre se scurge dinspre munţi spre câmpie se schimbă aproape din kilometru în kilometru. În funcţie de necesităţile de mediu ale speciilor de peşti, de viteza de curgere, temperatura, conţinutul de oxigen al apei, specialiştii calsifică diferitele porţiuni ale râurilor, făcând diferenţa între mai multe zone. Braţele de Criş de la munte, încă pâraie rapide, sunt locurile de viaţă specifice ale păstrăvilor, de aici denumirea de zonă a păstrăvilor. De aici până la albiile de Criş liniştite, de mare lăţi-

Condiţia de bază a inelării păsărilor este cunoaşterea speciilor

Migrarea cocorilor este unul din evenimetele spectaculoase ale regiunii Crişurilor me din zona de câmpie se pot întâlni toate zonele cunoscute în Ungaria: a lipanului, a scobarului, a mreanei, a plăticii şi a ghiborţului. Această segmentare a apelor noastre nu permite ca peştii din diferite zone să migreze la distanţe prea mari, căci după câţiva kilometri ar ajunge în locuri cu condiţii de viaţă neadecvate lor. Totuşi, dacă se vorbeşte de migrarea animalelor, ne gândim mai întâi la cea a păsărilor, pentru că de mici copii cunoaştem exemplul berzelor şi al rândunicilor. Experienţa simplă, cea de toate zilele este suficientă doar pentru a observa că o parăre sau alta dispare sau apare. Observarea păsărilor a dus la explicaţii populare mai simple, aşa a ajuns pe vremuri larg răspândită ideea că toamna cucul se transformă în uliu păsărar, ca apoi primăvara uliul păsărar să se retransforme în cuc. Aceste două specii de păsări, cât de cât asemănătoare, toamna şi primăvara îşi dau locul unei alteia pe copacul din grădină, pe cregile căruia vara cântă cucul, şi iarna stă uliul păsărar, pândind vrăbiile. Cercetările ştiinţifice au spulberat multe credinţe populare. Datorită inelării păsărilor ştim deja că cucul care ne părăseşte la sfârşitul verii, petrece iarna în zona mediteraneană, în Africa de Nord, iar uliul păsărar soseşte aici din Europa de Nord, şi primăvara se întorc la locurile de cuibărit. Nici puii ieşiţi din ouă în Ungaria nu se duc prea departe, mai mult se trag spre sud câteva sute de kilometri, în speranţa că vor găsi climă mai bună. Fantezia omului este preocupată de mult de tainele migrării păsărilor, dar mai este mult de lucru până să aflăm totul. Geolocatoarele, emiţătoarele cu transmisie prin satelit au fost puse deja în slujba cercetării curente. Pasărea care poartă pe spate aparatul de câteva grame ne oferă informaţii mult mai precise decât cele anterioare despre traseul, timpul migrării, locurile de odihnă şi multe alte lucruri, care toate ne ajută că descifrăm vechiul mister. Foto: Boldog Gusztáv


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Juhász András

Valoare comună: Canalul Élővíz

Izvorul Crişului Alb Istoria oraşului Gyula şi cea a Crişurilor sunt inseparabile, în aşa măsură, încât prezentul localităţii nici nu se poate înţelege fără a cunoaşte trecutul hidrologic al regiunii. Această prezentare retrospectivă este absolut necesară, dacă dorim să vedem în mod corespunzător imaginea actuală a oraşului Gyula, condiţiile de aici şi istoria Canalului Élővíz, definitoriu pentru viaţa oraşului. De-a lungul istoriei, înfiinţarea aşezămintelor umane a fost strâns legată de prezenţa apei. Nu a fost altfel nici în cazul oraşului Gyula. Dacă stăm la marginea oraşului sau într-o clădire mai înaltă, şi ne uităm spre est, pe vreme senină zărim munţii de unde izvorăsc Crişurile, care au determinat trecutul şi definesc şi prezentul localităţii.

Trecutul Bazinele hidrografice dinspre est ale Munţilor Apuseni sunt primele obstacole în calea curenţilor de aer vestici, şi astfel în Munţii Bihorului, Zarandului şi Codru-Moma cad aproape de trei ori mai multe precipitaţii, decât media precipitaţiilor din Câmpia Maghiară. Această cantitate mare de apă se scurge pe versanţi, formează pârâiaşe, acestea se unesc în pârâuri, şi până la urmă iau naştere Crişurile. Conform surselor scrise păstrate din evul mediu, între curburile braţelor Crişului Alb şi Crişului Negru, pe suprafeţele mai înalte, s-au format sate mai mici. Prin extinderea, respectiv unirea acestora a luat fiinţă oraşul Gyula. În epoca Arpadiană populaţia se ocupa cu pescuitul, cultivarea cerealelor şi fructelor, dar aveau şi o industrie manufacturieră dezvoltată. Cunoaştem patru puncte ale oraşului medieval: biserica şi mănăstirea franciscană, biserica parohială, baia şi cetatea. Gravurile medievale nu sunt adecvate pentru a ne da o imagine într-adevăr autentică a oraşului Gyula. În lucrarea sa intitulată „Istoria oraşului Gyula”, Scherer Ferenc scrie: „cum ne-am putea aştepta la aşa ceva, dacă nici despre Buda, capitala ţării, nu avem o gravură sau ilustraţie de exactitate topografică”. Oraşul din vremea otomană ni-l putem imagina cu ajutorul gravurii

din 1566 a lui Zündt Mátyás, această reprezentare este acceptată autentică şi de o mare parte dintre Cu canoe pe Canalul istorici. Punctul comun al acestei Élővíz, pe porţiunea din gravuri şi al reprezentărilor, descricentrul oraşului Gyula erilor medievale este că redau Gyula ca un oraş fragmentat de mai multe braţe de râu şi pâraie, şi spre nord, în spatele cetăţii, apare infinitul lac de la Sarkad. Înainte de regularizarea apelor şi pe luncile Crişurilor, au fost caracteristice în fiecare an creşterile periodice ale nivelului apelor şi retragerea înceată a apelor revărsate. Râul bogat în peşti şi peisajul diversificat de luncă au asigurat populaţiei oraşului hrana, uneltele, materiile prime pentru obiecte şi materialele de construcţie. Multe din locurile cu altitudine mai mare, neinundate periodic, păstrează şi azi denumirea seculară. Aşa sunt: Sióréti-

Gravura lucrată de Zündt Mátyás în 1566


Va˘ ile Cris, urilor – Natur ă – Cultur ă domb (dâmbul de la Siórét), Györke-helyi domb (dâmbul de la Györke-hely), Ajtósfoki-halom (movila de la Ajtósfok), Ölyvedi-halom (movila de la Ölyved), Farkas-halom (movila Lupului). S-au păstrat deasemenea şi denumirile braţelor de râu, ale pârâiaşelor, capurilor care separă dâmburile, movilele: pârâul Csattogó, pârâul Tekerő, pârâul Csíkos, pârâul Lencse, capul Vesze, capul Hidas, capul Morii. Dincolo de pescuitul în apele naturale, importanţa gospodăriilor de pe aceste locuri uscate este dovedită şi de scrisoarea regală din 1476 a lui Matei Corvinul, prin care a scutit oraşul Gyula de taxele vamale, pentru a ajuta dezvoltarea localităţii. Astfel Gyula a reuşit să se ridice din rândul oraşelor de câmpie obişnuite, datorită scutirii de taxe, locuitorii săi au devenit asemănători nobililor. Despre bogăţia pădurilor regiunii Gyula ne informează în descrierea lui, Korbély József. Conform acesteia, de la Vărşand până în Chişineu-Criş, de la Doboz până la Tinca, ba şi mai încolo, au fost extrem de multe păduri. Lemnul exploatat s-a transportat în modul cel mai elocvent: pe apă. Până la apariţia reţelei de drumuri cu înveliş solid, şi la Gyula a fost însemnată circulaţia cu pluta, respectiv cu vaporul pe Criş. În evul mediu Crişul Alb a constituit limită administrativă, malul stâng ţinea de comitatul Zaránd şi de Episcopia din Eger, iar cel drept de comitatul Békés şi de eparhia orădeană, după cum aflăm din scrisoarea de donaţie a regelui László al II-lea datată din 1510. Astfel, teritoriul localităţii Gyula era împărţit între două comitate şi două episcopii. Partea din Békés a oraşului era împărţită în două de braţul numit Crişul Mort, urmele albiei sale late se pot observa şi azi în spatele bisericii reformate, de-a lungul străzii Göndöcs (zisă şi grădina Göndöcs). Pe malul Crişului Mort a fost construită biserica şi mănăstirea Ordinului Franciscan. Pe terenul dintre Crişul Mort şi Crişul Alb s-a situat biserica parohială medievală. În afară de cele două braţe principale, oraşul era fragmentat în insule de numeroase albii, cursurii de apă intermitente. De pe vremea ocupaţiei otomane ştim că tot Crişul era şi linia de apărare exterioară, şanţul cu apă al cetăţii din Gyula, fiind un obstacol serios în calea oştilor turceşti. La începutul lui august 1566, apa Crişului Alb a scăzut atât de mult, încât turcii care asediau cetatea din Gyula au reuşit să o devieze, astfel şantul mare din faţa cetăţii de mijloc a secat de tot şi a scăzut şi nivelul apei din fântânile din cetate. Aşa au reuşit atacatorii să se apropie de cetate, căpitanul Kerecsényi László fiind obligat să capituleze. Din descrierea pelerinului din perioada otomană, Evlia Celebi – care a fost trimis de Poartă să viziteze teritoriile ocupate –, datată din 1687, ştim că oraşul – care pe atunci avea 1060 de case – era împărţit de către Criş în patru părţi. Grădinile caselor se deschideau spre râu, „toţi puteau pescui din propria casă diferiţi peşti. Dintr-o casă în alta, pentru a vizita cunoştinţele sau la moară oamenii mergeau cu barca” – acest lucru îi amintea pelerinului de Veneţia. O parte însemnată a populaţiei s-a refugiat de turci, sau a pierit în lupte. După alungarea turcilor, principalele căi de transport ale celor din regiunea care încetul cu încetul se repopula, au fost Crişurile, printre acestea Crişul Alb. Importanţa acestuia este dovedită şi de faptul că locuitorii oraşului Békéscsaba în 1777 au săpat un canal navigabil de la Veszely până la Sikony, iar acesta trecea şi prin oraş. Domnul regiunii depopulate a devenit Harruckern János György. Acesta a adus la Gyula familii nemţeşti din Bavaria. Dicţionarul geografic „Geographiai Szótár” publicat în 1851 împarte localitatea în două părţi, oraşele Gyula Maghiar şi Gyula Nemţesc, ele fiind separate de şanţ cu apă.

Hartă de pe vremuri, ce reprezintă braţele râurilor din Gyula Creşterea populaţiei a adus cu sine creşterea cererii pentru terenuri arabile. Datorită tăierii pădurilor în bazinul hidrografic, topirea zăpezii s-a accelerat, din această cauză în zonele de la poalele munţilor, pe câmpie, s-au produs inundaţii mai rapide şi cu nivel al apei mai ridicat decât în deceniile precedente. Problema a fost agravată de faptul că din cauza conjuncturii create de răspândirea în ritm alert a cultivării de cereale în secolele al XVIII-XIX-lea, au fost construite tot mai multe mori, şi pentru funcţionarea acestora râurile au fost diguite, astfel acestea se revărsau mai des, punând în pericol bunurile localnicilor. Având la bază planurile realizate de Beszédes József între anii 1833-1845, până la limita comitatului Békés s-au făcut în total 93 de tăieri de albie. Datorită acestor lucrări comitatul Arad a scăpat de inundaţii, dar acestea au devenit mult mai rapide şi mai puternice pe porţiunea din Békés, neregularizată încă. Aproape în fiecare an au fost inundaţii. În 1845 la Gyula s-au dărâmat peste 200 de case. Locuitorii regiunilor lovite de inundaţii stăteau neputincioşi în faţa calamităţii. În 1847 inginerul Asociaţiei pentru Regularizarea Crişului a devenit Bodoky Károly. El a realizat planul de regularizare pe traseul albiei iniţiale a Crişului Alb. Scopul său a fost să conducă apa Crişului Negru în Crişul Alb printr-o albie artificială, realizată de la comuna Zerind până la Vărşand, astfel s-ar fi format Crişul Mare navigabil. În oraşul Gyula lăţimea albiei ar fi fost de aproximativ 70 m. În urma inundaţiei mari din 1855 de pe Crişul Alb şi Negru, a ajuns sub ape tot extravilanul localităţilor Gyulavári, Doboz, Gerla, Békés. Apa a început să asedieze oraşul Gyula la 13 februarie. S-au rechiziționat arborii din oraş, chioşcurile din târg au fost sechestrate şi transformate în plute. S-au comandat din Arad două nave pentru salvarea persoanelor şi bunurilor. Inundaţia a dărâmat peste 600 de case. În 24 martie nivelul apei a început să scadă. Guvernatorul Ungariei, arhiducele Albert a vizitat regiunile lovite de inundaţii. Ajuns la Gyula, după ce a văzut cartierele distruse, a spus: „Aşa ceva nu se mai poate întâmpla, pentru că Gyula va înceta să fie oraş locuit.” Ca rezultat al acestei afirmaţii, fără să se ţină cont de planul de regularizare al lui Bodoky, s-a decis devierea Crişului Alb între Gyula şi Békés într-o albie nouă, săpată, în afara oraşului. Bodoky a realizat noul plan, dar nu a fost de acord cu el, spunând că oraşul va rămâne fără apă vie şi cale de navigare, albia tăiată se va transforma în mlaştină, şi din cauza exproprierilor, lucrările vor costa mult mai mult, decât regularizarea albiei existente.


Valor ile noas tre comune, Cr işur ile

Prezentul Pe lângă funcţiile utilitare pe care le are Canalul Élővíz în zilele noastre – colectează apele din precipitaţii şi freatice şi asigură apa pentru irigaţie –, trebuie subliniată şi importanţa sa peisagistică. Cine s-a plimbat deja pe malul Canalului Élővíz, a văzut salciile cu crengile aplecate asupra apei, a auzit timp de

Barajul „cu ace” cu sistem Poirée de la Gyula

Porţiunea albiei din centrul oraţului – în fundal podul Kapus

Barajul nou În 1856 au început lucrările de execuţie a canalului mare Gyula-Békés. În 26 mai 1857 împăratul Franz Iosif I şi regina Elisabeta au sosit să viziteze cele mai mari lucrări de amenajare ale imperiului. Pe perioada construirii canalului, muncitorii au dislocat manual, cu roaba şi cu animale de tracţiune circa 80 de milioane de roabe de pământ. Canalul realizat, lung de 19,6 km, a scăpat Gyula de inundaţii. În acelaşi timp, s-a adeverit previziunea lui Bodoky: datorită lipsei alimentării cu apă vie, albia care traversa oraşul a devenit albie moartă, urât mirositoare. După seceta din 1863, pentru a contracara lipsa de apă, albia istorică s-a conectat de Canalul József Nádor, prin Canalul Péli-élővíz. Debitul de apă nu a fost suficient de mare, în schimb oraşul a fost ameninţat din nou de inundaţiile produse de Crişul Alb. După inundaţiile din 1880 pentru protejarea intravilanelor celor trei oraşe – Gyula, Békéscsaba, Békés – au fost construite diguri circulare. În 1896 s-a construit barajul „cu ace” de la Gyula, cu sistem Poirée. Pentru închiderea totală a barajului cu ramă metalică au fost necesare 262 de bucăţi de aşa-numite „ace”, cu lăţimea de 10 cm şi lungimea de 3,35 m, realizate din lemn de larice. Nivelul de apă, crescut cu ajutorul barajului, a asigurat alimentarea cu apă a albiei iniţiale a Crişului Alb (care traversa şi Gyula) şi a canalului săpat de la Békéscsaba. Barajul a funcţionat timp de 102 ani, cel nou, automatizat, a început să funcţioneze în 1998.

câteva minute păsările cântând, cu siguranţă a rămas vrăjit de acest râuleţ artificial lung de 33 de kilometri. Este îmbucurător faptul că prin iniţiativele cu aceleaşi obiective ale conducerii celor trei oraşe şi ale mai multor organizaţii civile, a reînviat posibilitatea aproape uitată de a circula în şi între oraşe cu barcă, canoe, caiac. Aceasta este o posibilitate minunată de relaxare, de acumulare a unor experienţe active şi de cunoaştere a valorilor naturale şi culturale construite ale oraşelor, privindu-le dinspre apă. Cine urcă într-o barcă în centrul oraşului Gyula, poate admira privelişti foarte frumoase. Nu întâmplător au devenit băile de la Cetatea din Gyula locul de pornire şi de sosire al circuitului memorial Canalul Élővíz, parcurs cu canoe, care stârneşte interes an de an, şi atrage şi personalităţi marcante ale canotajului unguresc. În zilele noastre creşte tot mai mult importanţa ecologică a canalului. Atât organele de stat şi autorităţile locale, cât şi organizaţiile civile trebuie să fructifice mai bine oportunităţile practice largi oferite de abordarea ecologică, pentru ca tot mai mulţi să descopere şi să aprecieze Canalul Élővíz. Foto: Juhász András

Participanţii la drumeţia „in memoriam” la Gyula


Va˘ ile Cris, urilor – Natur ă

Valorile naturale protejate din Békéscsaba

Scris de: Tar Levente

– Canalul Élo˝víz (Apa vie)

În conformitate cu prevederile legii privind protecţia naturii, în Ungaria, fiecare arie naturală, habitat în parte este protejat, fără alte reglementări speciale, în afară de aceasta, anumite habitate, specii, valori geologice sau culturale pot beneficia de protecţie specială.

Ariile protejate prin lege pot fi de interes naţional sau local, aşa numitele arii naturale protejate de interes local. Cu toate că numărul ariilor de interes naţional din judeţul Békés este mic, totuşi, judeţul ocupă un loc de frunte în topul judeţelor, cu cele peste 200 de valori de interes local. Agricultura puternică, intensivă, tradiţională în judeţul Békés a transformat peisajul cândva de stepă de pădure, cu o floră extrem de bogată şi a lăsat în urmă prea puţine arii naturale în stare bună. Tocmai din această cauză, „comorile” noastre puţine la număr au totuşi însemnătate deosebită. La Békéscsaba nu există arii naturale protejate de interes naţional, dar oraşul are un însemnat număr de copaci, alei străjuite de copaci, habitate cu importanţă deosebită pentru localnici. Ariile noastre protejate sunt transformate în întregime de om şi folosite în mod activ; astfel de arie este Crângul Széchenyi, din centrul oraşului, cu cel mai mare teren de joacă şi alei frumoase. Pădurea Kovácsi din Ogerla sau Lunca Öntözött şi-au păstrat mai accentuat caracterul natural, dar oraşul nostru are şi o arie naturală protejată mai deosebită, care însumează frumuseţea fiecărei arii naturale locale: Canalul Élővíz (Apa Vie), ce străbate oraşul. Acest curs artificial de apă defineşte imaginea centrului oraşului, înşirând pe malurile sale atracţiile locale cele mai însemnate: Crângul Széchenyi, Moara István, Centrul Cultural Csabagyöngye, Muzeul Munkácsy Mihály, Aleea Sculpturilor şi Baia Árpád. Lunca de dincolo de barajul circular cu cele două ecluze, situată în extravilan, acoperită de păduri, tufişuri, este mai valoroasă, fiind un excelent habitat natural precum şi un „culoar verde” ce leagă între ele habitate importante.

Istoria Canalului Élővíz Canalul Élővíz – denumit anterior Canalul Nádor, Canalul Crişului, Crişul din Csaba – are albie artificială, care a fost săpată în 1777 pentru a asigura transportul pe apă. Canalul cu

o lungime de aproape 14 km a fost folosit şi pentru irigaţii, pentru obţinerea apei industriale, precum şi – chiar şi în zilele noastre – pentru drenarea apei surplus. Cu ocazia lucrărilor de amenajări hidrologice în zona Crişurilor, braţul de lângă Gerla al Crişului Alb a fost deconectat în 1858, a devenit braţ mort, astfel completarea cu apă vie a canalului s-a întrerupt. Pentru remediere, braţul a fost legat de Canalul Nádor din judeţul Arad în 1864.

Valorile naturale Fâşiile de pe cele două maluri ale canalalului din porţiunea Békéscsaba au fost declarate protejate în 1989, datorită valorilor naturale şi culturale ce se află aici. Protecţia este necesară, deasemenea, şi datorită faptului că pe alocuri apele sale cu vegetaţie luxuriantă găzduiesc o faună bogată, iar malul este străjuit de păduri, crânguri, livezi părăsite. De când a devenit arie protejată, activitatea inevitabilă a omului îşi face simţit efectul pe această porţiune lungă, dar extrem de îngustă, cu o suprafaţă de doar 40 ha, care traversează pe o lungime de 4 km o zonă metropolitană dens populată. Parcurile ce păstrează rămăşiţele florei de odinioară, livezile părăsite ale cătunelor adesea – din păcate – nelocuite, sunt menite să fie protejate. Pădurile de pe mal sunt plantate, dar ele se aseamănă cu păduricile naturale din zonele inundabile, prin speciile de arbori de esenţă tare – tei, carpen, arţar tătăresc. Arbuştii sunt şi ei prezenţi într-o mare varietate: porumbe, corn, alun, păducel şi lemn câinesc. Trebuie să amintim, din păcate, că apare din ce în ce mai des salcia invazivă. Această specie sără-


Valor ile naturale protejate din B éké sc s aba – C analul Élővíz (Apa vie) Speciile care au populat pe vremuri zăvoaiele de luncă (vrabia de câmp, liliacul de seară, rădasca, Helix aspersa zis şi Micul gri)

„Bandikafa” ceşte drastic fauna, frunzele sale căzute împiedică încolţirea altor plante, îmbogăţeşte terenul cu nitrogen, distrugând astfel speciile sensibile la acesta. Stuful, rogozul şi papura – odinioară materiale de construcţii şi materie primă pentru împletituri – azi nu mai sunt folosite, în schimb, asigură habitat excelent pentru unele specii de animale, lucru ce – mai ales luând în considerare şi porţiunea din interiorul oraşului – reprezintă o valoare naturală însemnată. Copacii bătrâni rămaşi pe porţiunea spre Bekes – doi plopi imenşi: Bandikafa şi Cimborafa –, precum şi sălciile

Pistia stratiotes plutind la suprafaţa apei

înşirate de-a lungul drumului, acele sălcii care asigurau nuielele pentru construcţii şi împletit, au valoare sentimentală şi decorativă. În luncile, păşunile umede, ce se întind de-a lungul malului, speciile care compun pajiştile de luncă se identifică sub forma a mai multor asociaţii vegetale, evocând şi salvând totodată o parte a vegetaţiei originale, dând adăpost multor specii. Nu trebuie să uităm nici de probleme: trebuie să amintim răspândirea invazivă a buruienelor. Dintre arbori, cele mai multe probleme sunt create, pe lângă salcie, de cenuşer, de arţarul de cenuşă şi de frasinul roşu. Canalul Élővíz are un rol important în răspândirea lor, deoarece speciile invazive se răspândesc în special pe mejdii şi de-a lungul canalelor. Tot aici au apărut, probabil datorită populării zonei, fallopia japonica, iar pe suprafaţa apei pistia stratiotes şi zambila acvatică. Populaţia are un rol esenţial în conservarea mediului din această zonă. Oricât ar părea de mare suprafaţa Canalului Élővíz, în realitate este doar o fâşie îngustă, vulnerabilă datorită vecinătăţii zonelor urbane şi a terenurilor agricole lucrate intensiv, fără şansa de a se stabiliza şi a deveni de sine stătătoare. Situaţia este îngreunată totodată de declinul grădinăritului, de răspândirea fermelor în locul cătunelor, respectiv de efectul de uniformizare a speciilor invazive. Este interesul comun al celor trei localităţi care sunt traversate de Canalul Élővíz, ca valorile acestuia să fie conservate. Întreţinerea ei este obligaţia noastră, dar totodată şi interesul nostru, deoarece numai astfel îşi poate păstra funcţia de culoar verde între Crişuri şi Munţii Apuseni, astfel poate rămâne loc de relaxare, în timp ce oferă habitat unor specii de plante şi animale ce nu-şi mai găsesc locul în lumea înconjurătoare în continuă schimbare şi cărora le oferă posibilitatea revenirii în habitatul lor natural. Foto: Boldog Gusztáv


Va˘ ile Cris, urilor – De z voltări turistice Scris de: Papp Gábor

Bicicleta în Békés Békés se aseamănă cu Olanda – susţin de ani buni specialiştii, fiindcă în oraş se circulă cu bicicleta la fel de mult (raportat la numărul locuitorilor) ca în Ţările de Jos, unde bicicleta este mijlocul de transport naţional. În cadrul unei investiţii grandioase de aproape 300 milioane HUF, autoritatea locală dezvoltă în continuare drumurile pentru biciclişti şi le racordează la zonele turistice ale localităţii. În cadrul proiectului „BékésBringa – Békés város kerékpáros turisztikai fejlesztése” (dezvoltarea turistică a oraşului Bekes) se completează porţiunile lipsă din reţeaua de drumuri pentru biciclişti. De-a lungul porţiunilor cu trafic mai intens, ce leagă oraşul cu localităţile învecinate, precum şi în inima oraşului, un nod important al reţelei, se vor amenaja locuri de odihnă pentru biciclişti. În extravilan se vor amenaja locuri de odihnă acoperite, cu bănci şi mese, tomberoane, suporturi pentru biciclete şi panouri de informare, în intravilan, pe lângă aceste elemente vor fi amplasate toalete publice şi loc pentru încărcarea acumulatoarelor bicicletelor electrice. În zonele turistice se vor amplasa noi suporturi pentru biciclete. Pe lângă toate acestea, în cadrul programului va fi editată o hartă a traseelor

turistice pentru biciclişti, ce va fi pusă la dispoziţia publicului atât în format electronic, cât şi pe suport de hârtie. Reţeaua de panouri de informare, ce se va realiza deasemenea în cadrul proiectului, va fi utilă pentru turişti. Cu ajutorul lor, vor fi puse la dispoziţia lor hărţi, contactele furnizorilor de servicii, atracţii, trasee, respectiv codurile QR, cu ajutorul cărora se pot obţine informaţii turistice suplimentare. Bicicliştii vor putea ajunge pe banda amenajată special pentru ei la Dánfoki Üdülőközpont (Centrul de Agrement „Danfok”), cel mai atractiv obiectiv turistic. În centrul ce se află într-un loc pitoresc, vara trecută s-a finalizat un teren amenajat, unde copiii şi tinerii îşi pot însuşi în practică regulile de circulaţie cu bicicleta – în condiţii optime, departe de trafic. Complexul gastronomic special şi locul amenajat pentru gătit în aer liber contribuie la petrecerea timpului în mod plăcut la Dánfok. Pe lângă acestea, în centru se va amplasa un parc de iurte, prima dintre ele este asamblată deja, parcul diversificând oferta turistică a oraşului. O altă noutate: centrul de agrement este dotat cu WiFi, deci vizitatorii se pot conecta oricând la internet. Pe lângă nenumăratele modernizări, bicicliştii mai beneficiază de compresoare pentru umflarea pneurilor şi aparate pentru verificarea presiunii de aer. Foto: Ga-Pix Fotó

Nemzeti Fejlesztési Ügynökség www.ujszechenyiterv.gov.hu 06 40 638 638

A projekt az Európai Unió támogatásával, az Európai Regionális Fejlesztési Alap társfinanszírozásával valósul meg.


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Cristian Horgoș

Cum au înrâurit Crişurile tineretul satelor

Agricultura mecanizată, internetul, cablul TV, disco-barurile cu muzică tehno şi terenurile artificiale de fotbal îndepărtează tinerii satelor de ceea ce-i atrăgea odinioară. Căci râurile sau

pârâurile, valea şi tăul satului, erau în mijlocul vieţii obşteşti şi erau principala atracţie a pruncilor dar şi a flăcăilor şi fetelor mari sau mărişoare. Pe plan spiritual, notăm că până astăzi s-a păstrat în satele bihorene obiceiul ca flăcăii să “lociolească” fetele mari înainte de Paşte. Preoţi sau chiar episcopi sfinţeau Crişurile de “Bobotează”, adică de Sfântul Ion, iar după slujbă aruncau o cruce în apa rece ca gheaţa, pe care tinerii săreau să o scoată pentru a avea noroc tot anul. Despre fetele care cădeau pe gheaţă de Bobotează se credea că se măritau în acel an. Vara, când era secetă, un prunc al satului era “îmbrăcat” în crenguţe de arin sau de răchită culese de lângă râu şi era purtat cu alai prin sat pentru a fi stropit cu câte o găleată de apă la fiecare casă repetându-se o formula pentru ploaie fără grindină: “Dodoloaie, loaie, adă Doamne ploaie, ploiţă curată, fără nicio piatră”.

Micuţii ose joacă încă „de-ascunselea” în sălciile seculare de pe malul Crişului Repede

Iarna pe gheaţă şi vara la scaldă erau poftele pentru care şi nobilii din vechime îi invidiau pe ţărani. Ca stră-


Va˘ ile Cris, urilor – Teme actuale băgatul capului sub apă, trânta în apă, sau săriturile în “tulbină” de pe un mal mai înalt, de pe o buturugă ori bolovan. În unele zone, câte doi băieţi se prindeau cu ambele mâini de o bâtă şi se străduiau să se împingă unul pe celălalt în apă. Jocul de-ascunselea pe lângă locul de scaldă căpătă un farmec în plus căci copiii dezbrăcaţi nu îşi mai făceau griji că se murdăresc pitindu-se în scorburi, pe sub tufişuri, culcaţi prin noroaie sau prin malurile scobite de ape. Vara următoare trebuia făcută o altă tulbină, căci apele umflate primăvara luau şi cele mai meşteşugite diguri. Când găseau câte o limbă de nisip pe lângă apă, o mare plăcere erau şi întrecerile de alergare prin nisip sau apă.. Puţini copii mai însoţesc oile şi vacile la păscut şi adăpat

moş al patinei, “corcia” se meşterea dintr-o şipcă cu profil triunghiular, pe al cărei „tăiş” se ataşa o sârmă groasă, de genul mânerului de la găleţile de tablă. Corcia se lega apoi de bocanci cu sforicele. Tinerii alunecau pe gheaţă fie având o corcie pe fiecare picior, fie pe unul singur iar cu celălat picior îşi dădeau elan pe gheaţă. Dacă în talpa bocancului se fixau cuiţe, elanul era aşa de mare încât doar cei mai antrenaţi şi dibaci reuşeau să nu cadă. Însă vlăstarele satelor aveau mai tot timpul anului ocazii să-şi limpezească şi să-şi “ude” copilăria. Fetele îşi însoţeau şi ajutau mamele la spălat rufele sau la “topit” inul ori cânepa. Prichindeii mergeau cu gâştele, oiţele sau caprele la păscut pe imaşurile de lângă ape. Băieţii mai mari scoteau porcii, vacile sau caii la păscut şi adăpat. Iar flăcăii bihoreni din satele de câmpie, unde ziua de vară e mai călduroasă, ieşeau cu caii şi noaptea căci animalul păştea mai bine pe răcoare, când dorm şi muştele sâcâitoare.

Tobogane din lut şi sărituri de pe frânghie Tinerii de pe Barcău profitau de malurile lutoase pentru a-şi face “turuş”, adică un strămoş al toboganelor din aquaparcurile de astăzi. Se alegea un mal cu panta potrivită, se scoteau pietrele din el dacă era cazul, se scobea un jgheab natural în lut şi apoi se uda din belşug. Senzaţia de alunecare şi plezneală în apă, plus ocazia distractivă de mocirlire, era un deliciu cum poate greu am găsi şi acum. Lutul scos de sub maluri era bun şi pentru alte jocuri. Băieţii modelau bulgări bine strânşi şi rotunjiţi, pe care îi înfigeau în vârful unei nuiele şi din arcuirea elastic a nuielei îi aruncau şi la peste 50 de metri în apă. Iar fetele făceau din lut câte cinci cubuleţe cam cât un cub de zahăr, le lăsau să se uşte la soare şi apoi se jucau „de-a pietricelele”. Astfel, într-o ordine bine-ştiută, fetele aruncau rând pe rând cubuleţele în aer, pe care trebuiau apoi să le prindă fără să le scape nici pe cele

Făceau “dulbine” pentru scaldă Îndeosebi la amiază, când şi animalele căutau răcoare la umbra răchitelor sau tufişurilor de lângă ape, copiii făceau ceea ce ştiu ei mai bine: să se joace în fel şi chip. Chiar şi acum a mai rămas obiceiul ca pe râurile mai mici: Crăiasa, Bistra sau Holod, copiii să-şi improvizeze “dulbine”, adică scăldători. Digul se făcea mutând pietre sau bolovani (cu ajutorul fraţilor mai mari sau chiar taţilor), cu buşteni şi căptuşeală de rămurele şi mocirlă întărită cu pietriş. Apoi venea distracţia cu stropeală,

Alunecatul, alergatul şi „bătaia” în noroi oferă senzaţii inedite


Cum au înrâur it Cr işur ile tinere tul s atelor ciuperci sau intrau într-o cultură mai apropiată cât să pună în jar şi câţiva ştiuleţi de proumb sau cartofi. Peştii mai mari se găteau şi înveliţi în lut care era pus apoi în jar. Pentru copii, era un sentiment aparte să-şi încropească propria “bucătărie” în aer liber. În fiecare vară, peştii şi celelalte vieţuitoare din râuri mai treceau printr-o grea încercare. Dacă nu aveau bălţi unde să topească plantele de cânepă, oamenii le scufundau pe malurile râurilor, acoperindu-le cu mâl. Iar dacă se nimerea căldură mare, apa din râuri scădea iar puterea cânepii devenea prea tare pentru peşti. Cu toată părerea de rău, sătenii se anunţau că „s-or Apa vie a Crişurilor încă face o reală concurenţă bazinelor din ştranduri îmbătat peştii” şi îi prindeau cât erau ameţiţi scoţându-le rapid deja păstrate în palmă. Când o fată dădea greş cu jon- maţele până când otrava cânepii nu intra în sângele peşgleria, o altă fată prelua jocul. O altă joacă era să se cau- tilor. Peştii întorşi cu burta în sus nu erau culeşi însă de te pietre late, nu prea mari, care erau aruncate cu pute- nimeni. Iar cum culturile de cânepă nu depăşeau nevoile re, paralel cu luciu apei. Iar când pietrele intrau razant gospodăreşti, până la următoarea “catastrofă” populaţia în apă, săreau înapoi în aer. Fiecare săritură era numită de peşti se refăcea cât o să ia din nou de la capăt. „plăcintuţă” şi câştiga copilul care făcea cele mai multe Păţanii de la borhot plăcintuţe dintr-o aruncătură. O aruncătură ratată era numită „broscoi”. În multe sate, toamna se spălau tot în râuri butoaiele În locurile cu apă mai adânci şi copaci mari, unii tineri pentru vin şi căzile pentru borhotul de pălincă. Iar raţele, agăţau frânghii împletite din cânepă sau din coajă şi rămurele de salcie. Apoi se întreceau care sare mai departe gâştele sau porcii lăcomeau la orice borhot lăsat pe lângă în râu cu elanul luat pe frânghie. Pe Crişuri, junii se mai ape. Aşa că nu într-un sat, ci în mai multe s-a întâmplat ca întreceau, sub privirile fetelor, care înoată mai departe, pe omul să-ţi găsească gâştele „ţapene” şi să le creadă moarte. sub apă. Prilej cu care băieţii puşi pe şotii loveau două pie- Iar ca să rămână cu ceva de pe urma lor, unii sătenii le ciutre pe sub apă punând la grea încercare timpanele celor peleau şi, de ciudă sau necaz, le aruncau în râu „să le mănânce peştii”. Numai că după ce se răcoreau în apă, gâştele aflaţi cu capul sub apă. îşi reveneau şi se întorceau acasă ciupelite spre distracţia copiilor şi tinerilor din vecini. Ce pătimeau peştii Dacă citim, de pildă, în descrierea Ţării Beiuşului, cum se pescuia până în secolul trecut, parcă sunt fragmente dintr-un “manual” de braconaj pentru zilele noastre. Să nu uităm însă că undiţele moderne au apărut abia de-o vreme încoace dar şi că belşugul apelor din Bihor nu-i putea lăsa indiferenţi pe săteni. Nu o să notăm cum pescuiau bărbaţii, pentru a nu da idei nepotrivite vremurilor actuale. Însă trebuie să recunoaştem că, mai ales când îi rodea foamea după multă joacă, băieţii îşi “şlefuiau” îndemânarea prinzând peşti cu mâna sau pe la rădăcini (uneori ajutaţi şi de un alt băiat cu o coşară de nuiele). Apoi, peştii erau curăţaţi cu brişca sau cu o “custură” şi erau fripţi pe frigare sau pe piatră încinsă. Dacă nu prindeau destui peşti să se sature, copiii mai căutau ouă de prepeliţă, fazan şi raţă sălbatică,

Oină, „lopiscă”, fluiere Însoţitul animalelor pe imaşurile de lângă ape era o ocazie mult aşteptată de copii de a se întâlni şi juca în iarbă fel de fel de jocuri învăţate de la cei mai mari. Însă era şi o ocazie de a asculta trilurile păsărilor de a oserva vieţuitoarele şi gâzele de apă. Lemnul de soc, răchită şi alun oferea şi el material pentru adolescenţii mai îndemânatici. Dacă fetele împleteau coroniţe din pipirig şi flori sau păpuşi din pănuşi de porumb, băieţii încercau să-şi facă fluiere, zbiciuri, arcuri cu săgeţi sau jucării precum hopa-mitică sau zbărnâietoare din nasture rotit pe aţe. Un joc specific Bihorului era lovitul cu „lopisca” a unui puc de lemn conic la ambele capete.


Va˘ ile Cris, urilor – Teme actuale această tristă tradiţie a rămas vorba „langalău pe vale, lapte cu pisat”, cu referire la coliva care să dădea pentru pomenirea mortului. O altă vreme cu primejdie era iarna, când pentru a se spăla vase sau haine, se spărgea câte o copcă în gheaţa râului. Iar copiii care se dădeau neatenţi pe gheaţă puteau nimeri în copca abia acoperită cu o pojghiţă de gheaţă sau ninsoare. De pildă, bătrânii satului Sânlazăr povestesc că într-o iarnă două fete s-au înecat în aceiaşi copcă, fata căzută în apă trăgând-o sub gheaţă şi pe prietena care încerca să o salveze. Sătenii vârstnici îşi amintesc că şi animalele scoa„Langalău” pentru găsitul Tinerilor încă le place să sară se iarna la adăpat mai rupeau gheaţa şi, deşi înecaţilor de pe frânghie în râu li se rupea inima văzând drama animalului, oamenii nu se încumetau să sară în ajutor pe gheaţa Toţi tinerii din satele de ape mai mari învăţau să înoate. Aşa că oamenii maturi rar se înecau mai ales că pe înşelătoare. Cu bune şi rele, apele Crişurilor şi-au pus amprenta Crişuri şi Barcău nu se fac vârtejuri periculoase ca pe Someş şi Mureş. Totuşi, se mai întâmplau drame din di- pe destinul tinerilor inspirându-le temeri şi speranţe verse pricini. Oamenii de la munte care veneau la câmpie oglindite în jocuri şi poveşti ce aşteaptă să fie redesca să dea cherestea pe grâne, mai intrau la scaldă, şi dacă coperite.

Din nuieluşe, piele sau frânghiuţe se împleteau „scorbanciuri” folosite de flăcăi la condusul calului. Într-un lemnuţ de răchită tăiat de-a lungul în două se punea o frunză obţinându-se o „drâmboaie” care, folosită ca o muzicuţă, scoatea sunete distractive. Iar din coaja rămasă după extragerea miezului de lemn dintr-o bucată de crenguţă tânără de răchită se făcea „fliscoaie”, un fel de fluier cu sunet specific. Părul ţesălat de pe cai şi vaci era numai bun pentru făcut o minge elastică şi rezistentă. Iar oina se juca sub diferite denumiri.

nu luau seama la locurile adânci, plăteau cu viaţa. Se mai întâmpla, când oamenii prinşi cu lucrul pământului nu îşi puteau griji de copii, ca aceştia să fie luaţi de apele umflate de ploi. La astfel de tragedii, pentru a găsi înecatul şi a-l înmormânta creştineşte, sătenii din Bihor apelau la o pratică aparent mistică, dar care avea şi noimă. Se cocea un colăcel numit „langalău” în care se înfigea o lumânare şi se lăsa pe râu în locul de unde înecatul fusese luat de apă. Iar în locul în care langalăul făcea rotocoale pe apă, fără să meargă mai departe, era găsită, deseori, şi victima. Despre

Foto: Cristian Horgoș


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Cristian Horgoș

Taberele „eco” s, i religioase sunt pe val Excursiile familiale pot alege orice ţintă. Însă, îndeosebi vara, părinţii şi-ar trimite copiii în tabără, atât pentru a se învăţa „pe propriile picioare” cât şi pentru a-şi petrece vacanţa şcolară în mod plăcut şi util. Întrebarea cheie devine: unde şi cu cine să ne trimitem prichindeii? O problemă e că, de la generaţie la generaţie, copiii devin mai tehnologizaţi, mai pretenţioşi şi mai dificili. Ca atare, s-au rărit şi excursiile în natură cu dirigintele clasei căci şi răspunderea dascălului e tot mai mare. Pe de altă parte, rând pe rând, îndeosebi în anii ‘90, s-au închis atractivele tabere de pionieri şi elevi precum cele de la Nucet, Stâna de Vale, Aleu, Urviş sau Roşia - dacă vorbim doar de judeţul Bihor. S-au salvat doar taberele de pe Valea Brătcuţei, de la Remeţi şi Şuncuiuş care au fost trecute în subordinea Direcţiei Judeţene de Tineret şi Sport (DJTS) Bihor. Astfel, s-au diminuat şansele ca elevii să se relaxeze dar şi să cunoască şi să devină prieteni cu mediul natural atât de pitoresc din zona superioară a Crişurilor. Iată însă că, din fericire, în ultimii ani, golul taberelor şcolare lăsate în părăsire e umplut de taberele unor organizaţii care atrag copiii uniţi de un crez comun, fie ecologia ori religia. Aceasta poate şi fiindcă atât părinţii cât şi organizatorii taberelor ne asigură că se simt liniştiţi având în tabere copii animaţi de spirit creştin sau

responsabilizaţi de iubirea pentru mediul înconjurător. Cu alte cuvinte, aceşti adolescenţi conştiincioşi sunt mai uşor de organizat departe de casă decât aceia care abia aşteaptă să scape de sub tutela părintească pentru a-şi da frâu liber la tot soiul de teribilisme deranjante sau chiar periculoase.

Tabere ecologiste Printre primele tabere ecologiste organizate în Bihor se numără cele organizate de Fundaţia Ecotop la centrul amenajat de ea în localitatea Damiş. Din 2007 au început să apară şi tabere „verzi” finanţate prin proiectul transfrontalier Hu-Ro precum taberele comune cu elevi din Sarkadkerestur şi Geszt (Ungaria), şi Inand şi Cefa (România) sau cele de la Centrul de vizitare din Pădurea Rădăvani. În 2011, elevii din Sânmartin coordonaţi de profesorul Bucur Potre au învăţat într-o tabără de supravieţuire tehnici de escaladă şi de kayak-canoe de la instructori voluntari de la Crucea Roşie şi Salvamont Bihor. Tot în 2011, şcoli din Beiuş şi Tinca au câştigat tabere în „Ţara lui Andrei” printr-un proiect eco-civic susţinut de o companie privată. În paralel, prin colaborări cu partenerul APS Kinizsi Oroshaza din Ungaria, Asociaţia „Aqua Crisius” Oradea a organizat tabere de pescuit pentru copiii bihoreni la  Csardaszalas, pe Crişul Triplu. Iar din această vară Aqua Crisius va organiza tabere Junior Ranger la cantonul Murgaşu de pe Valea Iadei pentru elevii selectaţi din 30 de şcoli prin proiectul „Să redescoperim valorile naturale ale Văii Iadului”. Recent, între 12 şi 17 august, 20 de tineri orădeni au fost în tabăra organizată la Damiş de  Asociaţia „Gata


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă oricând”, cusprijinul financiar al DJTS Bihor. La Damiş, tinerii participanți au aflat despre viața sălbatică din Pădurea Craiului, au cules plante medicinale, au învățat ce înseamnă lumea carsturilorși cum se construiește un adăpost, pentru situații neprevăzute, în pădure. Tot între 12 şi 17 august, DJTS Bihor a finanţat a V-a tabără de dansuri populare organizată de  Asociaţia tinerilor din Roşiori, Asociaţia Tinerilor Maghiari din Provincie (ATIMP) şi Asociaţia culturală Görböc. Astfel, o sută de tineri din Roşiori, Sântion, Mişca, Sălard şi Uileacu de Beiuş au învăţat zilnic dansuri populare din zona Bihorului.

Cercetaşi de orice religie Dintre asociaţiile de cercetaşi fără orientare pe o anumită religie putem aminti Asociaţia Uniunea Cercetaşilor Bihoreni care cuprinde copii din nordul Bihorului (Şimian, Curtuişeni, Buduslau, Marghita, Sălacea şi Valea lui Mihai) dar şi din Uileacu de Beiuş, Tărcaia şi Finiş. 45 de cercetaşi din această asociaţia au fost vara această în tabără la Sânicolau de Munte sub comanda vicepreşedintelui Asociaţiei, Horvath Bela. Copiii au învăţat să-şi organizeze cortul, să dea primul-ajutor, cum să facă focul, şi alte legi cercetăşeşti.

Tabere religioase Încercând să-şi facă din Internet un aliat pentru aducerea copiilor pe calea cea dreaptă, Episcopiile din Oradea, indiferent de religie, popularizează tot mai mult, pe propriile site-uri, taberele juvenile. Astfel, pe  www.eparhiaortodoxaoradea.ro  aflăm detalii despre taberele organizate în luna iulie, la Mănăstirea

Izbuc şi la Schitul Poiana Florilor de către Fundaţia „Ioan şi Veturia Candrea” a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei. De pildă, copiii au realizat câte o icoană sub îndrumarea profesorilor Pavel Benţa din Beiuş şi Marius Şchiop din Măgeşti, şi au aflat despre istoria vieţii monahale de la Izbuc chiar de la stareţul Mihail Tărău. Pe site-ul www.egco.ro sunt surprins taberele tutelate de Episcopia Greco-Catolică. Peste 20 de poze pitoreşti însoţesc ştirea că 70 de copii (lupişori şi mămăruţe) de la Centrul „Don Orione” au fost, în iulie, în tabăra Scout lângă lângă Cascada „Vălul Miresei”. cei mai mici au călcat pe urmele lui Peter Pan în căutarea „ţării de nicăieri şi a copiilor pierduţi”, iar cei mai mari au fost „Naufragiaţii” care s-au întrecut pentru supravieţuire. Tot în iulie, Protopopiatul Beiuş a organizat la Stâna de Vale tabăra de copii numită „Micii luptători ai Domnului”. Prichindeii îndrumaţi de profesorii de muzică Zoli Boldiş, David şi de sora Antonella Lazzaro, şi-au făurit scuturi din carton amintind de „platoşa neprihănirii” şi de „scutul credinţei” despre care a vorbit Sfântul Pavel. În paralel, copiii atraşi de Şcoala de vară a asociaţiei „Ave Miriam” din Valea lui Mihai au vizitat casa muzeală îngrijită în Galoşpetreu, casa de copii din Galoşpetreu a fundaţiei franciscane „Sfânta Familie” (coordonată de Bojte Csaba), ferma cu struţi din Tarcea, şi s-au jucat lângă pădure cu studenţi teologi din Pavia (Italia). În între 15 şi 20 iulie copiii şi tinerii de la „Don Orione” au fost în tabăra de vară „Oratoriul de gheaţă” în zona Răchiţele, unde se află Cascada „Vălul Miresei” şi Vârful Lespezi. Juniorii coordonaţi de preotul Mihai Fechetă au învăţat să se dea pe tiroliană dar s-au rugat la Dumnezeu şi din sânul naturii, lângă focul de tabără. Foto: eparhiaortodoxaoradea.ro, egco.ro


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Siska-Szabó Zoltán

Pe urmele lui Czárán Gyula (V.)

Cascada Moara Dracului şi împrejurimile sale O moară, grâul, făina şi mireasma îmbietoare a pâinii proaspete – toate acestea ne vin în minte văzând pietrele plate, rotunde, rotative. Czárán Gyula, cutreierind aceste locuri, a dat peste o moară unde se iau la trântă forţele sălbatice ale naturii. Peisajul este înspământător, sălbatic, infernal şi din luptă nu pietrele ies învingătoare... Mergând cu maşina de la Oradea spre Cluj, părăsim drumul principal între Ciucea şi Poieni. Virând spre dreapta, ne continuăm călătoria pe un drum asfaltat, care traversează Valea Drăganului. Imediat ce trecem de Valea Drăganului, valea începe să se îngusteze şi lăsăm în urmă peisaje din ce în ce mai frumoase. Munţii din jur sunt munţi calcaroşi, astfel valea nu duce lipsă de peşteri. După Lunca Vişagului trecem peste un urcuş mai abrupt şi ajungem la Hidrocentrala Floroiu. După creasta muntelui, drumul coboară între Munţii

Burete şerpesc pe munte

Luncşoarei şi Vf. Ţapul în Valea Iadului. Aici ia sfârşit călătoria noastră comodă, virăm spre stânga şi părăsim drumul asfaltat. Nu ne speriem, am umblat deja pe drumuri mai proaste decât cele care ne aşteaptă. Înainte însă de a porni la drum, merită să coborâm şi să privim în jur! În apropiere, de pe acoperişul unei construcţii din beton, ne aşteaptă o revelaţie. În faţa noastră, în adâncime, îmbrăţişat de jur împrejur de munţi, se întinde un luciu de apă. Ochii ne sunt desfătaţi de păduri dese, la stânga se zăresc vârfurile muntelui Vlădeasa, la dreapta şi în faţă, la distanţă se zăresc culmile munţilor Bihorului. După ce ne-am delectat suficient cu priveliştea, coborâm cu maşina la baraj. Ne oprim puţin şi aici şi parcurgem cu privirea luciul imens de apă – dacă este apă. Eu însumi am văzut odată colectorul de apă uscat, a fost o senzaţie interesantă, dar totodată dureroasă. Liniştea pădurilor din jurul nostru este conturbată de priveliştea galben-maronie, de deşert a văii. În asemenea momente nu se poate să nu ne gândim: oare a meritat să se distrugă o vale imensă, cu floră, cu faună, cu frumuseţe cu tot? Privind de jur împrejur de pe baraj, în faţa noastră se întinde Valea Sebişel (la ea vom reveni mai târziu), la stânga traseul pe care urmează să-l parcurgem, Valea Sebişului, în spate bazinele colectoare ale Crişului Repede şi Crişului Negru, despărţite de Vârful Cârligatele. În spatele nostru panorama este completată de lanţul Vlădeasa. După o scurtă odihnă traversăm barajul şi o luăm pe un drum forestier pietruit, spre Moara Dracului. Lacul se vede în partea dreaptă. Această porţiune este parte a Munţilor Vlădeasa. Lăsăm în urma noastră un canton silvic, apoi, pe stânga, apele pârâului Zerna, ce se varsă în Sebiş. După ce parcurgem 17 km de la baraj, ajungem la un luminiş. Deşi nu am venit


Va˘ ile Cris, urilor – Recomandări de e xcursii până aici pe drum asfaltat, nu avem motive să ne plângem, fiindcă urcuşurile nu au fost prea abrupte şi nici gropile prea adânci. Dealtfel, suntem răsplătiţi cu frumuseţea peisajului: păduri dese de brad, pârâu ce aleargă, o atmosferă pe care o găseşti doar în prospectele canadiene şi aici, în Bihor. Cu toate că peisajul este extraordinar, această zonă este rar vizitată de turişti, motiv pentru care este considerată o zonă „scutită de turişti”. În mijlocul luminişului se află cantonul Ciripa, care – dintr-un motiv neştiut de nimeni – a fost rebotezat Voiosu. În partea dreaptă, în imediata apropiere a pârâului, în apropierea unui izvor cu apă rece, gustoasă, la 50 m de canton, este amenajat loc de campare. Izvorul Esmeralda, cu vremuri înainte a fost vestit, locul preferat de odihnă al turiştilor orădeni, azi însă în jurul lui se află un bazin din beton, un kitsch.

Cantonul Voiosu (Ciripa)

Cascada Căldărilor, Valea Sebişelului

Ne lăsăm maşina aici şi ne continuăm drumul pe jos, pe poteca marcată cu triunghi roşu din spatele cantonului. După parcurgerea unui drum în pantă de juPrimula mătate de oră, ajungem la o bifurcaţie, de unde o luăm la stânga de pe poteca princiSalamandre pală, spre vârful Briţei. Conform panoului de informare, mai avem de mers 45 de minute până la cascadă. De aici mergem printr-o pădure sălbatică, neumblată. Datorită avansării din ce în ce mai dificile, în imediata apropiere a Cascadei Moara Dracului e nevoie de atenţie din ce în ce mai mare. Trebuie să învingem copaci rupţi, orientarea este puţin mai greoaie, dar albia pârâului ne conduce tot mai sus. Datorită lui Czárán Gyula, pe această porţiune turiştii pe vremuri erau ajutaţi de balustrade, aşteptaţi de bănci. Azi n-a mai rămas nici urmă de aşa ceva, doar că şi acum avansăm pe blocurile de piatră aranjate de el. Cascada cu două trepte, înaltă de 25 m, situată la 1283 m altitudine este înconjurată de stânci uriaşe. Fiecare formă, formaţiune şi fenomen a fost denumit de Czárán (Loja Vulcan, Loja Etelka, Izvorul Piano, Izvorul Şoptitor, Beciul Diavolului, Stânca Notre Dame, Cascada Randezvous etc.). Dacă mai avem timp şi energie, putem merge mai departe, urmând triunghiul roşu, până la Vârful Buteasa, înalt de 1790 m. Acolo suntem răsplătiţi cu o panoramă circulară minunată. Pe drumul de întoarcere putem vizita cascadele din Valea Sebişel. Nu sunt atât de mari ca Moara Dracului, nici peisajul nu este atât de sălbatic, dar pot constitui „desertul”. Ne căţărăm până spre drumul asfaltat, trecând din nou peste baraj. Dacă am ajuns la drumul asfaltat, să nu virăm la dreapta, spre Ciucea, ci spre stânga. Trecem imediat pe lângă un foişor de beton, apoi după ce parcurgem câteva sute de metri, ajungem pe un drum forestier. Putem parca lângă cantonul silvic, de unde, plimbându-ne alene pe malul drept al Sebişelului, la un moment dat vom zări cascadele denumite deasemenea de Czárán: Căldărilor, Risc şi Can-Can. Toată „incursiunea” nu va dura mai mult de 2-2,5 ore. Puteţi petrece în zonă chiar un sfârşit de săptămână plăcut. Nu pierdeţi ocazia! Foto: Siska-Szabó Zoltán


...mai mult de c ât o revis t a˘

Timpul oprit în loc

Scris de: Tószögi György

Sau arta momentului Momentele imortalizate sunt şi azi la fel de misterioase, ca odinioară. Atunci o fotografie era un simbol al statutului social, azi este un element al vieţii cotidiene, purtat în buzunar. Lumea s-a schimbat radical în această privinţă, totuşi, în ciuda banalităţii lor, fotografiile renasc mereu. Despre rolul fotografiilor în viaţa noastră l-am întrebat pe Barabás Ferenc tipograf şi fotograf amator din Békéscsaba. – Conform unui studiu, umanitatea stochează aproximativ 500 miliarde de gigaocteţi într-un singur an, marea majoritate fiind poze. Asta înseamnă poze de ordinul bilioanelor şi tendinţa este crescătoare. În ce măsură schimbă acest fenomen rolul pozelor în viaţa noastră? – În perioada de glorie, fotograful a imortalizat, de regulă, evenimente festive, de exemplu membrii unei familii de la ţară, îmbrăcaţi în cele mai frumoase haine ale lor. Acele poze au avut o valoare asemănătoare cu valoarea unei picturi. Apoi a urmat o vreme, când majoritatea comenzilor fotografilor din Ungaria au fost comenzi politice. În anii ‘50 documentariştii au condus topul fotografilor. Deşi fotografiile au fost retuşate şi au avut rolul de slăvire a vremurilor, fotografii totuşi s-au străduit ca „operele” lor să fie cât mai bune, astfel fotografiile din acea vreme aveau încă valoare artistică. În anii ‘70-80 au apărut din ce în ce mai mulţi fotografi amatori, astfel toţi doritorii puteau să facă poze. Epoca digitală, ce a urmat epocii filmelor, a accelerat acest proces. Numărul fotografiilor a crescut vertiginos. Datorită tehnologiei accesibile tuturor, numărul fotografilor amatori a crescut, dar nu a sporit numărul fotografiilor de calitate, ci a celor banale, mediocre. Valoarea de odinioară a fotografiilor a devenit mai întâi curioasă, apoi obişnuită. După cum spunea unul din colegi, „poţi găsi câte un bulgăre de aur între firele de nisip”. Bineînţeles, nivelul aşteptărilor creşte şi el, astfel exclami din ce în mai rar: „Hopa, ce fotografie bună!” Pentru fotografiile bune este nevoie de un plus de gândire sau un plus tehnic.

În luntrea lui Charon

Barabás Ferenc (foto: Péjó Zoltán) – Ce îi conferă unei fotografii valoare artistică? – O fotografie este bună, pentru că ne place. Evaluarea lor este foarte subiectivă, nu merită să analizăm acest lucru. Majoritatea fotografiilor sunt făcute fără vreun criteriu. Imortalizează un moment, ce este important pentru fotograf, pentru familia sa, pentru prietenii săi, fără a avea vreo însemnătate artistică. Fotografii amatori au avut întotdeauna tendinţa de a arăta mai mult din ceea ce se vede sau de a arăta printr-o fotografie ceea ce nu se vede. Pentru acest lucru este nevoie de un înalt simţ al vizualităţii, simţ ce deosebeşte fotograful amator de cel care fotografiază fără criterii. În zilele noastre, toate telefoanele mobile sunt dotate cu camere de 4-8 megapixeli, cu care se pot face fotografii foarte bune - pentru ochi. Dacă însă cineva nu-şi dezvoltă gândirea vizuală, nu va putea niciodată să facă fotografii cu valoare artistică, oricât de bine ar cunoaşte software-ul şi tehnicile. Dacă înainte de a fotografia, fotograful nu cugetă puţin la ceea ce ar dori să se vadă pe fotografia pe care urmează s-o facă, dacă nu plănuieşte compoziţia, există şansa ca fotografia să nu fie cea corespunzătoare. O poartă veche poate fi documentată şi singură, dar cu cât mai interesantă devine, dacă lângă ea stă bătrâna, de-o vârstă cu poarta şi astfel se transpune în fotografie ideea bătrâneţii. În limbajul fotografilor: „apasă pe buton în loc bun, în momentul potrivit”. Bineînţeles nu putem declara că fotografiile de duzină vor fi tot de duzină şi peste ani. O fotografie a unui plug cu boi azi constituie un document de epocă. – Dumneavoastră când, cum aţi făcut cunoştinţă cu lumea fotografiilor şi cum a fost viaţa fotografului amator peatunci?


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – Artă – Lumea tipografilor, în care am activat dintotdeauna, a fost puţin mai deschisă la cultură, mai cultivată, iar legătura cu fotografiile a fost „sarcină de serviciu”. Oamenii au fost şi ei mai interesaţi de fotografii, fiindcă nu au existat atâtea căi de informare, ca azi. A fost de la sine înţeles că şi noi făceam fotografii. În perioada „cu filme” ne cumpăram filme sau diafilme şi încercam să imortalizăm, cu ocazia călătoriilor – în special în străinătate – locuri, momente deosebite. Noi, cei „bătrâni”, trecuţi de 50-60 de ani, lucram cu filme alb-negru, cina a avut „dare de mână”, şi-a procurat hârtie şi îşi amenajau laboratoare proprii cu vase speciale şi reactivi. Depindea în totalitate de noi rezultatul final. Expunerea greşită putea fi „trucată” cu hârtia moale, semitare sau tare, bineînţeles, dacă nu se greşea procesul de developare. A fost un hobby costisitor, noi, tipografii am avut noroc, fiindcă am avut condiţii mai bune pentru procurarea materialelor, pentru munca de calitate, pentru schimbul de experienţă şi pentru efectuarea unor călătorii pentru „tematică”. – Legătura Dvs. cu fotografiile, datorită profesiei pe care o aveţi, este mult mai strânsă, decât a unui fotograf amator obişnuit. – Soţia mea este fotograf, eu sunt tehnoredactor, cele două cumulate constituie serviciile pregătitoare pentru pretipărire. A fost lumea literelor de plumb, a clişeelor pentru ilustraţii, mai puţine fotografii, mai mult text. Astfel mi-am format gândirea vizuală, lucru ce îmi lipseşte din ce în ce mai mult din lumea fotografiilor de azi. Tipograful trebuie să înţeleagă mesajul fotografiilor, să poată efectua retuşările în mod corespunzător, ilustraţiile, planificarea tipografică, legatul cărţii, să poată crea forma finală a cărţii. E cu mult mai mult decât fotocorecţiile ce se fac azi. Când se lucrează cu o fotografie de o sută de ani, care reprezintă succint întreaga viaţă a unei persoane, este nevoie de cunoştinţe profesionale vaste şi o percepţie, prin care „sufletul” fotografiei poate fi transmis cititorului.

Plăcut… (Arcuit…)

Păpădie – Mulţi ştiu, că aveţi o colecţie însemnată de mini-cărţi, parte din ele sunt creaţii proprii. Aceste cărţi de dimensiuni mici sunt esenţa profesiei, a lumii fotografiilor şi graficii. Cum aţi descoperit această pasiune interesantă? – M-am născut la Kaposvár şi am început să lucrez la tipografia din localitate la vârsta de 15 ani, ca ucenic, unde am început să „confecţionez” din bucăţi aruncate de linoleu literele lipsă de pe afişe. Descoperindu-mi creativitatea, unul din maşinişti mi-a propus să încep să desenez. Astfel am ajunc în Cercul de Arte Plastice „Balázs János”, unde am învăţat bazele desenului. După aceea am început să creez şi ilustraţii. Ideea mini-cărţilor mi-a venit tot datorită deşeurilor din tipografie, sigur, sarcina a fost o adevărată provocare profesională, fiind nevoie şi de tehnologie adecvată. Noroc că directorul tipografiei mi-a permis să rămân în tipografie sâmbăta după-masa, după lucru, împreună cu încă un ucenic, să tipărim. A pus o singură condiţie: să-i dăm şi lui câteva mini-cărţi. Am „produs” astfel mai multe serii de câte cincizeci de bucăţi. Apoi, în anii şaptezeci, toate tipografiile au început să tipărească mini-cărţi. Aceasta a constituit o bravură profesională, fiindcă literele de plumb de şase puncte sau secţiunile miniaturale, graficile colorate sub lupă, legatul, toate necesitau cunoştinţe profesionale vaste. Azi dimensiunea literelor se modifică cu un clic, este de neimaginat, ce presupuneau procesele de tipărire pe vremuri. În perioada de glorie a mini-cărţilor au fost mulţi colecţionari, vindeau-cumpărau exemplarele mai deosebite. Tipografia a fost şi ea atinsă de revoluţia tehnică, revoluţie care a măturat atât cunoştinţele profesionale tradiţionale, cât şi lumea mini-cărţilor. În occident, datorită condiţiilor materiale mai bune, cererea pentru mini-cărţile cu tiraj mic este şi azi mare. La noi acasă nu se plătesc în suficientă măsură cunoştinţele profesionale necesare procesului de tipărire. Deci, lumea fotografiilor este un spaţiu multidimensional pentru mine, în care se îmbină hobby-ul şi profesia. – Cu vreme înainte, membrii cluburilor foto erau activi. Epoca digitală şi spaţiul online cum şi-a pus amprenta pe activităţile de odinioară? – Pe lângă cluburile foto de pe vermuri, în cele ale Uniunii Tineretului Comunist aveam ocazia să ne întâlnim, să povestim, să socializăm. Nu toată lumea frecventa însă cluburile, existau comunităţi mici, formate din prieteni, oameni ce se ajutau reciproc. Eu am făcut parte dintr-o comunitate formată din tipografi. Ne-am amenajat laboratoarele în baia de la bloc, uscând fotografiile pe faianţă, puteam achiziţiona mai


T impul opr it în loc să contactăm clubul din Târgu Mureş, ca urmare, nu demult 14 dintre noi am fost la o întâlnire de patru zile în Secuime. La aceste evenimente, pe lângă activităţile de fotografiere, ne prezentăm reciproc lucrările, organizăm expoziţii. Clubul deci sprijină fotograful amator în dezvoltarea tehnicii, a abordării, a relaţiilor. Activitatea noastră individuală, desfăşurată în acest spaţiu comunitar a dat roade: am participat la concursul organizat de Salonul Foto de (Alföldi Fotószalon), unde între cele 60 de fotografii alese pentru a fi „atârnate pe perete” (dintre sute) se regăseşte câte o fotografie a lui Virág Mihály, Monostori Éva şi a mea. Acesta este un succes important, fiindcă sunt foarte mulţi fotografi buni şi un rezultat cu care ne putem mândri.

Portretul lui Eifert János – în timpul prezentării expoziţiei,2013. Hódmezővásárhely uşor cele necesare – destul de costisitoare – pentru developare. După schimbarea regimului, aceste activităţi comune s-au întrerupt treptat, datorită atât condiţiilor tehnice schimbate, cât şi problemelor financiare cu care se confruntau cluburile. Azi arta fotografierii este accesibilă, nu este neapărată nevoie să mergi la cluburi foto pentru a-ţi însuşi tainele ei. Instrumentele necesare deasemenea sunt accesibile tuturor, iar „developarea” se realizează simplu, cu ajutorul unei imprimante speciale. Au rămas în picioare doar comunităţile cele mai puternice din ţară, printre ele şi Atelierul „Márvány”, „descendentul” clubului nostru din Csaba. – Au drept de existenţă cluburile azi? – Problema fotografilor începători azi constă în modul de abordare şi gândirea vizuală, despre care am vorbit anterior şi cunoştinţele acestea – deşi pe internet sunt toate informaţiile necesare – se dobândesc mai greu fără ajutorul comunităţii şi al unor fotografi experimentaţi. Aceasta este forţa motoare a activităţii acestor cluburi în zilele noastre. În ţara noastră este pe cale de dispariţie cultura vizuală, lucru ce influenţează în mare măsură lumea imaginilor, cerinţele şi gusturile oamenilor. Tehnicile ce pun bazele culturile vizuale, cum ar fi: confecţionarea manuală a hârtiei, cusutul sau bricolajul, nu mai sunt predate în şcoli. Una din principalele sarcini ale cluburilor foto este formarea vizualizării corecte. – Cum îşi poate arăta cineva publicului larg şi specialiştilor fotografiile sale? Primeşte ajutor din partea clubului? – Absolut. Faţă de vremurile de demult, este mult mai uşor să-ţi „scoţi” fotografiile la vedere, nu este sigur însă că evaluarea lor va fi una profesionistă. Într-un club avem şanse mai mari să obţinem evaluări profesioniste, obiective. Noi, în cadrul clubului, ne analizăm reciproc, în mod regulat, lucrările, organizăm expoziţii şi tabere, ne ajutăm reciproc în evaluarea profesionistă a fotografiilor. Acesta este „plusul” pe care ni-l poate oferi comunitatea. Este foarte importantă, deasemenea, cooperarea cu celelalte cluburi. Cea mai strânsă legătură o avem cu clubul din Arad, ultima dată am reuşit

– Care sunt, pentru Dvs., momentele cele mai memorabile ale activităţii clubului? – Sunt foarte multe. Pentru mine astfel de eveniment a fost întâlnirea cu Eifert János, regele neîncoronat al diaporamei. Maestrul în vârstă de peste şaptezeci de ani este şi dansator popular – după cum am aflat - , şi înainte de începerea proiecţiei, ne-a invitat la dans, „pentru încălzire”. Apoi, după cum a spus: „fotograful priveşte întotdeaun fotografii, mişcarea este necesară să nu îi devină leneş intelectul”. Bineînţeles, ideea ascunsă în această glumă este importanţa gândirii pentru înţelegerea fotografiilor altora şi pentru realizarea unor fotografii bune. Începutul uimitor a dat tonul. Tot de maestru se leagă un alt eveniment, când l-am întâlnit întâmplător şi când ne-a prezentat propria sa expoziţie, organizată la Hódmezővásárhely. Viaţa de club ne oferă astfel de revelaţii. – România este o destinaţie preferată de mulţi fotografi, membrii clubului vizitează cu plăcere meleagurile de acolo. Oare ce îi atrage? – În Ungaria nu mai sunt „locuri virgine”. Acolo se mai găsesc meleaguri aproape neprihănite şi valori – dispărute în ceaţa trecutului la noi acasă –, care pentru fotografiile sociodocumentare şi portrete sunt inestimabile. Fotografia mea intitulată Roata vremii (Időkerék) ce reprezintă piciorul unui olar bătrân, alături că papucul său găurit, este realizată acolo. În România poate este mai uşor pentru începători să găsească subiecte, ce le vor aduce succes. Dar trebuie să fim precauţi. Foarte mulţi fotografi se consideră artişti, dar nu devii artist doar pentru o spui de multe ori. – Ce părere aveţi despre prelucrarea fotografiilor cu ajutorul software-ului? Există limite morale impuse de comunita-

Roata timpului


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – Artă

Port popular din Ţara Călatei (Inucu) tea fotografilor? – După părerea mea nu sunt. Totul depinde de bunul simţ şi gust al fiecăruia. Noi considerăm că nu este etic să plagiem, să copiem ideile, stilul celuilalt. Fiecare încearcă să prezinte lumea în stilul său propriu, într-un mod cât mai pretenţios. Deşi avem abordare asemănătoare, nu trebuie să fim identici. În cadrul clubului nostru sunt reprezentate foarte multe stiluri. Unii sunt proeminenţi în fotografierea clădirilor, alţii caută forme geometrice, avem membri, ale căror fotografii sunt realizate în stilul pictorilor mentalişti ruşi. Fotografiile sunt foarte diferite, de la cele ale naturii până la cele socio-documentare, de la documentarele simple la cele tipărite pe pânză şi completate prin pictare..

– În încheiere, daţi-le sfaturi fotografilor începători: cum pot să realizeze fotografii cât mai frumoase, bune, pline de conţinut? – Fiecare trebuie să-şi cunoască propriul aparat, obiectivul să fie – pe cât posibil – cel mai bun, să înveţe bazele meseriei, să-şi dezvolte permanent cunoştinţele, gândirea vizuală, să înveţe tehnicile de prelucrare, să accepte critica constructivă, dar cel mai important: să vadă ceea ce pentru alţii rămâne nevăzut. Dacă doreşte să se ocupe la modul foarte serios de fotografiere, să se integreze în comunităţile fotografilor. Foto: Barabás Ferenc

Atelierul Foto „Márvány” Viaţa fotografilor la Békéscsaba a fost întotdeauna animată, înregistrând succese profesionale. Ce-i drept, au fost perioade mai puţin active, dar în aceste perioade s-a găsit cineva, care a insuflat optimism comunităţii. Astfel a început şi viaţa Atelierului Foto „Márvány” în 1995, în Casa Tineretului (actualmente Centrul Cultural „Csabagyöngye”). . Mai târziu, grupul s-a divizat în două, datorită prăpastiei datorate epocii digitale. Clubul din acest moment poartă numele de azi, din 1995 a devenit membru al Asociaţiei Naţionale a Grupurilor de Creaţie ale Artiştilor Fotografi (Magyar Fotóművészeti Alkotócsoportok Országos Szövetségének - MAFOSZ). Clubul este găzduit din 2001 de Casa Comunitară Lencsés, unde a început o activitate intensă cu doar 5-6 membri. Încă din primul an am înregistrat un succes, datorită fotografiei unui coleg, care a fost expus la un concurs naţional organul de Salonul MAFOSZ. Apoi au urmat alte rezultate frumoase. În fiecare, lucrările unuia sau multor membri ai clubului nostru au fost expuse la Salonul MAFOSZ şi s-au obţinut şi premii de către aceştia.. Bazso Imre, fondatorul clubului, a fost distins în urmă cu puţin timp de Asociaţie cu diploma „Distins de MAFOSZ pentru Activitatea sa”. Nagy Károly şi Virág Mihály au obţinut titlul de Artist Fotograf distins cu Diploma MAFOSZ, recunoscându-li-se astfel rezultatele activităţii. Clubul are un număr de 20-30 de membri, activitatea sa nu se desfăşoară doar în localitate şi în judeţ, ci se extinde şi dincolo de graniţă. Considerăm că dezvoltarea relaţiilor profesionale şi umane este una din sarcinile importante ale noastre, activitate ce se concretizează prin menţinerea relaţiilor de colaborare cu cluburile din Salonta, Târgu Mureş şi Arad. Anual organizăm, în colaborare cu Casa Comunitară Lencsési două evenimente de seamă, primul concursul foto intitulat „Doar din izvoare curate…”, care anul acesta a ajuns la cea de-a XI-ea ediţie şi Festivalul Digiporama, care anul acesta a ajuns la cea de-a 8-a ediţie. După doi ani de la înfiinţare am organizat tabără foto, cu participarea a 60 de persoane. Un alt obiectiv important este cunoaşterea de către publicul larg a activităţii fotografilor din judeţ, regiune, a membrilor altor cluburi din oraş, pe lângă dezvoltarea relaţiilor. Cu acest scop organizăm anual tabere foto, împreună cu cluburile din Gyula, Szentes, Békés, Orosház, Arad şi Salonta. Anul acesta am organizat pentru a cincea oară Şcoala foto pentru începători, fiindcă este necesară aprofundarea cunoştinţelor teoretice şi practice. Suntem deschişi pentru primirea de noi membri, îi aşteptăm pe toţi cei interesaţi de activitatea fotografică şi de viaţa comunităţii.

O parte a fotografilor, care au reuşit să urce pe Piatra Secuiului 2012. (foto: Machlik Gergely)

Atelierul Foto „Márvány”


...mai mult de c ât o revis t a˘

ga l E ria F o t o Molnár Ábel M-am născut în 1991 în capătul nordic al regiunii Alföld, la Miskolc. Mi-am petrecut copilăria în Vácrátót şi, datorită părinţilor mei, am călătorit extrem de mult în minunatele ţinuturi ale Bazinului Carpatic. Dintre toate cel mai mult m-a impresionat Ardealul şi regiunea Alföld, într-atât încât m-am înscris la Facultatea de inginerie agrară şi managementul mediului din cadrul Universităţii Szent István din Gödöllő, specializare care îmbină protecţia mediului şi agricultura. Este ciudat că niciodată nu mi-a fost dor de pădure, am fost atras întotdeauna de peisajele deschise, presărate cu pajişti. În Ardeal mai ales păşunile şi fâneţele de munte din cununa Carpaţilor îmi oferă linişte şi mă simt cu adevărat acasă în stepele alcaline ale regiunii Alföld. Din acest motiv, probabil, după trei ani de alergat cu aparatul de fotografiat în mână, în 2007 am început să fotografiez păstori. Prima experienţă decisivă – pe lângă multele experienţe din copilărie – a reprezentat-o perioada de două săptămâni petrecută la Dobcsák János, un cioban din Bodrogköz. Am mers la el împreună cu un prieten şi amândoi ne-am simţit permanent de parcă am fi în vizită la Matula bácsi, personajul romanului Tüskevár, bun cunoscător al naturii. Nea János m-a făcut să înţeleg câtă pricepere presupune meseria de cioban şi cât de impregnată este ea de cultura noastră tradiţională. Mi-am petrecut următorul an devorând cărţi despre păstori, de exemplu scrierile captivante ale lui Győrffy István şi Szűcs Sándor, care mi-au dezvăluit lumea de odinioară a regiunilor Kis-

Sárrét şi Nagy-Sárrét. Aceşti autori vorbesc în lucrările lor despre mlaştini întinse, cârciumi cu fum de pipă, despre locuitorii din aceste regiuni („pákász”) care căutau peştele în mlaştini, despre haiduci şmecheri şi păstori sălbatici. În acea perioadă deja lumea aceasta era pe cale de dispariţie, iar astăzi nu-i mai găseşti decât foarte greu urmele. Dar acel ceva, despre care credem că nu mai există, ne apare uneori în faţă în anumite locuri dacă îl căutăm cu perseverenţă. Străbătând ţinuturile Bazinului Carpatic caut fără încetare momentele despre care am citit în descrierile şi memoriile vechi. Realizez fotografii-document prin intermediul cărora aş vrea să arăt ceea ce mai există şi astăzi şi nu ceea ce aş putea să-mi imaginez. Nu vreau să romantizez trecutul, vreau doar să înţeleg care parte a lui, în ce mod şi de ce s-a păstrat pe această uriaşă axă care se întinde de la Ghimeş de-a lungul Văii Crişurilor până la regiunea Hortobágy, şi să transmit tot ce se poate cu ajutorul aparatului de fotografiat.


Va˘ ile Cris, urilor – Artă


Galer ie f oto รbel Molnรกr


Va˘ ile Cris, urilor – Artă


Galer ie f oto รbel Molnรกr


Va˘ ile Cris, urilor – Artă


...mai mult de c ât o revis t a˘

z

bo o D n i d i i tor i t e l p Îm

Scris de: Bonyhádiné Pásztor Enikő

Împletitori de

scaune, sacoşe,

pe vremuri şi azi Lucrările din pănuşi ale lui Hidvégi Julianna

S-a întâmplat cândva, în perioada războiului – când nu erau nici bani, nici alimente şi rafturile magazinelor erau goale – ca sacoşele împletite din pănuşi să ajungă la mare preţ. Femeile şi bărbaţii au învăţat unii de la alţii împletitul din pănuşi, îmbrăcarea scaunelor şi modul cum merită să pleci la târgul din Bekescsaba cu produsele împletite. Au pornit pe jos, sau cu carul, cu sacoşele atârnând, pline de cartofi şi zarzavaturi de vânzare. Astfel au pornit şi cei din Doboz, care, în speranţa unui câştig minor au pornit săptămânal la târg. Am rugat-o pe Hidvégi Julianna, conducătorul Casei Comunitare şi Bibliotecii din localitate, preşedinta Asociaţiei de Artă Populară din Doboz, să ne povestească despre acei oameni bătrâni, care au confecţionat ani de-a rândul sacoşele, papucii şi jucăriile din pănuşi. – Cu câţiva ani în urmă i-ai căutat pe acei bătrâni, care şi azi împletesc sacoşe şi scaune din pănuşi. Le-ai fotografiat produsele, ai făcut interviuri cu ei. – Da, în primăvara anului 2007 am umblat din casă în casă, am intrat în casele bătrânilor care la târgurile din localitate îşi vindeau sacoşele împletite. Aş fi vrut să aflu mai multe despre ei şi să păstrez această tradiţie pentru posteritate, pentru oamenii din Doboz. Cu ocazia convorbirilor, am aflat multe. De exemplu că la Doboz nu s-a lucrat doar din pănuşă, oamenii de aici îmbrăcau scaune cu papură şi stuf, mulţi dintre ei lucrau pentru vestita cooperativă Szabó Lajosné, tanti Böske meşteşugărescă din Tápé. Am (1924–2007 Doboz) aflat că mulţi dintre ei mai „Eu am iubit toţi oamenii confecţionează şi azi sacoşe, de pe lumea aceasta!” adică trăim într-un sat plin de comori.

– Cine sunt meşterii împletitori, pe care i-ai amintit? – Aş începe cu Szabó Lajosné, tanti Bözsi, care ne-a părăsit în aprilie 2007, la 82 de ani, dar viaţa şi munca sa constituie un exemplu şi în zilele noastre. Mi-a povestit, cât de mult i-a plăcut împletitul, pe vremea când încă degetele i se mişcau cu uşurinţă. După recoltarea porumbului, a adunat întotdeauna ea singură pănuşile şi le depozita în saci, în pod. Iarna, când nu se mai putea munci afară, au continuat munca înăuntru, printre altele, împletind. Pănuşile uscate se înmuiau în apă cu oţet, astfel se puteau confecţiona obiectele. Tanti Bözsi susţinea că oţetul era necesar şi pentru prevenirea îngălbenirii obiectelor împletite, nefolosind sulf în acest scop. Mai întâi foloseau pănuşile albe, apoi urmau cele roşii. Activitatea era continuată până când se terminau pănuşile. Dacă porneau spre târg, legau coşurile de diferite dimensiuni de aţa petrecută în jurul taliei. Tanti Bözsi, veşnic senină, optimistă, povestea despre toţi şi despre toate cu mult drag. De la geamul casei sale din strada Mare le făcea cu mâna trecătorilor. –Cum a început împletitul la Doboz? – Szabó Lajos Tivadar, soţul lui tanti Bözsi mi-a povestit despre începuturi. În 1940 a fost organizat un curs de prelucrarea pănuşilor şi de împletit coşuri la Doboz. Împletitul a rămas foarte popular până în zilele noastre. În 1952 s-a înfiinţat Cooperativa Meşteşugărească Mixtă din Szarvas, unde pe lângă produse din ceramică, baticuri şi batiste vopsite, au fost confecţionate şi coşuleţe din pănuşi, atât pentru intern, cât şi pentru export. Din 1953, femeile din Doboz au început să colaboreze cu secţia de pănuşi, muncind la domiciliu. După desfiinţarea cooperativei, în 1979, au rămas doar comunităţi mici


Va˘ ile Cris, urilor – Interviu – Cultur ă şi indivizi, care au continuat împletitul. Ei sunt aceia, care şi în ultimul deceniu au împletit sacoşe la Doboz. – De fapt, ce fel de material este pănuşa, ce trebuie să ştim despre ea? – Foile ce acoperă ştiuleţii de porumb sunt pănuşile, cele din interior – dacă sunt suficient de „unse” şi moi – sunt potrivite pentru împletit. Fiecare foaie a fost folosită, din cele exterioare, mai tari, au fost confecţionate ştergătoare de picioare, din cele interioare sacoşe, coşuri, peretari, papuci, păpuşi şi jucării. – Cum au adunat pănuşile? – Szilágyi Istvánné, tanti Manci îmi povesteşte: „Toamna, am cules porumbul necurăţat. Apoi, acasă l-am curăţat, am scos pănuşile şi le-am uscat. Chiar în timpul recoltării, am atenţionat culegătorii, că dacă găsesc un ştiulete mai frumos, să-l pună deoparte, în buzunarul şorţului. Ne-am confecţionat şorţuri cu buzunare mari, ce ne ajungeau până la genunchi şi în ele adunam pănuşile. Ele trebuiau să fie cât mai lungi şi

Sacoşe din pănuşi confecţionate la Doboz cât mai albe. Când ne-am umplut buzunarele şorţurilor, le-am golit în saci.” – Care este baza împletitului? – Pănuşile înmuiate sunt tăiate în fâşii înguste, apoi răsucite cu o mişcare specifică a mâinii. Aceste fire răsucite constituie urzeala pe ramă sau calapod, peste care se trece firul de bătătură.. – Sunt multe specii de porumb. Care este cea mai bună pentru împletit? – Cei care confecţionează împletituri din pănuşi, seamănă mai ales porumb alb, să obţină pănuşi albe. Astfel de specie este de ex. porumbul dinte de cal, dar şi porumbul pentru floricele are frunzele interioare albe. Pănuşile au avut utilizare multiplă. Astfel, din cele mai vechi timpuri, saltelele pentru pat au fost umplute cu pănuşi, fiindcă acestea nu se sfarmă şi nu se umple de purici. Tapiţerii au folosit şi ei cu plăcere pănuşile pentru umplerea mobilierului. Se foloseau pentru curăţarea cuptorului fierbinte. Se lega de capătul unui par lung un mănunchi de pănuşi, cu care – după ce a fost băgat în apă – se curăţa cuptorul de cenuşă. Din pănuşi se răsucea sârmă de uscat rufe, material de legat viţă de vie. O legătură de pănuşi mototolite înlocuia peria de curăţat podeaua.

– Ai reuşit să înveţi arta împletitului de la aceşti oameni în vârstă? – Bucsai Lászlóné, tanti Margit – care mai păstrează ramele şi şabloanele – m-a ajutat să imortalizez procesul. Răsuciturile umede sunt aşezate pe rame, prin uscare sacoşele iau forma acesteia. Tanti Margit mi-a povestit că împletitul sacoşei se începe de jos, apoi se continuă cu marginile. O sacoşă era împletită în 3-4 zile. – De unde-şi procurau ramele şi calapoadele? – Împletitorii îşi proiectau singuri ramele, care apoi erau confecţionate de tâmplari dibaci, apoi le foloseau zeci de ani. Bineînţeles, împletitorii schimbau între ei ramele bune. – Ce alte obiecte se confecţionează din pănuşi? – Coşuri de pâine, suporturi pentru linguri de lemn şi vase, cutii de depozitare, sacoşe – toate sunt obiecte pe care le folosesc şi eu în gospodăria proprie. Cu ani în urmă, abia am aşteptat să îmbrac scaunul „gândirii” şi dacă voi avea timp, voi îmbrăca şi un al doilea, cu alt model. Dacă am ocazia, port pălăria şi papucii confecţionaţi din pănuşi. De Crăciun, confecţionăm podoabe, îngeraşi pentru pomul de crăciun. Îmi place să împletesc şi jucării: păpuşile, căluţii şi cimpoaiele sunt foarte populare în rândul copiilor.


Împle titor ii din Doboz – Împletitul a fost o activitate de iarnă? – Da, a fost muncă la domiciliu, efectuată iarna, adesea lucrau mai mulţi vecini la un loc. Au fost vremuri grele, dar activitatea a unit oamenii. O femeie bătrână din Doboz povesteşte astfel despre acele vremuri: „Nu am avut ce mânca, crede-mă, nici la piaţă nu puteam vinde mai mult de patru-cinci fire de zarzavat. Ne duceam pe jos la Békéscsaba, pentru că nu existau biciclete, nu era nimic.” – Ştiu bine, şi bărbaţii din Doboz împletesc sacoşe? – Da, trebuie să-l amintim pe Debreczeni László, care ani de-a rândul împletea şi vindea la Békéscsaba sacoşe frumoase, de bună calitate, împletite din pănuşi. El mi-a arătat, cum trebuie să prind mânerul sacoşei, să nu se rupă prea repede.

Meşterul Debreczeni László şi soţia Confecţionarea mânerului sacoşei – Pe cine ai mai aminti dintre împletitorii din Doboz? – Pe lângă cele de mai sus, trebuie să Tanti Manci le amintim şi pe Szabó Gáborné, tanti Ilonka, Debreczeni Károlyné, tanti Rozsika şi Hidvégi Istvánné, tanti Terike, dar aş mai putea înşira şi multe alte persoane, care au împletit o mulţime de sacoşe în decursul vieţii lor. Fiecare a avut în casă câte un „scaun al gândirii” îmbrăcat în împletituri. Din păcate, aceştia nu mai creează, datorită stării lor precare de sănătate, dar suntem câteva persoane din noua generaţie, care am învăţat meşteşugul împletirii, dintre aceste persoane putem aminti pe Czinanó Sándorné, Takácsné Molnár Ilona, Czékusné Szűcs Rozália, Gáborné Fekete Katalin, Molnár Pálné, Durkó Lászlóné, Váczi Gáborné, Czékus Margit şi Czékus Anikó. Noi, o mână de oameni, continuăm tradiţia şi predăm aceste cunoştinţe celor interesaţi. „Îmbrăcatul pieselor de mobilier cu pănuşi se practica deja şi în secolul trecut. Foile de pănuşă răsucite au grosimea sforii cu „Scaun al gândirii” îmbrăcat în împletitură din pănuşi

care se leagă gura sacului. După întinderea urzelei pe rama scaunului, se începe împletirea cu băteală ca la pânză, de la centru spre margini, aplicându-i-se adesea şi elemente decorative. Scaunul „se umple” cu pănuşi moi, ca să se poată sta cât mai comod pe el. Cele mai frumoase produse de acest fel provin din zona de câmpie, printre altele din judeţul Békés.”. – Ce ai adus din copilărie legat de împletit? – În copilărie am privit-o cu mirare pe femeia din vecini, care – stând în faţa casei – împletea sacoşe şi coşuri, făcând o serie de mişcări interesante ale mâinilor. Apoi au trecut anii, am învăţat şi eu meserie, apoi am început să adunăm materialele pentru colecţia de istorie locală. Tocmai această femeie din vecini a oferit primul calapod pentru papuci şi o mulţime de rame pentru sacoşe, care din pod au ajuns direct la expoziţie. – Ce idei v-au venit cunoscând valorile locale din Doboz? – În 2009 am înfiinţat Asociaţia de Artă Populară din Doboz şi de atunci ne întâlnim săptămânal. Visul nostru a fost crearea unei case de creaţie populară, unde creatorii se întâlnesc în cadrul unor cercuri profesionale şi tabere. Până la urmă, această casă s-a realizat, în cadrul ei se înţeleg de minune împletitorii din pănuşi, papură, paie, nuiele, cei ce torc şi ţes, cei ce brodează, olarii, preparatorii de turtă dulce şi constructorii de cuptoare. În grădină vom cultiva plante medicinale şi sperăm să putem construi în curte, cât mai curând, un cuptor şi o scenă în aer liber. Astfel vom asigura un mediu mai atrăgător pentru cei care vor să afle, ce înseamnă să predai din tată în fiu moştenirea învăţată. Vizitatorii vor putea să experimenteze bucuria activităţii în comunitate, respectiv vor afla ce înseamnă să trăieşti împreună cu natura şi să o respecţi.


Va˘ ile Cris, urilor – Interviu – Cultur ă

Asociaţia de Artă Populară Doboz

Asociaţia de Artă Populară din Doboz Asociaţia noastră cultivă tradiţiile artei populare, ne străduim să conservăm tradiţiile. Comunitatea noastră ia parte la evenimentele turistice organizate în localitate, zonă, regiune, colaborăm cu alte comunităţi creative de acelaşi tip. Sprijinim activitatea continuă a Casei Memoriale Széchy Tamás, a Colec-

ţiei de Istorie Locală şi a Casei de creaţie. Considerăm că este importantă predarea cunoştinţelor artizanale din tată în fiu, găsirea artizanilor în vârstă, încă în viaţă, formarea simţului estetic prin creaţiile artizanale populare. Am început culegerea şi conservarea obiceiurilor populare legate de zile însemnate, reînvierea tradiţiilor artizanale. Pentru copiii şi adulţii din Doboz am înfiinţat Cercul Mâinilor Fermecate, în cadrul căruia se creează în domenii diferite (prepararea turtei dulci, confecţionarea obiectelor din papură, paie şi pănuşi, brodat, ţesut de covoare, olărit, confecţionarea coşurilor şi mobilei împletite, construcţia sobelor de teracotă şi a şemineelor, înşiratul mărgelelor, prelucrarea pielii). Organizăm în cursul întregului an case de joacă, tabere de artă populară, expoziţii, prezentări ale produselor artizanale şi excursii tematice, participăm la zilele localităţilor vecine şi la evenimente profesionale. Din activitatea creativă comună a rezultat serialul de teatru de păpuşi Castelul lui Sámson. Foto: Hidvégi Julianna

Contact: Casa de cultură Kulich Gyula muvelodesihaz@doboz.hu

Păpuşi confecţionate de Cercul „Körmönfonók” pentru legenda lui Sámson din Doboz


...mai mult de c ât o revis t a˘

Doboz, satul milenar din Ungaria

Doboz este cea mai veche comună a Câmpiei şi totodată a judeţului Békés, una din localităţile fondate de descălecătorii maghiari şi locuite în permanenţă de atunci. Conform documentului ce datează din 1075, în care se pomeneşte pentru prima dată de sat, aici au locuit îngrijitorii porcilor regelui Geza I., porci care erau duşi în pădurile de stejar din împrejurimi, pentru a-i hrăni cu ghindă. Comuna este înconjurată şi în zilele noastre de păduri, spre bucuria vânătorilor şi a iubitorilor de drumeţii. Cu ocazia săpăturilor, arheologii au descoperit, la marginea satului, urmele mai multor localităţi din epoca Árpád, respectiv urmele unei cetăţi. Locuitorii, profitând de apele ce străbăteau comuna, au trăit din pescuit, vânătoare şi păstorit. Odată cu trecerea timpului, au trecut la cultivarea pomilor fructiferi, apoi la apicultură, lucru certificat printr-un document datat din 1138. Această tradiţie este păstrată prin organizarea Festivalului Mierii anual, în luna iulie. La sfârşitul secolului 19., Cziegler Antal din Gyula a proiectat şi construit - mandatat fiind de groful Wenckheim Rudolf, moşier - castelul vânătoresc de pe strada principală, în care astăzi funcţionează şcoala generală, un magazin şi o cafenea. Clădirea, datorită deselor modificări ulterioare, şi-a pierdut aproape în întregime caracterul de odinioară. În punctul cel mai înalt al parcului situat în spatele castelului, se află capela şi cripta Szent Kereszt, sfinţită în 1902, construită în stil neo-

Capela Szent Kereszt şi cripta Wenckheim

Scris de: Szabó Tibor

Clădirea silozului de grâne cu turn

roman de constructorul vienez Viktor Siedek. Crucea din marmură albă de Carrara de pe altar este opera lui Fadrusz János. În spatele celor două clădiri, pe partea opusă a drumului ce duce spre Vésztő se află opera lui Ybl Miklós, silozul de grâne cu turn, construit în stil romantic, în 1863. Parcul castelului, înconjurat de Stejari bătrâni în parcul castelului Crişul Mort, pe lângă castani sălbatici, tei şi brazi, păstrează – din păcate din ce în ce mai puţini – stejari vechi de 180 de ani. Vizitatorii sunt întâmpinaţi în faţa fostului castel de un parc minunat. În mijlocul lui se află statuia denumită Păstorul cântând la fluier, opera lui Mészáros Attila, ridicată de autoritatea locală în cinstea aniversării a o mie de ani de la fondarea statului, statuie care evocă modul de viaţă al locuitorilor de odinioară. În centrul comunei se află biserica reformată, construită în stil baroc între anii 1794 – 1798, mobilierul de lemn sculptat al acesteia este extrem de valoros. În vecinătatea clădirii se află monumentul ridicat în cinstea victimelor primului şi celui de-al doilea război mondial. În clădirea poştei vechi, în centru, se află casa memorială a antrenorului de înot Széchy Tamás zis şi „papa înotului”, care şi-a petrecut copilăria în localitate, precum şi colecţia de istorie locală. La circa patru kilometri de centrul satului se află zona de agrement Szanazug, ce din punct de vedere administrativ aparţine de Doboz. Szanazug se întinde pe cele două maluri ale Crişului Dublu, ce a luat naştere prin unirea Crişului Alb şi Crişului Negru cu ocazia regularizării cursurilor celor două râuri. Cei dornici să se odihnească, să se relaxeze, să facă baie, sunt aşteptaţi aici de 300 de case de vacanţă, o tabără cu o capacitate de 250 persoane, iar pe malul stâng de un camping. Foto: Szabó Tibor


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă

Ore deschise

Scris de: Sáfár Gyula

în Arhiva Judeţeană Békés a Arhivelor Naţionale ale Ungariei

Clădirea arhivei în zilele noastre Arhiva Judeţeană Békés a Arhivelor Naţionale ale Ungariei a lansat în 2012-13 un program educaţional interesant, purtând titlul Scripturi – surse – istorie. A obţinut finanţare pentru ore deschise de istorie ţinute în arhivă, la care au putut participa elevi din şcoli generale şi licee. Înainte de a cunoaşte amănuntele programului, să vedem ce sunt, cum s-au creat arhivele, respectiv ce activităţi se desfăşoară într-o asemenea instituţie.

Documentele păstrate în arhive

Scrisul cu pană de gâscă Prepararea cerii pentru sigiliu administrativ al comitatului. Primul arhivar al judeţului a fost Kazay Mihály, a ocupat această funcţie între 1797 şi 1818. El şi urmaşul său au sistematizat documentele păstrate şi au realizat un index alfabetic. Antalóczy Nándor, care a condus arhiva timp de 30 de ani, la începutul secolului al XX-lea a reorganizat instituţia după principii moderne. Şi în prezent se folosesc dula-

Aparatul administrativ a început să-şi desfăşoare activitatea în scris din evul mediu, iar pentru păstrarea documentelor emise s-au înfiinţat arhivele. Până în ultima treime a secolului al XIX-lea ele au avut mai ales rol de asigurare a drepturilor. Odată cu apariţia ştiinţelor istorice moderne, cercetătorii, istoricii au putut studia sursele şi în scopuri de cercetare. Abia din anii 1950 a început să crească rolul arhivelor în diseminarea culturii şi cunoştinţelor. În lumea digitalizată a zilelor noastre arhivele îşi deschid tot mai larg porţile în faţa celor interesaţi. Istoricul Arhivei Judeţene Békés a Arhivelor Naţionale ale Ungariei reflectă procesele desfăşurate în judeţ. În 1566 turcii au cucerit cetatea de la Gyula, şi judeţul Békés a ajuns sub ocupaţie turcească. O parte din documentele de până atunci au fost salvate, dar majoritatea lor s-a distrus. Cele rămase sunt păstrate acum la Budapesta, în Arhivele Naţionale ale Ungariei, în arhiva de la Gyula pot fi studiate fotocopiile acestora. După alungarea turcilor, în 1715 s-a reorganizat comitatul. În 1732 s-a decis ca centrul acestuia să fie la Gyula, astfel arhiva s-a instalat în cetatea de acolo, ca în 1744 să fie mutată în clădirea prefecturii. Arhivarii făceau parte din aparatul Clădirea arhivei pe o ilustrată de la începutul secolului al XX-lea


O re de s c his e purile achiziţionate de acesta pentru păstrarea documentelor. În 1950, arhiva judeţeană, arhivă publică, a devenit parte a reţelei de arhive ale statului. Din acel moment instituţia, pe lângă documentele legate de administrarea comitatului, a preluat şi documente ale oraşelor, comunelor, şcolilor, organelor judiciare, întreprinderilor etc. din judeţul Békés, şi aşa se întâmplă şi în prezent.

Procese verbale ale comitatului, documente familiale, hărţi Astăzi colecţia depăşeşte 8500 metri liniari de acte. Printre cele mai preţioase documente se numără seria proceselor verbale ale comitatului, începând din anul 1715. Documentele feudale din oraşele şi marile comune specifice de câmpie, printre care Gyula, Békéscsaba, Mezőberény şi Füzesgyarmat sunt surse însemnate de informare. Dintre documentele familiale sunt însemnate cele aparţinând familiei Ladics, mici burghezi din Gyula. Vorbind de colecţii personale, trebuie amintită masa succesorală

Diploma de înnobilare a lui Nagyiday Zöld Mihály, datând din secolul al XVII-lea formată din documente a preotului evanghelic din Szarvas, Tessedik Sámuel, aceasta conţinând documente în limba germană şi latină din secolul al XVIII-lea. În arhivă au ajuns şi materiale ale unor întreprinderi, cea mai însemnată documentaţie este cea a Imprimeriei Kner. Colecţia de hărţi este deosebit de valoroasă. A apărut deja şi pe DVD o bază de date cu datele şi fotografiile a circa 500 de hărţi, respectiv hărţile legate de cartarea cadastrală din 1882-1887. Copiile documentelor bisericeşti şi ale registrelor de stare civilă, păstrate tot în arhivă, sunt surse indispensabile ale cercetărilor genealogice. Am mai putea continua îndelung, cele amintite ca exemplu sunt doar o fărâmă din colecţia completă. În plus, pe lângă documentele păstrate, cercetătorii au la dispoziţie şi biblioteca de specialitate a arhivei, cu peste 20000 de volume.

Un afiş sportiv din colecţia arhivei

Atelier de restaurare, sală de cercetare Mulţi asociază cuvântul arhivă cu un loc în care arhivarii stau în magazii prăfuite, scotocind printre documente vechi. În realitate, activitatea din arhive este foarte complexă. Printre sarcinile de bază se numără colectarea, aceasta constă din ţinerea evidenţei organelor care predau documente de valoare durabilă şi din controlul modului în care „producătorii” de documente gestionează şi casează actele, pentru ca acestea să ajungă în ordine în arhivă. Tot din activitatea de bază face parte prelucrarea, ordonarea documentelor preluate, etichetarea lor cu însemnări pentru cercetare. Totodată trebuie conservată starea materialelor, iar documentele afectate, degradate trebuie restaurate. Această muncă se defăşoară în atelierul de restaurare.

Documente electronice, baze de date Tot în sarcina arhivelor cade şi menţinerea relaţiilor cu cercetătorii şi cu publicul, respectiv activitatea de diseminare a culturii şi a cunoştinţelor. În instituţia noastră, deschiderea către publicul mai larg are mai multe elemente esenţiale. Unul dintre acestea este pagina web a arhivei (www.bekes-archiv.hu), aici cei interesaţi găsesc mai multe baze de date, ghiduri electronice care îi ajută să se descurce printre documente. De exemplu, cele 68 de volume ale publicaţiilor noastre apărute din 1968 încoace sunt postate pe internet cu textul integral. Şi ca să ne întoarcem la tematica din titlu, din punct de vedere al prezentării materialului arhivei sunt foarte importante orele de istorie ţinute în arhivă. În anii trecuţi au venit la noi numeroase grupuri de elevi, au ascultat o prezentare despre arhivă şi au participat la o oră tematică, după care au vizitat arhiva.

Educaţie în arhivă În anul şcolar 2012/13 am lansat un program educaţional nou, cu titlul Scripturi – surse – istorie. La elaborarea programului am pornit de la principiul activităţii noastre educaţionale: „Trecutul este interesant – istoria este istoria noastră.” De-a lungul anului şcolar am cooperat cu trei instituţii de învăţământ: cu Liceul Erkel Ferenc, cu Instituţia de Învăţământ Public Harruckern János

Prima pagină a recensământului tabelar din Csaba, 1826–1827


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă Tematicile puse la dispoziţia şcolilor • Practica şi funcţiile scrisului din secolul al XV-lea până în cel al XVIII-lea • Sursele istoriei medievale ale oraşului Gyula • Surse privind viaţa de zi cu zi a judeţului Békés în secolul al XVIII-lea • Registre de stare civilă – documente ale trecutului personal • Scandal în comitat. Investirea în funcţie a unui administrator de comitat din judeţul Békés în 1836 • Istoria evenimentelor din 1848–1849 în judeţul Békés • Un proces din epoca Rákosi Educaţie în arhivă, la Orosháza şi cu GYAKI, organizaţia care reuneşte instituţiile de învăţământ elementar din Gyula. Le-am organizat ore duble de curs. În prima oră din arhivă am făcut o introducere a tematicii alese cu o prezentare şi cu discuţii, iar cea de a doua oră a fost cea a activităţii practice, deschise, cu participarea activă a elevilor. Legându-ne strâns de predarea focusată pe surse a istoriei, am pus accentul pe metodologia prelucrării documentelor, surselor. În acelaşi timp, cu ajutorul documentelor vechi elevii au putut afla şi ce s-a petrecut în localitatea lor într-o anumită perioadă. Printre tematicile care au trezit cel mai mult interesul, a fost cercetarea genealogică. Elevii au putut răsfoi mai multe registre de stare civilă, păstrare în arhivă. Au putut vedea câte un arbore genealogic specific al familiilor nobile, mici burgheze sau ţărăneşti. Nota personală a fost dată de căutarea cu ajutorul arhivarilor a datelor de stare civilă a strămoşilor unor elevi, astfel copiii au putut cunoaşte greutăţile, impedimentele, dar şi frumuseţile cercetărilor genealogice. A avut succes mare şi ora dublă despre istoria scrisului. La prima oră, auditoriul a putut admira sursele vechi latine, germane, maghiare sau chiar ebraice, scrisul în stil vechi. Au făcut cunoştinţă cu instrumentele de scris, cum ar fi pana de gâscă sau maşina de scris mecanică, răspândită în administraţia publică din anii 1920. La cea de-a două oră – cea practică, interactivă –

au şi încercat aceste instrumente, ajutaţi de legătorul de carte al arhivei. Au scris cu pană de gâscă pe hârtie manuală, după care au aplicat sigiliul. Elevii au putut lua cu ei semnele de carte, felicitările făcute de ei, să le arate părinţilor, prietenilor. Au primit cadou şi câte un carneţel pentru notiţe ilustrat cu documente de arhivă. Nu numai pentru elevii şcolilor generale, dar şi pentru liceeni a fost fascinant să scrie cu pană de gâscă, să aplice sigilii, să împăturească documente. La cele 24 de activităţi ale programului educaţional au participat 474 de copii. În plus, s-a prezentat şi o şcoală pentru copii cu dizabilităţi, şi am avut o oră de istorie şi în deplasare, la Orosháza, astfel am antrenat în programul nostru în total 560 de elevi. Cheia succesului orelor de istorie ţinute în arhivă a fost raportul corespunzător dintre activităţile teoretice şi practice, respectiv interactivitatea.

Arhive Deschise Şirul programelor din acest an al Arhivei Judeţene Békés a Arhivelor Naţionale ale Ungariei nu s-a terminat aici. În 13 septembrie a avut loc conferinţa ştiinţifică anuală a instituţiei. Sub titlul generic „Prins la mijloc”, prezentările au avut ca subiect patimile omului de rând trăite în furtunile istoriei. În data de 22 septembrie 2013, în cadrul programului Arhive Deschise, porţile arhivei au rămas deschise şi peste noapte, cei interesaţi au putut asculta prezentări cu titlul „Procese vechi, interpretări actuale”. Foto: Czégé Petra, Bíró György

Arborele genealogic al familiei Bolza

Sfârşitul orei ţinute în arhivă


...mai mult de c ât o revis t a˘

Rolul caselor tradit, ionale în Valea Cris, urilor

Scris de: Bonyhádiné Pásztor Enikő

Casa Tradiţională din Csökmő Îmi plac casele tradiţionale, obiectele vechi şi întâmplările care se leagă de ele. Vara, când mergem în vacanţă cu familia, vizităm întotdeauna casele tradiţionale din localităţile unde ne aflăm, sunăm la poarta „femeii care are cheia” şi care îi aşteaptă pe vizitatorii curioşi şi cu obiceiurile vechi pe care le mai păstrează. Intrând în casa tradiţională suntem întâmpinaţi de mirosul clădirilor din chirpici, de priveliştea bucătăriei, a camerei curate, a coveţii, a vaselor din lut şi a altor obiecte vechi care fac legătura între trecut şi prezent. Casa tradiţională înseamnă atmosferă, obiecte vechi şi esenţa cunoaşterii, şi descoperim în ea acea faţă a regiunii care ni se dezvăluie doar atunci când stăm şi discutăm pe verandă. Am discutat despre trecutul şi prezentul caselor tradiţionale, precum şi despre sarcinile viitoare cu dr. Szonda István, directorul Casei Tradiţionale din Gyomaendrőd şi directorul regional responsabil pentru regiunea Dél-Alföld al Uniunii pentru Casele Tradiţionale din Ungaria.

Camera curată a Casei Tradiţionale din Csökmő

– Cum aţi început să vă interesaţi de obiectele vechi? – Am fost atras încă din copilărie de obiectele vechi care ascund întâmplări. În muzee priveam cu misticism moştenirea epocilor vechi şi a personalităţilor celebre. Mai târziu, în timpul studiilor mele artistice, desenarea obiectelor a însemnat începutul unui proces de învăţare. Obiectele epocilor vechi evocă lumea în care au trăit strămoşii noştri şi dezlegarea istoriei acestora este o sarcină palpitantă şi astăzi. – Casa tradiţională este un bun prilej de întâlnire a materialelor de construcţie tradiţionale, a culturii de interior, a ocupaţiilor şi a cunoştinţelor din trecut. La ce se referă, de fapt, denumirea de casă tradiţională? – Noţiunea de casă tradiţională este foarte complexă. Conform terminologiei ştiinţifice etnografice, casele tradiţionale sunt amintiri arhitecturale populare care ilustrează arhitectura rurală într-o epocă dată. Aceste clădiri oferă cel puţin o expoziţie de interior care conţine materiale din colecţia proprie a muzeului. Comparând casele tradiţionale între ele, observăm că în Ungaria acestea există sub diverse forme. Dat fiind că aceste instituţii nu sunt doar locuri de expoziţie a obiectelor etnografice, „tezaurul” regiunii sau al localităţii date – în care comunităţile au adunat amintiri semnificative din propriul trecut, moştenirea bunicilor şi a stră-străbunicilor – ci şi purtătoare vii ale culturii rurale maghiare. Pe lângă păstrarea şi prezentarea obiectelor, sunt reînviate şi tradiţiile şi obiceiurile populare locale, casele tradiţionale fiind astfel în acelaşi timp şi spaţii comunitare. Lângă aceste case există întotdeauna o comunitate entuziastă care face legătura între localitate şi casa tradiţională. – Ce perioadă evocă aceste case tradiţionale? – Colecţiile caselor noastre tradiţionale acoperă perioada dintre a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, până la dispariţia culturii ţărăneşti. În zilele noastre apar noi oportunităţi datorită cărora iau fiinţă case tradiţionale care evocă arhitectura şi cultura de interior a societăţii ţărăneşti în descompunere. Aceste expoziţii le prezintă vizita-


Va˘ ile Cris, urilor – Interviu – Cultur ă – Care este casa tradiţională preferată de dv. ? De ce merită să fie vizitată? – Îmi este greu să aleg. Una din preferatele mele se află pe teritoriul regiunii Sárrét, la Csökmő. Clădirea şi expoziţia sunt în deplină armonie, iar clădirile renovate din curte sunt locaţii excelente pentru programele de pedagogie muzeală şi de construcţie comunitară. Casa Tradiţională din Csökmő a luat fiinţă în anul 2005 datorită muncii devotate şi entuziasmului soţilor Nagy Tibor şi Nagy Tiborné şi este administrată şi astăzi de ei. Locul de expoziţie este într-adevăr un muzeu viu deoarece aici se întruneşte regulat cercul „Prietenii muzeelor” şi se organizează anual întâlnirea păstorilor şi o tabără de muzică populară. Proprietarii au adunat timp de mai mulţi ani obiectele etnografice locale cu multă smerenie şi sârguinţă.

Bucătăria Casei Tradiţionale din Endrőd torilor cultura rurală în transformare dintre anii 1950 şi 1960, momentul apariţiei caselor tip. – De ce este important să se păstreze aceste clădiri şi obiecte vechi? Ce îi oferă trecutul îndepărtat omului contemporan? Casa tradiţională este interesantă în zilele noastre pentru copii şi adulţi? – Casele tradiţionale sunt amintiri arhitecturale populare specifice unei zone, unei regiuni. Păstrarea lor este importantă nu numai pentru a prezenta modul de viaţă din trecut, ci şi pentru că aceste case evocă o atmosferă şi un mediu care nu pot fi redate sub formă de text. În acest fel casa tradiţională devine, pentru omul contemporan, o sursă de autocunoaştere. Omul modern care îşi caută rădăcinile găseşte în aceste locaţii ordinea şi armonia care au jucat un rol deosebit de important în funcţionarea societăţii ţărăneşti. Prin intermediul modului original de expunere ni se oferă o perspectivă asupra locurilor în care şi-au petrecut copilăria străbunicii noştri. În casele tradiţionale nu doar obiectele expuse sunt originale, ci şi clădirea, astfel putem experimenta şi spaţiul care caracteriza interiorul ţărănesc de început de secol. Această călătorie în timp îi captivează atât pe adulţi, cât şi pe copii. – Câte case tradiţionale există în Ungaria şi câte dintre ele se află pe partea maghiară a Văii Crişurilor? – Nu e uşor de răspuns la această întrebare, dat fiind că apar noi case tradiţionale şi există, din păcate, şi situaţii în care unele dintre ele se desfiinţează. Conform celor mai recente date în Ungaria funcţionează aproximativ 350 de case tradiţionale, iar dintre ele mai mult de 10 se află pe teritoriul judeţului Békés. Unele dintre ele au autorizaţie de funcţionare, altele funcţionează în alt regim. Deosebim două mari grupuri de case tradiţionale: cele ale diverselor naţionalităţi şi cele maghiare. Dat fiind că majoritatea clădirilor sunt case de gospodari, nu este necesară distingerea lor în funcţie de statutul social. – Care dintre casele tradiţionale din Valea Crişurilor păstrează colecţii unicat? Prin ce sunt deosebite acestea? – E greu de răspuns la această întrebare, deoarece trebuie să clarificăm mai întâi ce înţelegem prin deosebit. Expoziţiile caselor tradiţionale sunt cu atât mai bune, cu cât evocă mai autentic cultura de interior şi modurile de gospodărire specifice regiunii şi epocii. Din această perspectivă nu numărul sau ornamentele obiectelor sunt hotărâtoare, ci prezentarea lor autentică. Cele mai reprezentative case tradiţionale din Valea Crişurilor sunt, desigur, locurile de expoziţie ale diverselor naţionalităţi, ca de exemplu Casa Tradiţională Slovacă din Szarvas. Clădirea şi colecţia necesită, din păcate, renovare, dar şi în această formă prezintă lucruri deosebite: mobilierul vopsit şi picturile sale murale sunt considerate curiozităţi.

– În zilele noastre casele tradiţionale au o deschidere mai mare către populaţie, către diferitele generaţii. Din ce în ce mai multe case tradiţionale organizează programe tematice, cercuri de specialitate şi tabere. De ce este important să se ofere programe variate? – Muzeologia din Ungaria, şi în cadrul ei şi casele tradiţionale, trec printr-o perioadă de transformări radicale al căror obiectiv este să corespundă nevoilor schimbate ale vizitatorilor. Omul secolului XXI nu se mulţumeşte doar cu expunerea de obiecte, ci are nevoie de experienţe, de interactivitate. Muzeele noastre nu mai pot fi doar turnuri de fildeş păstrătoare de comori, ci trebuie să funcţioneze atât ca spaţii comunitare vii, cât şi ca spaţii de educaţie. Rolul pedagogiei muzeale şi al serviciilor oferite publicului devine tot mai important. Programele tematice, pachetele educative şi festivalurile legate de muzee atrag din ce în ce mai mulţi oameni în aceste instituţii. Casele tradiţionale sunt în fruntea acestui proces de transformare dat fiind că ele se pot adapta mai rapid la cererea de programe comunitare şi de păstrare a tradiţiilor decât muzeele mari. Comunicarea directă, mediul mai restrâns, atenţia acordată celuilalt fac ca relaţia dintre vizitator, comunitate şi casa tradiţională să devină mai familiară.

Meşteşugul de cizmar Vopsirea mobilierului

Cameră din Casa Tradiţională din Endrőd


Rolul c as elor tradiţionale în Valea Cr işur ilor – Ce părere aveţi despre programele organizate de casele tradiţionale? – Programele desfăşurate în casele tradiţionale se adresează în primul rând comunităţilor locale. O parte semnificativă a acestor instituţii sunt susţinute de administraţia locală, de aceea programele derulate aici sunt întotdeauna legate de manifestările organizate de localitate. Uniunea pentru Casele Tradiţionale din Ungaria a inaugurat în acest an ansamblul de manifestări intitulat Ziua Caselor Tradiţionale, la care se alătură din ce în ce mai multe case tradiţionale. În anii trecuţi şi casele tradiţionale au avut posibilitatea de a participa la seria de manifestări Libatour organizată de Magyar Turizmus Zrt. De atunci în multe din casele noastre vizitatorii sunt aşteptaţi cu programe de Ziua lui Martin (Márton nap). – Aveţi să ne povestiţi o experienţă personală recentă? – Nu demult am organizat întâlnirea regională a Uniunii pentru Casele Tradiţionale din Ungaria în Dél-Alföld, la Vésztő. Am constatat cu bucurie că acea casă tradiţională îi aşteaptă pe copii cu programe de pedagogie muzeală excelente. Pe lângă cercurile de meşteşuguri şi de artă populară se organizează acolo şi manifestări de păstrare a tradiţiilor. Expoziţia şi spaţiile comunitare sunt separate, manifestările comunitare au loc în şopronul încăpător din curtea casei tradiţionale. La capătul terenului a fost construit nu demult un cuptor de curte şi ne-au relatat cu bucurie că în curând se va construi şi o scenă. – Curtea unei case tradiţionale şi amenajările ei îmi trezesc întotdeauna un sentiment plăcut. Dar de ce sunt potrivite casele tradiţionale şi ca locaţii comunitare? – Casele tradiţionale şi ambianţa lor sunt spaţii sănătoase încă. Armonia soluţiilor arhitecturale, ordinea şi simplitatea interioarelor influenţează pozitiv sufletul uman. Păşind într-o casă tradiţională frumos amenajată ajungem întrun spaţiu care emană linişte, ceea ce constată frecvent şi vizitatorii noştri. În casele tradiţionale este timp pentru orice, nu există paznici care să se uite la ceas, ci patrioţi locali devotaţi care prezintă cu bucurie modul de viaţă al strămoşilor lor. – Cum pot însufleţi casele tradiţionale comunitatea locală ? Aceste case au anumite roluri specifice? – Casele tradiţionale sunt micile muzee ale localităţilor şi se adresează în primul rând comunităţilor care realizează colecţiile. Localităţile sunt strâns legate de casele lor tradiţionale deoarece acolo îşi păstrează rădăcinile, de acolo se hrăneşte conştiinţa lor identitară şi ele contribuie în egală măsură la formarea unui patriotism local sănătos. Este foarte important ca localităţile care înfiinţează case tradiţionale să recunoască această oportunitate, iar cadrele didactice din şcolile localităţii să le transmită elevilor importanţa îngrijirii caselor tradiţionale.

– Uniunea pentru Casele Tradiţionale din Ungaria împlineşte în acest an un deceniu. Care sunt sarcinile organizaţiei ? – Uniunea a luat fiinţă în anul 2002 şi funcţionează oficial din 2003 ca organizaţie de reprezentare a intereselor caselor tradiţionale legate de cultura maghiară din Ungaria şi de peste graniţă. Reprezentarea intereselor este împărţită pe regiuni, de aceea regiunile mai mari au primit câte un responsabil care poate evalua direct necesităţile caselor tradiţionale, care joacă rol de intermediar în rezolvarea problemelor şi ajută prin consiliere munca acestora. Casele tradiţionale slovace, nemţeşti şi maghiare de dincolo de graniţă au câte un reprezentant propriu în cadrul uniunii, aceştia fiind coordonaţi de colegi specialişti. În ultimii ani organizaţia noastră a luat parte la derularea proiectelor naţionale din domeniu, putând astfel să ofere ajutor direct solicitanţilor. În 2006 proiectul intitulat „Tengertánc” a determinat în multe case tradiţionale amenajarea spaţiilor comunitare, apoi a urmat proiectul „Reneszánsz 2008”, în cadrul căruia se putea solicita crearea de condiţii profesionale. Proiectul ministerial intitulat „Tájházak a közösségért” (Case tradiţionale pentru comunitate) a oferit noi posibilităţi de dezvoltare a infrastructurii. În 2011, seria de programe intitulată „Felemelő század” (Secol înălţător) a permis sprijinirea caselor tradiţionale. – Ce modificări au avut loc în ultimii ani în viaţa caselor tradiţionale? – Aşa cum am spus mai înainte, în viaţa muzeală, şi implicit în viaţa caselor tradiţionale, a avut loc o schimbare de viziune. Muzeele au ajuns într-o situaţie de forţă majoră, fiind nevoite să facă totul pentru a putea supravieţui. Strategiile de atragere a vizitatorilor s-au modificat, trebuie să facem campanii publicitare la fel ca orice firmă. Strategia de marketing, proiectul de pedagogie muzeală, proiectul de utilizare sunt noţiuni de care directorii caselor tradiţionale nu au auzit prea multe până acum, dar care trebuie să devină azi parte integrantă a vieţii lor. De aceea uniunea noastră a organizat un curs de formare numit „Tájházi Akadémia” (Academia Caselor Tradiţionale) pentru directorii şi pentru finanţatorii caselor tradiţionale, unde aceştia au făcut cunoştinţă cu orientările şi aşteptările muzeologiei moderne. – Cui aţi recomanda să viziteze casele tradiţionale din Valea Crişurilor? – Recomand cu căldură casele tradiţionale şi turiştilor care ne vizitează regiunea, deoarece acestea oferă experienţe pe care puţine expoziţii obişnuite le pot oferi. Frumuseţea clădirilor, bogăţia colecţiilor, entuziasmul directorilor asigură experienţe culturale unice. Invităm şi aşteptăm cu drag toţi vizitatorii, cu mic cu mare, să ne viziteze casele! Foto: Bonyhádiné Pásztor Enikő, Dr. Szonda István, Nagy Tibor

Casa Tradiţională din Vésztő


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – Atr ac ţii turistice Scris de: Kotroczó Henrietta

„Podsztyena”, strapacica şi slovacii din Csaba... Békéscsaba este centrul comunităţii slovace din Ungaria. În oraş se găseşte Consulatul Slovac, dar reşedinţa judeţului Békés găzduieşte şi unităţi de învăţământ (grădiniţă, şcoală generală şi liceu) şi instituţii culturale (Casa de Cultură Slovacă, Casa Tradiţională Slovacă) pentru această minoritate. Gastronomia slovacă a devenit parte a vieţii de zi cu zi şi specialităţile culinare slovace se regăsesc în meniul mai multor restaurante din Csaba... Desigur nici cârnaţii Csaba nu ar fi aceiaşi dacă ar lipsi din ei experienţa adusă de slovaci! Nu este o întâmplare nici faptul că în acest oraş se găseşte cea mai mare biserică evanghelică din Europa Centrală, dat fiind că două treimi a comunităţii slovace aparţine confesiunii evanghelice.

Legătura dintre oraş şi comunitatea slovacă datează din secolul al XVIII-lea. La sfârşitul secolului al XVII-lea Békéscsaba s-a depopulat din cauza luptelor antiotomane, iar după terminarea războiului judeţul Békés a devenit proprietatea familiei Harruckern, originară din Austria Superioară. Familia a marcat un moment definitoriu în istoria oraşului deoarece a compensat lipsa forţei de muncă prin colonizare. Astfel au sosit aici familii slovace de religie evanghelică de pe teritoriul Slovaciei de Sud (în primul rând din judeţele Nógrád, Gömör şi Hont). Între 1715 şi 1723 mai mult de 200 de familii slovace s-au stabilit în Békéscsaba. Obiectivul Autorităţii Locale a Minorităţii Slovace care funcţionează în oraş este păstrarea culturii materiale şi intelectuale a slovacilor care au repopulat Békéscsaba, a dialectului slovac din Csaba şi a limbii literare slovace, precum şi menţinerea caracterului slovac al oraşului.

Camera curată, cu mobilierul său sculptat şi vopsit

Arhitectura populară a slovacilor din regiune se caracterizează prin aşanumitele case cu „podsztyena”: un cerdac decorat cu motive fierestruite. În oraş există numeroase asemenea case ţărăneşti şi astăzi: de exemplu ansamblul de clădiri ale Caselor Comunitare de pe Strada Békési, clădirea fostei case pentru tineret Diáktanya sau chiar Casa Tradiţională Slovacă din Békéscsaba. Casa Tradiţională Slovacă din Békéscsaba, purtând semnele stilului clasic popular, a fost construită de Csankó András


„ Po ds z t yena”, s trapac ic a şi slovac ii din C s aba ... pâinii aici erau agăţate în cârlige slănina afumată şi alte cărnuri afumate. Tot aici erau depozitate şi instrumentele necesare creşterii vitelor. Expoziţia din cadrul casei tradiţionale a fost amenajată în 1972 de Tábori György, fostul director al Muzeului Munkácsy Mihály, şi de istoricul Mazán Mátyás. Din anul 2001 casa tradiţională este proprietatea Autorităţii Locale Slovace din Békéscsaba. Pavilionul pentru evenimente care aparţine de casa tradiţională şi care a funcţionat iniţial ca atelier de textile (kékfestő műhely) se integrează perfect în acest peisaj monumental; el a fost denumit Sala Áchim în cinstea marelui politician născut la Békéscsaba şi serveşte la organizarea de expoziţii şi de alte manifestări. (sursa: Ando György-Horváth Endre: Szlovák néprajzi gyűjtemények Magyar­ országon – LEGATUM, 2009.) Se spune că lada care se găseşte în casa tradiţională a fost vopsită de Munkácsy Mihály pe vremea când era ucenic în 1865. Expoziţia amenajată în clădirea cu cerdac frontal şi lateral prezintă cultura de interior caracteristică gospodarilor slovaci înstăriţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De pe cerdacul lateral pavat cu cărămizi (gangul) pătrundem în tinda casei, împărţită în două de aşanumitul zid ţigănesc. În interior se găseşte coşul deschis, care servea şi la depozitarea renumiţilor cârnaţi Csaba. Din tindă, spre stânga, se deschide camera curată care, prin intermediul mobilierului de lemn sculptat şi pictat, evocă amenajarea arhaică a caselor din Csaba. Locuitorii de altădată foloseau foarte rar această încăpere în timpul săptămânii, ea fiind utilizată de obicei cu ocazia sărbătorilor, a evenimentelor în familie sau când se primeau musafiri. La dreapta tindei se găseşte încăperea casei locuită permanent, numită camera din spate sau camera de locuit, care reprezenta adevărata scenă a vieţii de familie. Mica încăpere ce se deschide de aici, cămăruţa, servea la depozitarea obiectelor de uz casnic. Aici erau depozitate şi oalele şi ustensilele de bucătărie folosite mai rar. Tot din cerdacul lateral se deschide o încăpere spaţioasă, cămara mare, situată la capătul curţii casei.  Cămara era folosită atât pentru depozitarea alimentelor, cât şi pentru păstrarea ustensilelor necesare în gospodărie. Pe lângă cerealele pentru pâine şi instrumentele necesare la coptul

Foto: Petrovszki Tamás

Casa Tradiţională Slovacă din Békéscsaba Čabiansky slovenský oblastný dom Békéscsaba, Garai u. 21. Tel.: 66/ 327-038, 70/274-5364 Program: zilnic între orele 10.00-16.00, exceptând lunea şi duminica

Minorităţile naţionale trăiesc în bună înţelegere în Békéscsaba de mai multe secole, Csaba fiind un oraş al toleranţei. Cea mai numeroasă minoritate care trăieşte aici este cea slovacă şi ea a jucat dintotdeauna un rol hotărâtor în viaţa şi istoria oraşului. Acest lucru este valabil şi astăzi. Şi în zilele noastre mai pot fi auziţi pe stradă oameni în vârstă care vorbesc slovaca, supa de porc slovacă şi strapacica sunt apreciate de toată lumea, iar biserica evanghelică mare şi mică reprezintă mândria tuturor locuitorilor oraşului ... Tradiţiile slovace au intrat în viaţa de zi cu zi a fiecărui locuitor al oraşului, indiferent că este de naţionalitate maghiară, slovacă, română, poloneză sau germană. Şi este normal să fie aşa.

Clădirea cu cerdac frontal, cu „podsztyena” a Casei Tradiţionale Slovace din Békéscsaba


Va˘ ile Cris, urilor – Atr ac ţii turistice Scris de: Hajdu Lívia

Păsări autohtone la Békés

Institutul de Cercetare a Animalelor de Talie Mică (Kisállattenyésztési Kutatóintézet) şi Centrul de Coordonare a Conservării Resurselor Genetice (Génmegőrzési Koordinációs Központ) (KÁTKI) – în colaborare cu Asociaţia din Ungaria a Crescătorilor de Animale de Talie Mică și Conservarea lor Genetică (Magyar Kisállatnemesítők Génmegőrző Egyesületével - MGE) organizează, începând cu anul 2006, programe de localităţi model în domeniul creşterii păsărilor, scopul cărora este direcţionarea unor specii în habitatul lor natural, adică în curtea locuitorilor satelor şi cătunelor. Aceste programe au importanţă determinantă atât pentru conservarea speciilor, cât şi pentru sustenabilitatea fermelor familiale şi realizarea unor produse de calitate superioară. Prin progamul demarat în vara anului 2013, autorităţile locale din Békés au avut ca scop sprijinirea înfiinţării unor gospodării personale, respectiv a funcţionării celor existente. Au fost obţinute, prin concurs, efective de pui de o zi, făcând parte din categoria speciilor au-

Găini pestriţe într-o gospodărie din Békés

Pentru ce merită să creştem găini pestriţe ungureşti?

 Este parte a patrimoniului naţional.  Se hrăneşte în locuri libere, se poate face economie de 70% la furaje.  Efectivul poate fi ţinut în libertate, simplu.  Adulţii nu au nevoie de coteţ încălzit.  Carnea lor este gustoasă, de calitate foarte bună.  Cocoşii pot fi tăiaţi la 12 săptămâni.  Nu are nevoie de tratament cu antibiotice, nu este predispusă la boli.

Dezavantaje:

 Specia nu este competitivă cu noile specii hibride, datorită predispoziţiei sale la îngrăşare şi slaba producţie de ouă. Tototdată şi speciile hibride produc rezultate corespunzătoare doar în condiţii optime de creştere, utilizând tehnologie potrivită.

tohtone, cu certificate de provenienţă de către 10-12 familii. În curţile acestora cresc cele 460 de găini pestriţe ungureşti, care fac parte din rasa cu cea mai valoroasă şi cea mai sănătoasă carne. Dacă primul program de acest gen va înregistra succesul scontat, autoritatea locală Békés doreşte să extindă programul pentru alte specii, cum ar fi: găina galbenă, albă, de culoarea potârnichii, gât golaş de Transilvania şi ar deveni accesibile pentru familiile localnicilor şi diversele specii autohtone de raţă, gâscă şi curcan. Pe lângă acestea, oraşul Békés doreşte să înregistreze – după realizarea efectivului de 10.000 de găini pestriţe ungureşti – marca HUNGARIKUM HU-BA BAROMFITERMÉKEK (HUBA PĂSĂRI ŞI PRODUSE DIN CARNE DE PASĂRE SPECIFIC UNGUREŞTI), pentru a câştiga teren pe piaţă. Găina pestriţă ungurească este de mărime medie. Greutatea indivizilor dezvoltaţi este de 2,0-2,3 kg, a cocoşilor de 2,5-3,0 kg. Carnea sa este fină şi foarte gustoasă. Puii pot fi valorificaţi la 8-10 săptămâni. Foto: Gál András


...mai mult de c ât o revis t a˘

Meşteri de pe Crişuri

Scris de: Cristian Horgoș

care înnobilează arta populară

Mircea Popa din Fânaţe, cu figurinele sale expuse la ediţia 2013 a Târgului Meşterilor Populari

Bihorul are o mână de meşteri populari care pot reprezenta cu onoare zona Văilor Crişurilor la orice expoziţie sau târg artizanal din ţară ori de peste hotare. Astfel, se disting, prin frumuseţea şi originalitatea creaţiilor lor, familia de olari Haşaş Petru şi olăriţa Szolga Geczi Iuliana din Vadu Crişului, ţesătoarea beiuşeancă Ioana Banda (de două ori câştigătoare a concursului de ţesut de la renumitul festival „Târgul de Fete de pe Muntele Găina”), cioplitorul Mircea Popa din Fânaţe, lădarul Gheorghe Buz din Budureasa, pictorul naiv Mihai Dascălu, lutierul beiuşean Cornel Palladi (creatorul singurei viori electrice cu goarnă din lume) şi alţii poate mai puţin ştiuţi decât merită ori care au părăsit această lume. Orădenii le-au putut admira obiectele de înaltă artă populară la diferite ediţii ale Zilelor Patrimoniului ori ale Târgului Meşterilor Populari, evenimente ce poartă marca Muzeului Ţării Crişurilor şi a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Bihor. Din păcate, vârsta înaintată a marilor meşteri bihoreni mai răreşte din prezenţa lor la manifestările aşteptate de iubitorii artizanatului autentic. Cu atât mai mult, pecetea inconfundabilă a artei lor răsare dintre celelalte obiecte meşteşugăreşti din toată ţara pe care le vedem, bunăoară, la fiecare ediţie a Târgului Meşterilor Populari. Şi oricât de minuţios sunt realizate icoanele, furcile şi lingurile din lemn, costumele populare, măştile şi păpuşile, coşurile împletite, obiectele decorative din os şi corn, cornurile de vânătoare, vasele de ceramică sau ornamentele din piele aduse de prin alte părţi ale ţării, impresia generală e că mai există şi alţi meşteri care ar putea confecţiona ceva asemănător.

Bihoreanul Mihai Dascălu şi picturile sale naïve

Univers rural miniatural Însă cu riscul de a fi bănuiţi de patriotism local, parcă Muzeul Ţării Crişurilor invită an de an meşteri de pretutindeni doar pentru a-i evidenţia pe cei bihoreni. Cel puţin acesta e sentimentul când poposeşti, de pildă, în faţa gingaşelor sculpturi ale cioplitorului Mircea Popa, căruia consătenii din Fânaţe îi spun Lae de la Moară. Te uiţi la ele şi intri în basmul lor, din care ai vrea să-ţi păstrezi măcar o părticică. Lae de la Moară îţi împărtăşeşte însă doar din povestea lor, căci arareori se îndură să înstrăineze din ele iar atunci, doar ca şi cadou. „Am adus şi acum la Târg lucrări făcute pe când eram mai tânăr şi sănătos, fiindcă acum m-am mai şubrezit. M-au inspirat personajele biblice dar mai ales lumea satului. Le-am croit din rădăcini şi crengi care îmi păreau că vor să întruchipeze ceva. Le aduc cu drag la expoziţii dar nu le vând”, spune cu un ton aşezat dar hotărât omul. Iar Lae de la Moară emană o blândeţe şi


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă

Sculpturi artistice pe vechile lăzi de zestre

o tihnă ruptă din filozofia săteanului care şi-a călăuzit viaţa după obiceiurile vechi şi îndelung rodate ale înaintaşilor. Printre juvaerurile sale din lemn observăm un leagăn, sanie de adus fânul sau de bucurat copiii iarna, o meliţă pentru cânepă, război de ţesut, spălătoare manuală (maiu’), presă de ulei, fântână cu cumpănă, car cu boi, doi soţi cu coasă şi greblă, un cioban, un highighiş cu goarnă, o moară pe apă, fuga lui Iosif şi a Mariei în Egipt, Grădina Edenului, o bisericuţă din lemn etc. Figurinele ce poartă deopotrivă amprenta naturii şi a artistului popular recreează un spaţiu rural miniatural desăvârşit. Un mini-univers echilibrat şi autosuficient, dar absolut necesar făuririi marelui Univers. Un semn că lumea pe care o cunoaştem acum s-a clădit, ca un mare organism, pe nenumăratele „celule” formate din străvechile vetre de viaţă tradiţională.

Lada de zestre, şi-n Poarta Sărutului Trecut binişor de 80 de ani, Gheorghe Buz din comuna Budureasa, cunoscut ca Ghia Băcescu lădaru’, a rămas îndrăgostit fidel de lăzile de zestre. Ceea ce nu-i de mare mirare. Căci lada de zestre ascunde şi ea un univers rural întreg, care l-a inspirat profund şi pe unul din giganţii sculptori moderni ai lumii, Constantin Brâncuşi. Astfel, opera „Poarta Sărutului”, aflată în oraşul Târgu Jiu, are ca arhitravă o ladă de zestre stilizată ce veghează şi recreează săruturile eternizate în piatră. Iar de săruturile eternizate de Brâncuşi în arhitrava de piatră se leagă şi „speranţele sfioase ale fetelor nemăritate” – după cum sugestiv notează etnologii beiuşeni Ioan Degău şi Nicolae Brânda în descrierea lăzii de zestre ca moştenire de inestimabilă valoare a Ţării Beiuşului.

Amprenta casei Lădoiul a fost un fel de strămoş al dulapului, căci în el ţăranii îşi păstrau „straiele bune”, de sărbătoare. Treptat, se meştereşte însă cu tot mai multă atenţie lada în care fetele îşi adunau veşmintele, ştergarele şi aşternuturile ţesute de mâna lor pentru a dovedi viitorului soţ că sunt harnice şi pricepute. Mai apoi, în lada de zestre s-au pus şi lucrurile de preţ: podoabe, bani, înscrisuri de proprietate asupra casei sau pământurilor din trusoul miresei. Practic, lada de zestre a devenit mobilierul central al casei, atât

interiorul cât şi exteriorul ei reflectând vrednicia şi gustul pentru frumos al întregii familii. Dealtfel, în Bihor, obiceiul dintâi era ca tatăl să croiască şi decoreze lada cu dota fiicei. Dar dorinţa de a avea o ladă cât mai aparte a făcut, în cele din urmă, ca de cufărul de zestre să se ocupe doar dulgheri dedicaţi acestui meşteşug transmis prin generaţii, îndeosebi în zona Budureasa. Lăzile se închegau din lemn afumat, băiţuit, impregnat cu ulei sau spoit. Apoi se realizau decoraţiile convenite între meşterul lădar şi cumpărători. Familiile înstărite alegeau lăzi cu intarsii de pietre sau metale, portrete pictate ale fetei (după obiceiul familiilor regale care trimiteau peţitorilor portretul prinţesei) sau armături din aur, argint ori cupru minerit din Munţii Apuseni.

Lada cosmogonică Însă de o mare valoare artistică erau încrustaţiile ornamentale. Lădarii absorbiţi de meşteşugul lor acumulau cunoştiinţe despre simbolistică pe care le crestau cu fineţe în lemn. Motivele astrale, religioase, florale, antropomorfe ori geometrice aveau rostul să încifreze sensul vieţii şi perpetuării ei prin tinerele cupluri. Totodată, ornamentele învăluiau lada cu o magie binefăcătoare, de natură să ofere protecţie şi fertilitate viitorilor soţi. Razele soarelui „fără de apus” luminau şi călăuzeau mirii dar şi au inspirat basme cosmice precum cel cu Soarele, Luna şi stelele furate şi ferecate de zmei. Lada de zestre a devenit o valoare în sine, fără de care o fată de ispravă nu-şi putea concepe măritişul. O dovadă tragică stă şi în legenda Stâncii Miresei din Vadu Crişului, căci aşa a fost botezată stânca de pe care s-a aruncat o mireasă când a văzut că nu scapă de tâlharii care o urmăreau dinspre Şuncuiuş pentru a-i prăda căruţa cu dota de măritiş. Dar chiar şi în zilele de azi, există „vânători” nomazi de lăzi de zestre care mai păcălesc bătrâneii din sate să le dea „lădoiul prăfuit din pod” în schimbul câtorva oale sau cetărne. Căci precupeţii vicleni ştiu că preţul lăzilor vechi începe de la câteva mii de euro la colecţionarii europeni…

Înapoi la rădăcini Interesant este că, începând cam de prin secolul XIX, meşterii lădari au prefaţat nevoia lăuntrică a artistului Constantin Brâncuşi de a merge la esenţe, stilizându-şi sculpturile până la graniţa dintre fiinţă, materie şi idee. Astfel, lădarii bihoreni „au dezbrăcat” tot mai mult decoraţiile de reprezentările mistice ale temerilor care împresurau omul medieval. Lădarii au alunecat uşor spre complexitatea simplităţii, lăsând loc îndestulător imaginaţiei. Motivele preferate devin linia oablă (dreaptă), frântă ori unduită, spiralele, semicercurile (simbol al sărutului, al reunirii întregului), rombul (uneori multiplicat ca într-un predecesor al Coloanei Infinite), crucea sau motive fitomorfe: rozeta, bradul şi spicul uneori asemuit cu pomul vieţii de pe străvechile brăţări dacice de aur. Foto: Cristian Horgoș


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Soczó Krisztina, Bonyhádiné Pásztor Enikő

Etnobotanica în Bihor discuţie cu botanista orădeancă Marossy Anna

Sus: Trei fraţi pătaţi (Viola tricolor) Jos: Pedicuța (Lycopodium clavatum) Versanţii, fâneţele şi păşunile din Munţii Bihorului, combinaţiile de plante de pe malurile pârâurilor, pe lângă frumuseţea pe care o oferă, ascund valori botanice deosebite pentru etnobotaAnna Marossy nişti. Această regiune a dat mai multe generaţii de botanişti care au studiat plantele din zonă şi au aflat în acelaşi timp tot ceea ce cunosc locuitorii despre flora locală. O reprezentantă de seamă a acestor botanişti este orădeanca Marossy Anna, o specialistă recunoscută în domeniu. Dat fiind că şi-a dedicat întreaga viaţă studiului, cercetării şi protecţiei plantelor din Munţii Bihorului, ea deţine cunoştinţe şi experienţă care reprezintă o moştenire extrem de valoroasă pentru generaţiile viitoare. Am întâlnit-o la Oradea şi am discutat cu ea despre regiunea Bihorului, despre flora acesteia, respectiv despre începuturile activităţii sale de etnobotanist. – De unde provin dragostea pentru natură şi interesul pentru botanică ce v-au însoţit de-a lungul vieţii? – Totul a început în copilărie. La vârsta de doi ani cutreieram deja natura împreună cu tatăl meu care, în drum spre casă, mă lua de multe ori în cârcă şi, ca să nu adorm, îmi arăta stelele. Am învăţat foarte devreme de la el cum să recunosc

semnele schimbării vremii, precum şi denumirea plantelor şi animalelor. În tinereţe tatăl meu a început să cutreiere natura împreună cu profesorul de desen şi muzică Buşiţa János, un profesor tânăr din Beiuş care îl cunoştea pe Czárán Gyula, un mare pasionat al Munţilor Bihorului şi ale cărui trasee de drumeţie le utilizăm şi astăzi. Buşiţa a dus mai departe spiritul lui Czárán şi a învăţat pe toată lumea că natura este o biserică unde nu facem gălăgie, ci contemplăm şi protejăm animalele şi plantele. Am preluat acest ataşament faţă de natură prin intermediul tatălui meu. Despre multilateralul Buşiţa mai merită spus că a ajutat pe vremea aceea şi munca muzicologului Bartók Béla în Valea Crişurilor. – Interesul pentru lumea plantelor s-a manifestat şi în munca dv. ulterioară? – Pot să spun că da, pentru că am studiat biologia la ClujNapoca. Mi-am început cariera în Ştei, unde am predat timp de nouă ani biologie şi protecţia mediului. În următorii 33 de ani am lucrat la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea şi de aici m-am pensionat. Când Palatul Baroc a fost cedat muzeului în 1966, s-a ivit posibilitatea de a organiza expoziţii mai ample. Noul muzeu şi-a deschis porţile după o perioadă lungă de pregătiri şi a găzduit expoziţii de etnografie, istorie natura-


Va˘ ile Cris, urilor – Interviu – Mod de viaţă sănătos lă, artă, arheologie şi istorie de mai mare anvergură. Pe lângă studierea florei Crişurilor, activitatea didactică şi protecţia mediului am publicat mai multe lucrări ştiinţifice şi am luat parte şi la organizarea de expoziţii. Munca a reprezentat pentru mine un hobby, o pasiune, dar trebuie să recunosc că, deşi eforturile mele nu au fost zadarnice, pentru explorarea florei Crişurilor ar fi nevoie de munca a trei generaţii. – Ce înseamnă noţiunea de etnobotanică? – Etnobotanica este domeniul de cercetare comun etnologiei şi botanicii. Se ocupă cu stabilirea rolului diferitelor plante în viaţa şi cultura unui grup etnic sau social, de exemplu în alimentaţie, construcţie, în fabricarea obiectelor de uz cotidian, în credinţe, în obiceiurile religioase, de vindecare şi altele. Etnobotanica este deci ştiinţa care se ocupă de plantele utilizate de oameni. Pe mine m-au interesat mai ales cunoştinţele pe care le au locuitorii din Bihor despre plantele locale, de aceea am început cercetările în acest domeniu. – Cum aţi început cercetările? – Am adunat informaţii despre plante în satele de pe malul Crişului Negru, dar nu am început cercetările sistematic în sensul tradiţional al cuvântului. Când cutreieram satele împreună cu o colegă etnograf, îi căutam în primul rând pe cârciumar, pe învăţător sau pe preot pentru a afla cine cunoaşte plantele în localitatea respectivă. Odată, când ne aflam într-un sat, am fost fugărite de un bivol. Ne-am adăpostit într-o cârciumă din Bunteşti şi l-am întrebat pe cârciumar dacă sunt în sat femei care cunosc bine plantele. Ne-am gândit, fireşte, că femeile sunt cele care se ocupă de culesul plantelor. A venit la noi un bărbat şi ne-a spus: „La noi nu femeile, ci noi, bărbaţii. culegem plantele”. Am intrat imediat în vorbă cu el, iar el ne-a întrebat dacă cunoaştem „brâul-vântului”? După descrierea pe care ne-a făcut-o ne-am dat seama că era vorba de pedicută (Lycopodium clavatum). Ne-a explicat printr-o rimă la ce se foloseşte: „Cunoşti dumneata brâul-vântului, bun pentru fumători, băutori, stricători de bani, ducători de

acasă, şi curvari.” – făcând referire la efectele benefice ale plantei asupra ficatului, a rinichilor, a organelor genitale, a gutei şi a reumatismului. – Se zice că locuitorii satului Bunteşti din Valea Crişurilor, de care aţi amintit mai înainte, cunosc foarte bine plantele medicinale şi sunt foarte pricepuţi în culesul lor. – Se poate ajunge în localitatea Bunteşti, compusă de fapt din mai multe sate şi care are o lungă tradiţie în domeniul plantelor medicinale, ieşind de pe drumul spre Padiş înainte de Pietroasa. Merită remarcat că în Ţara Beiuşului fiecare sat era specializat pe câte un produs specific: şuba ciobanilor era făcută în Delani, ceramica în Criştior şi Cărpinet, ţesăturile de casă erau produsul muncii femeilor din Pietroasa, cojoacele şi sumanele erau făcute în Sîrbeşti, iar Bunteşti era centrul culesului şi prelucrării plantelor medicinale. – Bunteşti este locul unde v-aţi îndreptat interesul spre botanica şi leacurile populare? – În timp ce studiam flora Crişurilor, am intrat în contact cu leacurile populare în localitatea Poienii de Jos, care aparţine de comuna Bunteşti, zona Beiuş. Aici am constatat, de asemenea, că plantele medicinale au denumiri diferite în funcţie de sat, de aceea îi rugam întotdeauna pe localnici să-mi arate plantele pentru a le putea clasifica. Îmi notam întotdeauna numele utilizat pentru planta medicinală respectivă în satul dat.

Enedmismul Carpaţilor- Liliacul transilvănean din Stâna de Vale, conservat din epoca glaciară

– Povestiţi-ne puţin despre culesul plantelor medicinale din Poienii de Jos şi din Bunteşti, despre rolul bărbaţilor în această muncă. – Aşa cum am spus, este o curiozitate că în acest sat doar bărbaţii se ocupă de plantele medicinale. Ei culeg plantele, le uscă, apoi le valorifică, de obicei în pieţe şi în târgurile mari din ţară. Culesul, îngrijirea şi valorificarea se transmit de la o generaţie la alta. Localnicii cunosc foarte bine efectele terapeutice ale plantelor şi ştiu când, pe ce vreme, în ce condiţii trebuie culese. Şi în prezent întreg satul


Et nobot anic a în Bihor se ocupă de valorificarea plantelor medicinale, care apar în comerţ şi în Ungaria sub numele de Bihar Kincse (Comorile Bihorului). – Problema relaţiei dintre culesul plantelor şi protejarea naturii se pune frecvent în discuţie. Care este situaţia în Bihor din acest punct de vedere ? – Este important să atragem atenţia asupra aspectului ecologic al culesului de plante medicinale. Familiile care se ocupau în mod tradiţional de culesul plantelor medicinale cunoşteau foarte bine flora din Beiuş. Dar, din păcate, datorită efectelor benefice ale unor părţi ale rădăcinii, ele culegeau plantele cu rădăcină cu tot, de aceea multe specii au dispărut din regiune. Aşa a pierit, printre altele, ghinţura galbenă (Gentiana luteya). Planta numită popular untul pământului (Tamus communis), utilizată pentru efectele sale analgezice, este folosită tot pentru rădăcină; din ca- Natura este o biserică: trebuie să-i descoperim valorile în linişte şi cu mare atenţie uza culesului masiv şi această plantă bene de ciuboţica-cucului (Primula veris), astăzi de-abia dacă este pe cale de dispariţie găsim câteva exemplare. Trebuie amintite şi cimbrişorul, coaîn regiune. Acum câteva da-calului, precum şi mai multe specii de genţiană, care sunt decenii ţinuturile aflate şi ele ameninţate de dispariţie în regiune. Începând din anii la mai mult de 1000 de 1970 am început să-i îndemn pe localnici să nu mai culeametri deasupra nive- gă plantele medicinale, ci să treacă la cultivarea lor. Aceaslului mării erau gal- ta reprezintă, desigur, o problemă în cazul anumitor specii. De exemplu este foarte dificil de cultivat ghinţura galbenă în Orhideele din condiţii diferite de cele ale zonelor de munte. munţii bihoreni sunt valori botanice – Care sunt celelalte plante pe cale de dispariţie asupra importante cărora aţi mai atrage atenţia? – Planta pentru care eu, personal, mă tem foarte mult, este pedicuța, de care am amintit mai înainte. Nu demult am văzut un camion încărcat cu pedicuță şi pentru această încărcătură a fost nevoie de defrişarea unei întregi pante de munte. Cealaltă este arnica (Arnica montana), al cărei habitat se află nu pe Valea Crişurilor, ci mai mult pe Valea Arieşului. Arnica recoltată aici – plantă protejată în toată Europa – este uscată şi valorificată de o firmă în Germania. Pentru un kilogram de plantă uscată este nevoie de culegerea a 6-7 kg de arnică; dat fiind că mi-am exprimat profunda nemulţumire în legătură cu acest fapt, s-a început şi aici cultivarea ei, la fel ca într-o zonă experimentală din Germania, ceea ce m-a liniştit.

Experienţa populară arată că este recomandat să ne plimbăm desculţi prin iarba cu rouă

– În timpul muncii dv. de cercetare aţi cutreierat zona în lung şi în lat. Ce persoane deosebite aţi întâlnit ? – Pe când studiam flora Crişului Repede, în Valea Mişidului m-am în-


Va˘ ile Cris, urilor – Interviu – Mod de viaţă sănătos tâlnit cu Bogáncs Márta, o femeie-vraci care mi-a explicat, printre altele, care sunt leacurile cu care trata arsurile. Punea mătasea broaştei (algă verde, Spirogira) pe rănile provocate de arsuri deoarece prin membrana celulară subţire a acestei alge clorofila este absorbită în organismul uman. Rana se vindecă deoarece compoziţia chimică a clorofilei este asemănătoare cu cea a hemoglobinei. – De la cine, de la care generaţie aţi învăţat cel mai mult ? – În anii 1960-1970 am făcut cercetări în rândul oamenilor în vârstă. Ieşeam cu ei pe teren şi îi rugam să-mi spună la ce folosesc fiecare plantă în parte. Am aflat astfel multe lucruri de la aceşti ţărani. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea), cunoscut ca leac pentru bolile inimii, nu se găseşte la noi, dar degetarul galben (Digitalis grandiflora) da, numit de o ţărancă bătrână „iarba bandiţilor” deoarece vindecă rănile provocate de tăieturi adânci şi întăreşte, regenerează muşchii, având în acelaşi timp efecte benefice asupra inimii. Am învăţat, de asemenea, că toate speciile din familia cepei sunt considerate plante medicinale. Am aflat că mărul lupului este leacul tămăduitor al furunculozei, care provoacă răni periculoase, şi este recomandat printre ceaiurile Comorile Bihorului, pentru vindecarea eczemelor şi a psoriazisului. Am descoperit că apariţia psoriazisului are legătură cu metabolismul pielii şi se poate vindeca cu propria urină. Această metodă este eficientă şi în cazul eczemei, e nevoie de doar câteva picături aplicate regulat pe suprafaţa afectată. – Se spune că nu e totuna când sunt culese plantele curative. Este adevărat ? – De exemplu luna plină influenţează organismele vii, metabolismul anumitor plante este cel mai puternic în perioadele cu lună plină, astfel şi conţinutul lor de substanţă activă este cel mai ridicat, unele flori se deschid în această perioadă, mai mult, luna plină are influenţă şi asupra oamenilor. În perioada ciclului menstrual organismul eliberează prin piele menotoxină, de aceea nu este indicat ca în această perioadă femeia să coacă pâine, să facă dulceaţă sau să culeagă plante. Multe ţărănci mi-au confirmat că e bine să mergem dimineaţa desculţi pe pământul acoperit cu rouă pentru că are loc un schimb de ioni pozitivi între talpa piciorului şi pământ. Energia negativă este eliberată - aceasta face parte astăzi din terapia Kneipp. – Care sunt plantele medicinale specifice pentru Bihor? Printre ceaiurile Comorile Bihorului se găsesc, de exemplu, limba cerbului şi cirsium. – Limba cerbului (Phyllitis scolopendium), care ajută la buna funcţionare a bilei, are efect diuretic, favorizează transpiraţia, vindecă rănile şi este expectorant, este foarte răspândită în regiune. Din păcate, datorită aspectului său decorativ, este pusă în vânzare şi ca plantă ornamentală. Cirsium (Cirsium erisithales) combate durerile articulare. Aş aminti că şi populara păpădie vindecă multe afecţiuni. În regiune este foarte răspândită leurda (Allium ursinum), a cărei utilizare corectă este cunoscută însă de foarte puţini. Mlădiţele noi sunt cele mai bune proaspete şi crude, dar această plantă poate fi preparată în diferite feluri. Eu o fierb şi o pun la congelator. Şi seminţele pot fi folosite la prepararea unui condiment excelent. Fructele mici trebuie puse în sare timp de trei zile, apoi conservate în oţet cu tarhon. În Germania leurda este folosită ca medicament, pentru tinctură este pusă în alcool.

Fragii, afinele şi leurda sunt comori foarte populare ale florei bihorene Înainte de a porni la cules de plante medicinale este bine să ne informăm dacă zona în care vrem să mergem este protejată, altfel putem risca amenzi. – Care sunt plantele pe care le utilizaţi regulat? – Am probleme cu metabolismul, de aceea beau ceai din frunze de afine, iar pentru inflamaţii folosesc muşeţelul. Când am febră, nu folosesc antipiretice, ci apelez la plante care favorizează transpiraţia. – Ce informaţii utile îi oferă omului secolului XXI cercetările dv.? – Cercetările orientate spre medicina populară sunt foarte importante, combinarea tratamentelor tradiţionale cu cele ale medicinei populare poate aduce noi rezultate remarcabile. De aceea trebuie să se treacă la cultivarea anumitor plante sălbatice, iar în timpul culesului trebuie lăsat suficient material de înmulţire în zonă. Dat fiind că plantele medicinale joacă un rol terapeutic important, sfatul meu este ca tratamentul recomandat de medic să fie completat cu efectul benefic al plantelor medicinale. Foto: Tószögi György


...mai mult de c ât o revis t a˘

Fă cu propria-ţi mână!

Scris de: Bonyhádiné Pásztor Enikő

…fructe şi legume deshidratate (uscate) Pe timp de vară, când culegem cireşe sau ne pică în cap caise coapte, nu ne aducem aminte de fiecare dată de perioada de iarnă săracă în vitamine. Deşi ar fi extrem de plăcut să ne înfruptăm cu fructe dulci pe timp de iarnă! Dacă nu suntem leneşi să ne apucăm să uscăm fructe în miez de vară, putem să ne preparăm – cu puţină muncă – delicatese pentru iarnă. Ia să vedem, ce avem de făcut cu fructele coapte!

Deshidratarea în cuptor

Deshidratare în coş

Uscarea (deshidratarea) este cea mai simplă formă a conservării naturale tradiţionale şi ne este de ajutor şi în gospodăria modernă, în asigurarea unei alimentaţii diversificate. Astfel obţinem delicatese hrănitoare, fără zahăr şi conservanţi. În timpul deshidratării, din fructe se elimină apa, dar rămân vitaminele, mineralele şi glucoza. Mineralele pe care le consumăm, au un efect benefic asupra tenului şi părului, vom fi mai bine dispuşi şi mai sănătoşi pe timp de iarnă. Primul lucru: pentru uscare vom alege fructele şi legumele coapte la soare, sănătoase, netratate cu chimicale, provenind – pe cât posibil – din grădini bio. Apoi le spălăm, eliminăm părţile cu viermi şi le tăiem: merele feliate, prunele tăiate în două, fără sâmburi sau întregi, cu sâmburi, perele tăiate rondele sunt cele mai gustoase. După umplerea vasului în care le vom usca, indiferent că folosim tavă sau vas special pentru uscat, trebuie să aşezăm bucăţile de fructe într-un singur strat, într-un mod care să permită circulaţia aerului. Deshidratarea se poate face în mai multe moduri. În cazul în care alegem căldura naturală, deshidratarea se va produce în 5-10 zile. În acest caz, cel mai indicat este să folosim un uscător, dulăpior Deshidratarea în căsuţă

pentru uscat sau cadru împletit din nuiele, care va fi aşezat la semiumbră, într-un loc aerisit şi fără praf. Fructele trebuie întoarse zilnic şi în zile ploiase trebuie duse în casă sau acoperite.

Felii de mere la deshidratat şi rondele de pere gata deshidratate O soluţie economicoasă este folosirea căldurii cuptorului sau a sobei de teracotă. Dacă optăm pentru soba de teracotă, trebuie să avem grijă ca fructele să fie puse pe soba călduţă, nu pe cea fierbinte. Dacă optăm pentru metoda bunicilor noastre – uscatul în cuptor – după ce am scos din cuptor pâinea, pizza sau ştrudelul, în cuptorul cald putem pune chiar trei-patru tăvi cu fructe pentru uscat. Trebuie însă să fim atenţi ca temperatura de uscare să se menţină la 40-50 grade Celsius, deoarece la temperaturi mai înalte uleiurile esenţiale, glucoza, mineralele şi vitaminele se pierd.

Foto: Lengyel Martina


Va˘ ile Cris, urilor – Mod de viaţă sănătos

Buca˘ ta˘ ria lui tanti Jutka Pădurile zonei de câmpie de pe malurile Crişurilor arareori se aseamănă cu pădurile de luncă de odinioară. Creşterea numărului populaţiei şi pretenţiile lor îi stimulează pe cei ce se ocupă de păduri, să exploateze o cantitate mare de material lemnos şi exploatarea adesea nu ţine cont de mediu. Ca urmare a exploatării pădurilor, condiţiile de mediu de până atunci se schimbă. Ca urmare a dispariţiei frunzarelor, soarele şi vântul, braţ la braţ, usucă solul, se modifică procesul de formare a humusului şi se transformă flora. Dintre plantele mai noi, care adesea îi enervează pe excursionişti, menţionăm acum murele. Murul de mirişte (Rubus caesius), această tufă cu tulpini culcate, prevăzute cu ghimpi trăieşte în locuri unde nu prea trebuie să se lupte cu alte specii de plante. Înfloreşte aproape toată vara şi excursioniştii sunt reţinuţi nu numai de tulpinile sale de care se împiedică, ci şi de cantităţile imense de fructe brumate, mov-albăstrui. Toamna în păduri solul este acoperit de frunzele roşiatice ale murului. În pădurile montane murul de pădure creşte pe marginea drumurilor, sau de-a lungul cursurilor pâraielor, fructele de culoare albastru-închis sunt îmbietoare. Tulpinile formează tufiş dens, de nepătruns. Ca om ce cutreier păduri, câmpii, am părerea mea personală despre plantele care ne deranjează, dar nu pot fi supărată pe ele cu fermitate sinceră. Pe de o parte fiindcă ştiu că nu mă deranjează fiindcă sunt supărate pe mine, pe de altă parte, fiindcă am învăţat că din frunzele de urzică vara şi din fructul de măceş iarna pot prepara ceai. Curpenii de mur, chiar dacă Putem prepara ceai fac semne purpurii pe gleznele exgustos din frunzele, cursioniştilor, le fac şi bucurii. Mumlădiţele plantei rele gustoase se pot prepara multe în multe feluri, chiar şi din frunze se poate prepara ceai cu efect benefic.

Suc de mure

Zdrobim fructele sănătoase, alese, apoi printr-o pânză sau strecurătoare deasă le scurgem, sucul astfel obţinut îl fierbem încet. Adăugăm 750 g de zahăr la litru de suc şi fierbem în continuare încă 5 minute, apoi îl lăsăm să se răcească, îl turnăm în sticle şi închidem ermetic sticlele. Este o băutură răcoritoare excelentă sau un dressing picant pentru sufleuri.

Scris de: Boldog Gusztáv

Sus: Fructul murului este acoperit de un strat de ceară Jos: Murul sălbatic ne ademeneşte cu fructele strălucitoare la marginea drumurilor montane (Foto: Tószögi György)

Murul de mirişte (Rubus caesius) Face parte din familia rosaceaelor. Dicotiledonată perenă cu stoloni. Cotiledoanele epigee, ovale, cu marginea şi peţiolul cu peri secretori scurţi. Plantă perenă cu sistem radicular puternic dezvoltat. Tulpina este scurtă dar din ea pornesc numeroase ramuri, acoperite cu ghimpi inegali şi cu peri glandulari. Frunzele sunt stipelate, alterne, trifoliate, cu foliole inegal separate, tomentoase pe faţa interioară şi verzi, păroase pe partea superioară. Florile sunt albe-rozii, fructele de un albastru intens, mărunte, se pot consuma crude sau conservate. Din frunzele, pe care le culegem în stadiu verde intens, fără codiţă, uscate la umbră, pot fi folosite la prepararea ceaiului. Ceaiul preparat din frunze de mur este o băutură plăcută, cu miros şi gust plăcut, seamănă cu ceaiul chinezesc. Poate fi consumat cu curaj de bătrâni şi copii, fiindcă lipsesc din el stimulentele prezente în ceaiul chinezesc. (Varga Judit) Foto: Kertész Éva, Reţete: Varga Judit

Compot de mure

Spălăm cu apă rece 4 kg de mure curăţate, apoi lăsăm să se scurgă. Fierbem un litru de apă rece cu 1 kg de zahăr, apoi lăsăm să se răcească. Aşezăm în borcane murele crude şi turnăm peste ele siropul rece, după care închidem ermetic borcanele. Le sterilizăm la 80 °C timp de 20 de minute. Dacă s-au răcit, aşezăm borcanele la loc răcoros.

Dulceaţă de mure

Zdrobim murele coapte. Într-un vas punem zahărul – 750 grame la kilogramul de fructe. Turnăm peste zahăr 100 gr apă şi fierbem siropul. Când fierbe, adăugăm fructele care au dat un clocot deja şi fierbem până se leagă. Când este suficient de legată dulceaţa, o punem în borcane şi închidem ermetic borcanele. Le lăsăm să se răcească încet, între pături.


...mai mult de c ât o revis t a˘

Mierea zeilor, poeţilor şi vindecătorilor

Scris de: Cristian Horgoș

Mai putem adăuga că mierea este şi a mirilor călători. Căci, după vârsta de aur a copilăriei, mersul tinerilor căsătoriţi în „luna de miere”  rămâne o perioadă de graţie, un dulce reper al trecerii în adevărata viaţă a maturităţii, al cunoaşterii fructului neinterzis... Nu-i de mirare că dulceaţa înaripată a inspirat basme de măritiş, precum „Sarea în bucate” dar şi poeţi ca Tudor Arghezi, Ion Heliade Rădulescu, Ana Blandiana (din Oradea) sau Mihai Eminescu („Când privesc zilele de aur a scripturilor române [...] Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”). E greu de spus dacă şi Văile Crişurilor, cu bogăţia florală a diverselor sale forme de relief, au aprins, în vechime, imaginaţia barzilor şi menestrelilor aflaţi în căutarea lirică a „ţării în care curge lapte şi miere”. Dar sigur e că în comuna Uileacu de Beiuş există satul cu numele Prisaca şi că sunt vechi familii bihorene cu numele de familie Miere, Albinaru sau Stuparu. La fel de sigur e că zone din Bihor precum ţărişoara salcâmilor din Valea lui Mihai au bucurat, de-a lungul timpului, nenumărate albine şi mulţi degustători de miere. Iar festivalul „Salcâmului în floare” de la Valea lui Mihai picură anual dulceaţă în sufletele participanţilor şi oferă apicultorilor un prilej de a-şi promova meşteşugul. Ceea ce e bine fiindcă stupăritul autohton are nevoie de sprijin într-o vreme când întreaga Europă e asaltată cu miere importată din China, Argentina şi Mexic...

Şi dacii exportau miere Dacia era cunoscută în antichitate ca mare producător de miere pe care dacii o schimbau pe vinuri greceşti şi ulei de măsline, după cum o dovedesc amforele cu simboluri de albină încrustate în ele, amfore găsite în zona fostelor colonii greceşti de la Marea Neagră (Pontus Euxinus). De asemenea, şi istorici antici precum Herodot, Xenofon (discipol a lui Socrate), Polibius din Megalopolis, Posidoniu, Ptolemeu, Strabon şi Priscus au lăsat înscrisuri care arată clar că stupăritul e una din cele mai vechi îndeletniciri de pe teritoriul României. Şi nu doar aurul din Carpaţi ci şi mierea şi ceara au trezit interesul Imperiului Roman. Astfel, naturalistul roman  Claudius Aelianus (sec. II î.Ch.) notează  în lucrarea „Despre animale” că „Dintr-o anume scriere am aflat că în Sciția există albine și că acestea nu se tem de frig. Iar sciții nu vând miere

străină, ci doar miere produsă în țara lor, cu faguri cu tot”. Dealtfel, după cucerirea Daciei de către romani, albinăritul se dezvoltă şi mai mult graţie îmbunătățirii tehnicilor de hrănire a albinelor şi perfecţionării stupilor. (Arc peste timp, dacă dacii îşi îndulceau cu miere  turtele din făină de mei, iată că şi acum una dintre prăjiturile de casă preferate de copii se numeşte „Albina”, cunoscută în bucătăria ungurească sub denumirea de mézes krémes). Degringolada ce a însoţit migraţiile asiatice a fost mai puţin propice pentru producţia şi comerţul melifer. Dar în Evul Mediu revin în nordul Dunării comercianţii veneţieni, genovezi şi greci fiindcă mierea era încă singurul ingredient cunoscut pentru îndulcire iar din ceară se făceau lumânările absolut necesare ritualurilor creştine.

Nectarul din Olimp Aroma minunată, efectul uşor euforic dar şi proprietăţile afrodisiace ale hidromelului (Afrodita fiind mama „peţitorului” Cupidon) i-au făcut pe vechii greci să asocieze acest adevărat elixir al tinereţii cu nectarul Zeilor din Olimp. Iar descoperirile arheologice arată că vinul de miere s-a preparat înaintea vinului de struguri sau a cidrului de fructe. Dealtfel, unii istorici sugerează că, după ce marele preot Deceneu al regelui Burebista a interzis vinul şi cultura viţei de vie, tracii s-ar fi consolat mai pe ascuns cu băutura slab alcoolizată făcută din miere, care pişca limba în mod plăcut. Cât priveşte caracterul olimpian de „elixir a nemuririi”, nu-i exclus ca înţelepţii greci să fi observat calităţile nutritive ale băuturii despre care astăzi ştim că reuneşte peste 400 de vitamine, enzime, minerale şi acizi organici benefici sănătăţii. Reţeta de bază e simplă: într-o sticlă de un litru se pun opt linguri de miere şi o jumătate de linguriță de polen de albine, peste care se adaugă apă. Unele amfore greceşti de la Muzeul Callatis din Mangalia au inscripţii cu albine


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – Mod de viaţă sănătos

Hidromelul, o băutură de culoarea aurului După trei zile în care se agită şi se lasă la macerat, rezultă o băutură tonică, revigorantă, uşor alcoolizată. Reţeta se poate îmbunătăţi cu ferment de fructe. Ca şi la vin, calitatea hidromelului creşte cu vechimea.

Apiterapia Din cele mai vechi timpuri erau cunoscute proprietăţile vindecătoare ale mierii. Pliniu recomanda mierea şi untura de peşte pentru tratarea rănilor infectate. Legiunile romane foloseau mierea pentru vindecarea rănilor din luptă.Hipocrate folosea mierea pentru vindecarea unor afecţiuni gastrointestinale, renale, respiratorii şi pentru tratamentul ranilor. Şi chiar trupul lui Alexandru cel Mare a fost îmbălsămat în miere. În medicina populară s-au mai folost şi polenul, ceara,  lăptişorul de matcă iar despre înţepăturile de albine se spune că sunt bune împotriva reumatismului. Medicina modernă a descoperit proprietăţile terapeutice ale propolisului, veninului de albine şi apilarnilului. Recent, englezul Jan Staples a creat mierea Surgihoney, cu proprietăţi de vindecare a rănilor care i-au uimit pe medici.

Albinărit pastoral la rapiţă

Apicultorii pastorali de pe platoul Padiş oferă turiştilor miere de pădure, mai închisă la culoare

Peste 700 de apicultori în Bihor Pentru a afla cum stă acum judeţul cu stupăritul, am apelat la domnul Vasile Nistor, contabil şef la societatea Apicola Bihor. „În asociaţia noastră sunt 340 de apicultori. Mai sunt cam tot atâţia într-o altă asociaţie din judeţ. Deci sunt peste 700 de apicultori stabili în judeţ. Pe lângă aceştia, mai sunt crescători cu 10 – 20 de familii de albine care produc miere pentru consum familial şi care nu au nevoie să se înscrie în asociaţii. Doar noi am şcolarizat până acum peste 600 de tineri, băieţi şi fete, unii impulsionaţi de părinţi dar şi de fondurile europene care se dau prin Măsura 141 sau Măsura 112”, ne orientează domnul Nistor. Acesta ne-a mai spus că pe lângă pădurile de salcâmi de la Valea lui Mihai mai există corpuri de păduri de salcâmi şi la Tinca, Lăzăreni şi Păuşa. „Pădurici de salcâmi sunt şi pe dealurile Oradiei sau în alte locuri, însă deşi cresc şi înfloresc repede salcâmii produc nectar doar după ce ajung la 7 – 10 metri înălţime şi doar în anumite condiţii meteo. Anul acesta s-a produs puţină miere de salcâm fiindcă a fost frig iar ploile multe au spălat nectarul”, explică Vasile Nistor. Responsabilul Apicola subliniază însă că există şi alte recolte importante în Bihor: culturile de rapiţă, floarea soarelui şi flori de tei. Iar păduri importante de tei sunt, de pildă, la Voivozi de Popeşti, Băile Felix şi Băile 1 Mai. Dintre greutăţile cu care se confruntă apicultorii, Vasile Nistor reaminteşte dăunătorii, îndeosebi varoua, împotriva cărora există însă tratamente. O altă doleanţă ar fi un sprijin mai palpabil din partea Statului. „Înainte de Revoluţie, se dădea apicultorilor zahăr şi lapte praf mai ieftin ca să hrănească albinele iarna. În Evul Mediu erau scutiri de taxe pentru albinărit. Acum vedem că scade taxa TVA la pâine dar nu şi la miere. Ori un TVA de 24% se resimte mult la trecerea dintre preţul de producţie şi cel de raft. Preţul de achiziţie nu mulţumeşte întotdeauna apicultorul şi noi trebuie să îi explicăm câte alte cheltuieli apar până când mierea ajunge în raft”, socoteşte contabilul-şef al Apicola Bihor. Şi foarte posibil că preţul final e şi el una din cauzele pentru care consumul mediu de miere din România a ajuns sub media europeană în ciuda tradiţiei, gustului deosebit şi a valorii nutritive şi profilactice a mierii. Foto: Cristian Horgoș


...mai mult de c ât o revis t a˘ Scris de: Cristian Horgoș

Festivalul Viorii cu Goarnă ,,Dorel Codoban”, la prima ediție

Concurent la festival

Veteranul care cântă pentru vizitatorii Morii pe apă

Prima ediţie a Festivalului Viorii cu Goarnă „Dorel Codoban”  s-a desfășurat, pe 18 august, în comuna Roşia, acolo unde a trăit şi creat peste două mii de viori lutierul a cărui nume îl poartă festivalul. Manifestarea de la Roșia este primul festival din Bihor închinat unui instrument popular. Dorel Codoban a murit în februarie 2012, la vârsta de 67 de ani, din cauza unor probleme cardiace, în satul natal Lazuri de Roşia. La 11 ani, Dorel Codoban a descoperit o vioară cu goarnă într-o cutie a învăţătorului satului şi de atunci a rămas îndrăgostit de acest instrument. „Vrem să consacrăm vioara cu goarnă ca un instrument al bihorenilor. Şi mai dorim să găsim vrednici urmaşi ai lui Dorel

Codoban, cunoscut nu doar pentru harul său de a făuri viori cu goarnă ci şi ca solist instrumentist cu un repertoriu autentic, specific zonei”, a precizat din start directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Bihor, Adrian Dume, originar şi el din Roşia.

Violonist şi la Moara pe apă Turiştii care ajung în Roşia sunt întâmpinaţi, la Moara pe apă, de un alt veteran al viorii cu goarnă, singurul care mai ştie acum cântecul „La seceriş”. Deşi e necăjit că vederea i-a slăbit mult, bătrânelul se însufleţeşte când îşi prezintă higheghea cu goarnă trecătorilor iar degetele sale întineresc pe strunele din care se naşte o melodie sprinţară dar şi duioasă. „Festivalul e la două sute de metri mai sus pe pârâu, dar e pentru a-i încuraja pe tineri. Festivalul meu e aici, zilnic, la Moară, cât oi mai trăi”, explică gazda îndrumând turiştii către locul denumit „Între râuri”, de localnicii din Roşia.

Între râuri şi dealuri

Sime Adela, pe scena festivalului

Acolo a fost instalată scena, pe o pajişte aflată nu doar între două pârâuri ci şi între dealuri pietroase, pe care cresc fagii din care lutierii îşi aleg lemn pentru croitul viorilor. „Printre aceste deosebite dealuri, nu demult a răsunat o vioară, al cărui farmec te învăluia de la prima ascultare. De acolo, din acest minunat loc, a plecat dintre noi un slujitor al culturii tradiționale românești din Bihor, un important făurar de viori cu goarnă bihorean, cu care ne mândrim și ne bucurăm că


Va˘ ile Cris, urilor – E venimente – Atr ac ţii turistice

Locul festivalului, aflat între dealuri pietroase s-a reușit în scurt timp ca un prim festival al viorii cu goarnă din județul Bihor să îi poarte numele” – cu aceste cuvinte i-au salutat organizatorii pe ascultătorii de pretutindeni. Iar introducerea în atmosfera muzicală a fost făcută de cunoscutul violonist cu goarnă al Asamblului Artistic Profesionist ,,Crişana’’, Dumitru (Mitică) Negrean.

lor în cadrul festivalului a fost de valori sensibil apropiate, diferenţa fiind făcută de inspiraţia de moment”. Înainte de gala laureaților, pe scenă au mai cântat soliştii Anca Pavel, Vlad Ştef, Violeta Gherman şi Felicia Costin, veniţi şi din alte zone ale Bihorului. Pe lângă premiile oferite concurenţilor, organizatorii au mai oferit diplome de excelență doamnei Floarea Codoban (soția meșterului Dorel Codoban), pentru activitatea ei de meşter popular atât în ţară cât şi în străinătate, președintelui juriului, domnul Leontin Ciucur, pentru reprezentarea judeţului la cel mai înalt nivel pe parcursul întregii cariere și primarului din Roşia, Florian Bonca, pentru organizarea a patru festivaluri dedicate culturii tradiţionale pe parcursul unui an. Finalul manifestării a avut parte de un program al Ansamblului Artistic Profesionist ,,Crişana’’, cu recitaluri ale violoniştilor Liviu Buţiu şi Adrian Miescu, precum şi al îndrăgitului solist vocal Leontin Ciucur. Mai notăm că, în luna septembrie, începând din 2012, la Roşia se desfăşoară şi  festivalul tradițional ”Straița plină”, dedicat tuturor producătorilor locali. Turiştii care ajung la Roşia mai pot vizita Peştera cu Cristale din mina Farcu şi Peştera de la Meziad, lângă ambele peşteri fiind amenajate şi tiroliene. Foto: Cristian Horgoș

Câştigător: Zbiciul din Roşia ADupă frumosul recital, au intrat pe scenă cei treisprezece tineri concurenţi, printre care s-a remarcat și o prezenţă feminine: Sime Adela din Roşia, fostă elevă a regretatului Codoban. Însă câştigător al festivalului-concurs a fost desemnat un alt tânăr reprezentant al comunei Roşia, Ioan Isai, cunoscut şi ca „Zbiciul din Roşia”. Premiile II şi III au revenit tinerilor Marian Lascău din Măgeşti şi Cristian Boruţ din Beiuş. Însă talentul interpretativ şi dăruirea tuturor concurenţilor au fost apreciate de spectatori cât şi de juriul format din Leontin Ciucur, Dumitru Negrean, Eduard Albina şi Adrian Miescu. Astfel, membrii juriului au arătat că tinerii interpreţi „s-au prezentat la cote foarte înalte” şi că „evoluția concurenţi-

La festivitatea de premiere

Vechea moară de pe valea Roşia


...mai mult de c ât o revis t a˘

Secretele Centagenarei Cea mai veche clădire orăşenească, cu etaj din Câmpia de Sud (Dél-Alföld) a fost vizitată de scriitori, poeţi, actori şi diplomaţi

Intrând în a doua din şirul celor mai vechi cofetării din ţară, ne întâmpină o atmosferă specială, din Epoca Reformei. În saloanele ce evocă vremuri de demult, vizitatorii îşi consumă prăjitura sau îngheţata preferată între pereţi cu ornamente bogate, la mese biedermeier cu şerveţele ce ascund mesaje. Despre istoria şi secretele Cofetăriei de o sută de ani, marcată odinioară de numele lui Reinhardt József, povestim cu Kósa Zsuzsanna, fostul chiriaş al cofetăriei. – E cunoscut că acestă cofetărie denumită Cofetăria de o sută de ani – în ciuda denumirii sale – a trecut demult de aniversarea a 100 de ani. De când se vând dulciuri în clădire? – Clădirea a fost construită după incendiul din 1801 de la Gyula, pe baza planurilor lui Czigler Antal senior - cel care a condus şi lucrările de reconstrucţie a castelului Wenckheim – îmbinând elemente empire şi clasiciste timpurii. La începutul secolului 19, cafenelele şi cofetăriile au devenit locurile de întâlnire şi socializare, în locul farmaciilor. Cofetăria din Gyula a fost fondată în 1840 de maestrul cofetar Salis Andras, dar se presupune – ţinând cont de descoperirile arheologice - că parterul şi înainte a fost un loc public. Probabil încă din anul 1803, în clădire se vindeau dulciuri. Salis în 1841 s-a căsătorit cu fiica pantofarului din Nemetgyula, a cărei rudă, Reinhardt József a preluat în 1854 afacerea. Perioada următoare, până în 1887 este considerată perioada de glorie a cofetăriei. Renumele lui Reinhardt şi faima cofetăriei sunt foarte bine ilustrate de faptul că până în 1950, numele acestuia figura pe firmă, împreună cu cel al succesorului său. După moartea lui, cofetăria a fost condusă de văduva sa, apoi afacerea a trecut de la o calfă la alta. Jánosi Imre, ultima calfă, a preluat afacerea în 1947, obţinând însă autorizaţia de funcţionare doar după şapte ani. Între timp, deasupra intrării a apărut o inscripţie nouă: în 1952 cofetăria a fost denumită Cofetăria de o sută de

Faţada Cofetăriei de o sută de ani este ornată de o inscripţie cu litere scrise în stilul literelor epocii reformelor ani. Jánosi Imre a sosit la Gyula în 1929, de la Cegléd, pentru a învăţa meşteşugul preparării glazurii pentru prăjituri. Mai întâi ca şi calfă, apoi ca proprietar, a păstrat şi conservat comorile cofetăriei, lui i se datorează în primul rând că mobilierul şi obiectele de odinioară s-au păstrat pen-

Scris de: Súr Enikő


Va˘ ile Cris, urilor – Interviu – Atr ac ţii turistice tru posteritate. În 1984, la vârsta de 74 de ani, a vândut cofetăria centagenară oraşului. „Cooperativa de Consum din Gyula şi Împrejurimi” şi-a asumat efectuarea lucrărilor de reabilitare a cofetăriei, sub supravegherea Inspectoratului Naţional al Monumentelor. – Cum s-a derulat renovarea cofetăriei? – La începutul anilor 1980, am avut planurile de renovare a clădirii. În această perioadă am fost solicitată de către Cooperativa de Consum să iau parte la achiziţionarea mobilierului corespunzător. Mai târziu, ca antreprenor, am închiriat Cofetăria. Pe parcursul reabilitării, specialiştii au decis să păstreze încăperea din colţ în starea sa originală şi să restaureze picturile murale. Vechiul laborator de cofetărie a fost transformat în muzeu, în săli au fost aşezate obiecte biedermeier, pereţii au fost decoraţi cu obiecte specifice epocii reformelor. Faţada dinspre piaţa Erkel a fost reabilitată, gardul grădinii de vară a fost executat conform planurilor găsite în beci. Firma a fost executată de sculptorul Stremeny Géza, literele din Epoca Reformelor au fost redate de sculptorii Péter Ágnes şi Gáti Gábor. Picturile murale din încăperea din colţ au servit ca model pentru firma pe care se vede un balaur care linge îngheţată, iar pe cealaltă firmă se vede o siluetă de femeie cu fustă din cozonac, şold din oală de frişcă, bust din ceainic, cap din borcan pentru bomboane şi părul din ruladă de frişcă.

– Atât în cofetărie, cât şi în muzeu, vizitatorii pot vedea foarte multe obiecte, ustensile vechi. Care sunt acestea? – Mobilierul în stil clasicist-biedermeier al încăperii din colţ, etajera cu cele două vaze din lemn aurit şi borcanele cu capac pentru bomboane, tejgheaua cu vitrină, în care sunt păstrate obiectele vechi ale cofetăriei, precum şi oglinzile provin din 1840, ceasul de perete, scaunele curbate şi mesele cu placă de marmură sunt păstrate de pe vremea lui Reinhardt József. În salonul mare se găseşte masa cu picior în formă de liră, singura piesă păstrată din mobilierul biedermeier original. Cel mai frumos obiect decorativ al încăperii este tabloul pictat de Vogl Gyula, un tânăr student la medicină, un chip de tânără, ce simbolizează frumuseţea feminină, puritatea şi blândeţea. Tot în această încăpere este aşezată orga cu 37 de tuburi, construită în 1819 de maestrul vienez Josef Hain, încorporată într-un birou cu sertare şi placă rabatabilă (secreter), ce evocă atmosfera cofetăriilor din Epoca Reformelor. Supapele orgii, deosebite, sunt acţionate de cilindri de lemn. Pe birou am aşezat fotografia lui Jánosi Imre. Fostul proprietar a folosit cuptorul care azi se află în muzeul amenajat în fostul laborator de cofetărie. Expoziţia realizată Simonyi Imre:

Pe terasa „Reinhardt” „ATUNCI, pe terasa „Reinhardt” fetele Tot timpul molfăiau gogoşi cu frişcă Şi sorbeau întotdeauna sirop de zmeură cu paiele. – când toate erau pe veci şi gogoşi cu frişcă şi sirop de zmeură şi molfăit şi sorbit şi fete şi terasa Reinhardt: Pe veci şi Toate …”

În salonul mare mobilierul biedermeier creează atmosfera epocii reformelor

Kósa Zsuzsanna şi Habsburg Ottó, descendenţii ultimului rege maghiar şi împărat austriac


S e c re tele Cent agenarei sub supravegherea d-lui dr. Draveczky Balázs, fostul director al muzeului de alimentaţie publică, este unică, fiindcă în ţară nu există nici o altă cofetărie, unde să se fi păstrat laboratorul şi ustensilele. După redeschiderea cofetăriei, foarte mulţi s-au oferit să aducă propriile lor ustensile vechi de patiserie, astfel numărul obiectelor expuse a crescut cu timpul. Lada frigorifică pentru îngheţată a fost expusă pe coridor. – Simonyi Imre, poet laureat cu premiul József Attila a fost client permanent al cofetăriei şi conform legendei, cofetăria a fost vizitată de somităţi ca Petőfi Sándor, Ady Endre, Illyés Gyula, Móricz Zsigmond şi Jókai Mór. – E posibil ca Petőfi Sándor să fi fost în cofetărie, deoarece şi-a vizitat în mai multe rânduri prietenul, poetul Szakál Lajos. Soţia sa, Szendrey Júlia, a fost elevă la Mezőberény, la institutul Wenckheim Selestina, e posibil deci că – vizitând târgul – să fi vizitat şi ea cofetăria. Simonyi Imre a locuit cinci ani în clădirea din curtea Centagenarei. După moartea sa, locuinţa a fost transformată în casă memorială şi în 1998, de Ziua Poeziei, a fost aşezată o placă comemorativă în cinstea sa pe casă. După renovare, la 5 iunie 1986, cofetăria şi-a redeschis porţile. Începând cu această dată, Centagenara a devenit un loc protocolar, ne-au vizitat multe celebrităţi, secretari de stat, ambasadori, familia Wenckheim–Almásy şi-a ţinut reuniunile familiale ani de-a rândul aici.

Mobilierul din salonul din colţ datează din 1840, respectiv din vremea lui Reinhardt József În Cofetăria de o sută de ani, situată în Piaţa Erkel, doritorii pot gusta prăjituri, torturi, îngheţată, bomboane şi ciocolată de casă. Priceperea maestrului cofetar Balogh László este dovedită prin faptul că la concursul internaţional de trufe de ciocolată, la categoria alegerea bomboanelor a obţinut locul întâi, la categoria monopraline locul doi, iar la categoria specialitatea casei locul trei. În zilele noastre, la concursurile profesionale nu mai participă în calitate de concurent, ci face parte din juriu, astfel în juriul campionatului mondial al cofetarilor categoria juniori el reprezintă ţara noastră de ani de zile. Maestrul din Gyula şi-a deschis prima cofetărie în localitatea sa natală, la Pilisszentiván în 1983. Atitudinea profesionistă şi modul de abordare axat pe calitate le-a însuşit la o cofetărie particulară din Germania. După trei ani, s-a întors acasă şi s-a angajat la Hotelul Fiume din Békéscsaba, apoi şi-a deschis propria cofetărie la Gyula. În prezent are cofetării şi în Budapesta, Salonta şi Békéscsaba. În cofetăriile sale, pe lângă oferta clasică şi modernă, clienţii pot gusta creaţii originale, cum ar fi torturile Munkácsy, Erkel şi Arany János. Specialitatea Cofetăriei de o

– Timp de 15 ani, în cofetărie şi în curtea ei s-au organizat spectacole de teatru şi concerte. Cum a luat naştere „teatrul sub tocul uşii”? – Am visat întotdeauna că vom avea şi noi la Gyula un teatru asemănător cu „Korona Podium” din Budapesta. Împreună cu actorul Lukács Sándor am verificat, în 1988, acustica clădirii. Astfel a început şirul de evenimente, organizat din toamnă până-n primăvară. Întrucât „scena” a fost amenajată sub tocul uşii ce leagă cele două saloane ale cofetăriei, am botezat evenimentul „teatrul de sub tocul uşii”. Spectacolele ce au durat 45-50 de minute au fost vizionate, de regulă, de 80-85 de spectatori. La început, costul unui bilet a fost de 50 de forinţi şi fiecare spectator a primit câte un ecler. Datorită succesului pe care l-au avut aceste spectacole, pe timp de vară ne-am mutat în curte. Spectacolele de cabaret au început la miezul noţii şi nu arareori s-au sfârşit dimineaţa la ora trei. Dintre actorii care au jucat aici îi putem aminiti pe: Tahi Tóth László, Szilágyi Tibor, Balázs Péter, Pécsi Ildikó, Mikó István, Antal Imre, Haumann Péter, Dunai Tamás, Hegedűs D. Géza, Nemcsák Károly, Esztergályos Cecília, Sunyovszky Szilvia, Bencze Ilona, Sándor György, Eperjes Károly, Gálffy László, Psota Irén, Bessenyei Ferenc, Bubik István şi mulţi alţii. Până în 2003, spectatorii au putut viziona 227 de spectacole. Pe lângă acestea, pe culoar organizăm expoziţii şi azi. Fotó: Súr Enikő

sută de ani, tortul Centagenar a fost preparat pentru prima dată de Balogh László în 2004. Ingredientul de bază al tortului, ce evocă gustul vremurilor de demult, este aluatul Sacher cu migdale, care este umplut cu cremă pariziană şi marţipan cu ţuică de caise, fiind glasat cu marţipan şi ciocolată cu lapte. Maestrul bucătar s-a îndrăgostit de ciocolată în urmă cu 15 ani. În „Manufactur Cadeau Bonbon”, condusă de el, se prepară 70 de feluri de bomboane de ciocolată şi 30 de feluri de ciocolăţi simple şi umplute. Din ofertă nu lipsesc trufele de ciocolată, cele cu fructe, cu glazură, cu marţipan şi bomboanele cu nugat şi cremă. Bineînţeles, din oferta de ciocolată nu pot lipsi specialităţile legate de oraş, astfel oaspeţii cofetăriei pot cumpăra ciocolată Gyula, Erkel, Centagenară, Gyulai Várfürdő. Cei care sunt interesaţi de procesul de preparare a ciocolatei, pot participa pe timp de vară, la cursuri cu degustare, conduse de Balogh László. Doritorii se pot înscrie la Biroul Tourinform din localitate, situat pe Kossuth Lajos Nr. 7.


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – De z voltări turistice

Cetatea Oradea, sub „asediul” mistriei şi canciocului

Cetatea Oradea este una dintre cele mai vechi fortăreţe majore din Transilvania care au supravieţuit şirului de asedii, bătălii şi distrugeri din Evul Mediu şi din perioadele de dominaţie a imperiilor otoman şi habsburgic. Datând, potrivit legendei dar şi logicii istorice, de la finele secolului XI, Cetatea Oradea e cel puţin „contemporană” cu Cetăţile din Alba Iulia şi Sighişoara, ambele atestate documentar în secolul XII şi e mai „bătrână” decât ruinele Cetăţii din Deva (atestată în 1269) ca să nu mai vorbim de cetăţile din Arad şi Timişoara, ridicate abia în secolele XVII-XVIII. În anul 1192, Papa Celestinus al III-lea îl sanctifică pe regele Ladislau, cel care fondase Cetatea Oradea cu un secol înainte. Astfel, Citadela dintre Crişul Repede şi Peţa devenea loc de pelerinaj pentru catolicii europeni, pelerinaj ce se va accentua după ce Papa Bonifaciu al IX-lea ridică, în anul 1401, rangul Catedralei din Oradea la cel al Catedralei San Marco din Veneţia. La distanţă de şase secole, Cetatea are şansa de a redeveni centru de pelerinaj internaţional, dar cu o atracţie mai largă, cultural-turistică. Proiectul intitulat „Revitalizarea Cetăţii

Scris de: Cristian Horgoș

Sălbăticiuni şi animale mitice zugrăvite pe pereţii Sălii cu Grifoni din Palatul Princiar Oradea în vederea introducerii în circuitul turistic: Cetatea Oradea, complex turistic european”, cu o valoare totală de peste opt milioane de euro, este cofinanţat din fonduri europene. Lucrările programate în perioada iunie 2009 - iulie 2015 sunt în plin proces, fiind restaurate deja o parte din corpurile de clădire vizate. În final, vor fi deschise publicului Muzeul Cetăţii, Lapidariumul, Muzeul Pâinii, Biblioteca Cetăţii, spaţii expoziţionale, centre de degustare a produselor tradiţionale(restaurantul medieval), centre de promovare a meşteşugurilor şi artei tradiţionale etc. Prin alte proiecte s-au amenajat deja Amfiteatrul de vară din Bastionul Ciunt (inaugurat în august 2011 cu spectacolul „Fereastră deschisă spre Europa” realizat printr-un proiect HURO între judeţele Bihor si Hajdu-Bihar) precum şi o parte a Şanţului Cetăţii, transformat în parc deondrologic cu un mic iaz lângă Bastionul Roşu. Devenite o tradiţie, Zilele Cetăţii se vor relua abia după finalizarea şantierului.

Râvnită de tătari, turci şi habsburgi

Vedere spre Parcul dendrologic din Şanţul Cetăţii

Istoria Cetăţii Oradea e surprinsă generos pe site-ul Administraţiei Imobiliare Oradea (www.aioradea.ro) şi se bucură şi de cel mai important capitol din cartea „Cetăţile medievale al Bihorului”, publicată anul trecut de Gruia Fazecaş şi Doru Marta, ambii arheologi la Muzeul Ţării Crişurilor, şi de jurnalistul Nicolae Pop.


Ce t atea O radea, sub „ as e diul ” mis tr iei şi c ancioc ului

Lacul de la Bastionul Roşu aminteşte de apa care umplea şanţul medieval de apărare Sigur, istoricii lasă la o parte legenda vânătorii şi îngerilor din vis, notând doar că, în perioada domniei sale (1077 - 1095), Ladislau I ridică pe actualul amplasament o mănăstire fortificată cu hramul Sfintei Fecioare Maria precum şi episcopia romano-catolică de Oradea (Varad). În 1241, ca martor ocular, Ruggero di Puglia (canonicul Rogerius) descrie în poemul „Carmen Miserabile super Destructione Regni Hungariae per Tartaros” cucerirea şi incendierea Cetăţii de ordiile tătaro-mongole conduse de nepotul lui Gingis-Han. Aflată încă în reconstrucţie, Cetatea e distrusă parţial, pe la 1290, de atacul voievodului Roland Borşa asupra episcopului orădean fidel lui Ladislau al IV-lea Cumanul. Îjn 1342 trece prin Cetatea Oradea regele Ludovic cel Mare. În 1370 se finalizează în Cetate o catedrală gotică impunătoare. În 1412, regii Vladislav Jagello al Poloniei şi Sigismund de Luxemburg petrec Paştele la Oradea. Până la finele secolului XV în Catedrala Cetăţii sunt înhumaţi regii Ladislau I, Andrei al II-lea, Ştefan al II-lea, Ladislau al IV-lea Cumanul, Sigismund de Luxemburg şi soţia sa Maria precum şi regina Beatrix - soţia lui Robert Carol de Anjou. În iarna din 1474 paşa de Semendria pradă Cetatea după un atac surpriză. În 1514 răsculaţii lui Gheorghe Doja atacă Cetatea Oradea fiind respinşi de intervenţia căpitanului cetăţii Făgăraşului, Pál Tomori. După execuţia lui Doja la Timişoara, de poarta Cetăţii Oradea s-a atârnat o parte din trupul sfârtecat. În 1538 se încheie Pacea de la Oradea, care separă Transilvania de Ungaria. În iunie 1565 reforma unitariană se dezlănţuie, distrugându-se Catedrala şi devastându-se mormântul lui Ladisalu I în timp ce Episcopia catolică se retrage în Ungaria. În 1598, asediul otoman este respins cu ajutorul călăreţilor trimişi de Mihai Viteazul şi de soldaţii habsburgi ai generalului Melchior von Rodern. În decembrie 1600, Mihai Viteazul discută la Oradea, cu căpitanul cetăţii, Nyari Pal, planuri antiotomane şi lasă Cetăţii un tun de 5 funţi. În august 1660, după trădarea secretului alimentării şanţului cu apă din Peţa, turcii cuceresc Cetatea şi instalează un paşalâc, ce va dura 32 de ani, până la recucerirea Cetăţii de către austrieci.

În 1693 tătarii atacă fără succes Cetatea abia refăcută după planurile inginerului baron Ernst von Borgsdorf cu bani primiţi şi de la Vatican. Între 1703 şi 1710 Cetatea a fost atacată repetat, dar degeaba, de către curuţii conduşi de Francisc Rakoczi al II-lea împotriva habsburgilor. Între 1793 şi 1813 sunt închişi în Cetatea Oradea sute de prizonieri din armata lui Napoleon. Pe 31 decembrie 1848, Cetatea devine bază militară a revoluţionarilor paşoptişti care au atras de partea lor garnizoana generalului Glasser. În 1857, împăratul Francisc Iosif I demilitarizează definitiv Cetatea. Între primele două războaie mondiale Cetatea a găzduit o Şcoală de jandarmi. Între 1945 şi 1952 în Castelul Princiar s-a instalat un lagăr pentru prizonierii de război şi apoi pentru adversarii regimului comunist. În aprile 2010, restauratorii au găsit ascunsă sub tencuială o scrisoare a unui etnic german din Jamu Mare (judeţul Timiş) care nota că se afla în lagărul de tranziţie din 20 martie 1947. Între 1945 şi 1989 dar chiar şi câţiva ani mai apoi, Cetatea a găzduit structuri ale ministerelor de Interne şi de Apărare, inclusiv Arhivele Naţionale.

Drumul de la tortură spre cultură Resentimentele care au condus la actele de vandalism din timpul Reformei unitariene s-au acumulat şi din cauza schingiuirilor practicate în spiritul Inchiziţiei catolice. Invazia tătară din 1241 a distrus arhiva din Catedrala Cetăţii, păstrându-se doar 389 de procese verbale ale pricinilor de judecată din aşa-numitul Registru de la Oradea (1208 - 1235).  În ele se arată că împrincinaţii care îşi susţineau nevinovăţia erau puşi să postească total trei zile şi să se spovedească, după care erau supuşi probei fierului înroşit la picioarele mormântului regelui Ladislau. În studiul „Proba ordalică reflectată în cazuistica Registrului de la Oradea” (autor Melania şi A. Ţărău) se arată că acuzatul trebuia să ţină fierul înroşit în mână timp de trei zile, cu o legătură ce purta sigiliul instanţei catolice din Oradea.”Încărcătura mistică a momentului judecăţii atrăgea cu siguranţă mari mulţimi de oameni la ruperea sigiliului”, mai arată Melania Ţărău. Dealtfel, realitatea torturilor practicate pe

Unul din vechile cuptoare de pâine va funcţiona în Muzeul Pâinii


Va˘ ile Cris, urilor – Cultur ă – De z voltări turistice vremuri în Cetatea Oradea va fi reflectată, în doi-trei ani, în viitorul Muzeu al Cetăţii care va cuprinde şi instrumentele medievale folosite pentru chinuirea „ereticilor” şi „nelegiuiţilor”. Dincolo însă de umbrele care bântuiau mentalităţile europene în primele secole ale mileniului trecut, notăm şi momente spirituale din ce în ce mai luminoase în viaţa Cetăţii Oradea. Între anii 1360 şi 1370: fraţii Martin şi Gheorghe din Cluj realizează în Cetatea Oradea statuile celor trei regi maghiari canonizaţi: Ştefan I, Ladislau I şi Emeric. Aceiaşi fraţi clujeni dezvelesc în 1390 statuia ecvestră aurită a regelui Ladislau I, realizată de ei la comanda regelui Sigismund de Luxembourg. În 1407 se finalizează, sub îndrumarea episcopului Andrey Bathory, ce va fi ridicată de papă la rangul Catedralelor „San Marco” din Veneţia şi al „Santa Maria Portiuncula” din Assisi. Ceva mai apoi, secolul XV se recomandă ca „Vârsta de aur” a Cetăţii devenite important centru al umanismului şi Renaşterii în spaţiul central-estic european. Reprezentativi sunt episcopii Andrea Scolari, supranumit Florentinul (1409-1426), Ioan Vitez de Zredna(1444-1465) şi Sigismund Thurzo(1506-1512). Ioan Vitez de Zredna (János Vitéz), dascălul de tinereţe al lui Matia Corvin, a fost un renumit umanist al epocii sale. În Cetatea Oradea el a rânduit o bibliotecă ce a stat la baza Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, un adevprat tezaur cu peste 5.000 de exemplare, fiecare valorând peste o mie de florini de aur. Numit de un contemporan italian „adevărat părinte al ştiinţelor”, Ioan Vitez de Zredna a transformat Oradea într-un loc de întâlnire a cărturarilor din Europa centrală şi Italia. Episcopul umanist a fost şi prieten al lui Enea Silvio Piccolomini, ajuns papă sub numele de Pius al II-lea.  Interesat de astronomie şi de înlăturarea superstiţiilor şi obscurantismului din rândul oamenilor simpli, episcopul Ioan Vitez l-a adus la Oradea pe Georg von Peuerbach, profesor al Universităţii din Viena, considerat acum părintele astronomiei moderne occidentale. Legătura celor doi umanişti s-a concretizat în vestitele tabele de calcul astronomic Tabulae Varadiensis, care l-au ajutat pe renumitul Kepler să stabilească legile de mişcare a planetelor.

Datorită renumelui cultural al Oradiei, aici vine să studieze, între 1502 şi 1510, Nicolaus Olahus, primul mare umanist de origine română,  catolic şi prieten al renumitului Erasmus de Rotterdam. Olahus, care este rudă a lui Iancu de Hunedoara, ajunge secretar al regelui Ludovic al II-lea, mitropolit primat al Ungariei, iar în 1562 este numit regent al Ungariei.  În prima jumătate a secolului XVII, principii transilvăneni aduc arhitecţi italieni, precum Giacomo Resti şi Lodovico Marini, pentru a întări Cetatea în stil renascentist dar şi pentru a amenaja Palatul Princiar, la care contribuie şi arhitectul clujean Emeric Sardi În 1777, după doi ani de muncă, se finalizează în stil baroc simplu Biserica romano-catolică din Cetate. Şi tot în 1777, dar după 15 ani de efort, finalizează Palatul Baroc al Episcopiei Romano-Catolice din Oradea înafara Cetăţii, alături de Bazilica Sf. Maria şi Şirul Canonicilor. Tripticul realizat după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrandt e cel mai de seamă complex baroc din România şi unul din cele mai importante din Europa. „Scoaterea” sa din incinta Cetăţii se datorează dimensiunilor impresionante care nu îşi puteau găsi locul în edificiul militar. „Migrarea” Episcopiei vine însă şi într-o perioadă când Imperiul Otoman scădea în putere iar Oradea nu mai era pe graniţă ci în interiorul imperiului astfel că se diluase presiunea militară. Şi, în sfârşit, marea mutare era semnalul că Cetatea îşi îndeplinise cu prisosinţă rolul catalizator şi că venise vremea ca instituţiile de cultură şi educaţie să înflorească în mijlocul comunităţii propăşite dincolo de zidurile groase ale Cetăţii. Iar în această direcţie se cuvine amintită şi înfiinţarea, în 1780, a  Academiei de Drept din Oradea, una dintre primele instituţii de învăţământ superior din România.

Meridianul Zero s-a născut la Oradea Lui Georg Peuerbach i se datorează înfiinţarea la Oradea a unui observator astronomic şi, stabilirea aici a Meridianului Zero, care trece acum prin Greenwich. Peuerbach a reuşit la Oradea să calculeze apariţia eclipselor solare şi lunare ce înspăimântau lumea medievală. În 1440 canonicul lector Vepi Peter reorganizează şcoala capitulară de la Oradea şi crează o fundaţie în favoarea învăţăceilor de aici.

Poarta principală a Cetăţii

Foto: Cristian Horgoş


...mai mult de c ât o revis t a˘

O serie de dezvoltări în turism la Békéscsaba

Scris de: Kotroczó Henrietta

Şi în anul 2014 ne aşteptăm la o creştere spectaculoasă în domeniul turismului

Gara Centrală Turistică Békéscsaba În anul trecut, numărul vizitatorilor la Békéscsaba, conform Institutului Naţional de Statistică, a crescut semnificativ. Dezvoltările în domeniu, realizate în anii precedenţi, încep să-şi facă simţit efectul. Procesul pozitiv va continua, conform aşteptărilor, pentru că în anul viitor vor fi finalizate o serie de investiţii la reşedinţa de judeţ, din fonduri europene.

Parcul Csaba (CsabaPark) Parcul Csaba va fi un centru de distracţie şi evenimente, în parcul dendrologic de 45 de hectare de la marginea oraşului, în cadrul căruia activităţile vor fi axate pe tema cârnaţilor Csabai. Scopul centrului este conservarea tradiţiei de preparare a cârnaţilor Csabai, să dezvolte atelierul de preparare a cârnaţilor de calitate premium şi să sprijine producătorii de cârnaţi în creşterea volumului producţiei. Odată cu realizarea acestui proiect, Parcul Csaba va deveni un ansamblu de atracţii turistice, care va constitui baza festivalurilor gastronomice, care au fost organizate şi până acum, putând găzdui evenimente gastro-turistice şi culturale

noi, expoziţii în cadrul cărora se vor prezenta tradiţiile preparării produselor alimentare, va deveni centrul de distracţie şi recreere pentru locuitorii din zona Câmpiei de Sud şi pentru turiştii care vizitează localitatea. Pe lângă conservarea tradiţiei preparării cârnaţilor, Parcul Csaba va putea găzdui festivaluri, concerte şi evenimente sportive, fiind dotat cu infrastructura necesară. Obiectivele ce se vor construi în cadrul proiectului: Sală de evenimente: care va asigura derularea evenimentelor în condiţii optime în caz de vreme nefavorabilă. Curtea cârnaţilor: spaţiu de prezentare a istoriei preparării cârnaţilor, loc pentru organizarea de programe interactive (tăiatul porcului, prepararea cârnaţilor), degustarea cârnaţilor şi a altor produse alimentare, cârnaţi artizanali, evenimente în aer liber, loc de prezentare a tradiţiilor legate de prepararea cârnaţilor şi a ustensilelor tradiţionale. Bucătăria uriaşilor – parc tematic: parc pentru copii, dotat cu elemente de creativitate, abilitate. Alei şi poteci tematice în parcul dendrologic: drumuri ce pot fi parcurse pe jos şi cu bicileta, pentru cunoaşterea interactivă a florei şi faunei parcului, locuri acoperite pentru odihnă, bănci, loc pentru fript slănină, pentru gătit în ceaun, luminişuri.

Biroul Festivalurilor de Conservarea Tradiţiilor

Curtea cârnaţilor

Organizatorul Festivalului Cârnaţilor – Societatea cu răspundere limitată de Organizarea Evenimentelor Culturale din Csaba – a obţinut finanţare pentru amenajarea unui birou. Scopul principal este prezentarea cârnaţilor Csabai – produs aflat sub protecţie geografică – ca atracţie turistică, popularizarea produsului specific unguresc (hungarikum) unic în regiune, într-un spaţiu cu o suprafaţă de 500 mp, asemănător caselor tradiţionale, ce va funcţiona ca locaţie unde se vor organiza festivaluri/centru de vizitare.


Va˘ ile Cris, urilor – De z voltări turistice lui Cultural „Csabagyöngye”, se asigură posibilitatea organizării şi derulării unor conferinţe şi altor evenimente. În cadrul investiţiei se va renova Ferma de Cai şi Vânătoare „Munkácsy”, ce se află la o distanţă de 6 km, în pădure.

Hotel Arcanum***

Biroul Festivalurilor de Conservare a Tradiţiilor În cadrul unui alt proiect câştigător al aceleiaşi societăţi, se va achiziţiona un cort de 4000 mp pentru evenimente şi 6 pavilioane de 15 x 3,4 m. Investiţiile ce se vor realiza nu vor deservi doar Festivalul Cârnaţilor Csabai, care se bucură dealtfel de un real succes. În oraş se organizează şi alte evenimente tradiţionale, cum ar fi Festivalul Berii şi Parada Ciolanelor din Csaba, ce se organizează anual, la începutul verii. Dezvoltările ce se vor finaliza în septembrie 2014 au ca scop ridicarea oraşului Békéscsaba la rang de capitală a festivalurilor gastronomice asigurând astfel atragerea turiştilor în fiecare anotimp.

În cadrul proiectului „Dezvoltarea locurilor de cazare”, societatea TAPPE Kft. a obţinut o finanţare de 269 milioane HUF , proiect derulat în cadul Noului Plan Széchenyi. Valoarea totală a proiectului este de 479 milioane HUF, din care complexul de cazări din Jaminase va fi transformat în hotel de trei stele prin reconstrucţie. Hotelul Arcanum, de trei stele, va dispune de unitate de cazare, în total 26 de camere, cu 46 de locuri. Locul de cazare va oferi servicii wellness, va avea restaurant şi va oferi şi alte servicii de calitate (închiriere de biciclete, rezervare online etc.), deasemenea în hotel se vor putea organiza diverse evenimente. Se va pune accent deosebit pe programe care să asigure recreere pentru turiştii activi.

Hotelul Munkácsy **** În cadrul programului „Ungaria tămăduitoare” cu proiectul „Dezvoltarea locurilor de cazare”, societatea Csabakonyha a câştigat 500 milioane HUF pentru amenajarea Hotelului Munkácsy, de patru stele, care va fi un hotel competitiv pe piaţa internaţională. Hotelul va fi amenajat în clădirea vechii Berării, pe str. Kórház nr. 4., în imediata vecinătate a Crângului Széchenyi Liget. Prin reconstrucţia clădirii monument, prin extinderea sa şi prin construirea unei noi aripi, se va realiza un hotel cu 24 de camere, cu 50 de locuri. În demisolul aripii monument se vor amenaja săli de conferinţe şi ele vor funcţiona ca locuri de prezentare a brandului Munkácsy, brand brevetat. În subsolul aripii noi se vor amenaja bazine, saune, săli de fittness, oferind servicii wellness pentru copii şi adulţi. Hotelul va avea restaurant şi cabinet stolmatologic, vor fi accesibile şi servicii de relaxare- sportive. Terenul de tenis, gestionat de Clubul de Tenis „Előre” şi terenul de fotbal a Clubului Sportiv „Előre” vor asigura exploatarea locului în toate anotimpurile, precum şi organizarea unor competiţii şi tabere sportive. Datorită situării în apropierea Centrului „Natúrpark” şi Centru-

Hotelul Munkácsy

Arcanum

Gara Centrală Turistică Békéscsaba Şi ca turiştii ce vizitează Békéscsaba să găsească şi alte noutăţi, acestea le sunt asigurate de proiectul Asociaţiei de Utilitate Publică de Tineret „ZERGE” intitulat „Gara Centrală Turistică Békéscsaba” . Asociaţia a obţinut o finanţare europeană de 181.165.698 HUF pentru proiectul „Atracţii turistice şi dezvoltarea serviciilor turistice”, în cadrul Planului „Új Széchenyi”. Din investiţia cu o valoare totală ce depăşeşte 190 milioane HUF, se va construi o clădire cu o suprafaţă de 118 m², respectiv se va recondiţiona o locomotivă „C-50” şi două vagoane BAX, acestea vor constitui noua atracţie turistică. Obiectivul investiţiei realizate în piaţa Malom este crearea unei simbioze între o atracţie turistică şi un centru de informare turistică, prin amplasarea locomotivei şi celor două vagoane de epocă, cu clădirea prevăzută cu grup social şi alte încăperi de deservire, într-un spaţiu public. Scopul este realizarea unei atracţii culturale şi de instoria căilor ferate, ce va funcţiona în toate anotimpurile, tot anul şi care va avea şi funcţie de informare, atrăgând atenţia, interesul localnicilor şi turiştilor asupra atracţiilor turistice. Mijlocul de transport şi încăperile de deservire vor putea găzdui şi prezentări şi degustări de produse locale. Conform intenţiei de colaborare, se doreşte asigurarea unui loc în care producătorii locali să-şi prezinte produsele, deasemenea vor găzdui şi celelalte atracţii culturale, gastronomice, istorice etc. din oraş.


...mai mult de c ât o revis t a˘

Subiecte actuale

Scris de: Tószögi György

Cealaltă faţă a monedei

Crişul Dublu în iulie 2008 Cu toate că scopul primordial al editării acestei publicaţii este prezentarea lucrurilor pozitive din zona Crişurilor, ici-colo încercăm să atragem atenţia şi asupra celeilalte feţe a monedei – asupra problemelor. Dat fiind faptul că acest subiect este unul prea „stufos”, prin prezenta ne putem angaja doar la sintetizarea celor mai frecvente, celor mai importante probleme, care ameninţă în cea mai mare măsură valorile naturale de bază ale regiunii. Înainte de a trece la acestea, trebuie să înţelegem procesele care au dus la situaţia actuală. Conform unor opinii, cele mai importante elemente ale regiunii sunt râurile, înţelegând prin „râuri” nu doar apa ce izvorăşte în munţi şi o ia la vale, ci un tot unitar, organic, ceva mult mai mult decât mulţimea moleculelor. Într-o zonă geografică, în care dezvoltarea peisajului este atât de strâns legată de apă, ca în cazul Văilor Crişurilor, starea mediului, dar şi starea noastră, a oamenilor, este influenţată de sănătatea râurilor. Lovitura cea mai puternică asupra „sănătăţii” sistemului Criş-Barcău a fost dată de regularizarea cursurilor râurilor din secolul XIX, când lungimea şi debitul permanent şi periodic al râurilor au fost reduse drastic. Începând cu perioada regularizării cursurilor de ape şi până în zilele noastre, omul a privit zona din punct de vedere tehnologic şi economic şi astfel a şi tratat-o. Ca urmare, din aria naturală a văii Crişurilor în zona de câmpie au rămas doar urme, iar în zona de munte unităţi de diferite suprafeţe, dar peste tot în stare deteriorată. Abia azi începem să ne dăm seama de impactul negativ al acestor procese asupra calităţii vieţii noastre şi de aceea este foarte important să cunoaştem procesele care ameninţă mediul în care trăim.

Distrugerea pădurilor din zonele montane este dramatică

Distrugerea naturii Distrugerea, respectiv transformarea ariilor naturale din zona Crişurilor este poate cea mai critică problemă, cu care trebuie să ne confruntăm. La baza acestor procese stau – de regulă – interese economice, câştigul obţinut ca urmare a exploatării naturii. Distrugerea dramatică a pădurilor şi activităţile de minerit în România, transformarea păşunilor în teren arabil în Ungaria, colectarea la scară industrială a plantelor sălbatice, pescuitul la scară industrală în râurile din zona de câmpie, respectiv efectuarea acestora fără control, în mod ilegal, sunt procese de distrugere directă a naturii. De aceea o poziţiei fermă, respectiv reglementarea modernă a acestora este una dintre sarcinile cele mai urgente ale noastre.

Distrugerea peştilor pe Hortobágy-Berettyó – iunie 2010


Va˘ ile Cris, urilor – Teme ac tuale motiv pentru care găsirea soluţiilor este urgentă. Ca urmare a schimbărilor climatice, abordarea de bază privind managementul apelor trebuie şi ea schimbată, trebuie să acordăm o mai mare atenţie apelor Crişurilor, nu doar să le regularizăm cursurile. În acest scop trebuie să reluăm ideea conform căreia râurile ar putea avea nevoie din nou de o parte din zonele dominate de ele cândva.

Specii invazive

Crişul Negru în România după viiturile de primăvară

Poluarea mediului Tot ce lasă în urmă omul, este transportat cândva, cumva de râuri – este o constatare adevărată fără îndoială. În cazul unei regiuni care s-a născut din apă şi care şi azi este strâns legată de ape este o filozofie ce ne dă de gândit. Deşi în ultimele decenii, la nivel local, s-a reuşit reducerea efectelor activităţii industriale, prevenirea ajungerii în râuri a materialelor poluante produse permanent este o provocare permanentă şi nu se poate garanta succesul acestei activităţi. Deşeurile menajere – deşi sunt mai puţin dăunatoare mediului – sunt totuşi dăunătoare din punct de vedere estetic. În România, această problemă are dimensiuni dramatice, datorită unui management ineficient al deşeurilor menajere, malurile râurilor arată ca nişte locuri de depozitare a gunoiului menajer.

Fenomenul nu prea vizibil pentru laici este una din problemele relevante ale protecţiei mediului. Faptul că speciile invazive câştigă din ce în ce mai mult teren, are impact nefast asupra ecosistemului şi asupra speciilor autohtone, care sunt ameninţate. În zona Crişurilor, câteva specii de plante şi animale au reuşit să-şi facă loc în mod agresiv. E suficient să ne gândim la salcia invazivă ce acoperă malurile, sau la somnul pitic, ce trăieşte în braţe moarte sau canale.

Recreere Turismul a provocat daune incomensurabile naturii în multe colţuri ale lumii. În regiunea Crişurilor – datorită specificului regiunii – în unele locuri nu este caracteristic, este un fenomen relativ nou, în altele are tendinţe înspăimântătoare. În unele locuri frecventate din Munţii Apuseni numărul turiştilor a crescut mult în ultimii ani, iar construirea infrastructurii care îi deserveşte este o problemă

Baraje, stăvilare, obiective industriale

Bufet mobil pentru turişti în Parcul Natural Apuseni Lacul de acumulare „uscat”la Békés – vara lui 2007 În ambele ţări una din problemele de mediu o constituie existenţa şi construcţia unor obiective industriale. În cazul râurilor, aceasta este o problemă de-a dreptul „impermeabilă”. Barajele, stăvilarele nu permit nici în Ungaria şi nici în România permeabilitatea aşa ziselor culoare verzi, ne mai vorbind de efectele modificării suprafeţelor de apă. Constituie excepţie „scara pentru peşti” construită la barajul din Körösladány.

Schimbările climatice Schimbările climatice globale au efecte extreme şi ca atare negative asupra cantităţii şi dispersiei precipitaţiilor şi influenţează şi debitul Crişurilor. Calitatea apei râurilor noastre este determinată în mod natural de precipitaţii,

mai mare decât creşterea numărului turiştilor. În văile cândva liniştite cresc ca ciupercile casele de oaspeţi, hotelurile, pensiunile viu colorate, ce distrug tocmai peisajul, pentru care merită să te duci acolo. Acestea sunt doar cele mai mari şi mai generale probleme ce merită amintite. Transformarea meleagurilor a însemnat dezvoltare importantă pentru om în trecut, dar nu poate fi considerat un lucru clar pozitiv. În decursul acestor procese a dispărut sau s-a transformat o cultură milenară, locuitorii din zonă au pierdut legătura cu natura. Azi trăim vremuri în care conştientizăm că avem nevoie de natură pentru a ne păstra sănătatea sufletească, mentală, fizică. Deci trebuie să ne privim calitatea vieţii în mod conştient, să putem ajunge – oprind procesele dăunătoare – acolo, de unde am pornit odinioară. Foto: Tószögi György


...mai mult de c ât o revis t a˘

Fotografiile câştigătoare ale concursului foto Au sosit numeroase fotografii minunate la concursurile de fotografii lansate în numerele anterioare ale revistei noastre. Acest lucru a dovedit, dincolo de varietatea peisajului, şi faptul că foarte mulţi sunt fascinaţi de fotografiere. Toată lumea a putut vedea imaginile pe internet, mai mult, a putut contribui, cu votul său, la stabilirea rezultatul concursului, căci pe baza voturilor publicului am stabilit câştigătorii locurilor întâi, al doilea şi al treilea la concursurile tematice lansate în fiecare număr al revistei. Câştigătorii, pe lângă premiile valoroase, oferite de revista noastră, şi-au putut vedea fotografiile expuse, împreună cu alte fotografii ale cititorilor, care au primit un nu-

măr însemnat de voturi, la Centrul Valea Crişurilor din Békéscsaba, care găzduieşte şi redacţia noastră. După cum am promis, fotografiile plasate prin voturile publicului pe locurile întâi le publicăm în cel de-al şaselea număr al revistei, împreună cu cele pe care le alege redacţia – fără clasificare pe locuri – ca fiind cele mai reuşite imagini dintre cele ce nu s-au calificat pe primele trei locuri. Şi autorii acestora vor primi premii. Din păcate, fotografia panoramică câştigătoare a concursului lansat în cel de-al cincilea număr al revistei nu va putea fi publicată, datorită limitelor tehnice, care ar putea diminua valoarea acestui tip de fotografie.

Fotografii premiate de către public

Concursul fotografii de peisaje, de natură (revista nr. 1) Locul I – Foto: Perei Árpád


Va˘ ile Cris, urilor – Artă

Concursul moştenirile construite (revista nr. 2) Locul I – Foto: Kvasz Annamária

Concursul experienţe din excursii active (revista nr. 3) Locul I – Foto: Fekete Judit Brigitta


Foto gr af iile c âş tigătoare ale conc ur sului f oto

Concursul râuri, braţe secate, lacuri (revista nr. 4) Locul I – Foto: Kun Levente

Fotografii premiate de către redacţie

Foto: Grotkó Máté


Va˘ ile Cris, urilor – Artă

Foto: Kormos Mihály


Foto gr af iile c âş tigătoare ale conc ur sului f oto

Foto: Dr. Jantyik Tibor

Foto: Simon Ferenc


Va˘ ile Cris, urilor – Artă

Foto: Szabó Zoltán

Foto: Orvos Alexandra



Numarul 5