Page 1

actualitatea literară

nr. 41, anul V

august-septembrie 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n Magda URSACHE

Despre internet şi realitatea unei iluzii

n Mircea ANGHEL, în dialog cu Ioan Viorel BOLDUREANU

Păpuşi torturate

i

ich

to:

Fo

n proză: Gheorghe SCHWARTZ, Dan FloriţaSeracin, Florin LOGREŞTEANU

n cronică literară de Cornel UNGUREANU: Banatul, între Alina Calina Garaş, Iosif Caraiman şi Vasile Barbu

t e p

n o r

a le n meridiane

a

ian

r Ad

c Be

o r

r a t

n poezie din: Tabăra de creaţie literară de la Săvărşin, Tabăra de literatură de la Anina-Mărghitaş Poeţi polonezi contemporani:

Benedykt Kozieł

Traducere de Alexandru G. ŞERBAN


2 actualitatea literară

Edi tor ial

Acum ştiu că în orice parte a lumii ai fi, pot intra în legătură cu tine şi te pot vedea. Şi te pot simţi, dar nu tactil, ci cu o simţire asemănătoare celei născute din răsfoirea unui album cu poze din tinereţe, din copilărie. Pot să comunic cu tine pe facebook, pe twitter, pe skipe, pe whatsapp şi pe câte s-or mai inventa, te pot vedea într-un timp real, poate că în curând te vei teleporta în camera mea, dar nu te voi simţi altfel decât ca pe o hologramă. Aşa cum eşti în visele mele, în gânduri, în dorinţe, în viziuni. Te-aş putea îmbrăţişa, fără să simt farmecul adevăratei îmbrăţişări, te-aş putea săruta, dar sărutul ar rămâne undeva în aer, într-un aer cibernetic, ireal. Şi tot ce aş gândi în asemenea momente despre tine ar deveni ireal. Pentru că eşti la fel ca în visele mele, ca în dorinţele şi viziunile mele. Nimic nou sub soare, aşadar. Imaginaţia mea însă e mult mai bogată, iar tu eşti mai reală în imaginaţia mea decât în spaţiul acesta virtual. În plus, vuietul vântului de afară şi ropotul ploii pe acoperişul de tablă sunt altfel decât pe youtube. Iar dacă mergi afară şi te laşi îmbrăţişată de vânt şi de ploaie, cu pletele răvăşite şi creştetul ud, realizezi şi simţi că exişti în marele univers, că micul tău univers devine marele. Te conectezi cu adevărat la tot ce există. Şi e altfel decât conexiunea la internet. De aici încolo, interpretările pot deveni filosofice, religioase sau literare. Realitatea, însă, e doar una. Dar noi, care existăm pentru un timp în această realitate, putem spune oare că nu suntem reali, putem oare accepta că suntem doar o ficţiune a realităţii? Bineînţeles că nu. Mai degrabă suntem tentaţi să credem că realitatea e o ficţiune. Dar iată ce spunea Montale, în Quaderno di quattro anni, după ce primise Premiul Nobel, în 1975: “dacă sfârşeşte ce-i viu/ viu n-a fost niciodată”. Şi are dreptate, pentru că doar ficţiunile au început şi sfârşit, realitatea nu. Hai să luăm o carte, Divina Comedie să zicem, sau un manuscris de la Marea Moartă, sau Epopeea lui Ghilgameş şi să ne întrebăm unde sunt cei ce leau scris. Chiar dacă au existat, pentru un timp, în realitate, s-au transformat în cărţi. O ficţiune? Da. O ficţiune a realităţii care erau ei la acea vreme. Iar cărţile, o realitate pentru noi, cei de acum. Îmi vine să exclam: O, ficţiune a ficţiunilor! Totul e ficţiune! Numai că eu nu pot ignora realitatea, singura care există, şi nu mă pot vedea altfel decât ca pe o ficţiune a ei. Aşadar, îţi dai seama cum văd eu spaţiul virtual şi ficţiunile lui. Îl folosesc totuşi, pentru a comunica cu tine, pentru a te readuce în “realitatea” mea.

“În spaţiile culturale atât de vechi şi atât de aglomerate ale occidentului, care merită cucerite pentru că o victorie aici impune o literatură şi în spaţiile mărginaşe, nu se poate pătrunde decât colectiv, lăudându-ne (chiar excesiv) unii pe alţii (dar pornind de la temeiuri valabile, reale), vorbind neîncetat unii despre alţii, citându-ne unii pe alţii până la saţietate – în orice caz amânând lupta dintre noi pentru momentul în care vom fi cucerit teritoriul râvnit”

n ilustraţiile numărului n

nr. 41 n aug.-sept. 2014

Chiar nu se vede, la Paris, viaţa literară românească postcomunistă?

Nicolae SILADE

Despre internet şi realitatea unei iluzii

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plastic Mihai Teodor Olteanu

opiniile noastre

Nu am văzut pe nimeni să se îngrijoreze citind în Cultura nr. 29 (480) din 14 august 2014 interviul lui Eugen Simion cu Virgil Tănase, aşezat sub titlul “La Paris, viaţa literară românească postcomunistă nu se vede nicicum, ea nu există“. Cum nu am văzut pe nimeni să reacţioneze nici la celelalte dialoguri, deosebit de interesante, ale academicianului Eugen Simion cu Augustin Buzura sau Nicolae Breban. Probabil că opiniile unor oameni cu o bogată experienţă de viaţă, cu o şi mai bogată experienţă literară nu stârnesc interesul scriitorilor români, pentru care însuşi Eminescu e trimis în debara. Dar iată ce răspunde Virgil Tănase la întrebarea lui Eugen Simion: cum se vede de la Paris, viaţa literară românească postcomunistă? De ce se detestă atât de aprig scriitorii români? De ce îşi distrug, cu atâta ardoare şi iresponsabilitate, valorile spirituale? De unde le vine nebunia aceasta? Şi când crezi că se va stinge? Redau fragmente doar: “La prima din această serie de întrebări ca scăpate din katiuşă răspunsul e simplu: la Paris, viaţa literară românească postcomunistă nu se vede nicicum, ea nu există. Motivele sunt numeroase, dar mai ales două. Mai întâi, nu e nimic de văzut. Obsedaţi de „sincronism“ o parte din scriitorii români nu par a fi băgat de seamă că „a fi sincron“ presupune un reper care există deja, deci că elementul „sincron“ va fi întotdeauna c-o fracţiune de secundă în urma celui de referinţă. [...] Un pom nu poate fi sincron cu o pisică şi nici aceasta cu o galaxie care şi ea, pare-se, se naşte, creşte şi moare. Vrând să fie „sincroni“ o bună parte din artiştii noştri (pentru că nu e vorba numai de literatură) ies din matca unei evoluţii organice a spiritului românesc şi vor fi întotdeauna invizibili în străinătate pentru că sunt întotdeauna la coada celor care le slujesc drept reper.” În loc să îngrijoreze, aceste adevăruri deranjează. Pentru că Virgil Tănase pune, în continuare, punctul pe “i” când spune că tentaţia modernismului (şi a postmodernismului, aş adăuga eu) înlocuieşte substanţa cu vizibilitatea, durabilul cu surprinzătorul. “Niciunul din marii înnoitori ai literaturii ultimelor secole, spune Virgil Tănase, n-a căutat să „revoluţioneze“ formele literare: nici Diderot (primul care „destructurează“ romanul), nici Balzac (care-i schimbă logica), nici Proust, nici Kafka, nici Tolstoi sau Dostoievski sau Faulkner sau, mai nou, romancierii sud americani. [...] Toţi aceşti scriitori au ţâşnit din sânul unor literaturi naţionale care evoluau firesc şi care, atunci când au avut norocul să hrănească personalităţi artistice importante, s-au afirmat prin ele fără a fi făcut din aceasta un program de „marketing cultural“ [...] Am, în ceea ce mă priveşte, convingerea că ceea ce numim „cultură“ se săvârşeşte într-o ţară şi într-o limbă. Elementele venite dinafară nu sunt eficace într-o cultură”. Adevărat, foarte adevărat. Aproape dureros de adevărat, dacă ne uităm numai la tinerii noştri scriitori, americanizaţi în concepţii şi limbaj. Normal că prin această atitudine pierde literatura română, iar dacă literatura română pierde, cum poate câştiga un scriitor român? Cum este promovat el dacă “politica noastră culturală în Franţa a cultivat în ultimii ani cu mare generozitate poezia (fără nici o

şansă în acest spaţiu acum)”? Pentru că în Franţa, spune în continuare Virgil Tănase, ceea ce francezii numesc o politică de „rayonnement culturel“ nu se face cu funcţionari [...], nu se face nici cu specialişti în „marketing“, câtă vreme aceşti băcani literari îndreaptă atenţia cititorilor şi a jurnaliştilor critici spre calităţile vulgare ale textului pe care, deturnându-l de la vocaţia lui, îl prostituează şi-l discalifică făcându-l neinteresant. [...] Iar politica de „rayonnement culturel“ a României este de o bună bucată de vreme bezmetică şi de gaşcă, lingavă şi totodată de-o impertinenţă „puţoistică“ rizibilă, fără orizont şi, mi se pare, teribil de „birocratică“. În ceea ce priveşte dezbinarea scriitorilor români, râvna cu care aceştia îşi bârfesc confraţii, “fiecare străduindu-se să-i devalorizeze pe toţi ceilalţi”, Virgil Tănase ne avertizează că în străinătate asta înseamnă sinucidere curată şi ne sfătuieşte “să ne vedem de gospodăria noastră – cum au făcut, de pildă, vecinii noştri de la răsărit care pe la începutul veacului al XIX-lea nu existau în cugetul european şi care în mai puţin de-un secol au dat lumii o pleiadă de opere esenţiale, de la cele ale lui Tolstoi şi Dostoievski la cele ale lui Cehov...” [...] pentru că “în spaţiile culturale atât de vechi şi atât de aglomerate ale occidentului, care merită cucerite pentru că o victorie aici impune o literatură şi în spaţiile mărginaşe, nu se poate pătrunde decât colectiv, lăudându-ne (chiar excesiv) unii pe alţii (dar pornind de la temeiuri valabile, reale), vorbind neîncetat unii despre alţii, citându-ne unii pe alţii până la saţietate – în orice caz amânând lupta dintre noi pentru momentul în care vom fi cucerit teritoriul râvnit. Ar fi bine să se ştie şi să se înţeleagă că numele unora dintre noi (publicaţi astăzi în Franţa cu polobocul – de altfel scriitorii români au fost mereu traduşi şi publicaţi aici cu o mai mare generozitate decât cea oferită altor obârşii literare) nu va avea o şansă să depăşească fluturarea efemeră a unor articole de presă decât atunci când se va impune literatura română (sau romanul românesc, sau nuvela românească sau o şcoală critică românească)”. Mă tem că nu am putut reproduce aici decât o mică parte din ceea ce mi se pare esenţial în răspunsul lui Virgil Tănase, care se întinde pe o întreagă pagină a prestigioasei reviste Cultura. De aceea vă recomand să-l citiţi integral la adresa: http://revistacultura.ro/ nou/2014/08/la-paris-viata-literara-romaneascapostcomunista-nu-se-vede-nicicum-ea-nu-exista/. Tot o pagină întreagă, dar în România literară, nr. 41, ocupă supereditorialul lui Nicolae Manolescu, din care spicuim: “Literatura suferă de pe urma schimbării contextului istoric, cultural, social sau intelectual într-o măsură mai mică, deşi nu neglijabilă, decât lectura. Literatura e, în linii mari, aceeaşi, unghiul din care o privim e altul. [...] Societatea din ultima sută de ani nu mai ştie să citească. S-a instalat treptat un confort intelectual, bine tolerat de şcoala de toate gradele şi de pretutindeni, care-i face pe contemporanii noştri nu numai să citească puţin, iar în multe cazuri, deloc, dar să citească, pur şi simplu, prost. Lectura proastă este urmarea literaturii proaste, consumate în proporţie de masă”. E bine să avem în vedere aceste aspecte, atunci când ne aşezăm la masa de scris. Nicolae SILADE

Luminiţa Cojoacă: Textele trimise nu au trecut deocamdată testul minimei noastre exigenţe, poate şi pentru că seamănă cu “Lumina oamenilor multi/ Ce latra singuri si desculti”. Şi apoi, din respect pentru cititorii dumneavoastră, fie ei doar redactori ai unor reviste literare, ar trebui să scrieţi cu diacritice. Alexandru Petrea: Fişierul dumneavoastră, salvat cu titlul “Propunere”, conţine doar trei poezii, dintre care una se numeşte “Acceptarea de aur”. Ei bine, acceptarea noastră nu este nici de aur, nici de hârtie. Deocamdată. Poate că, după ce vă veţi face puţină ordine în idei şi exprimare, veţi realiza că privind-o pe Venera din Obor, cu părul din ciocolată Milka şi melancolie, nu veţi ajunge în Nirvana. Mădălina Muşat: Dacă din grupajul de versuri am dedus că vă roade o durere ascunsă şi că stăpâniţi bine rimele, nu am găsit nimic ludic în ciclul “Eu fug de efemer într-un dans ludic de cuvinte...” Dimpotrivă. Dansul cuvintelor e o simplă transcriere a sentimentelor. În schimb, în bucata de proză sunt semne că puteţi înfrânge durerea scriind sau luându-vă un concediu la ţărmul mării. “Urme în nisip...” e bine scrisă, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că e mai bine să continuaţi cu proza. Isabelle Tanasa: Ne spuneţi că aţi scris un volum de poezii şi că doriţi să publicaţi câteva poeme în revista noastră. Întrucât nu ne cereţi părerea, ci doar publicarea, ne este greu să dăm curs deocamdată solicitării dvs. Şi ar fi bine să n-o facă nici alţii.

Luca Cipolla: Apreciem că, italian fiind, gândiţi şi scrieţi în limba română, că traduceţi din limba italiană în limba română şi invers. Dacă ţinem bine minte, am şi publicat un grupaj din poeziile semnate de dvs. O vom face cu plăcere şi altădată. Deocamdată însă avem un spaţiu limitat. Răbdare, deci! Marian Hotca: Scrieţi bine pentru un tânăr de 21 de ani, dar ar trebui să ţineţi cont că unii dintre colegii dvs. de generaţie scriu şi mai bine. Am fi reţinut câteva versuri din consistentul grupaj trimis, dacă nu aveam impresia că le-am mai citit pe undeva.

confirmare de primire Cărţi sosite la redacţie:

Ioan Cârja, Cetăţenia unchiului Sam; Ioan Cârja, Fuga lui Hitler, Editura Partoş, 2014; Vasile Burlui, Rendez-vous sideral, Interogaţiile lui Aşur, Le Brontosaure, Solilocvii, Via Dolorosa, Editura Apollonia, 2014; Ion Catrina, Întoarcerea, Editura Sitech, 2013; George Vlaicu, Un weekend cu Hillary Clinton, Editura Via Libri, 2008; Doina, Editura Amurg Sentimental, 2013; Doru Ilana, De la lumen adunate, Editura Tipo-Art, 2005; NanaIleana Filip, Muguri de aprilie, Editura Inspirescu, 2014; Ion Dumbravă, Muza distrată, Editura Digital Docu Print, 2014; Stejărel Ionescu, Pe drumul oaselor, 2014; Ioan Dehelean, Ţipătul bufniţei, Editura Brumar, 2013; Dorina Sgaverdia, Constantin Lucaci, în căutarea Legendei Personale, Editura Palimpsest, 2013.


cronici

nr. 41 n aug.-sept. 2014 1. Ana Calina Garaş. Scriam într-o prezentare făcută prozelor lui Ana Calina Garaş că „asemenea picturiţelor din Uzdin sau ca scriitorii dialectali de odinioară ai Banatului.....”. La tipăritură, în loc de „picturiţe”, editorul a corectat: pictoriţelor. Pe urmă a încercat să mă lămurească de faptul că eu însumi scrisesem „pictoriţe”. Textul meu era legat de faptul că Broderiile în vid ale Anei Călina Garaş propuneau o literatură cu componente naive, adică deloc legată de o experienţă culturală care modelează scrisul. „Picturiţele din Uzdin” deveniseră celebre prin extraordinarele lor tablouri – capodopere ale artei naive. Da, mi-a spus dumnealui, prieten al meu, dar există în poeziile volumului Broderii în vid, cel din 2005, aşa cum există şi în romanele ei, nume de mari artişti, uneori evocaţi cu ştiinţă şi iubire. Comentariile despre Brâncuşi la Modigliani rămân citabile. Există chiar şi o Reţetă pentru pictor: „Pregăteşte o năframă/mai mică sau mai mare./Pune în ea culori/dintrun colţ de grădină/multe gânduri/ şi o picătură divină//Aşteaptă până sufletul vine/ să le desfacă/ Trăieşte voluptatea cromatică/ a esenţelor vegetale.//Surprinde imagini noi/ în lume necuprinse,/stele veşnice răsărite în flori.//....//Pune tabloul în cuiul

Banatul, între Ana Calina Garaş, Iosif Caraiman şi Vasile Barbu

câte ceva despre mine şi despre alte persoane pe care le-am întâlnit în drumul vieţi prin lume şi de care am rămas legată sufleteşte”. Un volum de proză guvernat de memorie se cheamă Taina. Taina este romanul regăsirii locurilor, dar şi a oamenilor care, odată, aici, au făcut Istorie. Afirmaţia „au făcut istorie” este excesivă atunci când scriem despre cărţile Anei Călina Garaş. Amintirile nu hiperbolizează nimic, dimpotrivă: recuperează evenimentele petrecute aici, în aceste locuri, pe această Insulă. Dacă amintim că Maria Tereza a modificat statutul locuitorilor de la marginea Imperiului, transformând ţăranii în „grăniceri” am putem înţelege natura eroică a celor care au devenit ostaşi. Soldaţi, ofiţeri, generali ai Imperiului. În satele pe care Ana Calina Garaş le consideră „ale neamului ei” erau odinioară regiunile grănicereşti

toate vibraţiile încordate, ca arcul unui Zeu. Cum ar trebui să trăiască acest bărbat cu sete de absolut? În volumul al doilea al Broderiilor în vid poeta îi arată cum El se poate vindeca de alunecările „în vid”. Trebuie să înţelegem al doilea volum al Broderiilor în vid pornind de la intervalul romanelor care recuperează amintirile autoarei: cele de “acasă” de la sălaş, din cătunul Valea lui Ban, din satul numit Domaşnea Cornea. Volumul al doilea al Broderiilor a fost scris după un exerciţiu prozastic important. Dacă „viaţa doare”, aşa cum sună concluziile bunicii, ale lumii care păstrează taina, nu ar putea exista o terapie, nu am putea numi căile de vindecare a durerii? Am citat Bunica, din primul volum al Broderiilor... pentru a sublinia pedagogia rostirii, stilul gnomic al discursului, înţelepciunea soresciană

miniepistole 40

ferice de cel ce află împăcare în inima sa şi liniştire pentru sufletul său ferice de cel care neîncetat se caută şi ferice de cel ce găseşte căci el se va bucura şi se va minuna şi stăpân va fi el peste toate şi împărăţia cerurilor va fi împărăţia sa. i-am zis sufletului meu: fii calm şi taci şi aşteaptă oamenii pământului se duc în împărăţia pământului ca nişte umbre se duc în împărăţia umbrelor şi veacul acesta va trece veacul ce vine va trece ca nişte clipe vor trece mileniile fii calm şi taci şi aşteaptă însufleţit de miracolul ce întrupează cuvântul însufleţit de cuvântul ce naşte miracole. şi a zis sufletul meu către mine: ferice de cel ce puritatea găzduieşte ferice de cel ce ocoleşte răutatea şi lângă izvorul apelor se aşează şi de lumina lumii se lasă purtat pe căile sale el este ca roua din zori şi ca adierea de seară a vântului el este ca un pom roditor în pustie ca o oază în deşert şi ca o casă zidită pe stâncă el este stânca şi pâinea şi vinul şi calea adevărul şi viaţa veşnică este

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

eternităţii/şi lasă-l./Vei avea nemurirea sufletului/ aninat în culoare.//Încearcă şi alte reţete/ joacă-te cu culorile/ce-ţi slujesc beţia interioară”. Picturiţele din Uzdin ilustrează un Banat insular, despărţit de Banatul de demult: o insulă conservatoare prin excelenţă aşa cum e şi Valea lui Ban, satul sau cătunul Anei Călina Garaş. Poate ca Liliecii lui Marin Sorescu. Toate cărţile Anei Călina Garaş, cele de amintiri, romanele, se întorc acolo. Păstrează vocile arhetipale. Evenimentele copilăriei sunt contextualizate cu o energie neobişnuită. Istoriile copilăriei sunt regăsite, ca şi personajele acelui timp. În Broderii în vid, Bunica este un punct de plecare: „Când fugeam la joacă/ se supăra bunica, dar nu prea tare./Da vina pe orânduială, cugetând: /rău e făcut omul să nu mai aibă pace./ Copil să îi placă aşa de mult să se joace,/ Tânăr să alerge după plăceri/ Bătrân să nu poată scăpa de dureri/.”Of, bătrâneţe haine grele/ Ce n-aş da să scap de ele”/ Închega bunica vorbe simple/Zicând că viaţa doare”. Ediţia a II-a, revizuită, a Jocului cu viaţa e închinată fiului („Pentru că mi-am făcut din maternitate un scop în viaţă, închin această carte fiului meu Răzvan”) cu o adăugire: „Mă numesc Ana, după numele unei bunici şi a unui lung şir de străbunici din lungul şir al neamului nostru. Încerc să povestesc

actualitatea literară 3

ale Imperiului. Străbunicii nu mai erau iobagi, erau oameni liberi. Trăiau mândria, orgoliul celor care au ştiut săşi asume condiţia de oameni liberi. În Taina sunt multe pagini ale dialogului autoarei cu cei care au luptat împotriva ocupaţiei comuniste. Sunt consătenii ei sau cei care trăiesc, alături de ea, amintirea lor. Unii dintre urmaşii grănicerilor au plătit cu viaţa, mulţi au petrecut ani în închisori. Unii fac parte din biografia autoarei. Părinţii Anei Călina Garaş au fost implicaţi în rezistenţa anticomunistă din aceste locuri. Au ştiut, în faţa represaliilor comuniste, să păstreze taina celor retraşi, în păduri, în munţi, să lupte. Broderii în vid mi s-a părut un titlu care vrea să sublinieze o artă feminină prin excelenţă. Dar de ce în vid? O poezie cu acest titlu se găseşte în primul volum al Broderiilor în vid: „În vârtejul exaltării/te distrezi cu o nimica toată/ şi nu te mulţumeşti cu nimic.// Visezi la dragoste,/dăruind prea mult/celor lipsiţi de patima iubirii/......./ Inocent, ambiţios, nefericit/cu sete de absolut,/ crezi în ceea ce nu se poate.//Cuvintele îşi pierd puterea/de comunicare şi masca sonoră./Brodezi cu sufletul în vid,/cu toate vibraţiile încordate/ ca arcul unui Zeu”. Poezia e dedicată „Lui Dan”. Ea, autoarea, îi reproşează ambiţiosului, nefericitului cu sete de absolut că brodează cu sufletul în vid, cu

a propoziţiilor care vin de demult. Suntem acasă, deci putem să ne trăim deplinătatea, mesajul fiinţeicare-suntem. Volumul al doilea al Broderiilor, care apare după romanul Liberi să iubim, revine la întrebările elementare, la transcrierea liberă a răspunsurilor, într-un timp al alienării. Să spunem: la transcrierea curajoasă a răspunsurilor. Dacă suntem liberi să iubim, cum ne putem trăi frumos iubirea, starea noastră de fiinţe aşezate într-un corp care are limitele şi eşecurile lui? Poezia erotică a Anei Călina Garaş apare într-un timp în care se retipăresc poveştile interzise ale lui Creangă lângă maculatura porno a killerilor culturali. Discursul poetic al „broderiilor în vid” aşează senzualitatea („vlaga sângelui meu sălbatic”) în universul paradisiac al iubirii. Poate fortifica intensitatea sentimentală – iubirea. „Oglindeştete în iubire/ Fă să cânte viaţa” sunt versurile unei arte poetice care prelungeşte pedagogia bunicii, întrun alt timp: un timp în care pedagogia feminităţii trebuie să arate (şi) altfel. Cititorul se poate împiedeca de versuri aspre sau de poezii care divulgă „taine” ale vieţii erotice, ale artei sexuale. Nu suntem însă în comedia din Povestea poveştilor lui Ion Creangă, ci sub semnul unei arte poetice: „Oglindeştete în mine/ Fă să cânte viaţa”. Viaţa erotică aşezată sub semnul iubirii

devine o călătorie fericită. Trebuie să devină o călătorie fericită. Tezismul din unele poeme apare ca semn al tentaţiei de a vorbi, în numele Magnei Mater, de împlinirile frumoase ale naturii umane în lumea de azi. De a vorbi altfel decât sub semnul poeziei moderne. Valorile propuse de literatura de atâtea ori aspră a Anei Garaş ţin de o întâlnire cu valorile postmoderne ale poeziei. O întâlnirile cu valorile postmoderne ale scrisului, care nu ignoră nimic din cele trăite în copilăria sau în adolescenţa din munţii Banatului. Ana Calina Garaş şi Iosif Caraiman, două feluri de a redescoperi satele arhaice din Munţii Banatului, cele ale rezistenţei anticomuniste. 2. Iosif Caraiman. Toate volumele de versuri ale lui Iosif Caraiman sunt modelate de o istorie personală neobişnuită: tatăl său a fost ucis de securitate în munţii Banatului când poetul avea un an. Era un rebel care şi-a trăit până la capăt revolta. Copilăria şi adolescenţa lui Iosif Caraiman au fost trăite cu amintirea tatălui asasinat de cei care dictau în societatea românească: în sat, în şcoală, în locurile unde i-a fost permis tânărului să se angajeze. Poetul Iosif Caraiman scrie altfel, se desparte de cei care scriu poeme într-o ţară în care i-a fost asasinat tatăl. Nu scrie versuri, scrie versuriri. Viersuriri din Ţara Feneş, titlul ultimului volum de versuri semnat de Iosif Caraiman, pare ermetic, fiindcă foarte puţini au auzit de Feneş, de „Ţara Feneş”. Nu plutim într-un univers imaginar. Feneş este unul dintre satele „vechi”, dintr-un ţinut cu enclave arhaice care şi-au păstrat limba. Felul de a fi. Au păstrat intact dialectul bănăţean. Satul Feneş este unul din satele rebele din Banatul de munte, care la sfârşitul anilor patruzeci se împotriveau dictatului comunist. Aici trăiau oameni care voiau să-şi păstreze identitatea, drepturile, buna aşezare în lume. Numeroase texte de propagandă, unele celebre, semnate de Dan Deşliu sau de Petru Dumitriu, deveniţi autori de seamă şi datorită lor, au condamnat „criminalii” care se împotriveau regimului. În Ţara Feneş a fost ucis tatăl celui care scrie « versuriri  ». Acesta este satul lui – este ţara lui. Tânărul poet a fost pus sub urmărire, ca toţi ai săi. Fiul de « bandit » a fost vânat ca un posibil criminal. Poetul e din Ţara Feneş, e fiu al tatălui său, e dintr-o lume care a vrut să-şi păstreze demnitatea. Poezia primelor sale volume, scriam altădată, e ironică, sarcastică, cu secvenţe „în limbaj dialectal”. În limba din Ţara Feneş, Iosif Caraiman numeşte o despărţire. Frunză verde de istorie, 1996;  Omul şi pruncul, 1996; Naşterea,  surâsul, 1998;  Laic şi risipitor sau Proletar, bărabă şi-o grenadă pe geafecea, 1999; Fratele fiului,  2003,  sunt cărţi ale istoriei personale, ale naşterii într-o lume duşmană. Ale retragerii într-o boemă care vrea să sublinieze valoarea unui univers insular salvator. Citabile ar fi poemele din prima carte a Ţării Feneş, cele care vor să refacă geografia rezistenţei şi a crimei. A supravieţuirii: «  Soarele-i copil în vârfu ceiuşului,/ păzăşce mieii cu iosum a lui gaşpar, sara/ moş nicanor scoboară cioporu gi la/ curmătura mare.. » (când soarele-i copil). Sunt poeme “aspre”, în care poetul îşi asumă statutul de scriitor din “altă ţară”. Dar care este condiţia scriitorului? A poetului? Un poem, scrisoare dusă la râu, e dedicat “poetului frate”, Gheorghe Azap. ”Mi-e frig, poetule, în sărăcie/şi-n toată noaptea băutorilor de rom/ mi-s românia încruntată-n ro-mânie./viscolită vreme, viscolite vise.../acum/să te mai rogi în ce / rugăciune/în ce versete fără pâine?”. Ultimul capitol al cărţii se numeşte „In

Cornel UNGUREANU memoriam”. Sunt poeme scrise pentru prietenii cu care a fost, ani mulţi, în literatură. În Caransebeş, în Reşiţa, în Banat, în Ţara Feneş. După despărţirea de Tată, a urmat şi despărţirea de ei. Sunt (au fost) apropiaţii săi, rudele sale, atât de bine aşezate în Ţara Feneş: ”Dumnezeu să-i odihnească în PACEA CUVÂNTULUI pe George Suru, Nichifor Mihuţa, Sorin Titel, Ioan Ardeleanu, Cosmin Lungu, Constantin Andronache, Paulina Corcoveanu, Doru Timofte, Ioan George Şeitan, Ioan Toma, Nicolae Cristescu, Nicolae Popa, Arthur Porumboiu”. Şi: „Cu pioşenie le mulţumim pentru vieţile ce ni le-au lăsat în scris”. Cărţile lui Iosif Caraiman se izolează într-o geografie literară pe care el însuşi, poetul supravieţuitor, încearcă să o definească. 3. Vasile Barbu. Este important, atunci când scriem despre poezia lui Vasile Barbu, să începem cu studiile poetului. Şi de la observaţia că toţi poeţii importanţi de limbă română din Serbia, de la Vasko Popa şi Slavko Almăjan la Ioan Flora şi-au făcut studiile şi în România. S-au format în legătură cu scriitori importanţi din România – în dialog cu ei. Au scris şi în română şi în sârbă, atenţi la modalităţile expresive din româneşte, dar şi la cele din poezia din Iugoslavia/ Serbia. Vasile Barbu a făcut liceul în limba sârbă, iar studile superioare la Novi Sad în limba sârbă. E redactor al postului de limbă română de la Novi Sad, dar redactează la Uzdin revista Tibiscus şi conduce Editura Tibiscus. La Uzdin, unde realizează întâlniri la care participă cu onoare cuvenită scriitori din Serbia şi România. Realizează o geografie literară prin poeme care numesc o arheologie şi o opţiune spirituală clară. Un volum de poezie expresiv este Ultima noapte de păcat, în care motto-ul primei secţiuni ar fixa şi o artă poetică necesară: “Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Luca, 12, 31). În alte secţiuni, ideea naţională vibrează ca în cunoscutul poem al lui Mateevici. Eternă ţară omagiază limba: “Ca pasărea măiastră/Străluce limba mea/ Prin vocea pământului; şi e eternă/ Limba mea/.../Fruct al unui arbore fabulos/Prin puterea ei de a rămâne/ Ţară, glie, pâine, soartă...” Poezia dialectală a lui Vasile Barbu întăreşte zidurile acestei cetăţi care se numeşte Uzdinul: cel al picturiţelor, cel al creatorilor de folclor, dansatorilor, satul în care trăiesc încă valorile româneşti. Poeziile lui Vasile Barbu păstrează cuvintele – cele pe care satul românesc din Serbia, în izolarea lui, le păstrează. Le mai păstrează. Ca şi marii poeţi de limbă română din Basarabia, poezia dialectală a lui Vasile Barbu (căci trebuie să scriem şi despre celelalte volume de poezie ale lui Vasile Barbu, cele viguros sincronizate cu poezia din România ultimelor decenii) începe de la omagiul adus limbii. Ea asigură temeinicia, vieţuirea, supravieţuirea. Ea defineşte identitatea naţională. Vechimea noastră. Ea este « prăznuita noastră limbă ». Limba de sărbătoare. Care cunoaşte/recunoaşte istoria românească: «Argealu l-am şciut dă leagăn rumânesc,/ Pământu nostru – pământ strămoşăsc,/Acolo unge Carpaţii ni-s plămadă,/ Unge strămoşii noştri ş-or aflat ogradă  ». Imnurile, laudele, elogiile sunt ale celui înrolat în bătăliile naţionale. Iar sunetele nu fac decât să transcrie omagiul locului. Să ne vorbească despre identitatea locală a bănăţeanului « uzdineanţ ». Altfel, poezii de iubire, bocete, ritualizări legate de acest loc, de tradiţiile acestui spaţiu revin mereu în acest volum care omagiază felul de a vorbi,de a trăi, de a iubi. De a scrie testamentul – de a lăsa moştenire celor ce vin.


4 actualitatea literară

nr. 41 n aug.-sept. 2014

poezie

Fiecare atingere poartă numele unei nebunii făcute să vindece când tot ce-a mai rămas de vindecat se crede tulburător şi fatal. Iubirea creşte ca un asteroid de care se lovesc camioane.

Play.Ground E toamnă şi coapsele ei încep să se potrivească din ce în ce mai mult jocului. Se face că apucă din adevăr cu mâinile coapte ca pofta dintr-un măr în care s-a prins putreziciunea. Sufletul ei înghite cu măsura în care sâmburele alunecă-n pământ şi dă drumul la viaţă. Aşa înţelege foamea ca pe un prădător cu dinţi care mestescă întunericul, satisfăcut.

Antonia L. Zavalic

Antonia L. Zavalic s-a născut la 24 iulie 1989 în Sighetu Marmaţiei. A absolvit Liceul Regele Ferdinand, specializarea filologie. Este licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Premii obţinute: Premiul Mişcarea Literară la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2014; Premiul pentru Debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” din cadrul Festivalului Internaţional de Poezie, Sighetu Marmaţiei, Ediţia 40, septembrie 2013; Premiul pentru Debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2013; Volum plublicat: „Despre fluturi şi praf”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013.

Sunt frumoasă şi dacă mai aştepţi puţin, întunericul face coajă pe tăcerea mea. După aceea, sunt cea mai netedă femeie, care se mută într-un gând cu toate valizele ei de-o viaţă. Sunt frumoasă şi nu am nimic de astâmpărat la această frumuseţe. Cadavrele curg în lacrimi până nu mai rămâne nimic de plâns. Până s-a plătit totul şi lumea îşi învaţă moartea pe de rost. Sunt femeia cea mai răpită din anotimpul ei.

Mamă, frumuseţea ta a obosit

Covoarele îţi poartă trecutul, cu aţa albă a tinereţii, în care cauţi să împleteşti flori pentru părul meu abia pieptănat. Mă priveşti cum strâng aripi ca într-o colivie şi mă resemnez pământului. Mamă, mi-ai dat ochi negri în care cade zăpadă şi frigul se joacă în toate zilele. Tu ştii că după o fereastră închisă, oamenii sunt îmbrăcaţi în culori anemice şi rostesc cuvinte tăiate printre dinţi. Mamă, frumuseţea ta a obosit. Acrilic Îmi spui că pot să fac ce vreau cu viaţa mea, că pot să-i dau lecţii de dragoste şi E mai bine să ştii că n-ai nimic de pus peste viaţă că într-un fel totul se aşează peste noi ca într-o îmbrăţişare încăperii mele preferate un ceas perfectă, în care în care fiecare durere să arate o oră. simţi mintea celuilalt gonind în mintea ta. Mamă, sunt Prin degetele lui se scurge lumea, nici eu nu am scăpare. singura femeie care se tot naşte din trupul tău şi nu În visul meu plouă şi oamenii înfiază morminte, ajung să plânge. le iubească ca şi când ar fi din trupul lor. Apoi le căsătoresc cu alte trupuri iar moartea Craving heart respiră uşurată. Lumea pe care o ştim noi se va sfârşi când mamele îşi vor privi-n ochi fiii şi fiicele şi nu-i vor recunoaşte. Dragostea pe care o ştim noi se va sfârşi când nu va mai fi niciun motiv pentru sărut. Când totul va fi secat între oameni. Iubiţii se vor descălţa de pantofii lor şi vor umbla pe sânge. Va fi singura lecţie despre suprafaţă, despre credinţă şi despre dragoste.

Dacă roşul ar avea o inimă, s-ar putea numi locul de veci al parfumului abătut din smulgerea unei flori. E multă nepricepre în lumea asta, cuvintele vin să lipsească, mai ales între oameni. Dacă s-ar face tăcere, am şti din ce capăt se ia dragostea ca un leu care caută să se lase de carne, împotriva firii.

Atunci, abia atunci toate lacrimile se vor întoarce în oamenii lor preferaţi.

I am loved Astăzi are oase neîncăpătoare trupului meu, s-a făcut frig şi picură încă devreme. N-am apucat să schimb aşternuturile, să dau dragostei mele alt miros, altă viaţă. Tu îmi aduci aminte de mine, peste un pământ umed din care răsar paturi să dorm, să dorm cu visul femeii albe în care cade zăpadă şi cenuşă şi totul se amestecă viu. Am vârsta tuturor copiilor în care cresc şi mama mă strigă pe orice nume. Astăzi sunt încă mică, tălpile mele învaţă noroiul şi se bucură de oamenii care zboară. E bine să fii jos, să vezi totul şi lumea să-ţi vină de minune. Copiii confecţionează leagăne, basmul lor e o şcoală cu pereţi negri, pe care nu se scriu decât întrebări. Dacă mă atingi, o mână mi se face caldă iar alta mimază frigul din colţul camerei, în care n-ai ajuns.

Îmi pot imagina timpul cu tine ca un poem cu clopote.

Counting place Aici mi-e bine e soare destul cât să ajungă până la cea mai îndepărtată celulă din corpul tău îmi păstrez palmele calde, mai calde ca într-un sfârşit de iulie după ce am îmbătat cerul cu noi over in over ajung să mă privesc ca din locul în care păsările vin cu oameni pe aripi să îi înveţe arta de a-şi duce dorul în zbor. Ne potrivim degetele în fiecare linie cât sunt ele de fragede, de adânci în mişcări, de transpirate, ajung să ne cuprindă ca într-o rotaţie desăvârşită a Pământului. Lumina nu poate scăpa din hainele tale, ca dintr-o gaură neagră, care înghite fragmente din rujul meu decompus în întuneric. Acolo unghiile cresc şi nimeni nu le simte, cât de tare străpung, cât de adânc lasă urmele să sângereze pe hectare întregi de suflet.

Ea iubeşte cu precizia unui acrobat care joacă pe funii aşteptând aplauze de la cei care au plătit cu viaţa, pentru un spectacol gratis. Să mori asta e ultima şi cea mai simplă dintre potriviri.

The place where the fingers stop N-am scris niciodată nimic totul a crescut în mine, ca într-o sete de lucruri invizibile, în care cred mai mult decât în propria-mi viaţă. Am fost o mamă bună, copiii mei invizibili m-au iubit şi mi-au deschis ochii în cel mai bun ceas. Măsor timpul cu această inimă şi totul are gust de sânge. Culoarea nopţii mă îngroapă mai jos decât orice pământ. Sub tălpile mele începe un cer negru. Transpir în fiecare om care ocoleşte străzile circulate, pentru a putea fi mai singur cu tristeţea lui. Sunt pe drumul ce mă desparte de viaţa mea şi îţi zâmbesc. Degetele mele au visat întunericul cu tine. Au visat această luciditate tulburătoare. M-au făcut mai demnă şi mai aptă pentru moartea de orice fel. Poate am să mor astăzi dar am să duc cu mine locul unde degetele se opresc. Locul în care sap până la sânge şi înapoi, trupul tău desfăcut de mâna mea risipită. Prefer să mă zdrobesc în hainele tale şi să uit de unde vin. Prefer sângele care cade în patul zăpezii şi frigul care scapă ca un nelegiuit cu remuşcări grăbit să ajungă acasă şi să plângă. Aş minţi să spun că n-am nimic pentru tine, când ai un loc unde să-ţi pui capul şi să trăieşti pentru tot restul vieţii ce ţi-a rămas.

S-a mai scris despre lăsarea nopţilor în femeie, când liniştea se repetă ca o mamă care naşte acelaşi copil cu toţi bărbaţii în care şi-a văzut drumul neclar şi acoperit ca o rochie peste care vine pielea să cauterizeze. Cândva s-a petrecut o goliciune şi i se spunea dragoste ne lăsam ochii nesupravegheaţi şi puneam întrebări neutre.  

Despre înfrângerea definitivă a întunericului În casa mea e linişte, pereţii stau să asculte cam câtă tăcere încape în timpul de împăturire a şerveţelelor. În casa mea se moare pe bucăţi, îngropi câte puţin şi nu chemi pe nimeni să plângă. În casa mea florile se ofilesc cu pământ cu tot. În casa mea îngerii stau de şase ca după o crimă fără martori. În casa mea păienjenii îşi fac biserici la fiecare pradă, de aia nu mă încumet să-i strivesc. În casa mea o domnişoară s-a închis între ferestre şi toţi vecinii se înghesuie să-i ceară mâna. În casa mea singurătatea nu plăteşte chirie.


Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 41 n aug.-sept. 2014

proză

actualitatea literară 5

Să nu întrerupi pe nimeni Vocalize în tăcerea sa...

La această înduplecare a raţiunii, vorba pedagogului Rostogan, am ajuns în urma unei întâmplări trăite cu mulţi ani în urmă, pe vremea „epocii de aur” pe care (din ce în ce mai puţini, se pare) o dorim pentru totdeauna revolută. Obişnuiam prin anii şaptezeci – optzeci să ne petrecem concediul la mare, ca tot românul care încerca cât de cât să fie în pas cu lumea, după ce economisea bani întreg anul, ori se împrumuta de la CAR, după împrejurări. Pentru că biletele prin OJT sau prin sindicat erau fie prea scumpe, în primul caz, fie anevoie de obţinut, în cel de al doilea, ne-am deprins, cu timpul, să tragem la camping, unde aveam avantajul că puteam zăbovi cât ne îngăduiau punga şi capriciile vremii. Campingul preferat de noi în ultima vreme era cel de pe malul lacului Techirghiol, din apropierea staţiunii Eforie Nord, unde puteam face şi băi de nămol, nu pentru că am fi avut neapărată nevoie, ci pentru că, acolo aflându-ne, ar fi fost păcat, susţinea nevastă-mea, să nu beneficiem şi noi de presupusul lor efect terapeutic. Pe ţărmul mării ajungeam ieşind din spaţiul de campare printr-o spărtură a gardului în dreptul gării Eforie Nord, traversam terasamentul căii ferate, apoi ne purtam paşii pe nişte străzi şi pe aleile unor parcuri, din ce în ce mai prost întreţinute de la un an la altul, până ieşeam pe plajă, ocolind un lăculeţ cu malurile năpădite de papură, cam pe la mijlocul distanţei dintre hotelul Belona şi restaurantul Vraja Mării. Aprovizionarea cu de-ale gurii în timpul sejurului la mare ne-o făceam întocmai ca acasă, legumele, fructele şi alte prospături le cumpăram din piaţa de la Techirghiol, unde veneau ţărani dobrogeni cu câte le prisoseau, iar pentru alimentele conservate, apă minerală, ceva vin, din când în când, aveau pe-acolo un Murfatlar la litru cu un preţ rezonabil, mă deplasam la magazinul cu autoservire, cum se spunea pe atunci, din centrul staţiunii Eforie Nord. Nu foloseam maşina pentru aceste scurte deplasări, fiindcă, părăsind parcarea campingului, riscam mereu ca locul să-mi fie ocupat imediat de un nou venit, ci o mini-bicicletă Pegas pe care o aduceam de fiecare dată cu noi pe portbagajul suplimentar montat deasupra pavilionului maşinii, alături de alte poveri, suportate cu stoicism de micul nostru vehicul de fabricaţie autohtonă, cumpărat cu inimaginabile sacrificii şi privaţiuni. Mă sculam devreme pentru a mă duce să fac cumpărăturile indicate de nevastă-mea cu o zi înainte, îmi scoteam Pegasul pliabil din habitaclul maşinii, unde îl ţineam pentru a-l feri de amatorii de suveniruri, îl încălecam şi, întinde-o, nene, fie la stânga spre Techirghiol, fie la dreapta, spre Eforie, pe şoseaua umezită de roua dimineţii. Data exactă când mi s-a întâmplat ceea ce urmează să povestesc nu mi-o amintesc, e cam multă vreme de atunci, mi-a rămas însă în memorie faptul că tocmai ajunseserăm cu o seară înainte la destinaţie, că dormiserăm buştean frânţi de oboseală, după sutele de kilometri parcurse, în cortul ridicat în pripă, lăsând pe a doua zi să punem la punct lucrurile în detaliu. Înainte de toate însă trebuia să ne refacem micul stoc de provizii, mai ales cel de apă minerală, fiindcă apa de la cişmeaua campingului, şi cam de peste tot pe acolo, ni se părea sălcie la gust şi altfel decât fiartă nu ne încumetam a o folosi. Pe când fetele mele (nevasta şi fiică-mea, de vreo 12 – 13 ani pe vremea aceea) se lăfăiau încă în braţele lui Morfeu, eu am ieşit la lumina dimineţii, trezit de ceasul biologic, era o dimineaţă splendidă, fără pic de nor, vegetaţia din camping era şi ea îmbrobonată de rouă şi totul mirosea a proaspăt. După câteva inspiraţii adânci şi nişte scurte mişcări de înviorare, mi-am luat bicicleta, sacoşele, nişte bani din cei bine dosiţi într-un cotlon al maşinii, şi am ieşit din camping luând-o spre Eforie Nord. Şoseaua era destul de liberă la ora aceea matinală, din când în când treceau diverse autovehicule, pe care, pedalând cu sârg, le ajungeam uneori din urmă în dreptul barierei de cale ferată ce lega Constanţa de Mangalia. Depăşind terasamentul căii ferate şi apoi o intersecţie semaforizată, intram în staţiune, în faţă, puţin spre stânga, ridicându-mi-se impunător hotelul Uniunii Sindicatelor, cu ferestrele sale rotunde amintind de hublourile unui pachebot. Un hâtru bun de glume, vorba poetului, îmi zisese odată, nu mai ştiu cu ce prilej, inspirându-i eu probabil încredere, că hotelul era ocupat de sindicalişti prin reprezentanţii lor. Mi-am continuat drumul făcând viraje îndrăzneţe pe aleile sinuoase dintre clădiri, în pofida oboselii din ajun, fredonând în minte refrenul unei melodii la modă transmisă frecvent şi de Radio Vacanţa din Mamaia, recepţionat pe plajă prin micul nostru aparat de radio Solo 500, un produs Tehnoton, şi care începea cam aşa: Dans Paris, à vélo on dépasse les auto… Şi-acum să ajung la momentul culminant al acestei scurte naraţiuni, a cărei învăţătură de minte, anticipez, e, să nu faceţi greşeala de a întrerupe o persoană necunoscută, în tăcerea, meditaţia, reculegerea, reveria sa, dacă nu doriţi să riscaţi, în cel mai bun caz, compromiterea bunei dispoziţii într-o zi de concediu sau, în cel mai rău, al meu, de exemplu, să vă sporiţi brusc lehamitea faţă de o lume, în care, aveaţi iarăşi, a câta oară!, revelaţia, că vi s-a hărăzit să duceţi cea mai modestă, ba chiar cea mai demnă de dispreţ existenţă. Ajuns în faţa complexului comercial al staţiunii, mi-am priponit Pegasul de stâlpul unui gărduleţ metalic, utilizând sistemul de asigurare cu cifru made in China din dotare, şi am pătruns în incinta binecunoscutului magazin cu autoservire. Înăuntru, surpriză, toate produsele oferite spre vânzare îşi schimbaseră locul faţă de anul precedent, tot ceea ce era într-o parte fusese reamplasat în partea opusă, toate câte se aflaseră

Gheorghe SCHWARTZ

Din caietul „Enigmele infinite”

Cunoaşte-te pe tine însuţi I

într-un loc trebuiau redescoperite în altă zonă, până şi rafturile îşi modificaseră poziţia ori fuseseră înlocuite cu altele noi. Aşa că, în loc să-mi isprăvesc operativ aprovizionarea, am început să cutreier de colo până colo, descoperind cele râvnite ba ici, ba în altă parte, după cum îmi era norocul. Iar în incinta magazinului nu se mai afla nimeni, cu excepţia unei fătuci toropite de somn la casa din dreptul ieşirii, nerefăcută, se pare, după o noapte de distracţie prin localurile de care, fireşte, staţiunea nu ducea lipsă. Zăbovind eu mai mult decât scontasem în magazinul acela, numai de locul unde speram să găsesc litra de Murfatlar la 10,50 lei n-am putut defel da, fără de care n-avea niciun haz întoarcerea „acasă”, pentru că sărbătorirea preconizată seara a celei dintâi zile petrecute la mare în acel sejur ar fi fost într-un fel compromisă. Ziceam că în incinta magazinului nu se afla la ora matinală când îi trecusem pragul, cu excepţia casieriţei somnolente din dreptul ieşirii, nimeni. Totuşi, aveam să constat curând, mă înşelasem, se mai afla cineva. Un individ pe care îl descoperisem în cele din urmă adăstând în faţa unui raft scund, amplasat în dreptul uneia dintre vitrinele magazinului, privind în deplină linişte peste raftul acela, prin suprafaţa vitrată, spre peticul azuriu de cer de deasupra clădirilor de vizavi. Era un tip într-o ţinută, mi s-a relevat instantaneu, nu tocmai adecvată locului, tras la costum cu cravată, ţinând o servietă goală în mână, dintre cele de modă veche, din piele cu catarame de alamă. M-am apropiat de individul acela cu oarecare timiditate, impunându-mi el mai puţin prin sobrietatea ţinutei, cât mai ales prin starea aceea de profundă reculegere în faţa nemărginirii cereşti, chiar dacă aceasta era observată doar parţial peste raftul scund şi prin sticla nu tocmai curată a vitrinei modestului magazin cu autoservire din Eforie Nord. În loc să-mi văd de treabă şi să-l las cufundat în tăcerea lui, mod de a proceda raţional şi fără neplăcute consecinţe, dar, vorba aceea, dă, Doamne, românului mintea cea de pe urmă, mi-am luat imprudent inima în dinţi şi i-am adresat întrebarea: - Domnule (am cutezat să-i spun aşa, în semn de respect pentru un intelectual după toate aparenţele, deşi apelativul fusese interzis printr-o aberantă lege a regimului comunist), nu vă supăraţi, unde pot găsi o sticlă cu vin în magazinul acesta? Uşor corpolent, cu fălci plinuţe şi părul grizonat, omul n-a reacţionat imediat la cuvintele mele. A tresărit puţin, apoi a întors în direcţia mea nişte ochi mari, albaştri, uşor exoftalmici. M-a studiat, măsurându-mă de sus până jos, coborându-şi în semn de dezamăgire colţurile buzelor. A stăruit preţ de câteva secunde contemplându-mă, apoi şi-a întors, pufnind scurt pe nări, din nou privirea, prin sticla înceţoşată a vitrinei, spre peticul de cer aflat deasupra clădirilor din partea opusă a străzii, care începea încetul cu încetul să se anime. Da, mi-am spus mai târziu, reflectând asupra situaţiei, prin ce i-aş fi putut eu impune acelui om necunoscut, pe care în mod vizibil l-am deranjat în tăcerea lui, pentru a obţine cu promptitudine un răspuns? Ce i s-a relevat acestuia la prima întoarcere a privirii spre mine? Avea în faţă un individ între două vârste, îmbrăcat într-o cămaşă boţită dintr-un material imprimat „sare şi piper”, pe care unii îl mai numeau şi „anti-jeg”, pe care o purtase întreaga zi precedentă stând ore în şir la volan în cam rudimentara maşină prin marea de foc a Bărăganului, nişte pantaloni scurţi din material de blugi decolorat, încălţat cu o pereche de sandale concepute din câte două barete groase de piele, cam scorojite, petrecute unele peste altele, motiv pentru care erau denumite „romane”, în mâini ţinând nişte sacoşe pântecoase din rafie, vârstate pe alocuri în negru din pricina atingerii repetate a roţilor bicicletei. Aşa mă proţăpisem eu înaintea lui. A, să nu-mi uit fizionomia, eram nebărbierit de vreo două zile, cu ochii desigur uşor injectaţi de oboseală, iar faţa poate îmi păstra urme de transpiraţie de la mersul rapid pe bicicletă cu puţin timp înainte. - Domnule, am insistat, crezând că nu fusesem bine auzit, nişte vin nu se poate găsi pe aici? Omul a repetat gestul de adineauri, întorcând anevoie capul spre mine, doar că de această dată ochii exoftalmici i se bulbucaseră şi mai mult în orbite iar fălcile plinuţe începuseră să-i tremure. Transformarea lui subită mă determinase să fac un pas îndărăt. - Ce vrei dumneata? mi s-a adresat pe un ton încărcat de dispreţ. Vin? La ora asta vrei vin? Nici nu s-a făcut bine ziuă şi tragi deja la băutură?... Am fost atât de surprins de reacţia lui, încât n-am putut să schiţez niciun gest, necum să-i dau un răspuns. De altfel, nici n-aş fi avut timp să i-l dau, fiindcă individul a continuat: - Nu te uiţi cum arăţi? Om cărunt (îmi cam ieşiseră de timpuriu peri albi la tâmple) pervertit de alcool!... Eşti o ruşine a societăţii!... Du-te şi spânzură-te, că nu eşti bun de nimic!... Nu vezi că abia te ţii pe picioare (presupun că începusem să mă clatin sub potopul de invective). Nu ţi-a fost destul cât ai băut toată noaptea, ca destui alţii de teapa ta, lălăind pe străzi, acum vrei să te dregi cu alte porţii de băutură?... În fine, ca un suprem gest al oprobriului său, presupusul intelectual mi-a scuipat horcăind din gât un ghemotoc gelatinos garnisit cu spumă la picioare. În acel moment am găsit tăria să mă întorc, în zăngănitul exasperant al sticlelor de apă minerală din sacoşă, precipitându-mă spre casă, unde fătuca, trezită de strigătele neaşteptate, intimidată şi ea, mi-a preluat cu mână tremurândă bancnotele numărate maşinal. n Din cartea Fragmente autobiografice, în pregătire

„Cunoaşte-te pe tine însuţi!” a spus Socrate. Aşa că Julius Zimberlan, recunoscut drept om de treabă şi cetăţean exemplar, a început un lung proces de autointrospecţie. Aşa a aflat, deja după prima săptămână, că e cam prea mulţumit de sine. Ceea ce l-a întristat profund. După cea de a doua săptămână i-a devenit absolut limpede că nu spune întotdeauna adevărul şi numai adevărul. După care, om cinstit fiind, a simţit cum i s-a stricat şi mai mult dispoziţia. Însă când, după alte doar trei zile de meditaţie profundă, a constatat că el, Julius Zimberlan, recunoscut drept om de treabă şi cetăţean exemplar, nu este decât un farsor, un profitor cinic şi un parvenit de cea mai joasă speţă, o depresie cumplită l-a copleşit. Uite cine sunt eu cu adevărat! se lamentă el, mai ales că după nici trei luni de autoanaliză a trebuit să-şi recunoască şi faptul că nu valorează prea mult nici ca soţ şi nici ca tată. Aşa că nu i-a rămas decât să-şi pună ştreangul de gât. Întâmplător sau nu, cam în acelaşi timp, şi alte mii de persoane au început să urmeze sfatul bătrânului Socrate. Rezultatul a fost un şir nemaiîntâlnit de sinucideri. În disperare de cauză, autorităţile au şters îndemnul lui Socrate din toate sursele, ba, mai mult, au refăcut, după două mii cinci sute de ani, procesul acestuia, consfinţindu-i printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă condamnarea la moarte.

Cunoaşte-te pe tine însuţi II

„Cunoaşte-te pe tine însuţi!” a spus Socrate cu foarte multă vreme în urmă. Doctorul Julius Zimberlan a pus acest îndemn pe uşa cabinetului său. Iată care este teoria sa: „Se spune că munca medicului pediatru este cea mai dificilă întrucât micii săi pacienţi nu sunt în stare să-i comunice ce anume simt ei, motivul care i-a adus la doctor. Dar pacientul matur ştie cum să-l informeze pe medic despre simptomele sale cele mai intime? De câte ori nu vine bolnavul mult prea târziu la consult, fiindcă n-a fost în stare să înţeleagă limbajul propriului său corp? Cu care nu e capabil de un dialog real! Dacă s-ar cunoaşte pe sine, omul ar putea depista din primele semne orice început de maladie, iar prognosticul ar fi incomparabil mai optimist! „Cunoaşteţi-vă pe voi înşivă, tună doctorul Julius Zimberlan la conferinţa ţinută în faţa a sute de auditori şi milioane de telespectatori. Învăţaţi limbajul corpului vostru!” încheie el destul de patetic, dar cu mult efect conferinţa. Aplauzele au fost pe măsură. Poate de aceea n-a auzit doctorul Julius Zimberlan strigătele disperate de alarmă ale trupului său. Aşa că bineînţeles că, în timpul ropotelor de aplauze, a murit.

Un om realizat

Jochann Zimberlan, unul dintre unchii dinspre tată ai lui Julius Zimberlan, a fost un om cinstit, perseverent şi ambiţios: ce şi-a pus în cap a şi realizat! De elev, Jochann a dorit să îmbrăţişeze cariera militară: era încântat de uniforme, de disciplină şi de ierarhiile clare. Aşa că a parcurs cu mult succes liceul militar. Jochann Zimberlan, un om cinstit, perseverent şi ambiţios, a urmat Academia Militară şi a devenit sublocotenent şef de promoţie. Ambiţia şi perseverenţa l-au făcut pe Jochann Zimberlan să nu se mulţumească doar cu epoleţii de ofiţer şi a urmat şi Institutul Politehnic Militar. La nici douăzeci şi doi ani, a devenit căpitan inginer. Maiorul inginer Jochann Zimberlan, un tânăr strălucit, şi-a dat doctoratul la douăzeci şi şapte ani. La douăzeci şi nouă, a devenit locotenent colonel, iar la nici treizeci şi unu, avansat la excepţional, a ajuns colonel. Jochann Zimberlan, unul dintre unchii dinspre tată ai lui Julius Zimberlan, a fost un om cinstit, perseverent şi ambiţios: el a fost primul general din atât de distinsa familie Zimberlan. Dar nu numai atât, Jochann s-a străduit şi, prin meritele sale de netăgăduit, a obţinut şi cel mai râvnit loc din ierarhia militară: cel de Şef al Marelui stat Major. După asta… După asta, la ce să mai aspire? Aşa că a murit.

Academia de Înalte Studii pentru A NU Gândi La Ce Va Fi

„Să nu gândeşti sub nici o formă la ce va fi! Dacă te bucuri, ai putea să ai o decepţie extrem de dureroasă! Dacă-ţi faci griji, îţi strici nu numai viitorul, ci şi prezentul!” scrie pe frontispiciul ACADEMIEI DE ÎNALTE STUDII PENTRU A NU GÂNDI LA CE VA FI. Iată ce a învăţat Julius Zimberlan la atât de apreciatul înalt for ştiinţific: Dacă nu gândeşti la penibilul moment ce te aşteaptă, te simţi de parcă totul ar fi în ordine. Dacă nu gândeşti la ce te poate aştepta pe masa de operaţie, te simţi de parcă totul ar fi în ordine. Dacă nu gândeşti la ce o să le pui ailor tăi în farfurie, după ce ai terminat şi ultimii bani, te simţi de parcă totul ar fi în ordine. Dacă refuzi să gândeşti la pierderea irecuperabilă suferită, te simţi de parcă totul ar fi în ordine. Dacă nu gândeşti la călăul care tocmai îţi intră pe uşă, te simţi de parcă totul ar fi în ordine. Dacă nu mai gândeşti la nimic, te simţi de parcă totul ar fi în ordine. Julius Zimberlan este fericit: tocmai a absolvit ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII PENTRU A NU GÂNDI LA CE VA FI, pe care a frecventat-o beneficiind de o bursă oferită de statul generos. Julius Zimberlan nu mai gândeşte decât strict în prezent.


cronici

nr. 41 n aug.-sept. 2014

Poezia erosului cosmogonic

Încã din primele sale cãrţi, poezia lui Radu Cârneci a evoluat în douã direcţii fundamentale. Pe linia desãvârşirii formale şi spre o esenţializare, prin re-strângere, prin renunţare, printr-un act de ascezã artisticã, a universului sãu poetic, a viziunii sale lirice.

Poet cu sensibilitate echilibratã şi cu o certã propensiune spre clasicism (în accepţia de realitate tipologicã), Radu Cârneci a manifestat întotdeauna o consubstanţialã mefienţã faţã de “modernismul” de paradã, optând însã tot atât de categoric pentru o modernitate de substanţã. Dacã în plachetele pânã la Cântarea Cântãrilor (1973), poetul preferã cu deosebire versificaţia liberã şi versul alb, în ultimii cinci luştri ai activitãţii sale lirice, prodigioasã de altfel dar fãrã uşurãtãţi artificiale, el e tot mai atras de formele fixe, de rigoarea şi dificultatea lor. Dar, poetul n-a optat pentru soluţiile “canonice”, îndeosebi sonetul, în primul rând pentru a-şi disciplina tumultul lãuntric, spre a-şi cenzura elanuri prea debordante, ci, cum pertinent remarca Petru Poantã, pentru cã în formulele versului clasic a aflat mai degrabã o modalitate, inerentã sensibilitãţii şi concepţiei sale artistice, de rostire solemnã, somptuoasã, ritualã. De altfel, el însuşi se vede “tãind iubirii somptuos portic”, unind sculpturalul cu fastuosul într-un gest de înfioratã oficiere. Radu Cârneci manifestã o deosebitã preferinţã pentru sonet, înscriindu-se ca o prezenţã aparte în istoria acestei specii în literele române, ilustratã adesea cu strãlucire de la Asachi pânã la Dimov. Desigur, sonetul, acest brever e amplissimo carme, cum îl numeşte G. Carducci, are statuate anume reguli pe care spiritele doctoral-rigide le socot imuabile. Cu toate acestea sonetul a evoluat, legile sale de fier s-au modificat de la Giacomo la Lentini şi pânã la parnasieni, Dante Gabriel Rosetti sau D’Annunzio. Radu Cârneci se mişcã cu suveranã stãpânire printre aceste norme tradiţional consfinţite recurgând la rime alternante sau încrucişate, la formele sonetului petrarchizant sau, uneori, elizabetan. Dar totodatã inoveazã. Nu e vorba de derogãri care ar pune în cauzã, prin alterare, însãşi specia liricã, ci de noi combinaţii în cadrul normelor prestabilite, capabile sã inculce prospeţime unei modalitãţi ameninţatã, prin stereotipie, de o inevitabilã desuetudine. Deşi sonetul reprezintã o specie scurtã, în care concizia expresiei, adesea sentenţiozitatea ei este obligatorie, iar un sonet impecabil realizat „vaut un long poème“, cum spune Boileau, Radu Cârneci izbândeşte sã nu repete rimele atât în bucãţile din “coroana” de sonete, ca şi în unele poeme de mai lungã respiraţie (Poetul şi orbul pe Vârful cu dor, Isis, Femeia vegetalã etc.). Este aceasta, într-adevãr, o remarcabilã performanţã de virtuozitate, care investeşte elementul artizanal, iscusinţa tehnicã cu netãgãduite atribute artistice. Totodatã, poetul creeazã o specie nouã, rondosonetul, dupã cum nu se dã înapoi sã ne ofere sonete în vers alb, o contradictio in adjecto care însã ne comunicã o aparenţã de indiscutabil firesc. Radu Cârneci utilizeazã adesea motivul ciclic, ideea revenirii periodice, acel corsi i ricorsi transpus în lirism, conştient de efectul artistic deosebit al procedeului (Banchetul în doi). Exemplare, în acest sens, sunt glossosonetele din Triumful iubirii, ciclu de 16 sonete în care fiecare vers al primului sonet devine, succesiv, întâiul vers al celor urmãtoare, ultimul dintre sonete fiind de fapt cel iniţial dar în ordine rãsturnatã. De remarcat e însã cã reiterarea unui vers nu e echivalentã cu repetarea unei semnificaţii identice. Versul reluat aidoma are un accent axiologic şi emoţional diferit printr-o deviere aproape imperceptibilã de nuanţã, spiritul geometric ce prezideazã la elaborarea sonetelor alunecând astfel într-un ésprit de finesse. Plasticitatea sculpturalã şi contururile pregnante nu sunt de fapt fluidificate, ci plasate într-o nouã perspectivã opticã, sunt puse, astfel, într-o luminã ineditã cum se întâmplã în poemul Turnul de fildeş, structurat contrapunctic, în care dialogul dintre un poet şi un critic fictiv (ideal) desluşeşte o ars poetica încorporatã într-o ars amandi, poem care, din fericire, nu lipseşte din aceastã selecţie. În primele sale volume aria demersului poetic al lui Radu Cârneci era destul de largã. În ode, elegii, imnuri, litanii, invocaţii, poetul exulta într-un univers edenic în versuri de o frustã jubilaţie care îşi aveau temeiul şi noima într-o viziune naturistã asupra firii („eram singuri ca-n ziua întîi/ copacii se sãrutau peste noi lângã cer/ şi noi pe pãmânt…”). Adesea naturismul alunecã în panteism, prevestind poetul Erosului cosmogonic, ca sã întrebuinţãm o formulã de notorietate în epocã a filosofului Ludwig Klages. “Urmele se sãrutã”, iarba freamãtã de iubire, “cea mai femeie dintre femei” pulseazã în sângele fierbinte al poetului etc. Acest lirism al naturii nealterate este solar şi silvestru, organic însã şi nu doar decorativ, în versuri ce ne amintesc prin rezonanţa lor incantatorie descântecele, eresurile şi basmele populare, formulele exorcistice sau recurg la un travestiu legendar, mitologic, fie autohton având ca figurã centralã pe Zamolxe, fie de provenienţã anticã fiind populate de Diana, Endymion, Orfeu, Acteon, Apollo, Euterpe, chiar şi Zeus, râul Lethe, barcagiul care trece Styxul etc. Indiferent de localizarea spaţiului mitologic, la Radu Cârneci mitul e de certã sorginte pãgânã, iar zeitãţile sale sunt uranice sau silvestre, rãsãrite dintr-un tãrâm arhaic şi ancestral. S-ar pãrea cã soarele şi pãdurea prefigureazã principiul diurn, masculin şi cel nocturn, ctonic, feminin care vor guverna lirica lui Radu Cârneci în faza ei de deplinã maturitate. “Primeşte-

“Biblioteca de sentimente” este titlul cărţii cu care maestrul Radu Cârneci ne-a onorat şi ne-a bucurat totodată, carte care este mai mult decât un “documentar bio-bibliografic” (subtitlul volumului), acesta cuprinzând în bună măsură (în cele peste 330 de pagini) esenţialul vieţii şi operei venerabilului autor. Din cele zece capitole amintim doar: mini-antologia lirică, referirile critice (aproximativ 150 de semnatari), întâlnirile şi popasurile culturale internaţionale, aniversările şi, nu în ultimul rând, partea denumită “Omul cultural”, care sintetizează bogata-i activitate de organizator şi propagator de cultură de-a-lungul unei jumătăţi de secol. Subliniind şi noi valoroasa-i creaţie, reedităm în revista noastră articolul intitulat “Poezia erosului cosmogonic”, cu care regretatul filozof şi eseist Radu Enescu prefaţa – cu cinsprezece ani în urmă – antologia “Heraldica iubirii”, apărută în colecţia BPT, Ed. Minerva, Buc., 1999. Este un reînnoit omagiu pentru poet şi opera sa şi un semn al neuitării adus celui trecut în eternitate. (N. S.) mi iar pãdure-ngenuncherea/ sunt fiul tãu…”, “mã ocrotiţi sale poetul mãrturisea cã toamna “mã curãţ de splendori şi de deci zeitãţi silvestre”, – aşa invocã poetul universul pãduros, rugine”. De ce tocmai toamna, sau mai exact în clipa în care depozitar al unor taine impenetrabile cu foşnete ciudate al anotimpul verii fecunde se prelinge în melancolia autumnalã? clar-obscurului încãrcat de mister, cu dulcele lui miros de Pentru cã poetul care declarã cã “sângele meu e-al verii pe reavãn şi putrefacţie ca orice simbol al unei regenerãri eterne, sfârşite”, când “ascunse doruri se topesc” şi “vechi patimi cu invizibilele dar presupusele lui fãpturi de basm, imperiu al îmi zâmbesc amar” resimte cã “la marginea dinspre apus umbrei ocrotitoare, dar şi al unor luminişuri discrete, unde a verii” e regimul sãu sufletesc preferat, anotimpul sãu prin razele orbitoare pãtrund în surdinã estompându-se (“luminã excelenţã. De ce? Pentru cã în aceastã perioadã, a fertilitãţii dulce şi uitatã/ tu, taina mea încercãnatã”). Dacã pãdurea cu maxime dar şi a semnelor premonitorii ale stingerii, orice iubire reverberaţia ei cromaticã atât de înşelãtoare ne comunicã un se aflã în zenit, iar împletirea dintre eros şi tanathos îi conferã sentiment de maternã protecţie, soarele e divinitatea activã, un spor de revelatorie adâncime. Dar vara târzie alunecând lin principiul fecunditãţii (în Fiul lui Zalmoxis poetul clameazã: în începutul toamnei este de asemenea anotimpul virtualitãţii “dã-i seminţe – pãmântului – ca unei femei dornice de rod”), depline, când realitatea se aflã doar în germene, în stare de idee. întruchiparea logosului patern, raţional (cine se teme de De aceea, dragostea este pentru Radu Cârneci mai mult decât cuvinte “de Soare se teme”), iar poetul exclamã ca un adorator un fenomen firesc; ea îndeplineşte funcţia de idee platonicã, al lui Mithras: “Soarelui mã rog dimineaţa şi seara”. Lirica cu valoare arhetipalã, în stare de virtualitate neconsumatã, vitalistã a lui Radu Cârneci departe de a fi ostilã Mumei fertile “visând la bucuriile absente/ chemând împreunãri, dorind – Natura, reprezintã, dimpotrivã, o integrare entuziastã în a fire/ la început ideea de iubire…” Mai mult chiar. Ca în sânul acesteia, erosul fiind indestructibil legat de fecunditate viziunea presocraticului Empedocle, la care tetrada elementelor şi devenind, astfel, un act ritual şi solemn de sorginte iniţiaticã, originare se asociau şi uneau ca apoi sã se disocieze şi sã se destrame sub impulsul a douã forţe primordiale, philia şi de adeziune la armonia universului. Încã de la începuturile demersului sãu liric, iubirea între bãrbat neikos (dragostea şi ura), în aceastã poezie exemplar eroticã şi femeie, cu alte cuvinte poezia de dragoste pe plan de creaţie iubirea devine, cum am vãzut, un primum movens cosmic, ce artisticã, ocupã o poziţie centralã, care va deveni dominantã şi în prezideazã şi garanteazã viaţa universalã. Numai cã acel neikos, final exclusivã. Dar şi aceastã iubire personalã se va rãsfrânge, la ura, principiul destructiv lipseşte. Radu Cârneci profeseazã, rândul ei, asupra întregii lumi erotizând cosmosul. Aria gestului cu vocaţie de artizan deplin al versului, un panerotism liric, liric se va restrânge cu timpul, dar va câştiga în intensitate, în care însãşi natura exultã într-o stare de amoroasã jubilaţie; în adâncime, printr-o netã intelectualizare a emoţiilor şi o elementele firii se iubesc; totul este supus unei inexorabile hotãrâtoare coloraturã afectivã a intelectului artistic. atracţii universale (“în zare marea cerul îşi sãrutã,/ albastre De aici câteva note definitorii ale acestei lirici, convenţional pãsãri se sãrutã-n zbor,/ şi însãşi stânca-n bucurie mutã/ numitã eroticã. Poezia lui Radu Cârneci e pãgânã pentru cã îşi aureşte proaspãtul izvor”). Iubirea joacã rolul de principiu la el dragostea nu atrage dupã sine culpabilitatea, ci constituie cosmic (“din când în când sã ne-amintim iubirea/ ea, care a un temei al Fiinţei; iubirea nu este, deci, o degradare demnã nãscut şi naşte firea”) întru desãvârşirea universului, “un timp de oprobiu moral ci reprezintã o stare de graţie şi fervoare faţã de care atitudinea umanã corespunzãtoare e cea de adoraţie contemplativã, nu de posesiune efemerã. Din acest motiv, lirica lui Radu Cârneci e sensualã, fãrã a fi în mod paradoxal hedonistã. Aceastã poezie de dragoste nu e bântuitã de concupiscenţã, nu urmãreşte plãcerea carnalã, ci e mistuitã de o fervoare purificatoare, trupul spiritualizându-se, iar sufletul dobândind consistenţa acestuia. Dacã aceastã liricã nu e dominatã de dorinţa fizicã, ea stã totuşi sub semnul iubiriitendinţã, a iubirii ca impuls şi forţã motrice universalã. Nu plãcerea, satisfacerea dorinţei e finalitatea ei. Întrucât, cum ne spune Hegel, împlinirea dorinţei e autodestructivã, satisfacerea sensualã reprezintã o realitate efemerã, o obiectivare care nu-şi atinge niciodatã scopul, ci atrage dupã sine doar un “progres” la infinit. Aceastã perpetuã insatisfacţie a dorinţei carnale e doar realizarea “infinitului rãu”. Or, la Radu Cârneci iubirea nu urmãreşte plãcerea, ci tinde la împlinire, la restaurarea platonicului simbol androgin, la cufundarea cuplului amoros în “Marele Tot”, la realizarea unui infinit pozitiv. Semnificativ în aceastã privinţã este mai întinsul poem Jurãmântul, pe alocuri uşor discursiv, date fiind implicaţiile filosofice ale ideii poetice. O datã cu ultimele volume, poetul ne propune un “cod” al iubirii, coerent exprimat, fãrã ambiguitãţi. Paradoxal, farmecul acestei lirici rezidã tocmai într-o incongruenţã. Iubirea, “axul în care timpul creşte bun”, în care “cresc energii şi nefiinţa cerurilor toate”, temã exclusivã şi exclusivistã, acum e prin scade”. Deci un principiu ontologic hotãrât cu accente pozitive, însãşi natura ei o realitate muzicalã, fluidã, vaporoasã (“topite spornice, creatoare. Guvernat de iubire universul este dominat veşnicii, vãpaie purã”), care refuzã prin inefabilul ei, formularea şi se împlineşte prin douã principii polare şi comple-mentare: în concepte pregnante, Radu Cârneci o capteazã în aceastã fazã cel masculin şi cel feminin, ca în viziunile romanticii târzii în a creaţiei sale tocmai la modul sculptural în formele fixe, de care un Lorenz Oken cãuta sã dezvãluie în aforisme cu caracter rigoare şi observanţã parnasianã, ale sonetului, glossosonetului ezoteric şi imperativ secretul eternei iubiri a naturii, iar Jakob sau insolitului rondo-sonet, respectând cu stricteţe regulile Grimm sau Joseph Görres clasificau pãrţile de vorbire, corpurile jocului tehnicii poetice. Efectul liric însã, în loc sã fie umbrit de minerale sau astrele în realitãţi de ordin viril sau feme-iesc. Deci o aparentã împreunare hibridã, e dimpotrivã potenţat. Totuşi “iubirea-i totul, …iubirea este atotstãpânitoare” (exemplar severitãţile formale îl obligã pe poet sã recurgã uneori, din pentru viziunea poetului acest Sonet XCVII), iar indivizii, necesitãţi prozodice, la licenţe. Spre deosebire de perioada de împinşi de o polaritate ce-i transcende, se împlinesc extatic (a se început a liricii sale în care opulenţa luxuriantã a imagisticii, lua cuvântul în accepţia sa elinã, stricto sensu, de ieşire din sine) amplozitatea barocã, somptuozitatea alunecând într-un fastuos târâţi irezistibil de gravitaţia universalã a erosului, în miracolul prea strãlucitor sunt dominante, în Pasãrea de cenuşã, mai dragostei, melopee somptuoasã, logodnã a puterii cu graţia, întrales, universul poetic este epurat de balastul metaforic şi un sublim festivism cosmic. În aceste condiţii, fireşte, poezia de de supraîn- cãrcarea abundentã; acum el e populat doar de dragoste nu mai e simplã rostire artisticã ci oficiere sacerdotalã, elemente primordiale şi sempiterne sau stãri elementare ale iar Sonetele sau revizuita Cântare a Cântãrilor invocaţii cu un naturii: soare, lunã, cer, iarbã, ploaie, vânt, frig, ceaţã etc. aer de sacru ritual sau laude ale Firii. Investigând miturile despre iubire din cultura europeanã Totodatã, aluziile mitologice sau la spaţii geografice îndepãrtate sunt drãmuite cu o cumpãnitã mãsurã (ca în excelentul poem Denis de Rougemont a enumerat modelele ei emblematice: Isis). Percepţia realitãţii lirice e nemijlocitã, îndeosebi de naturã Tristan şi Don Juan. Care este pattern-ul erotic în poezia lui olfactivã, lumea fiind legãnatã de miresme tari, cufundatã în Radu Cârneci? Pe Don Juan îl excludem pentru versalitatea, exotice fragranţe de smirnã, aloe, mosc, chiparoşi, lãmâie “şi inconsistenţa, automistificarea şi iresponsabilitateasa. De altfel, duhuri de arome în suspin” spre a imprima discursului poetic lirica lui Radu Cârneci, sensualã şi sentimentalã, e lipsitã de un aer ceremonios de rit lustral înaintea împlinirii depline a jocul cu finalitate posesivã al eroticii pure în sens donjuanesc. iubirii într-un conubiu nu lipsit de sacralitate. Iubita nu se subsumeazã dupã poet categoriei lui a avea şi a Consecinţa acestei maturizãri a viziunii artistice este o lui a fi, mai mult chiar, ea reprezintã un ideal eterat spre care devalorizare a fenomenului morţii. Extincţia nu e nicidecum o el tinde (“eşti vârful meu de sânge şi idee;/ sublim al florii: sfâşietoare şi ireversibilã rupturã, ci o reintegrare în ordinea miez de orchidee”), o realitate aspiratã pe care poetul o învãluie cosmicã. Totodatã, procesul destrucţie-creaţie e vãzut la modul într-o uimitã adoraţie “asemeni credincioşilor din templu”. pronunţat dialectic. Încã într-o fazã mai timpurie a creaţiei n continuare în pagina 14

argument

Radu ENESCU

6 actualitatea literară


nr. 41 n aug.-sept. 2014

Elisabeta Boţan

invitaţii revistei Iubirea ta Un tablou cu natură moartă. (Şi flori.)

Poeta Eu sunt cea care arde pe rugul cuvântului.

Lumea lui Narcis Nu există lumină de stea care să-i atingă cerul. Nici licuricii nu-i cunosc grădinile. Dacă, întâmplător, treci pe acolo, trebuie să te îmbraci în aparenţe, să nu te abaţi de la cărarea penumbrei.

Resemnare

Cădere

Am încetat să mai cred în miracolul anaforei Am încetat să mai cred în vorbele tale de foc şi de vânt Am încetat să mai cred că ai putea desena eternitatea pe linţoliul clipei Am încetat să mai cred că ai putea scăpa din mreaja slăbiciunilor Am încetat să mai cred în jertfele aduse pe altarele iubirii Am încetat să mai cred că exişti…

Între noi castele de cuvinte. Şi depărtările. Acoperă eternitatea uneori.

Ontologie Ne-am întâlnit în utopie pe o secvenţă anacronică. Erai îmbrăcat în ceaţă şi fum, păşeai atotputernic pe propriul tău pustiu scrijelind oglinda orizontului până când apele i s-au stins. Incognoscibile abisuri mi-au absorbit taina şi povestea. S-au spart toate clepsidrele. Şi mă trezesc îmbrăcată în haos.

Dincolo de tine o lacrimă ca un torent duce numele tău spre un abis de timp. Iar eu cad după ea.

Între două lumi Din taina florilor am urzit o iubire nepământeană Apoi am limpezit toate apele depărtărilor şi le-am tors cu lumină de lună ca să fac punte de cer până la tărâmul nostru pierdut unde doar verbul stăpâneşte.

Vieţi paralele În timp ce tu te-ascunzi după pleoapa perfidă a lunii.

Mirajul spart în singurătatea depărtării.

Eu, dezbrăcată, pe muchia timpului, adun toate amintirile pierdute în vieţi care nu au fost ale noastre şi le fac coliere; acum că nu ştiu cum să le împart între amândoi.

Reinventare

Ruinele timpului

Amărăciunea se lasă devorată doar cu plumb de timp. Cuvintele ies sufocate de ceara fierbinte a zilelelor; când depărtarea adună toate contururile şi le dă formă de negură. Apoi, asfinţitul îşi cerne propria-i cenuşă peste rana deschisă. Uneori finalul e dorit ca unica scăpare posibilă. (Nimeni nu ştie ce e dincolo de punct.) Nu te amăgi, finalul nu e o formă a clemenţei divine, el face parte din firescul menirii şi nu vine înainte de vreme. În deşert urletul păgân al lupului îşi lasă ecoul să străpungă ceaţa. Din grămada de praf care ai ajuns să fii, te răsteşti la tine însuţi: —”Mai întâi trebuie să mori, şi abia apoi îţi vor creşte aripile!”

De pe un ţărm unde trecutul rămâne inundat de uitare mă chemi să-mi adun inocenţa risipită în ochii cerului…

Lepidopter Mi-ai sărutat fiorul petalelor; apoi te-ai pierdut în dansul haotic al vântului.

Atavisme Istoria în leşinul său, după perdelele brodate cu funingine; priviri obosite pironite în poleiala falsităţii, şi deşteptarea zilei rănită de aşteptarea traumatizantă. Scânteia zace îngropată adânc în cenuşa veacurilor.

Sprijinit de trunchiul uscat al cedrului îmi faci semne cu mâna. Orizontul nu te mai recunoaşte, îţi taie gesturile care în întinderea aripilor sale sunt de neînţeles.

Hazard Dumnezeu păşeşte desculţ peste sufletul meu îl frământă şi îl frământă până când capătă formă de lumină.

Să nu deschizi ochii. —Sclipirea de orice fel e primejdioasă.— Orice mişcare trebuie gândită şi supusă gimnasticii baletului —orice boare poate isca o furtună.— Să nu vorbeşti —acolo, doar fantasma lui Echo vorbeşte—. Şi, dacă ajungi la fântâna mitului, îndepărtează-te grabnic jocul mirajelor întotdeauna e mortal.

*** Tu, te învălui în pleoapele rupte ale nopţii. Eu, mă arunc în abisul depărtărilor să le fac punţi de lumină; şi să ţes o historie de zi şi de noapte. Apoi să o pironesc într-un punct cardinal.

Ying şi Yang Cine sunt eu? Cine eşti tu? Eu sunt deşteptarea acelui strigăt răstignit între silabe. Peste bezna timpului. Eu sunt… peregrina desculţă străbătând deşertul cerului ca să-ţi înlesnesc descifrarea propriilor tale enigme. Îmi adun umbrele cailor în veşminte de regină ca să întregesc lumea într-o îmbucatură de măr. Ia-mă de mână în tremurul jăratecului! Zbatere de aripi… Zbor descătuşat!

actualitatea literară 7

Ciprian Măceşaru Trei poeme şi şapte divertismente

trei poeme * * * ger în mine lucrează oasele sfărâmicioase punctul roşu al ţigării tremurând la 1.70 m şi ceva deasupra încovrigaţi ca nişte organe aburinde câinii camera bine încălzită mă aşteaptă îmi vei aduce o cană cu ceai * * * când televizorul are sonorul oprit, când tăcerea e grea, când crezi că nimic nu se mai aude, apoi apeşi butonul off al telecomenzii şi din liniştea asta iese una şi mai adâncă, şi mai înspăimântătoare, dovadă că mai era ceva acolo, un rest, un fir care marca existenţa, şi ţi se face frică, se strânge ceva în tine, pieptul se înfierbântă, nimic nu te mai protejează, rămâi gol în faţa necunoscutului, nu mai are ce să-l bruieze, niciun sunet fals, nicio gâfâială, nicio mecanică a frecării, simţi spaima în ceafă şi-ngheţi. a doua zi, din când în când, vei uita, ca un cap cu părul căzut pe alocuri, memoria ta se descurcă, dă minunate rateuri, vei zâmbi, vei spune cuvinte cuminţi, pline de etică, optimiste, vei atinge, gusta, mirosi, asculta viaţa, o vei vedea împrejur şi la televizor, cum-necum orele se vor rostogoli şi te vei ruşina de vivacitatea ta, noaptea îţi va aduce pedeapsa, te va biciui ca pe-un căţel ud, te va electrocuta. * * * trec palmele ude prin păr şi fac pe actorul. vreau să plâng, în oglindă văd un tip trist şi-ncep să plâng. vreau apoi să râd, văd în oglindă un tip care se smiorcăie şi-ncep să râd ca un nebun. mă bat cu palmele peste burtă, burta se înfierbântă şi ia foc. divertismente 1. Am visat o femeie goală într-un lan de grâu. Când m-am trezit, lanul de grâu dispăruse. 2. Am vrut să mă duc, aproape că m-am îmbrăcat, aproape că am ieşit din casă, aproape că am luat trenul, aproape că am ajuns, aproape că am fost. Mi-a lipsit atât de puţin!… 3. M-am îmbrăţişat şi-am adormit. Când m-am trezit, nu mai eram. Pe masă, în bucătărie, lăsasem un bilet în care explicam de ce nu mai puteam trăi cu mine. L-am citit de mai multe ori, neînţelegând ce naiba sentâmplase, cu ce greşisem. M-am îmbrăcat şi-am plecat să mă caut. 4. Am făcut un pas înainte şi strada s-a mutat şi ea cu un pas mai în faţă. “Doamne Dumnezeul meu”, am zis şi am dat să îmbrăţişez stâlpul, numai că stâlpul a făcut brusc un pas înapoi şi-am căzut. “Doamne Dumnezeul meu”, am zis şi am vrut să mă ridic, numai că m-am simţit dintr-odată foarte umil şi-am rămas acolo întins până când am fost trezit de-un bărbat. “Doamne Dumnezeul meu – am zis –, pe cine-ai trimis după mine?” Bărbatul mi-a cerut să mă legitimez, am scos din buzunar o poză cu Tine şi i-am spus că Tu mă protejezi. Bărbatul a părut să-nţeleagă, a chemat o maşină frumoasă, cu lumini albastre, s-au deschis multe uşi, zeci de uşi, bărbatul zâmbea. “Tu eşti, Sfinte Petru?”, l-am întrebat. “Eu sunt”, a răspuns. “Doamne Dumnezeul meu, că tare bun mai eşti!”, am zis împăcat. 5. Mi-am lăsat palma pe umărul tău şi am plecat fără ea. Un joc ieftin, suprarealist, o să se spună, doar că ai venit după mine şi nu mai aveai umăr. 6. Astăzi m-am îmbătat. Când m-am trezit era ieri. 7. Am citit un ghid practic de întinerire. Rezultatul a fost spectaculos. Acum sunt nevoit să aştept câteva decenii pentru a mă naşte din nou.


8 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 41 n aug.-sept. 2014

Tabăra de literatură “Colocvii banatice”, Anina-Mărghitaş, ediţia I

Poeme rostite în jurul focului de tabără Motto: „Primiţi-mă prieteni/ La focul vostru sfânt…” (cântec folk, anii optzeci)

haquero

unde au răsărit fără a fi semănate ritmuri tinere care anunţă primăvara poeziei.

priveşte-mă frate bolnav ţi-am făcut semn din groapa comună a milioanelor de uitaţi dar nu mă vezi coclită aura mea nu mai luceşte acum sunt doar poetul nevândut haquero în valea neuitatelor averi un fel de membru cu drepturi depline al uniunii nescriitorilor din românia un zecist eşuat în noaptea fetelor lui lot

Căzuţi în somn adânc, vântul care tropăia în pod părea cântec de leagăn, zorii dimineţii anunţă că a venit şi la Mărghitaş vara şi toată suflarea omenească prezentă trăieşte o unică bucurie. Cu mic cu mare dau năvală spre lacul în care debarcaderul şomează de câteva decenii bune. Păstrăvii grijulii au împletit capcane din lianele lui Eminescu: Pe aici nu se trece. A venit ziua a treia când iubirea e încă permisă, truditorii condeiului tabără la focul de tabără unde se dezleagă limbile ca după un pahar în plus, numai bune de perturbat strunele chitării

liniştea pereţilor din beton mă face să visez povestea filmului de demult timpul fără timpane surd mut se rostogoleşte pe asfaltul umed şi dispare în crăpăturile gri – găsesc un alt timp dar orb şi măcinat de păianjeni coloraţi mă duc la fereastră privesc – lumea s-a schimbat şi mie nu mi-a spus nimeni.

Georgia Miculescu

cobor din nou treptele însingurării fug cu velele însângerate în spate spre ţărmul de unde am venit îl pomenesc unii prin temple îl văd alţii prin hublou îl străbatem noi la ceasul topirii aripilor

Ilie Chelariu

În urma noastră Culegeam măceşe alături de colegii mei de liceu risipiţi pe dealurile domoale ale Mărghitaşului tulburau liniştea ecosistemului dominat de graminee şi pâlcuri mari de ferigă la sfârşit de septembrie echilibrau în mişcare browniană cu hainele noastre intens colorate deficitul de culoare al zonei căzusem rob scânteierii tale de Smărăndiţă ochilor tăi mari şi limpezi în lumina strălucitoare ne opream în dreptul fiecărui arbust înainte să-i culegem fructele roşii îl binecuvântam în tăcere apoi te sărutam îndelung În urma noastră una câte una tufele spinoase de Rosa Canina au prins a înflori

George Lână

sub privirea mirată a lunii pline care discret sălăşluieşte pe vârful Gozna. Dar a venit şi prima zi după a treia când din răscrucea de drumuri bătute de gânduri supravieţuitorii luptelor aspre cu verbul îşi caută eul în cele patru vânturi.

Ion Răşinaru

Rămânerea în cer Se întâmpla să fie o zi senină Cu cerul coborât pe pământ, Cu albastrul ochilor tăi Coborât pe pământ. Numai Dumnezeu rămăsese Acolo, sus, singur cuc. Dumnezeu a rămas acolo Ca să nu te vadă pe tine Cât eşti de frumoasă.

Floarea de ceaţă Auzul îmi era încordat ca un arc Ascult cum putrezesc lemnele-n parc În jurul tufişurilor din grădină Explodau pete mici de lumină Am văzut o floare galbenă de ceaţă Coborând din stratosferă, lângă biserică Ceaţa era prielnică şi ospitalieră Dar incendiul scăpase de sub control La fiecare pas exploda o bombă cu ceas Sunt încă zilier dar aş vrea să mă schimb Mi-ar părea rău să mor, aş fi vrut Să-mi fie traduse poemele în 24 de ţări În  80 de limbi. Ştiu că ele sunt bune Că le pot înălţa ca pe zmeiele viu colorate Să-mi zbârnâie firul de aur lângă tâmple Sunt bătrân şi-nţelept. Universul conspiră Ca aşa să se întâmple. Aştept!                             

Iacob Roman

Unica zi de vară

(dedicată Primei Ediţii…)

Şi a fost miercuri, ziua dintâi în care poarta Mărghitaşului s-a deschis înspre vis. Ostenit sub tovar de metafore şi figuri de stil trenul face popas în gara uitată să-şi tragă sufletul. Din el coboară entuziasmul sub aura căutării de sine: Tâmple brumate de toamne fără număr, plete răvăşite de gânduri cum argintul coliliei de vânt, poeme ascunse în mustaţă şi cronici mai mult sau mai puţin literare în bărbi cu alura decidenţilor din garda cu arcuri fără săgeţi. Privirile rătăcesc printre brânduşe de toamnă

Zbor alb Şi dacă vreodată păsările cerului îţi vor păstra flori albe-n cale să nu te miri: Sunt florile sufletului meu înflorit pentru tine în primăvara înaltă a unui zâmbet suav...

Costel Simedrea

Puritate-n carantină

Nicolae Irimia

***

Poate că ninge în iubire Poate că-i frig Aceiaşi ochi mă strigă şi-mi zâmbesc Numai vântul ştie unde duc Spre colţul de lumină îngeresc E ora păsărilor-săgeată, iubito Te strig În după-amiaza târzie Plouă S-a oprit soarele să ne privească Aud paşii tăi prin rouă Dincolo de fereastră

Lorin Cimponeriu

***

Lumina ta Mă-nalţă spre cer Mă îmbie cu sărutări Mă lasă fără suflare Sufletul se risipeşte Lacrimi, curcubeu, nori negri în zare Se adună spre mine Şi se manifestă spre tine În iubire adunându-se

Nămeţi ca o barieră de corali în faţa somnului, parcă toată puritatea intră subit în carantina sans rivages, nu striga, nu clipi, nu visa, mari avalanşe s-ar putea porni în vizuina de lumină şi nu-mi pot imagina cum neaua se prostituează până-n pânzele albe cu scheletul meu precar conservat

Nicolae Sârbu

Nu voi uita! Nu voi uita ce mi-e drag nicicând: nu voi uita de chipul mamei, nu voi uita de glasul tatei blând, nu voi uita în veci ce-am scris despre tărâmul de smarald, nu voi uita de mii de lucruri ce mi-au adus pe chip surâs, nu voi uita nici soarele cald ce cade peste pădurea sfântă, nu voi uita lumina lunii ce mă răvăşeşte cu raza-i blândă… Nu voi uita nicicând să mă simt copil!

Daiana Cristina Miculescu

(15 ani, Caransebeş)

Nana Ileana Filip Păsări famelice

Un vânt liliachiu Luminile becurilor de pe stâlpii de-afară stau mărturie-n fereastra mea un vânt liliachiu mişcă foile de pe biroul alb umbrele unor crengi pendulează pe el somnul bântuie prin bezna difuză

Acolo unde patru drumuri se-ntâlnesc şi merg mai departe pe spinarea îmbătrânită a pământului În timpul rarelor ploi paserile ară cerul cu aripele setoase de-o picătură de lumină. Se-nchircesc apoi în aşteptarea altor ploi, atunci când pământul îşi ridică munţii spre cer cerând să vorbească.

Mircea ANGHEL


şcoala de poezie

nr. 41 n aug.-sept. 2014

actualitatea literară 9

Tabăra de Creaţie Literară a Tinerilor Scriitori, Săvârşin, 2014

Poemele de la Săvârşin DN7 am văzut un camion fără frâne zburând pe şoseaua udă am simţit o înţepătură caroseria contorsionată împingându-se-n piele dinăuntru cineva se uita la mine zâmbetul lui spulberat ca o floare de zgură ei nu îmi dau voie să o ating până la capăt spui tu doar acolo trebuie să ne păstrăm obiceiurile dantura vechile certitudini până la capăt spui tu doar acolo cineva îmi va spune pe nume chiar şi după ce-mi voi uita numele doar acolo aş putea găsi mângâiere când apeşi un buton scrie tu fericitule pentru că endorfine îţi pompează în creier scrie tu care ai câştigat la loterie şi-ţi plimbi ogarii în ropotele de aplauze ale grădinarilor scrie tu bijutier migălos şi tu sultan al viperelor despre fericire când coboară din cearcăn cum se deschid orhideele când apeşi un buton cum îţi pierzi minţile când apeşi pe un altul

Claudiu Komartin

săvîrsin, septembrie 2014 [notez în jurnal ca virginele. savurez norişor după norişor.] rostogolesc fumul pe limbă, îi cercetez asperităţile, inhalez. simt tot ce simt & încă. mă pun la punct: sînt, cunosc, tînjesc după un organism guvernat prin selecţie artificială de proto-gărgăunele-sultan al lobului frontal. savurez cadrul imobilizat în pînze de păianjen, fluturaşii pixelaţi orbecăind prin ceaţă după adăpost. fierul roş al retinei lasă pe spatele scenelor însemne pesemne vitale, watermarks. expir tot. mă joc cu mine pînă dispar. blamez involuţia, regurgitez revoluţia, mă-nteţesc, găzduiesc sindrofii de reactivi cu rezultat în confuzie & fîs biochimic.”

Sorin DEspot

scurtă prezentare

nu mai e niciun pericol dricarii frumuseţii au cărat peste parapeţi tot ce s-a putut de pe asteroidul B 612 câmpurile noastre de rapiţă sunt nişte bălţi de sudoare şi mai aproape atrofia se lăfăie goală într-un fotoliu numele tău este dat centrelor de copii cu autism dar tu ştii bine cât de ciudaţi sunt oamenii mari când vine vorba de îmblânzire poţi să plângi cu sughiţuri plapuma e căptuşită cu microfoane aici graficul disperării e scrijelit pe chelii de un chirurg cu alzheimer băieţel drag aici nu e nimeni să-ţi facă un training pentru supravieţuire exerciţiile tale de respiraţie doar mie îmi fac inima terci

Anastasia Gavrilovici azi nu mă mai vizitez

îngerul de argint îngerul de argint a ajuns la mine musca intră şi iese intră şi iese geamul rămâne deschis îngerul îmi arată cum să capăt pleoape cum să scap de ele o muscă-înger face ca panta să dispară rămâne doar acul

Iulian LEonard

tu eşti femeia eşti ceea ce li se spune bolnavilor de cancer că nu o să primească prea curînd de tine vorbesc părinţii prietenii care vin în vizită în tine aş investi dimineţi scurte şi dese despre tine se scriu cîntece în timpul ieşirilor cu cortul pentru tine se campează în locuri răcoroase şi se comandă tacîmuri pentru drumuri lungi pe maşină ţie ţi se fac chei la comandă în caz de althzeimer ţi se cere să citeşti poveşti în engleză de tine e nevoie cînd se stinge focul într-o tabără pentru copii ţi se cere şi ţie părerea cînd se trece strada tu eşti femeia eşti ceea ce repet numai pentru mine în poziţie fetală înainte de culcare

micule prinţ. ştiu că mai devreme sau mai târziu te vei întoarce aşa cum la locul faptei criminalii se bâţâie nătâng & plâng înainte să-şi împrăştie creierii de plastilină pe uşile cafenelelor

Raluca Boantă 1. am stins lumina tras obloanele aruncat cheia

dar pe un drum neînceput, uitat în memoria unui destin, privirile se vor întoarce şi vor găsi sensul.

la noapte rămân la tine

Adriana WEIMER

2. bat cu sângele întunericul vieţii

Uneori

până când o poartă se deschide spre moartea din lumină

Ioan Matiuţ

Argintie mă fac Cămaşa mea de cimbru lăsată în dar de bunica din Apuseni mai miroase şi acum mă uit la ea cum a împodobit-o cu mure, frăguţe, măceşe, porumbele, păducel şi frunze de salvie (Odată le culegeam şi eu) Acum copilul le culege şi spune: - Uite ce ţi-am adus mamă, să-ţi fie de leac. Curând în cămaşă mă voi îmbrăca şi voi pleca Dincolo să le culeg Rămâne mirosul de cimbru sălbatic în urma mea Măceşe roşii, coapte, înşirate pe aţă, mărgele la gâtul meu cireşe sălbatice, cercei în urechile mele. Acum, chiar dacă pielea se zdreleşte tot mai des cu fiecare an În păr îmi pun o margaretă sălbatică de stâncă, Regenerez cu fiecare spic Mă fac argintie.

Monica-Rodica Iacob

Sensul Am învăţat să trecem prin timp în tăcere, cu ani povară, cu întrebări nepuse purtând în ochi toate mările într-o singură lacrimă scursă;

când spun Tatăl Nostru parcă alunecă prin mine învăluite-n şoapte văi şi ecouri care se prăbuşesc în nicovala înserării apoi se împrăştie în liniştea aerului proaspăt respirat a lacrimilor tale sălcii şi a buzelor noastre proaspăt atinse…

George Popovici

doar în vis mamă destul de rar intru în camera ta doar atunci când mi se deşiră câte un vis cu tine clipe îmbălsămate stacojii îmi pătrund în oase fluierând toate anotimpurile de mult lumina clară a zilei nu te mai atinge în aerul rece al odăii sângele meu caută aceeaşi fotografie cristalul numelui îmi sună în urechi deschizând ca pe-o fereastra bucata de cer de la capătul uliţei acolo te văd prin ochii livezii întinzându-mi poala cu mere coapte întind mâna şi mâna ta îmi mângâie tâmpla ai albit ioane!

Ion Oprişor

* am visat cu oameni care se aruncau de la etajul zece zâmbindu-ne apoi fericiţi iar nouă ne era rău de sus dar tot ne uitam am trecut printr-o ploaie cu stropii mari şi-am împărţit-o atent cu prietena mea şi limuzina pe două roţi am aruncat într-un perete cu un lansator de rachete iar peretele a stat cuminte şi s-au spart numai geamurile şi aici şi acolo nicio grijă am visat ceaiuri broaşte case ţărăneşti şi lasere broaştele se aruncau şi ele din mâinile noastre din aerul fără etaje ca prin minune ,,Mersi fain lui Vodi pentru focul de pe deal’’ - Iulian Leonard


Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 41 n aug.-sept. 2014

aflaţi în lagărul mare al ţării numite RPR, nu puteau fi integraţi în societate. „Elemente duşmănoase”, cu „origine nesănătoasă”, erau umiliţi de condiţiile precare, înfricoşaţi de anchete, privaţi de dreptul de a învăţa. Interdicţia de a studia era ordin. Pretinsa egalitate socială? Fiii „foştilor” nu aveau viitor. Nu-şi putea face planuri de viitor, dorinţele, speranţele le erau interzise. Premianţii erau sfătuiţi să renunţe la studii şi să devină muncitori, întîi zilieri necalificaţi; copiii de deţinuţi politici, care reuşeau cu 10 la admitere în facultate, nu erau lăsaţi să se înscrie sau erau scoşi din facultate după ce li se verifica dosarul. Motivul? Declaraţie mincinoasă, omisiune biografică etc. Nu aveau orizont intelectual. Ca decan, Alexandrina Sidorovici, soţia scînteistului Brucan, marele politolog ante şi postsocialist, o elimină din facultate pe fiica lui Radu Gyr. Fusese acuzatoare publică în procesul din ’45. Pe Gyr l-au adus de la Aiud, în ’56, pe targă („Omul robust de altădată devenise schelet”), ca în ’58 să fie închis din nou, pînă în 1963. Pentru o poezie. Pentru Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, Tribunalul militar Regional Braşov l-a condamnat la moarte. „Accentuez faptul că Radu Gyr nu a ştiut, timp de 11 luni, că pedeapsa capitală i-a fost comutată în 25 de ani de muncă silnică”.Şi fiica lui se şi ne întreabă cum a rezistat tot acest timp în gînd cu plutonul de execuţie. Răspunde: „Pentru că Dumnezeu i-a dat această forţă”. Familia auzea, din cînd în cînd, că decedase. Era grav bolnav de hemofilie. Copiii ăştia învăţau aritmetică adunînd anii de condamnare: „Toată familia mea însumează peste 70 de ani de condamnare”, spunea Ileana Budimir, născută în februarie ’54 la Jilava. „Anii la care fuseseră condamnaţi cei cinci membri ai familiei mele ajungeau la 125”. E calculul fiicei doctorului Ion Juvara. Radu Rosetti adună şi el peste 30 de ani de detenţie: bunicul, generalul Radu R. Rosetti, ministru al Educaţiei Naţionale, închis şi condamnat în ’48, a decedat la Văcăreşti; tatăl său, inginerul Radu Rosetti, închis de 3 ori, peste 11 ani de penitenciare…; rude: fraţii şi cumnaţii mamei, veri… Soţiile de demnitari făceau şi ele puşcărie. Mama Ioanei Vlasiu a fost închisă politic pentru că tatăl ei fusese ministru: „De fapt, eram pedepsită pentru că eram fiica tatălui meu”, spune Sanda Lugoşianu-Mironescu: Ion Lugoşianu, ministru al Justiţiei, al Instrucţiunii publice, al Agriculturii şi al Industriei. Arestat la 58 de ani, a rezistat unsprezece şi a murit închis. Se discută în şcoli şi-n

facultăţi despre aceşti eroi ai detenţiei, fenomenali în curaj şi în demnitate? Fratele Sandei a fost împuşcat a doua zi după sentinţă pentru că, în ’58, încercase să organizeze o contrarevoluţie după modelul insurecţiei budapestane. În vremea aceea, stalinistă, şi pentru o lectură care se abătea de la linia partidului puteai fi condamnat. Taţii au fost desfiguraţi de bătaie şi de foame; cei care se întorceau acasă erau de nerecunoscut pentru copiii lor: „Ras în cap şi îngrozitor de slab, tata mi s-a părut mult mai mic decît îl ţineam eu minte, cît un copil”, îşi aminteşte Mihaela Udrescu, fiică de preot militar, „caz de înaltă trădare”, apoi de „defăimarea” regimului. Tensionat, Dan Casassovici: „Tata ne-a povestit cum, după eliberarea din închisoare, aflîndu-se în trenul ce-l ducea la Bucureşti, a văzut într-o gară o bătrînă care încerca să se suie pe treptele prea înalte ale vagonului. S-a dus să o ajute. A constatat că era chiar mama lui, eliberată şi ea, pe care nu o recunoscuse de la început. Spune, cu patos confesiv, Măriuca Vulcănescu: după 3 luni de Aiud, tatăl ei semăna „cu Lazăr, ieşit din mormînt”; pierduse jumătate din greutate, avea 47 de kilograme. În „Neagra” Fortului 13, a încercat să salveze de la moarte un tînăr. Au murit amîndoi, întîi Mircea Vulcănescu. Mama i-a supravieţuit 35 de ani. S-a stins scriindu-şi jurnalul, aproape oarbă. Împreună, au petrecut doar 14 ani. Măriuca a fost şi ea arestată, în Săptămîna Mare. Abia împlinise 18 ani. Dosarul părintelui (părinţilor), fabricat la comandă politică, îi afecta pe urmaşi şi la a doua generaţie. Scrie Georgeta Alexandrescu, a cărei mamă murise la 6 luni de la arestarea tatălui, „ca urmare a şocului provocat de această situaţie, a groazei de ziua de mîine, de repercusiunile deja suportate şi de cele ce se întrevedeau”. Sunt cronici de familie, altele decît cele scrise de Petru Dumitriu, autorul unei nemernicii despre Canalul DunăreMarea Neagră, Drum fără pulbere şi care îşi prezenta penibil, în interviuri, alibiuri morale. „Din casă, îşi aduce aminte Dan Casassovici, dispăreau treptat covoare, tăvi de argint sau tacîmuri, cumpărate de unii ca scriitorul Petru Dumitriu, client al familiei, autor de romane pe placul Puterii”. O să revin la evocările din Copilăria, ca luptă de clasă, carte oferind modele de conduită morală. Avem atîta nevoie de ele acum, cînd istoria e iarăşi „corect-corectată”, adică distorsionată, falsificată de cei care şi-au schimbat profitabil „nasurile şi obrazele”.

Păpuşi torturate „Mor doar cei uitaţi” Ştefan J. Fay

Volumul Copilăria, ca luptă de clasă (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013) strînge între coperte un mănunchi de mărturii tulburătoare, înfricoşătoare, cumplite, pe toată gama trăirilor: disperare, stoicism, repulsie, nostalgie, chiar autoironie… Amintiri din copilăria stalinistă? Iată-le! Copii asistînd la ridicarea părinţilor, la dezastrul provocat de percheziţii, la distrugerea bibliotecii, la evacuări din locuinţe, cu confiscarea tuturor lucrurilor. Alexandra Chlimian-Juvara: „prietena surorii mele, care era tot un copil, nu a putut să-şi ia nici măcar păpuşa din casă. Îşi dezvoltau vocabularul cu sintagme ca la stuf ori la pension; aflau ce este duba, maşina neagră care le înghiţea mamă, tată, frate şi pe care scria PÎINE. Albă doar pentru cei slabi de caracter, încolonaţi politic. Copiii mici deveneau duşmani inventaţi, ca şi părinţii lor, cu ştampila DO (Domiciliu Obligatoriu) pe certificatul de naştere. Cînd se întorcea amărîtul de pachet trimis la penitenciar, era semn că tata murise sub satîrul Piteştilor, sub satîrul Aiudului, sub satîrul Jilavei… Citeşti, cu revoltă neputincioasă, scenele de coşmar prin care au trecut copiii elitei României, elită supusă unui plan diabolic de exterminare. Omuleţii erau anchetaţi de organele de cercetare, scoşi din şcoli ca „elemente dubioase”, provenite din „mediu nesănătos”. Intrau inocenţi, sub focurile luptei de clasă, într-o lume devastată, dezmembrată, dislocată din rostul ei, absurdă. Cum altfel decît criminală a fost legea impusă de sovietici după catastrofa întoarcerii armelor, de a fi condamnaţi toţi cei 17 membri ai guvernului Antonescu? Oameni integri, probi moral, specialişti de marcă, înţelegînd săşi slujească ţara, comunitatea într-un moment greu. Ca Mircea Vulcănescu, omorît în iadul temniţei la 40 de ani. Devenise criminal de război, cum este şi astăzi: sentinţa n-a fost anulată. Dar au fost condamnaţi călăii în numele doctrinei, ca Drăghici, ca Maromet, ca Gh. Crăciun? Nu. Au fost absolviţi, s-au bucurat de imunitate, iar partizanii din munţi, care mai trăiau în ’90, au murit încet, nereabilitaţi. Ion Petrovici, ministru al Culturii, a fost trecut printre primii (30 dec. ’44) pe lista criminalilor de război, ca urmare a atacului din „Scînteia” lui Silviu Brucan. I-a luat locul, la Cultură, agentul sovietic Ştefan Voitec. Filosoful a fost dus în lagărul de la Caracal, apoi la Aiud, apoi la Rîmnicul Sărat, în ’58, apoi în D.O., în Bărăgan, unde căuta o fîntînă să se înece în ea. La Bucureşti, cu casă confiscată, tot cu D.O., voia să-şi procure otravă, să scape de Securitate. A căzut în stradă şi a murit, în februarie ’72. Anton Golopenţia, arestat numai pentru că făcuse (era director la Institutul de Statistică) recensămîntul românilor de dincolo de Bug şi din Sud de Dunăre, în Timoc, a murit după 19 luni de anchetă barbară. Justiţia? Tribunalul poporului mistifica fapte, falsifica adevărul. Medaliile de front de Răsărit erau „capete de acuzare”. Perdanţi pe două fronturi, românii nu aveau voie să vorbească decît despre unul singur, cel străbătut cu sovieticii în spate, pînă la Berlin. Generalii frontului de Est au fost scoşi din armată fără pensie. Dorana Coşoveanu a păstrat numele comandorului de aviaţie condamnat pe viaţă şi ieşit după 17 ani de încarcerare. Din respect pentru tatăl ei, „eroul şi modelul meu”. Nu s-a dezis de el, cum a fost sfătuită. Rolul de memorie-conştiinţă e greu de asumat. A făcut-o şi Mirela Oţoiu-Truică. „Unde-i tata!”, o întrebau anchetatorii. Ştia unde e, dar a rezistat, nu l-a divulgat: „Tenacitatea copilului care îşi pune în cap să nu-şi trădeze părintele nu poate fi distrusă”. Forţa sufletească le-a fost dată de părinţi: şi Anei Blandiana, şi surorii, Georgeta Pop, şi Sandei Golopenţia, şi Simonei Popa-Gyr, şi Voicăi Potârcă, şi lui Andras Visky… Au suportat, tortură psihică, traume biografice, dar au fost biruitori în plan etic. Securitatea lovea în trăinicia căsătoriei. Soţiile erau obligate să divorţeze. „Ca să-şi salveze copiii, mama a divorţat de un mort, pentru că tata fusese deja executat”. E vorba de învăţătorul Dumitru I. Totir, membru PNŢ, arestat în ’52 „prin trădare” şi condamnat, el, eroul, pentru „crimă de înaltă trădare”; executat în 20 iulie ’53. Certificatul de deces l-a primit familia abia prin ’70. Trupul nu l-au găsit. „Să nu vă fie niciodată ruşine cu tatăl vostru pentru că n-a făcut nimic rău”, le-a spus copiilor mama lor. Povesteşte Francine Petrulian, fiica profesorului Gh. Strat, că tatăl său, întors acasă după 5 ani de detenţie la Sighet, strîngea firimiturile de pîine de pe masă şi le mînca. Abia după ’53, după moartea lui Stalin, deţinuţii găseau în zeama mizerabilă bucăţele de morcovi. Arestat iarăşi, Gh. Strat a murit în închisoare. „Nici groparul nu ne-a putut spune unde era mormîntul tatei. În nici un caz nu era în cimitirul normal; era în cimitirul condamnaţilor […]. Au scos mai multe cadavre. Fratele meu a luat unul despre care credea că ar putea să fie al tatei. L-a pus în cavoul nostru de la Iaşi şi asta este tot. Nu ştim dacă este tata, nu ştim absolut deloc”. Dacă părinţii erau în penitenciar, după gratii, copiii lor,

Prinţesa de aer şi cartea iar Prinţesa are aer în oase pene ronde pe aripi (în ele aparatul de zbor) şi vine mereu în fereastră să ciugulească firimituri şi secunde pilitură de stele… Înaripata e-o întrupare de înger ea bate des din pleoape şi face bruşte din cale-afară mişcările ea mătură scările norilor – şi cărările… pârtia lor luminoasă (la fel se întâmplă cu cartea ea bate uşor din aripi aterizând pe noptieră gata deschisă apoi planează peste văi şi crevase sub ceruri interioare – filele cărţii, adânci risipindu-se ca nişte pene zburătăcite de ulii) … iar aseară mă trezesc că-mi iese în cale (în drum spre biserică) Puiul de cioară… flanează cu neaşteptate tandreţi fragranţe şi frăgezimi ruminaţii interioare (când mă uit eu mai bine Puiul oprit în cărare ţopăia jalnic într-un picior ţopăia de zor dar mai apoi nimic nu l-a împiedicat să se ridice în zbor… abecedarul-bucfarul înaripat!) în faţa mea Puiul de cioară şchiop şi urât şi afon în aerul încărcat de fragranţe al serii devine flamingo cocor Remus Valeriu GIORGIONI

ma Shina des Cris Mă ascund în carte de frica realităţii, Strivesc litere în dinţi aşteptând izbăvirea, Mă pitesc după rânduri urmărind zâmbetul vieţii, Înmoi peniţa minţii în cerneala uitării... Îmi duc nările către hârtie, să-i simt mirosul dulceag, îmbibat de amintiri, încep să visez că sunt o celulă de conifer ce aleargă grăbită spre Fabrica de Celuloză Someşul Dej, trăgând în piept un aer tare de cerneală… Ce se va scrie pe mine? Ce gânduri stinghere/ stingheritoare îmi vor fi imprimate sub piele? Ce lună plină cu chip de lampă îmi va lumina faţa?.... Ce scriitor de provincie îşi va apleca ochelarii, mustaţa, asupra buchiilor proaspăt scrijelite? Voi fi o ciornă pe fundul unui coş de hârtii sau o pagină migălită de-un Scrib, sigilată de pecetea galbenă a Timpului, într-o cancelarie domnească? … Privesc neputincioasă în sus, cum gânduri furioase venite-n galopul cailor de plumb lasă în urmă, imprimate în pielea-mi nefinisată slove de mult ascunse sub copite în noapte Am rugat slovele să facem un sfânt legământ, Tipărit cu litere mari pe-o filă de timp azvârlită în vânt: Am căzut la-nvoială că, dac-o fi să cad secerat la pământ, Să fie de-un glonţ ruginit şi umplut cu „praf de cuvânt”... Claudiu GIORGIONI


nr. 41 n aug.-sept. 2014

interviu

actualitatea literară 11

Cel mai inovativ mod de a intensifica viaţa este personificarea ca recurs la animismul arhaic universal ne-a declarat prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu

- Mai este literatura o artă a cuvântului? - Literatura - dar mai cu seamă poezia (în actualitate, observaţi: nu spun actuală!) - este în măsura în care nu este aventură. Adică nu este o “simplă” hazardare în ambiţia intempestivă a celui care o face (hazardarea) de a “o rupe” cu arta predecesorilor mai îndepărtaţi sau mai cu seamă a celor imediaţi. Şi rămâne artă a cuvântului în măsura în care cuvântul însuşi (în folosinţa “cât mai unică”) îşi depăşeşte statutul comun şi începe un alt regim, al unei alte existenţe - dobândind expresivitate. De aici începe un destin nou, cel al cuvântului transfigurat prin relevarea/ revelarea mai bine zis de a fi întruchiparea unui purtător al unei valori cu totul speciale: valoarea estetică. - Dar cei care urmăresc neapărat “modernismul”? Este şi modernismul o (altă) aventură de un fel asemănător? - Este de presupus - între altele - că preventiv cei în cauză ar fi simţit o asemenea suspiciune din partea altor confraţi, din partea criticilor literari, a istoricilor literari (mai ales) şi ceea ce-i interesa mai mult, din partea cititorilor, poate pentru că de cititori se temeau mai mult fiindcă pe ei urmăreau să-i impresioneze, să-i “sensibilizeze”, iar în final să-i cucerească. Preventiv, zic, ei autorii înşişi, şi-au denumit intenţia, iniţiativa, cucerirea: postmodernismul. - Până la ce punct putea să meargă inventivitatea în scopul “sensibilizării” prezumtivilor cititori vizaţi? - Aici răspunsurile vin, sau ar trebui să vină, din partea celui care se hazardează, până la ce punct îşi permite riscul şi ce fond lexical vizează sau frizează. Dar înainte de a-şi pune asemenea întrebări, tema sau problema (peste care mult prea adesea experienţele extreme ale “experimentatorilor” au trecut fără ca ei să-şi facă îndestulă grijă de scrupul sau pudoare), ei ar fi fost bine săşi imagineze nişte demersuri de reflexie (autoreflexie) în legătură cu valoarea daimonului lor numit talent. - Să fie asta o reţetă infailibilă de succes imediat? sau... - Se prea poate ca în multe cazuri să se mizeze pe o

Ioan Viorel BOLDUREANU

asemenea reţetă; se prea poate ca în alte cazuri, realmente, reţeta să aducă un succes imediat, răsunător, chiar dacă nu se traduce în expresia bănească, în reuşitele similare ale altor “vânători de succes rapid” - precum vedetele de film şi media, ori chiar succesele maneliştilor în vogă. În orice caz părerea mea este că nu de puţine ori succcesul (ca mărime, durată şi alte “expresii valorice”) este invers proporţional cu perenitatea produsului livrat, cu valoarea specifică a acestuia şi, implicit, dacă nu invers proporţional cu talentul, atunci măcar nu cu dependenţa cauză-efect neîndoielnică de acesta din urmă. - Să fie oare şi “surse alternative” în care s-ar putea găsi puncte de sprijin pentru inventivitate excesivă, în goana după modernitate cu orice preţ, ca scop în sine? Cum ar fi (s-a zis şi se mai aude) filonul folcloric. - O întinsă experienţă în istoria culturii (şi mai ales a literaturii române) a dovedit şi rămâne încă valabilă (n-aş avea de ce să mă îndoi, fiindcă folclorul este meseria mea!) rămâne cultura tradiţională orală, cu folclorul ei, cu valorile, cu specificul ei. O mare temă, problemă şi tentaţie a modernităţii literaturii şi artei culte româneşti, a profilului lor identitar sunt modernităţile creaţiei

Mirela Lungu: Poezia ca un şoc literar şi cultural

A existat în această vară o modă răspândită şi pe la noi – Ice Bucket Challenge – care m-a făcut să mă întreb la un moment dat dacă se poate găsi o corespondenţă şi în lumea noastră literară şi a poeziei româneşti contemporane în special… Oricât ar părea de năstruşnică întrebarea, oricât ar părea de suprinzător răspunsul, da, se poate da unul afirmativ! Există un tip de poezie care poate fi considerată un şoc cultural şi literar, un şoc termic provocat de o revărsare asupra ta a cuvintelor… Prima variantă de răspuns, iar primul nume care mi-a venit spontan în minte a fost şi cel care a rămas în urma selecţiei ulterioare: Mirela Lungu! Se poate afirma şi demonstra că Mirela Lungu este un şoc literar, dar şi unul cultural, chiar unul cu repetiţie, în sensul că autoarea nu mai este o debutantă care poate fi bănuită că vrea să şocheze pentru a obţine cu orice preţ atenţia criticii literare, fiind deja la al treilea volum; ultimul fiind lansat la Bookfest 2014 - ,,Visul unei nopţi pe Facebook”, Editura Karth, 2014, iar celelalte volume sunt cel de debut, din 2011, ,,Biografia coapselor”(Editura Tracus Arte), iar, în 2012, ,,Sonete(le) din carne vie” (Editura Paralela 45). Cine este Mirela Lungu? Despre volumele sale au scris, aflăm de pe pagina editurii la care şi-a publicat volumul, Horia Gârbea (,,Luceafarul”), Liviu Antonesei (,,Timpul”), Ioan Moldovan (,,Familia”), Dorin Mureşan (,,Tribuna”), Traian T. Coşovei (,,Academia Caţavencu”), Dan-Silviu Boerescu (,,Tabu”), Daniela Zeca-Buzura, Ioan Es Pop, Mihail Gălăţanu, Octavian Soviany şi alţii. În ceea ce priveşte volumul ,,Visul unei nopţi pe Facebook” voi cita doar două opinii de pe coperta a IV-a a volumului,

Interviu consemnat de Mircea ANGHEL

portrete literare contemporane portrete literare contemporane

George MOTROC

suficiente şi elocvente pentru o schiţă de portret, opinii care aparţin unui critic literar de prestigiu- Alex Ştefănescu, dar şi ale unui coleg de generaţie- poetul Mihail Gălăţanu: ,,Citind versurile jucăuşe-tandre-deznădăjduite-senzuale-provocatoare ale Mirelei Lungu, am simţit că sunt, rând pe rând: ofiţerul francez care a cucerit-o şi apoi a părăsit-o pe călugăriţa portugheză Mariana Alcoforado, profesorul Gavrilescu, din nuvela La Ţigănci a lui Mircea Eliade, îmbătat de efluvii de feminitate, sclavul de pe o plantaţie de cafea biciuit de stăpâna plantaţiei. Autoarea este de o sinceritate şocantă, ca un număr de strip-tease. Inteligentă, talentată şi… blondă, ea le răzbună pe blondele din bancuri.” (Alex. Ştefănescu) ,,Mirela Lungu e ultimul val. O poetă de ultim val. O femeie de pe ultimul val. Filosoafă, dezinhibată, calculată şi rece până în prăsele, dar gata (v-o mărturisesc cu mâna pe inimă!) de orice nebunie, amorezată până în vârful unghiilor de versul clasic, dar trăgându-şi-o cu sete, în acelaşi timp, cu versul liber, capabilă de orice replice prozaice&prozastice, dar, oh şi vai, în stare să îndeplinească orice dorinţă perversă oricărui sonet, ea este înger şi demon, odaliscă & desfrânată & frescă & sfântă(…). Mirela Lungu este abecedarul tuturor complexelor noastre.” (Mihail Gălăţanu) Mirela Lungu este, spuneam la început, şi un şoc cultural pentru că este o moralistă atipică a timpurilor noastre p(r)ostmoderne, pentru că ea nu judecă şi nu ne judecă, doar se priveşte şi ne priveşte cu o privire care conţine o doză paradoxală de curiozitate, mirare, detaşare şi, deloc în ultimul rând, de maliţie… De aceea se poate spune că ea practică o poezie a privirii, dar o privire ca o lamă de cuţit, ascuţiţă şi necruţătoate, care pătrunde dincolo de aparenţe; fără a cădea în capcana facilă a biografismului, fără a deveni jurnal, poezia rămânând o oglindă mai mult sau mai puţin fidelă, a minţii şi mai ales a emoţiilor autoarei. Elementul comun care oferă sens şi coerenţă universului său poetic este iubirea, aceasta devine cea de-a opta poruncă şi de aceea, nu întâmplător, prima

individuale prin care talentul autorului va reuşi să distileze, să rafineze şi să transfigureze acele valori de substrat, de fundament. - Contextul mai apropiat al culturii provinciei noastre - Banatul istoric - poate oferi ceva în această privinţă? - În afară de “contextualizarea prin substrat” pe care a oferit-o şi o poate oferi în continuare folclorul provinciei noastre, mai există ceva, despre care nu se poate să nu fi aflat deja chiar cititorii publicaţiei Dvs (să nu mai vorbim de redactorul însuşi, adică Dvs). Acel ceva reprezintă o entitate unică în întreaga literatură şi cultură română modernă de mai bine de 120 de ani încoace. Nu este vorba de o alternativă la literatura naţională, ci de una complementară acesteia: literatura dialectală bănăţeană care şi-a dezvoltat cele trei genuri canonice ale oricărei literaturi: poezie, proză, teatru, fenomen complex de consemnat, discutat, publicat prin studii de la Titu Maiorescu la George Călinescu şi analizat la nivel academic prin două teze de doctorat: cea din 1948 susţinută de Gabriel Ţepelea sub conducerea lui George Călinescu însuşi şi - păstrând proprţiile la scara istoriei culturii şi literaturii române - o altă teză Literatura dialectală bănăţeană. Etapa actuală 1991 - 2011, la Universitatea de Vest din Timişoara în decembrie 2012. Dar despre aceasta, cu bunăvoinţa Dumneavoastră, vom vorbi curândă vreme. - Literatură, încotro? - Cel mai inovativ mod de a intensifica viaţa - orice fel de viaţă - este personificarea ca recurs la animismul arhaic universal. Dacă, aşa cum şi este, literatura română, poezia ei actuală este (sau măcar vrea să fie cât mai vie prin creatorii ei) atunci această vivacitate trebuie să fie întărită, intensificată (inclusiv prin mijloace arhetipale de magie şi animism arhaic). Dar ea se cuvine să fie nu cenzurată, nu încorsetată şi nu deformată ori chiar siluită, paradoxal chiar prin pretinşii ei creatori şi propagatori, ci printr-o grijulie, profundă grijulie oblăduire din partea adevăraţilor ei creatori.

poezie care deschide volumul se numeşte ,,7 porunci de iubire + bonus (a opta)”, cu precizarea: acel tip de ,,iubire încăpăţânată ce nu se vrea în ruptul capului separată de obiectul ei nici măcar în vise mai mult sau mai puţin literare” şi fără de care ,,te aşteaptă un veac de singurătate”. A nu se înţelege cumva că persoana iubită este idealizată, adamizată, din contră, ni se propune ,,să uităm de acel mit inutil/ al unei întregi generaţii / lipsite de orice/ credinţă speranţă sau dragoste”; efectul este o demitizare sistematică, iar din lunga listă de invective mai mult sau mai puţin livreşti care începe cu prima şi se termină cu ultima poezie, iată doar câteva exemple pentru o parţială exemplificare a raportului el – EA: ,,nu eşti decât un clovn dear pentru că regina sunt întotdeauna eu”, ,,erai un cadavru perfect integrat/ în cimitirul amintirilor despre / cum ar fi trebuit să fie”, ,,infernul sunt ceilalţi mi-a spus cineva / (acel cineva era însuşi infernul)” sau ,,eşti doar un orb care-şi pipăie membrele / crezând / că se va face lumină.” Mirela Lungu este un şoc literar şi pentru că înseamnă o experienţă de lectură aparte… De la prima lectură, Mirela Lungu încântă şi sperie sau şochează şi seduce în dozaje diferite, în funcţie de structura şi experienţele de lectură ale fiecărui cititor… Acesta este sedus printr-un limbaj aparte, printr-un straniu amestec de sensibilitate şi cinism, prin care se construieşte imaginea unei femme fatalle; chiar dacă sunt privite cu amuzament ,,zvonurile” din lumea literară, aplicabile şi autoarei, avertismentul este clar pentru cel care, robit curiozităţii livreşti, ar dori să o admire de aproape, astfel încât să înţeleagă că singura cale de salvare este un taxi care să îl ducă în direcţia opusă ei, daca vrea să evite distrugerea, pentru că în caz contrar: ,,aţi fi toţi mai mult sau mai pu-

ţin / nişte schelete vampirizate de o femeie devoratoare.” Citind şi recitind poemele sale, la un moment dat te poţi întreba cum poate pune pe hârtie toate aceste grozăvii (nu am găsit alt termen potrivit!) o femeie atât de frumoasă şi care din poze sau chiar privită de la distanţă, la propria lansare de carte, pare o domniţă din vremuri medievale, cu un zâmbet fermecător şi inocent; singurul echivalent care îmi vine pe moment în minte este ,,sora” ei în proză - Cristina Nemerovschi, dar, despre o astfel de posibilă punere în ecuaţie vom vorbi, poate, cu o altă ocazie… Titlurile poeziilor sunt mai puţin spectaculoase decât multe dintre versurile sale (care nu vor fi reproduse aici pentru a nu şoca spiritele pudice!), dar sunt nişte parafrazări sau intertexte din zona muzicii, literaturii sau filmului care spun şi ele ceva despre ce înseamnă poezia pentru Mirela Lungu, citez câteva: ,,the most beautiful crime in the world”, ,,doar jocuri cu mărgele de sticlă”, ,,cea mai iubită dintre pământence”, ,,ultimul mitocan”, ,,one way ticket”, ,,în numele tatălui” sau ,,o altfel de annă karenină”; acest ultim poem al volumului ,,Visul unei nopţi pe Facebook” anunţă o schimbare de ton, orice aluzie legată de eros fiind înlocuită cu o notă de un tragism care aminteşte şi sună precum într-un psalm arghezian updatat la timpurile noastre: ,,doamne fămă puternică să îndur / apoteoza acestui mileniu de fier / fluierând ca un accelerat / prin toate gările sufletului meu efemer / (…) doamne de ce ne vizitezi atât de rar?// Privind doar spre viitor, dincolo de astfel de versuri, dar neuitând faptul că trăim într-un tip de societate globală în care sexualitatea trebuie stilizată şi exprimată într-un mod (sub)liminal care să nu facă să roşească spiritele pudibonde până în vârful urechilor, rămâne de văzut dacă Mirela Lungu va avea acel drum obişnuit şi de dorit, de receptare şi de recunoaştere treptată, de clasicizare confirmată de premii literare şi prin includerea în manualele de literatura română… Privind însă dinspre trecut spre viitor, după aceste volume, dincolo de mai mult sau mai puţin subiectivele laude sau critici, în loc de final se poate afirma că măcar un lucru este cert: Mirela Lungu ESTE Poetă; restul sunt doar nişte aproximări critice care pot fi înlocuite cu altele sau, la fel de bine, pot chiar să şi lipsească…


Văgăuna era adâncă dar suficient iluminată. Desluşeam înaintea mea fiecare cotlon, fiecare colţar din gunoi împietrit, deşi Pandemia icnea şi înjura împiedecându-se la tot pasul. Văgăuna îi era familiară, îi cunoştea fiecare cotlon, spunea, şi cu toate astea bâjbâia, târându-şi tălpile pe podeaua din mâl întărit, ca să evite obstacolelele neprevăzute şi erau destule. Se mai linişti în momentul când, depăşind culoarul prin care înaintasem aplecaţi de spate, am pătruns într-o încăpere largă şi înaltă, ceva mai largă ca sala de mese din cantina săracilor din Craiova, în care mă dusese în câteva rânduri Caracatiţa. Mă simţeam pierdută, nu mai văzusem aşa ceva. Pandemia mă avertiză că e numai începutul şi că dincolo de încăperea în care ne aflam, în catacombele de sub Muntele de Gunoi doarme un somn dus Bucureştiul vechi, Capitala înecată în gunoaie în urmă cu trei sute de ani... „Pe-atunci, conduceau oraşul nişte străini, nişte zdrenţăroşi, îmi spune Pandemia. La început, înfometaţi, haleau tot, de la mămăligă la pielea de pe oaie, iar găinile le înghiţeau cu totul, ca nişte pisici. După asta, şi-au permis luxul să mai renunţe la cîte ceva, să aleagă ce e mai bun şi restul să-l arunce. Aşa au apărut aici gunoaiele care au început să se înalţe pe măsură ce străinii ăia puturoşi şi slăbănogi se ghiftuiau din plin cu ce găseau în casele românilor şi ţiganilor, laolaltă...” Am bănuit că tot ce-mi spune Pandemia e numai vrăjeală şi am întrebat-o: „De unde ştii tu, fă, toate astea ?... Să mor dacă pot să te cred.” „De la domnul de istorie... Ăl de anul trecut, tu nu erai în Cămin, nu-l cunoşti. Doamna de-acum îşi acoperă nasul cu batistuţa şi-o apucă tusea când o întrebi de gunoaie... S-o ia dracul, n-o sufăr deloc, fă, Miando. Se crede bucureşteancă valabilă, dar tot ea spune că în Ferentari n-a intrat niciodată... Şi nici nu se apropie de băncile în care şedem noi, ţiganii... N-ai văzut ?...” Ne-am strecurat printr-un culoar strâmt în Bucureştiul adormit sub gunoaie. Pandemia crede că moţăie, bolboroseşte prin somn, sforăie, dar mie mi se pare că e mort de-a binelea. Abia când nişte guzgani ne-au tăiat calea şi-am descoperit tot felul de goange încercând să ni se agaţe de picioare, am înţeles că sufletele bucureştenilor de altădată ne întâmpină curioase sub chipul unor fiinţe binevoitoare. Gândul acesta mă însufleţi dintr-o dată. Sufletele ţiganilor care stăpâniseră odinioară Capitala continuau să supravieţuiască în gunoaiele făgăduinţei... N-am observat la început că pardoseala grotei care începuse să-mi placă era din lemn de stejar bine lustruit şi tare ca cimentul; din acelaşi lemn din care bărbatul Vandei de la noi făcea butoaie pe care le vindea pe bani mulţi în târgul Craiovei. Înţepenită în podeaua groasă, o roată de trăsură din butucul căreia şase spiţe subţiri se împrăştie în toate direcţiile dă ceva bătaie de cap Pandemiei care ar vrea s-o smulgă şi s-o luăm cu noi. Nu reuşeşte nici măcar s-o mişte şi atunci Pandemia începe să plângă... „Ce-ai, fă, ce-ţi veni de plângi ?” o mângâi. Încerc s-o iau în braţe, dar Pandemia se smulge şi se prăbuşeşte peste roată. Rămâne o vreme neclintită şi abia în clipa când eu am şi uitat că prietena mea ascunde la piept o nenorocită de roată care nu văd la ce-ar mai fi bună una singură, Pandemia se strecoară ca un şarpe de apă între spiţele ei, se face ghem pe butuc şi începe să râdă cu toată gura... „Fă, proasto!... Fă, proasto!...” îmi spune, dar nimic mai mult şi-mi vine să cred că s-a ţicnit, şi-a pierdut minţile. Intrarea în Capitală e blocată de trăsura răsturnată în urma unui accident de circulaţie, două trăsuri s-au făcut praf intrând una într-alta după ce caii cu zorzoane la urechi şi panglici colorate în coamă s-au speriat de o pisică agitată, amestecată cu un grup de copii gălăgioşi care tocmai traversau bulevardul. „Fă, împinge şi tu, nu te uita ca proasta-n târg!”, mă apostrofează Pandemia şi încerc să fac ceea ce n-au reuşit cei câţiva vardişti care au încercat fără rezultat să şteargă urmele accidentului; au făcut nevăzute trăsurile prăbuşite, caii speriaţi, plini de spumă şi apă, mai puţin roata asta înfiptă adânc între două scânduri de stejar, ceva asemănător cu gropile de pe bulevardele Craiovei. „Hai, că-şi dă drumul!” chiuie Pandemia, scuturându-şi fundul şi încordându-şi braţele pentru a pune în mişcare roata. Fac ceea ce mi se spune, împing până simt că sunt pe punctul să-mi dau duhul şi roata o ia din loc lăsând în urmă o deschizătură largă, adâncă în pardoseala lucie şi tare ca metalul. „Are să-ţi vină rău”, o previn pe Pandemia şi ea râde. Ai să-ţi dai maţele peste cap...” Încuibată pe butucul roţii, Pandemia se rostogoleşte de-a lungul culoarului, chiuind ori de câte ori ajunge cu cracii în sus. Încerc atunci să mă prind de roată, înnebunită de teamă c-ar putea-o lua razna, dar renunţ în aceeaşi clipă, descurajată de ameninţările Pandemiei că-mi va poci faţa dacă n-o las în pace. Şi se rostogoleşte din ce în ce mai repede până ce se pierde într-o volbură de praf în care se simte puternic mirosul de şobolan şi gunoaie dospite... Alerg prin galerie s-o prind din urmă pe Pandemia. Roata nu se îndepărtase prea mult - presimţeam -, numai se ascundea privirilor mele în dosul unor rudimente de construcţii prăbuşite ori îngropate în gunoi, nu-mi dam seama. Am făcut efortul să le identific şi, mizând pe întâmplare, le-am numit bojdeuci, corp de moară, garduri din lemn de brad prăbuşite, dughene înghiţite de gunoi, resturi de tablă pe care abia se mai desluşeau desenele: două pâini negre, rotunde, într-un coş de nuiele, sticle cu băutură, o narghilea cât o coadă de mătură, un cap de bărbat ameninţat de o pereche de foarfeci, o cocoană cu un căţel în braţe, cutii cu unsori pentru faţă, unelte de grădină, fructe în altă parte şi încă şi mai multe lucruri care-mi erau necunoscute... Mi-am amintit de oraşul înghiţit de gunoaie, despre care mă avertizase Pandemia şi am fost ispitită să forţez intrarea într-una din aceste dughene, acolo unde se putea, n-aveam de ales. Chiar de la prima încercare m-am lăsat păgubaşă după ce am călcat fără să-mi dau seama pe un cuib de şobolani, creându-le paşnicelor rozătoare o groază

nr. 41 n aug.-sept. 2014

proză Florin LOGREŞTEANU

12 actualitatea literară

Visul gunoier

vecină cu moartea. Au ţâşnit din galeria strivită de picioarele mele, pierzându-şi urmele în hrubele ascunse în pereţii laterali ai Muntelui de Gunoi şi în acoperişurile sparte ale fostelor magherniţe. Nu-mi explic de ce, văzându-le, m-au podidit lacrimile, le distrusesem sărăcăciosul refugiu sau pentru că mi-aduseseră aminte de lucruri atât de familiare pe care, din păcate, nu mai nădăjduiam să le revăd vreodată. Roata se rostogolea fără poticneli de-a lungul unui fir de apă murdară şi leşioasă abia strecurându-se printre gunoaie. N-o vedeam, dar îi auzeam scârţâitul butucului neuns, prefăcut într-un vuiet din ce în ce mai puternic, ca unei căruţe purtată în galop. Mă aşteptam să aud din clipă în clipă strigătul de groază al Pandemiei şi s-o găsesc răsturnată în drum sau, mai rău, în canalul cu apă în care broaşte, şobolani de apă, lipitori negre şi şerpi răscoleau gunoaiele înnămolite. Am început să alerg, s-o ajung din urmă, iar când m-am apropiat să-mi mai trag sufletul, am constatat cu groază că roata nu se mai auzea, firul de apă dispăruse iar eu mă aflam într-un loc deschis şi pustiu, ceva de mărimea târgului de-afară din marginea Craiovei, mai puţin hărmălaia ţigănească de-acolo, care te făcea să te simţi atât de bine şi în siguranţă. Gunoaie pe de-a rândul, mii de obiecte tasate pe care abia dacă reuşeam să le recunosc după ce mai păstraseră în afară: coarnele unei roabe, traverse de cale ferată, lespezi de marmură într-o oarecare rânduială într-un rest de clădire pe jumătate îngropată în sfărâmăturile de ţiglă ale acoperişului prăbuşit, un clopot enorm, un orologiu cu limbile smulse fixat într-o carcasă metalică, un colac de sârmă mâncată de rugină, saci cu praf de cărbune şi, ceea ce mi-a atras cel mai mult atenţia, un vagon de tren aproape nou nu-şi pierduse nădejdea de a-şi pierde urma în lumea largă... Iar am plâns. Caracatiţa îşi pierduse urma după ce fusese urcată cu de-a sila într-un vagon cu geamurile vopsite cu var, laolaltă cu alte fete, împinse de la spate de mascaţi. Le văzuse ta’ Vancu în gara Craiovei, ascuns în apropierea aceluiaşi peron de unde plecase şi el cu ani în urmă, păzit de caralii, spre bălţile Dunării. Dorise să-şi mai vadă o dată fata, pe toanta de Păuniţa care, după jaful de la magazinul Mercur, unde stătuse de şase, se procopsise numai cu câteva trenţe colorate şi patru ani de puşcărie. Se jurase ta’ Vancu că văzuse bine: între fete, Caracatiţa era cea mai mişto, chiar dacă nu cea mai tânără. În momentul în care a urcat în vagon, un mascat, vrând, chipurile, s-o grăbească, i-a pus mâna pe buci, apăsând cu degetul exact acolo unde Caracatiţa n-a încercat niciodată şi nici o altă ţigancă. Atât i-a trebuit soru-mii. S-a întors şi mi l-a scuipat între ochi pe cioclu: „Băi, bulangiule, eu nu-s româncă... Acolo să i-o pui lui mă-ta!...” Nu-mi provoacă bucurie cuvintele moşului. Chiar dacă mândră şi frumoasă, Caracatiţa ne duce dorul cine ştie pe unde. N-o să intre în ea mâncarea şi n-o să se lipească de genele ei somnul. Dorul nu se ostoieşte cu de-alde astea... Plâng... De mai multe ori m-am învârtit în jurul vagonului până m-am hotărât să urc. N-o mai făcusem niciodată dar ştiam ce-i un vagon de tren. Avusesem mulţi prieteni care cerşeau prin trenurile de călători. Câştigau bine şi, dacă aveau noroc, se întorceau acasă şi cu câte o plasă burduşită cu te miri ce; în general, haleală şi boarfe. De multe ori, trenul pleca fără să apuce să mai coboare. Tăbărau cu gura pe naşu’ să oprească, însă niciodată asta nu s-a întâmplat până la staţia următoare. La întoarcere, era nasol că trebuiau să facă drumul înapoi pe jos de-a lungul şinelor de cale ferată. Iar când se apropiau de Craiova, acestea erau şi mai multe şi mai încurcate... Dar niciodată nu s-a întâmplat să nu se descurce... Vagonul în care am intrat n-are nimic care să-mi placă: murdărie peste tot, o banchetă din lemn pe care mă aşez sămi trag sufletul, în rest geamuri sparte, tavanul şi podeaua făcute ferfeniţă, prin pereţii laterali se vede afară, tabla mâncată de rugină şi pulverizată la fiecare atingere şi nu m-aş mira dacă întreg vagonul s-ar preface la un moment dat întrun nor gunoier şi m-ar lepăda cine ştie unde în Bucureştiul în care, pe timpuri, ţiganii noştri făceau rătăciţi caii furaţi prin sate. Mă ia groaza gândindu-mă că aş putea să dau ortul popii sub Muntele de Gunoi prin cotloanele căruia Pandemia rătăceşte într-o roată. Aş putea să cobor chiar acum, dar n-o fac, mă copleşeşte o moleşeală dulce în chiar momentul în care vagonul începe să alunece lin şi deloc zgomozos de-a lungul unor uliţe bântuite de mirosuri puturoase. Întinderi de moloz, grădini de zarzavat în care căpăţânile de varză par că încearcă să se descotorosească de scursura foilor de ceapă prăbuşite în grămezi peste ele, o fântână cu cruce lângă o casă prăbuşită, închid ochii fiindcă nimic nu mă atrage în Bucureştiul străbunilor mei şi adorm, ratând imaginea fostului palat în care ţigăncile cumpărate fecioare din şatrele pripăşite în Bărăgan înnoiau sângele românilor bogaţi. Habar n-am cum, Caracatiţa ne spunea poveşti trăznite pe care le credeam şi ne minunam, mai puţin ameninţarea cu care deja ne obişnuisem: dacă nu o ascultăm şi nu se va mai înţelege

cu noi, într-o zi ne va părăsi şi-şi va împreuna sângele cu al unui boier de la Bucureşti care i-a mai propus treaba asta şi altădată. Are să fie cocoană într-o casă cu aragaz şi televizor, împiciorogată cu ghetuţe calde şi moi, iar pe noi are să ne uite. Nu ne-a spus niciodată cum avea să-şi împreune sângele cu al unui bărbat. Despre vărsare de sânge auzisem în mahalaua noastră, în urma unor bătăi crunte între ţigani, frăţiorii mei mai mici se puneau pe plâns, se vârau ca pisicile în cotloanele întunecate de sub pat şi o ţineau într-o plânsoare până când adormeau. Trezindu-se din somn, adulmecau flămânzi aerul din încăpere şi dacă nu simţeau mirosul zemii de cartofi fierţi, o luau de la capăt. Dar de obicei, fiertura din cartofi îngroşată cu făină de grâu ne împăca până a doua zi unii cu alţii... Zumzăitoare, zburând în cercuri învârtejite, muştele pătrund în vagon. Mă trezesc înţepăturile lor repetate, bâzâitul asemenea dinţilor de ferăstrău, sâcâitor, dar inofensiv. Privesc buimacă pe fereastră, constat că vagonul s-a oprit, cobor şi observ că s-a împotmolit în gunoi. Unde mă aflu?... Muşte verzi, negre, galbene au împânzit flămânde vagonul şi-l prefac cât ai clipi într-o zemuială închisă la culoare, urât mirositoare. Încearcă să mă prindă şi pe mine în hora lor, dar reuşesc să le îndepărtez pleznindu-le cu mâinile şi picioarele şi să fug. Mă refugiez într-un loc uscat, un refugiu sigur împotriva muştelor gunoiere, şobolanilor, râmelor de bălegar. Acasă, făceam acelaşi lucru în Împărăţia gunoaielor veşnice sau lângă mlaştinile canalului colector. Acum, muştele mă lasă în pace; fac privirile roată în jur, căutând o ieşire din ţarcul uriaş în care şi-au găsit sfârşitul oamenii de altădată, maidanezii de altădată, păsările despre care Caracatiţa spunea că nu vom şti niciodată cărui timp aparţin; scheletele ies la iveală numai dacă îţi afunzi puţin piciorul în gunoiul fin ca o pudră neagrăverzuie, tot ce a mai rămas din Bucureştiul de odinioară şi nu mă pricep să le identific: sunt schelete de animale sau schelete de om?... Brusc, îmi trece prin minte gândul că mă aflu într-un fost cimitir al metropolei dâmboviţene şi mă trec toate apele. Încep să mă agit şi fac eforturi disperate să mă îndepărtez de locul blestemat deşi nu ştiu dacă am dibuit direcţia cea mai bună, când observ înaintea mea, la doi metri, gunoaiele agitându-se, însufleţite probabil de spaima din adâncuri. Urlu disperată, dau să mă întorc, dar alunec şi mă prăbuşesc chiar peste mormanul bântuit de demoni. Am crezut că m-am prăbuşit într-un hău fără fund dar ceva m-a împiedecat să alunec în adânc, un obiect tare care aproape că mi-a strivit pieptul, provocându-mi o durere puternică. M-am rostogolit într-o parte şi am alunecat pe un corp moale şi cald. Am ţipat. Spaima mi-a dat putere să sar în picioare, stârnind un nor de gunoaie, un praf galben, care s-a răspândit cu repeziciune peste tot asemenea unei ninsori murdare, cum mai văzusem pe străzile Craiovei şi-n preajma grajdurilor ceapeului din Popoveni. Şi am mai ţipat odată când am descoperit pe locul în care mă prăbuşisem ceva mai devreme, roata şi, întinsă lângă ea, pe Pandemia, fără suflare, cu mâinile împreunate pe piept. În ochi avea praf, din buzele întredeschise, saliva amestecată cu grăunţe de gunoi i se prelingea pe bărbie sub forma unei paste groase, cenuşii. Gândul că era moartă şi că foarte curând îi voi împărtăşi soarta, devorată de gunoaiele vii, m-a făcut sămi pierd cumpătul. M-am răsturnat peste ea, încercând s-o ridic din gunoiul care începuse s-o tragă la fund. N-am reuşit decât s-o răsucesc într-o parte, să n-o las în poziţia aceea în care oamenii îşi dorm somnul dus din momentul în care o mierlesc. Dar când mi-am înfipt unghiile în carnea braţelor ei, a început să geamă, pe urmă să urle ca o apucată. Trăia... S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a înfipt mâinile în părul meu, scuturându-mă zdravăn. Am început să plâng: de durere şi de bucurie că Pandemia trăia... „Ce-ai, fă, ce te-a apucat ?”, m-a împins într-o parte, privindu-mă speriată. Mă holbez la ea, holbez ochii în toate părţile. Pandemia are poala plină cu poroambe, câteva mere şi o grămadă de nuci. Crede că mă interesează şi-mi spune că i le-a dat un nene care a trecut cu bicicleta pe drumeagul din apropiere. „Ai dormit ca o vacă şi n-ai auzit câte povestea omul acela. Era moldovean şi s-a pripăşit în satul ăsta la casa unui român. Îl slugăreşte în schimbul unui acoperiş, haleală şi ceva piştari. În Bucureşti, n-a fost chip să găsească de lucru, cum gândise când plecase din Moldova lui...” Eram încă ameţită de ce mi se întâmplase sub Muntele de Gunoi, deşi acum realizam că fusese numai un vis. Dacă n-aş fi ştiut că Pandemia m-ar fi luat peste picior, i l-aş fi povestit... Îmi aruncă în poală câteva nuci, un măr, pe urmă îşi ridică fusta şi dă la iveală din chiloţii înfloraţi câteva bancnote de un leu. „La plecare, mi-a spus că ar vrea să mă mai vadă şi mi-a lăsat banii ăştia să-mi iau ceva de ei. Un om tare bun şi cam prostănac, aşa cum am auzit că sunt moldovenii. I-am spus că oricând crede că n-are ce face cu banii mă găseşte aici, pe islaz... S-a cărăbănit pe drumul ăla, în jos, şi să mor dacă-mi pare rău că am dat peste o asemenea pleaşcă...” Înalţ din umeri, fiindcă sunt încă bântuită de visul gunoier. Pandemia vorbeşte şi râde, râde şi sporovăieşte întruna. Străinul este primul bărbat din viaţa ei care i-a dăruit bani. Cei pe care i-a cunoscut până la moldovean fuseseră la fel de păduchi ca şi ea. „Şi nici n-am apucat să mă întind cu el, îmi spune, frecându-şi o gleznă. Dac-o fac, ăsta e în stare să-şi vândă şi izmenele pentru mine.” Să mor dacă înţelegeam mare lucru. Caracatiţa se întindea cu fel de fel de bărbaţi, dar n-am auzit-o ca vreunul să-şi fi vândut izmenele pentru ea. Mânca aceeaşi zeamă de cartofi ca şi noi, de multe ori nici atât. Când ciordea câte-o găină de la ţăranii din Popoveni, ne făcea mai întâi parte nouă, frăţiorii ei. Scâncesc, amintindu-mi-o şi Pandemia mă aude: „Hai, dracului, la cămin că ţi-o fi foame...” Nu mi-era foame, halisem mărul şi vreo doi pumni de poroambe. Dar era târziu şi nu ne-ar fi mers prea bine dacă supraveghetoarea ar fi simţit că lipsisem din cămin. Aşa că neam întors chiar în momentul când clopoţelul suna încolonarea pentru masa de seară...


Sigur că m-a durut, toate tatuajele dor. Dar durerea purifică. Mici scrijelituri sub piele, mirosul de tuş în dermă, bîzîitul regulat al aparatului, pişcătura. Sunt întîmplări prinse în alea cinci litere, ale mele, mie, reflexiv şi subiectiv. Aproape incredibil şi cu totul neverosimil, ca un titlu de tabloid din zilele noastre. Nu ai să crezi, ai să rămîi prost, click aici să vezi. Mirarea că (mai) sunt. Puteam muri de cel puţin două ori. Puteam înnebuni de un număr infinit de ori. Poate că sunt puţin nemuritoare. Să fiu la a treia viaţă şi sunt la cea mai bună dintre ele. Recunoscătoare că sunt. Cea mai vie dintre posibilităţile mele. Toate astea. Şi pentru că mi se pare sexy.

Greu, dar cîştigăm puţină distanţă. Afară soarele apune oranj iar noi ne luptăm cu clocotul valurilor. Fiecare metru furat curentului ne aduce vlagă şi speranţă. Acum, că vedem că se poate, nu ne mai simţim sfîrşiţi. Nu ne pasă nici dacă o să dureze până dimineaţă. Începem să credem că vom ieşi. Cîteva ore mai târziu, se întîmplă. Incredibil, dar ni se întîmplă. E aproape zece seara. S-a întunecat. Pe plajă, ceilalţi 5 plîng şi îşi frîng mâinile cu disperare. Au alergat pe la salvamarii din Eforie care le-au zis că ei nu se riscă să intre în marea aia din cauza unor tîmpiţi care merită să moară. Ăştia eram noi. Tîmpiţii. Aveau dreptate salvamarii. Abia se mai curăţă lumea de nişte nefericiţi, să supravieţuiască cei puternici, tîmpiţii să moară înainte să

apa. Vama Veche, vara lui 1999. Furtună teribilă pe mare, cum vezi numai în filmele alea în care eşuează vase pe insule pustii şi scapă ori unul singur, de regulă Tom Hanks, ori doi şi se fut de sperie peştii pe care ulterior îi şi mănâncă de vii, că e făcut de Guy Ritchie. Stăteam în maşini şi ne uitam cum zburau corturile de-a lungul falezei, ca nişte pungi de hîrtie duse de vânt. A doua zi, de dimineaţă, am recuperat ce am mai găsit şi ne-am mutat în Techirghiol, la vila prietenului T. Eram prea rupţi de lume ca să aflăm că pe proteveu Cătălin Radu Tănase face live-uri de pe litoral, unde, citez din memorie, mai bine de 30 de tineri s-au înecat din cauza valurilor şi curentului în mai puţin de o săptămână. Plaja Azur, pe vremea aia pustie. Valuri de doi metri la ţărm. Noi, netreji. Eu, incitată de valurile imense, că la mine la ţară, lacurile nu făceau spume la mal. Eram nu doar inconştientă, ci şi foarte proastă, după cum voi releva în cele ce urmează. Eram vreo opt pe plajă. Trei dintre noi intrăm voiniceşte, iraţionaliceşte, inconştientaliceşte în valuri. Ne bălăcim o vreme, în voie, ca nişte copii scăpaţi la băltoacă. Băltoaca bolborosea nervos. Unul din cei doi se juca cu o placă mică de surf, din acelea pe care le folosesc salvamarii. Hi hi, valul, malul. Rîdem. De pe plajă, ceilalţi ne fac cu mâna. În inconştienţa noastră, ni se pare că nu înaintăm deloc către larg, că nu ne lasă valurile. T. zice: io am obosit, ies. Du-te, fraiere, nu ştii ce pierzi. Dă a se duce. Numai dă, că nu se duce de-adevăratelea. Zice: am pus-o. Nu mai putem ieşi. Noi, ăştilalţi doi, rîdem. Cum căcat să nu mai putem ieşi, prostu’ familiei? De aia ai făcut polo, fraiere, să nu mai poţi ieşi? Îţi arătăm noi cum se iese. Ian priveşte aici, la tatăl tău şi la mama ta. Dăm din mâini cu elan. Ne învârtim braţele, ne împingem de cur şi picioare înainte. Ne strofocăm, ne agităm, ne pierdem respiraţia tot încercînd. Nu ne clintim un milimetru către ţărm. În schimb curentul ne poartă în sens invers, metri după metri. Prietenii noştri de pe ţărm se fac tot mai mici. Cu o mînă le facem semne disperate, cu cealaltă izbutim să ne menţinem la suprafaţă. Ăia cred că ne jucăm şi ne flutură mîinile lor, neocupate cu supravieţuitul, înapoi, veseli. Sunt mîndri de curajul nostru. Uite bă, ce mişto se distrează ăia în apă. Suntem foarte departe. Mai departe decît atunci când mă jucam eu de-a enervatu’ cu salvamarii în 2 mai. Deja prietenii noştri sunt nişte puncte mici, pe orizontul unde noi nu cred că mai ajungem să punem picioru’. Am văzut o dată un film, da’ sunt prea speriată să îmi amintesc care, cînd unii cad în mare dintr-un avion şi marea e neagră şi furioasă, ca apa dintr-o căldare pe care o cară un copil izbind-o de picioare. O să mor înecată, o să mă umflu şi peştişorii carnivori o să îmi roadă extremităţile, ca pe Discovery Channel. Cînd o să mă scoată apa la mal, într-un final, o să fiu vînătă, fără urechi, fără nas, complet inestetică şi mai ales extraordinar de moartă. Fiică-mea o să aibă doi părinţi decedaţi, în loc de unul. Repede, să zic o rugăciune. Nu ştiu nici una, capcoadă. În mijlocul mării unde ne-a tîrît curentul, valurile nu mai vin dinspre larg către mal, ci de peste tot către toate direcţiile. Sunt ca un chibrit. Nu, că ălea plutesc, eu sunt jumate din timp sub apă. Băieţii m-au legat de plăcuţă. Sunt inertă şi obosită. Nu mai pot lupta. Mă gîndesc serios să capitulez. Să mă resemnez. Măcar să mor mai repede. Suntem de câte ore în apă? Trei, patru, cinci? O să se însereze curând. Cînd câte un val mai al dracu’ mă ridică pe creastă, dedesubt se cască un hău negru, de ape înspăimîntătoare, concentrice, abisale. Undeva departe, la capătul iadului de ape, zăresc vag linia ţărmului. Băieţii hotărăsc că sunt prea tineri să moară aşa, prosteşte. Fac sfat la apă şi decid că avem o singură şansă. Să pîndim valurile care vin din spate şi să ne aruncăm odată cu ele spre mal. Că poate ne aruncă mai departe decât ne trage înapoi curentul. Că poate reuşim să cîştigăm cîţiva centimetri. Şi dacă punem centimetru cu centimetru cu centimetru… Eu nu cred deloc în planul lor. Şi sunt epuizată fizic. Nu mai am putere nici să mă ţin deasupra plăcuţei. Şi cred că m-am şi resemnat. Pînă şi cu faptul că o să fiu un cadavru inestetic. E ca în filmele proaste americane cu hepiend, numa’ că al nostru nu se întrevede. Hepiendu. Băieţii îmi servesc replica aia: haide, ştim că poţi. Dacă nu aş fi în mijlocul mării, tîrîtă de curent în larg, fără speranţe şi perspective de a-mi derula mai departe firul vieţii, m-aş căca pe mine de rîs. Numai că nu îmi vine să rîd. Chiar. Mă sforţez şi îmi aduc palma la nivelul ochilor. Care dracu e linia vieţii? Ce ramificaţie odioasă în palma mea. Linia vieţii se desparte în două linii mai mici. Una scurtă, una lungă. Mi-e clar acum. sunt exact aici, la capătul liniei scurte. Mai am maximum cîteva minute de trăit. Inexplicabil pentru mine, strategia băieţilor funcţionează. Totul e pe slow 50%, dar funcţionează. Reuşim să înaintăm.

actualitatea literară 13

Foto: Adriana Becichi

proză

Petronela ROTAR

nr. 41 n aug.-sept. 2014

alive (povestea unui tatuaj de 5 litere pe încheietura dreaptă)

apuce să procreeze. Numai că, greşeality, eu procreasem deja. Aşa că, fără ajutor de la salvamari, au stat şi au privit neputincioşi lupta noastră. Noi suntem aproape. Aproape. Tot mai aproape. Cînd valul se retrage, ating cu vîrful piciorului nisipul de pe jos şi mă umple o bucurie dementă. Încă două mişcări de braţe şi sunt acolo. Gata, am ambele picioare pe pămînt. Plîng convulsiv. Dar marea nu m-a slăbit încă din strânsoare şi îmi trimite un ultim val, care mă culcă la pământ, cu faţa în nisip. Şi nu mă mai pot ridica. Fizic, nu mai am atîta putere. Cei de pe mal aleargă, mă trag de acolo, pe plajă. Nu vorbim unii cu alţii. Ei nu ne ceartă, noi nu ne disculpăm. Nu le spunem nimic. Ne uităm doar, cu conştienţa morţii în priviri, unii la alţii. Nu e nimic de zis. Suntem blocaţi, dar oricum orice vorbă zisă ar fi redundantă. ei simt, noi ştim. Părăsim plaja Azur şi o luăm spre Techirghiol muţi şi epuizaţi. Încăpem greu în maşini. Eram 8. suntem 11. Ei 5, noi trei şi moartea fiecăruia dintre noi, încleştată ca o nevastă nesigură şi isterică.

zăpada. eight years later. Plecasem atît de fericită la Bîlea în dimineaţa aia. Niciodată nu m-am gîndit: era 18 noiembrie, ziua lui, a răposatului. Era să mor de ziua lui, tot aşa cum era să mai mor o dată, demult, în ape, în ziua în care a murit bunicul lui, protectorul nostru. Atunci m-am gîndit că am fost, eu şi bătrânul, în braţele morţii pentru cîteva ore. El s-a dus, eu am rămas. Ninsese şi trăgeam pe nas aerul ăla rece, fulgii, aşa cum se întâmpla la fiecare primă zăpadă. Aveam status, proasta de mine, de trei zile, pe messenger: ningă, zăpada ne-ngroape! Fără să ştiu că avea să mă îngroape. Uite, că pasiunile pot ucide. La propriu. Era zăpadă mare în Bâlea. Afînată. O mare de zăpadă mare, peste tot locul. Baby-liftul nu funcţiona. Vîntul bătea în rafale, îmi şfichiuia obrajii, mă tîra de colo pînă colo. 20 de minute de urcat anevoios, 30 de secunde de coborîre pe placă, în viteză. După două ture am renunţat. Şi ni se făcuse şi foame. Poze. Pe placă, la masă, în zăpadă, cu faţa îngheţată şi fericită. Un flash: pozele alea ar fi rămas mărturia orelor de dinaintea tragediei. Apoi omul a zis să rămânem la cabană. Eu voiam să cobor. Morţiş, voiam. A propus să coborîm pe placă. I-am zis: ştiu că o să regret asta şi o să te urăsc toată viaţa. Cît timp mâncaserăm, placa prinsese chiciură pe talpă. Nu aluneca. Never happened before. Pentru o singură secundă mi-a trecut fulgerător prin cap că nu există coincidenţe şi că poate nu ar fi bine să îmi dau drumul. Mi-a trecut la fel de repede. Ah, cum uitasem o altă coborîre de coşmar, pe valea Bîlii. Prea demult, prea într-o altă viaţă. Vrrruuuuum, am aluncat de-a dreptul, în jos. Zăpada era minunată, o bucată de alunecare perfectă. Mai mişto ca fututul. Trilioane, catralioane de endorfine. Nu ai cum şti dacă nu ai încercat niciodată. Un platou lung, apoi marginea unui horn. Ăsta stă expectativ-îngrijorat şi măsoară panta abruptă. Se cheamă Vîlcelul mortului, dar am să aflu asta abia de la ştiri. Vîlcelul e plin de zăpadă: la capătul lui, Transfăgărăşanul. Pare simplu. În stînga şi dreapta, stîncă

nemiloasă. Cobor pe margine, cu el după mine. Suntem la mijlocul vîlcelului, pe panta lui exterioară. Îmi dau drumul pe centrul lui şi frînez cu cantul să amortizez panta. Zăpada mă ţine, sunt uşoară. Îi zisesem să aştepte să mă vadă jos şi apoi să plece. Dar el porneşte imediat. Execută aceeaşi mişcare. Fatală. Într-o singură fracţiune de secundă zăpada începe să fugă sub greutatea noastră. Zăpadă în plăci, sanchi. Mă uit la om, îi văd privirea îngrozită. Amîndoi înţelegem deodată. Plutim puţin deasupra avalanşei care se adună sub noi, ca un fuior. În faţă, un stîlp gros, de piatră, din Trasfăgărăşan. Mă văd zdrobită de el cu toată viteza pe care o are de acum căderea. Închid ochii, un gînd se frînge la mijloc, retezat. Stîlpul a dispărut, e doar zăpadă şi un gol nesfîrştit, de păbuşire în alb. Mă trezesc uimită că mă trezesc. Suspectîndu-mă că nu m-am trezit, de fapt. Sau nu pe lumea asta, oricum. Secunda în care înţeleg că sunt prinsă sub o avalanşă, strivită de zăpadă grea din toate părţile, e lungă şi dureros de lucidă. Sinapse rapide: îmi evaluez şansele, îmi trec prin cap toate filmele şi documentarele văzute vreodată, toate ghidurile de supravieţuire. Intru aproape instantaneu într-o panică absolută, fără capete, ca un ocean în care mă afund rapid, de parcă aş avea pietre legate de picioare. Nu pot mişca niciun membru. M-aş zbate să scap din îmbrăţişarea mortală a zăpezii, dar strînsoarea mă sufocă, mă paralizează. E capcana. Articulat. Încep să ţip. Sau poate încep să cred că ţip. Şi în timp ce mă zbat neputincios, înţeleg că nu fac decît să consum puţinul aer pe care îl am, în mormîntul alb unde sunt îngropată de vie. Imagini derulate rapid: Uma, în Kill Bill, bulgării de pământ peste sicriu, un bărbat îngheţat pe K2, feţele copiilor. Mă gîndesc, stupid, ce aş face dacă miar suna telefonul, în geacă. Că e o chestiune de secunde să mori sau să trăieşti. Că ăla zace şi el sub un alt morman de zăpadă, zbătîndu-se inutil şi patetic. Că ne vor găsi abia mîine. Îngheţaţi. Copiii. Cea mare, orfană de amîndoi părinţii. Şi e vina mea. A mea. Acum o să mi se termine aerul. O să mor sufocată. S-u-f-o-c-a-t-ă. Şi nu e o figură de stil. Nu e metaforă, nu e parabolă, nimic. Respir tot mai greu. Undeva, deasupra, zăpada e uşor luminată. Acolo e aerul. Acolo e afară, dar eu nu pot ajunge. Aşa cum am văzut pe Discovery, nu ştiu în ce poziţie sunt. Dacă sus e jos sau invers. Avalanşa e ca o centrifugă, ziceau. Să muriţi voi, nu eu. Şi panica mă inundă iar şi încep să izbesc cu capul, disperat, cu groaza că alea sunt ultimele decizii şi că trebuie să fac ceva, să fac ceva… Ceva! Apoi, se face cald. Şi întuneric blînd, calm, ca o plapumă imensă. Nu mă mai gîndesc la nimic. Nu îmi mai e frică. Nu văd tunele, nici lumină orbitoare, nici viaţa derulîndu-mise pe fast rewind. Un gînd mi se prelinge încet, sare lent, ca un cadru pe slow, din dendrită-n dendrită: nu e aşa de rău să mori cum credeam… Uite, e aproape frumos şi aproape straniu şi nimic nu doare şi nu mai am trup şi mor. Uite, mor. Mor?! Tîrziu, cineva scurmă în zăpadă. Aud de departe, înfundat, o rîcîială ca prin cîlţi, un zgomot difuz, care ajunge la mine odată cu primii stropi de aer curat. De acolo de unde vine lumina. Deci am murit. Nu are cine. E o viziune sau poate un înger. Iar eu am murit. El zice că eram foarte agitată cînd m-a găsit. Eu mă simt liniştită. Îl întreb: am murit? El sapă în zăpadă desfigurat de panică, transfigurat. Îmi reiau funcţiile, încet. El sapă neîntrerupt, să mă elibereze. Primul gînd: care sunt şansele ca toate condiţiile să se fi întrunit pentru ca eu să fiu vie şi întreagă?Zero. Să nu am nimic rupt. Să îl fi aruncat pe el sub un tunel, ca să se poată elibera. Să îmi fi rămas 2 centimetri de placă afară ca să mă poată găsi. Să sape în locul corect şi să ajungă la mine înainte să mă fi asfixiat complet. Băi, zero. Şi mă cutremur: deci sunt moartă, totuşi? Sunăm salvamontul, deşi suntem amîndoi teferi. Nu ştiu de ce îl sunăm. Ce aştept. Să vină să mă ia şi să mă ducă pe braţe pînă jos. Să mă facă să mă simt în siguranţă. Nu vreau decît să ajung undeva safe. Safe. E atîta drum pînă jos. Atîta zăpadă rece şi albă. Salvamontiştii vin greu. Tremur, necontenit. Cînd apare primul, înţeleg că nu o să mă poarte nimeni pe braţe. Că va dure ore lungi şi îngheţate până voi ajunge jos. Salvamontistul mă obligă să îmi pun placa în picioarele amorţite. Mi-e foarte frică. Mi-e cel mai frică din lumea asta. Şi nu înţeleg ce mi s-a întîmplat. Aş vrea doar să mă prăbuşesc la pămînt şi să plîng până se desprimăvărează. Afară s-a întunecat şi e mai frig decît în curul unui ren uitat în noaptea boreală. Niciodată un drum nu mi s-a părut atît de lung. Înaintăm greu. Tremur. Mi-e frică. Uite, luminile de la cabană. Ba nu. Nu, sunt alte lumini… Le ştiu de undeva, mi-au ars retina într-o altă posibilitate de-a mea. Sunt camere de filmat. În seara asta, sunt eu o ştire. Luni – 19 Noiembrie, 2007 Doi tineri, surprinşi de o avalanşă în muntii Făgăraş. Cei doi tineri, un băiat şi o fată, plecaseră pe schiuri de la Bîlea Lac şi încercau să ajungă la Bîlea Cascadă. După numai cîteva minute de coborîre, la peste 1500 de metri altitudine, au fost surprinşi de avalanşă într-o zonă extrem de periculoasă din munţii Făgăraş. Salvamontiştii de la Bîlea Lac au pornit imediat în căutarea lor şi i-au coborît în siguranţă la cabană. Pentru weekend fusese anunţat risc de avalanşă de gradul trei în tot masivul Făgăraş. Cu toate acestea traseele au fost pline de turisti dornici să încerce prima zăpadă. În zilele următoare vîntul va continua să bată cu putere în zonele montane, iar meteorologii anunţă temperaturi scăzute pentru această perioadă. (din volumul “alive”, în curs de apariţie la editura Herg Benet)


nr. 41 n aug.-sept. 2014 observator Pentru poetul Liviu Ioan Stoiciu Nevoia cunoaşterii de sine prezentul e „bătut în cuie“, “Panică”, de Mika Myllyaho. Regia: Theodor-Cristian Popescu Teatrul „Nottara” din Bucureşti iar „viitorul se deteriorează“ Nicolae HAVRILIU

Vârsta omului văzută în general, ca şi vârsta medie a bărbatului (spre care face trimitere spectacolul Panică de Mika Myllyaho, regia: Theodor-Cristian Popescu, Teatrul „Nottara, sala George Constantin), chiar dacă aruncă Fiinţa în crize de comportament, de percepţie, de gândire, presu­pun şi un ascuns izvor de energie ce întreţine speranţa. De aceea se ce­re explorat izvorul („Sapă adânc, sapă!“ exclamă o voce în spectacol) în vederea supravieţuirii. Pentru teatrul de tip occidental, unde inte­lectul şi afectul conlucrează acordând omului toate drepturile în iposta­zele sale existenţiale, cunoaşterea înseamnă o adâncire în Fiinţă, iar iubirea se-ntemeiază să mijlocească apropierea de existenţă, ajutând omul să treacă peste praguri. Un specific al omului occidental se găse­ şte în „legea complexificării conştiinţei“ (K. G. Durckheim). Samuel Beckett este expresia unei paradigme a căutării sinelui în „traiect” occiden­tal. Finlandezul M. Myllyaho, scriind Panică (drept atenţionare la un po­sibil „stop energetic“ interior, se fereşte să întrebe „De ce trag clo­potele?“), evident avându-l pe Beckett un reper (scena „Imaginează-ţi fiinţa moartă!“ aminteşte de un text beckettian), dar fără a-şi stabili filiaţii cu Sfârşit de partidă sau cu Aşteptându-l pe Godot, îşi moti­vează personajele nu prin suferinţa de a fi sau plictisul de a trăi, ci prin nevoia de joc. Înzestrându-le cu umor şi simţul realităţii, autorul îndeamnă personajele să se ajute singure. Max, Leo şi Joni văzuţi într-un moment de criză a Fiinţei lor, aflată la vârsta mediană, se introspectează pe sine. Păstrându-se în comunitatea propriului ego, ei treptat se iluminează. Relaţiile ciudate şi nostime, deopotrivă, stabilite între cei trei adunaţi în încăperea lui Max, îşi au sorgintea în mentalul care devine un mod de portretizare. Fiecare apare altul în clipele când îşi provoacă imaginarul. Max, remarcat prin exerciţiile de regăsire a identităţii pierdute în urma atacului de panică suferit în metrou, orga­nizează spectacolul de „psihodramă“ spre a trezi adormitul om lăuntric, prin iluzia jocului transmis din magia trăirii teatrale. Tot el îşi îndeamnă prietenii să vizioneze un film şi apoi să-l comenteze. Trei voci modelează trei înţelesuri diferite despre sinele ascuns, în funcţie de mişcările din suflet şi de experienţa vieţii. Leo, devotat programului său de limpezire a gândurilor privind trăinicia sentimentelor faţă de soţie, nuanţează imaginarul când propune un studiu de caracter prin contempla­rea fiinţei lor în stop cardiac. Joni are un statut aparte. Exersarea imaginarului în emisiunea „Alter ego“ de la un post tv privat devine un prilej de a-şi câştiga existenţa. Interiorul său pare să nu fie prea con­torsionat. Colecţia de iubite închise în albumul memoriei îl va fortifica un timp în felul alergătorului ce rezistă printre obstacole, dar pe de altă parte îl sensibilizează. Închiderea emisiunii „Alter ego“ de către patron îi provoacă accente de mânie, afişând o atitudine de frondă. Goli­ciunea personajului, prin lepădarea hainelor de împrumut şi arderea lor trebuie decriptată în plan conceptual. „Alter ego“ vizează un „alter na­tiv“, adică o nouă naştere printr-o nouă comunicare spirituală. Theodor-Cristian Popescu în ciuda aparenţelor, voiajor printre simbo­ luri şi forme lumeşti de convieţuire, făcând uneori „sufletul să nu-i fie acasă“ (Blaga), se dovedeşte un atent observator al lăuntricului ome­nesc şi un iscusit „metteur en scene“ al ţinutului plin de mistere şi capcane din subconştient. Mergând pe linia scenelor scufundate unele în altele, ceea ce în termen de specialitate se numeşte „teatru în teatru“, regia lui Th.-C. Popescu, deşi stăpână pe sine în construcţia spectacolu­lui, creează

Ioan VASIU

14 actualitatea literară

impresia unei detaşări când lasă actorii să evolueze după voie în momentele de „psiho-dramă“ (Reîntâlnirea dintre Leo şi Mari). Interpretările lor devin efectele unui joc secund, necesar în economia spec­tacolului gândit ca o însumare a formelor de joc. Prin definiţie, regizorul este o pluripotenţă creatoare şi un ins de atâtea ştiutor. El n-are nevoie şi nici timp de lamentări sau de autoflagelări. Pentru că el, adevăratul re­gizor, stă mereu deasupra. M-a nedumerit dar, pe de altă parte, m-a amuzat afirmaţia lui Th.-C. Popescu din programul de sală: „Senzaţia că viaţa îţi alunecă printre degete. Că nu (te) mai înţelegi. Că nu ştii ce să faci cu semnalele ce­lorlalţi, care îţi transmit...Ce? Că e grav? Că eşti ridicol, încercând să înţelegi ceva. Că cineva, undeva, râde de tine. Că, poate, singura ta variantă e să râzi şi tu de tine. Dacă poţi...“ Afirmaţia, ce-i drept, se referă la starea personajului, dar pare să cutreiere persoana regizorului aflată într-un moment când afectului creator, prea sensibilizat de un cotidian auster, să-i slăbească învelişul protector care să-i probeze re­zistenţa. Finalul spectacolului se face diferit. Fie prin stop cadru pe momentul conştientizării celor trei protagonişti, adică al înseninării gândului despre Fiinţa lor proprie, fie urmând ritmarea jocului cu via­ţa prin infiltrarea iluziilor de joc în realitate şi interogând-o cu afecţiune: „Mă mai iubeşti, Mari?“ Cei trei actori, Gabriel Răuţă, Alexandru Jitia, Vlad Zamfirescu (oricare ar fi ordinea numirii lor, fiecare se află pe locul prim) îşi ajută regizorul şi se completează în trei, în patru, în cinci (mă gân­desc şi la Cosmin Florea, autorul afişului de afară şi al decorului di­năuntru, aşezat întrun unghi plastic de „locuire“ de unde coboară linia şi culoarea cu pigmenţi de expresionism), în felul părţilor ce încheagă un întreg. Măiestria vorbirii scenice a lui Vlad Zamfirescu (venită de la mama natură şi de la tatăl actorul), ceea ce face din vocea sa un unicat scenic, îi conferă lui Joni ubicuitate; în acelaşi timp vorbeşte la telefon, întreţinând legătura cu exteriorul, dar şi conversează cu cei din încăperea lui Max. Această abilitate a actorului face din personajul întruchipat un jucător cu propriile sentimente. Gabriel Răuţă întreţine atmosfera spectacolului prin jocul său robust senzorial cu precizia gestu­lui (Max fiind un personaj osmotic şi un alter-ego al regizorului), dar şi prin ilustraţia muzicală adecva­tă. Alexandru Jitia intermediază specificul de joc al partenerilor de scenă prin umor şi duioşie, aşezând în Leo tristeţea printre surâsuri înveli­tă cu fiorul cantabil „Ridi, Pagliacci, e ognum applaudira!“ (Râzi dar, Paiaţă, şi te vom aplauda!) de Leoncavallo, auzit în spectacol. În ciuda unor divergenţe trecătoare, Max, Leo şi Joni au simţul prie­teniei, simţ ce se transmite şi actorilor. Graţie excelentei lor in­terpretări într-o formulă regizorală pe măsură, spectacolul Panică de la Teatrul ,,Nottara” şi-a asigurat viaţa pe termen lung. Despărţindu-mă de spectacol şi intrând în curgerea alertă, zgomotoasă, însă ispititoa­re a cotidianului nocturn, mă gândeam că reprezentările sufletului prin trăire scenică indică momente finalizate şi finisate într-un finit ce se prelungeşte la nesfârşit, pentru că la nesfârşit sunt trăirile omului actor, mereu altele şi mereu altele.

Despre Liviu Ioan Stoiciu pot să afirm fără teama de a greşi că este unul dintre poeţii răsfăţaţi ai generaţiilor care s-au afirmat înainte de 1989, cele mai bune reviste literare de atunci „bătându-se“, care mai de care, pentru a-i publica versurile. Spre deosebire de alţi colegi ai generaţiei sale, care, după ce s-au bucurat de debuturi fulminante şi surprinzătoare, au căzut, mult prea repede, în negura automulţumirii şi plafonării, Liviu Ioan Stoiciu a rămas până astăzi la aceleaşi „cote“ înalte ale creaţiei literare, fiind la fel de activ, continuând să publice frecvent în paginile celor mai bune reviste de profil, din ţară şi din străinătate. Am primit recent, cu nespusă bucurie, de la acest talentat şi apreciat poet, unul dintre ultimele sale volume de versuri, metaforic intitulat atât de frumos „Substanţe interzise“, apărut în 2012, în colecţia NEO a Editurii Tracus Arte. După o atentă lectură am rămas cu impresia că poemele lui Stoiciu seamănă cu nişte „broderii“, lucrate cu o îndemânare de invidiat, în care poetul îşi „ţese“ trăirile sale de moment, impresiile ori visele ce-i „tulbură“ insomniile: „... Fântână/ deasu-pra căreia apăreau deseori vapori asemănători cu/ forma unui cocor/ alb: simbol al singurătăţii mele, iubito, şi al lumii/ particulelor elementare.“ (Bileţele ale sorţii - pag.26) sau: „Sunt un vechi aparat de zbor sublunar, de fapt, prăbuşit / pe plajă - dar nimeni nu-şi dă seama.“ (Am iubit ca o nebună pag.42). Discursul poetic se remarcă printr-o simplitate uimitoare dar şi printr-o acurateţe impresionantă. Fiecare poem pare a fi o frântură dintr-un film care prezintă viaţa aşa cum este în realitate, cu bucurii şi tristeţi, cu împliniri şi cu neîmpliniri, cu oameni şi fapte. Pentru Liviu Ioan Stoiciu până şi „Viitorul se deteriorează“ (pag.14): „lângă mine grupuri de oameni în zdrenţe, grăbiţi şi tăcuţi,/ cu copii în cârcă, având cu toţii ochii larg/ deschişi şi privind fix, cu o uitătură

demenţială, unde se/ duc ? Să mă iau după ei ? Au ajuns/ atât de sus. Ştiu, viitorul se deteriorează.../ ... Fulgii de zăpadă/ îmi dau un sentiment insuportabil.“ Poezia pe care ne-o oferă Liviu Ioan Stoiciu pare o oglindă fidelă a realităţii, o armonizare aproape perfectă a unor scene de viaţă, ori pur şi simplu a unor trăiri interioare, mai mult sau mai puţin efemere. Simplă şi sacadată în aparenţă, fără a avea acea muzicalitate ce poate îndulci auzul cititorului, deşi sare totuşi o frumuseţe aparte, impresionând prin sinceritatea nedisimulată şi prin discursul debordant: „vrabia grăsuţă din tufa uscată de măceş îl priveşte/ dând din cap, nesigură pe ea,/ jumulită, el priveşte, printr-o perdea de apă congelată,/ aşezat pe bancă, prin geamul/ prăvăliei, cum i se dau cu cremă pantofii negrii unui/ poliţai tânăr, lustragiul are/ câte o perie în fiecare mână: du-te, mă, în morţii/ mătii, aude...“ (Cu cine vorbeşte - pag.66). Liviu Ioan Stoiciu ştie să valorifice limbajul imaginilor, reuşind o cromatică surprinzătoare, care-l reprezintă şi-l singularizează în imensul „ocean“ al liricii contemporane. Chiar dacă „şi-a pierdut şi ultimul dram de candoare“ poetul ne povesteşte cum doi tineri „au întreţinut relaţii/ sexuale în biblioteca satului“, pentru ca într-un alt poem să ne descrie misterioasa viaţă din „oraşul în care moartea ţine în gură sperma/ unui zeu ros de lanţ...“ În finalul acestor sumare comentarii, îndrăznesc să afirm că Liviu Ioan Stoiciu continuă să demonstreze, cu fiecare nou volum, că este un poet autentic, înzestrat cu un talent indiscutabil, aflat mereu în competiţie cu sine însuşi, lăsând impresia că se grăbeşte în căutarea unei perfecţiuni a expresiei. Este unul dintre cele mai reprezentative „vârfuri de lance“ ale generaţiei sale, un adevărat bijutier al cuvântului, un neobosit „căutător de comori“, capabil să exploreze cele mai ascunse filoane ale existenţei netrucate.

Poezia erosului cosmogonic

n continuare din pagina 6 Totuşi acest ideal se împlineşte în ec-staza nupţialã, deci nu e vorba de o ipostazã a iubirii care refuzã imediatul, creeazã premeditat o distanţã, inventeazã un plan de imaginaţie, spre o paroxisticã exaltare, o fiinţã asupra cãreia proiectãm o sumã de calitãţi superlative - ca în arhetipul medieval al lui Tristan (ce aproape e acest model de teoria cristalizãrii a lui Stendhal!). Deşi versuri rãzleţe ca “O, dragostea e ţara-ndepãrtatã/ în care nu ajungem prea curând” par sã infirme detaşarea poetului de iubirea tip Tristan, iubirea invocatã în sonuri clare şi înmiresmate de Radu Cârneci este una de tip pãgân rinascimental de sorginte platonicã cu acuzate inflexiuni de provenienţã antic-orientalã, chiar arhaicã şi mitologic-biblicã. Bãrbatul, cu majusculã, este în primul rând un cuceritor şi un mire. În acest sens, el se plaseazã pe orbita erotismului, aşa cum îl vede Kirkegaard, între spontaneitatea demonicã a dorinţei sensuale şi spontaneitatea înclinaţiei amoroase, între seducãtor şi soţ, între opţiunea negativã a cãrnii şi decizia pozitivã a spiritului. Femeia este mireasã şi reginã. Dar totul rãmâne încremenit în actul nupţial, astfel cã entuziasmul masculin nu se aplatizeazã într-o banalã repetiţie, nici sfiala feciorelnicã a femeii nu se destramã în plictis casnic. Extazul stãpâneşte erosul, cum spune Nietzsche, iar acea agapé nu e doar pasiunea dezinteresatã, ci un sentiment nobil, pe care poetul, din stirpea trubadurilor, l-a învestit cu atributele artei metamorfozând entuziasmul în veneraţie. De unde acea impresie de sensualitate purificatã şi de puritate carnalã – ca în Maja desnuda a lui Juan Ramon Jimenez de exemplu, în care voluptatea transfiguratã în imaculare şi goliciune nu mai constituie o ruşine ci un prilej de tandrã contemplaţie (“mi-e trupul doar cu somn acoperit/ Aşteaptã, sânii sã-i ascund de lunã/ pe umeri voalul nopţii sã mi-l pun” etc.). Fireşte cã iubirea “acel sublim etern, ceresc supliciu/ în dãruire şi în sacrificiu” nu e lipsitã, datoritã inexorabilei ananké de suferinţã. Desigur cã în Pasãrea de cenuşã de exemplu, întâlnim şi sentimente ca gelozia care acompaniazã inevitabil dragostea, dupã cum amestecul de bucurie şi angoasã din stadiile incipiente (“mã doare cerul, soarele mã doare”) ale iubirii este sugestiv surprins. Punctul forte însã al acestei lirici este sesizarea nuanţatã a stãrilor sufleteşti premonitorii, a emoţiilor dinaintea consumãrii eroticii prin împlinire, într-un dozaj suveran de virginal şi sensualitate, elogiul iubirii triumfãtoare – amor vincit omnia – în hiperbole entuziaste (“Vor hohoti pãduri la pasul tãu/ şi ierburile suspina-vor dulce,/ iar leii şi pardoşii cu gând rãu/ nãmângâiaţi vor merge sã se culce”), lauda înfioratã a eternului feminin, graţios şi irezistibil

totodatã. Ar mai fi de relevat o melancolie, estompatã de înţelepciune, generatã de eroziunea temporalã sau întrebãrile simulat naive care nu ştii dacã sunt rostite de un copil inocent sau formulate de C. Noica (“dar dincolo de dincolo ce este?”). Indubitabil, lirica lui Radu Cârneci are sorgintea într-o atitudine specificã în faţa lumii, în acea Enthusiastische Einstellung de care vorbeşte Jaspers, în care iubirea constituie o valoare universalã, absolutã, pozitivã dar care nu poate fi încorporatã decât de cãtre indivizi absolut concreţi, unici şi nesubstituibili, care iubesc spre a-şi “re- ivi un sens în veşnicie”. Totodatã, atitudinea entuziastã refuzã travestirea iluzionistã care altereazã iubirea şi reclamã limpiditatea lucidã a privirii. “Patimile dându-mi transparenţã” - zice poetul - cu sufletul limpezit de jale -, convins cã iubirea, entuziasmul sunt maladii benefice: “…mult necesarã mi-e aceastã boalã/ a gândului ce gânduri îmi rãscoalã/ fãcându-mã corabie de ceruri/ cu fruntea cãutând în adevãruri…” În fond, lirica lui Radu Cârneci nu este doar un imn dedicat iubirii care ne demonstreazã cã omul “neiubind, se sinucide-o floare”. Ci şi o mãrturie cã iubirea însemneazã şi clarviziune, transparenţã a privirii, confirmare poeticã eclatantã a douã maxime celebre, ale lui Goethe şi Leonardo: orice mare iubire este fructul unei cunoaşteri adevãrate şi orice cunoaştere este fiica unei mari şi adânci iubiri. La începutul itinerarului sãu liric poetul era convins cã “drumul începe dintr-un miez de dragoste”. A optat pentru aceastã cale regalã şi nu a greşit. Aceastã Carte a cãrţilor (sale), cum o denumeşte Radu Cârneci, nu constituie doar mãrturia unei îndelungi şi în ascensiune experienţe poetice, nu reprezintã doar o simplã antologie, ci o operã care a restaurat dragostea la rangul de superioarã instanţã şi de principiu cosmic. Iar dacã poetul rosteşte profetic şi grav: “spre-a înflori iubirile depline/ sufletul meu e-al veacului ce vine!” - cred cã aceastã exclamaţie şi-a cucerit de pe acum acoperirea, iar Radu Cârneci, opera sa, amestec rafinat de sensibilitate şi inteligenţã artisticã, de virtuozitate de orfevru şi de inspiraţie tumultuoasã, precum şi de încredere ilimitatã în puterea Cuvântului şi a Frumosului - va dãinui. Pentru cã aceastã apologie a iubirii prevesteşte viitorul. Cel puţin şansa noastrã cea bunã. Deoarece, în acest veac de hipertrofie a inteligenţei, a gândirii calculatoare, a luciditãţii adesea dezabuzate, trebuie sã re-învãţãm sã iubim, sã nu mai comprimãm puterile afective ale sufletului uman, pasiunile sale generoase. Iar aceastã, sever selectatã, antologie reprezintã un popas înalt pe drumul indispensabilei şi salvatoarei şcoli a dragostei autentice. Radu ENESCU (Oradea, sept. 1988)


Remus V. GIORGIONI

nr. 41 n aug.-sept. 2014

Christian Bistriceanu, Anul acesta va fi diferit, Ed. TIM Reşiţa, 2013

Economist „la bază”, membru al Cenaclului Semenicul, tânărul reşiţean Chr. Bistriceanu intră în gura criticii cu volumul său de debut, după ce a luat o sumedenie de premii şi a fost publicat în câteva reviste literare; a fost cuprins,

de asemenea, în mai multe volume colective (inclusiv în faimosul „Oraş cu poeţi”, apărut la aceeaşi editură în 2011). Subtitlul cărţii este „poeme leneşe” – aceasta fiind şi impresia pe care o face autorul la prima vedere: de om cumpătat, rezervat şi echilibrat; dar şi explicaţia acestui debut calculat cu… economie şi negrăbit. Aplecându-ne acum asupra materialului de analizat, constatăm un discurs liric rotund şi bine articulat şi o ştiinţă remarcabilă a alegerii titlurilor; iată şi câteva exemple: descoperim în cuprins, în ordine, un Poem de dragoste nr. 0, … nr.1, o Sferă 1 (până la 6), câteva „Relatări”, Note din jurnalul lui Faust (1 şi 2). Dar ce fac eu acum? Ar trebui să citez toate titlurile din cuprins, (aproape) toate sunt remarcabile. Dacă e să mă întrebe cineva pe mine, cititor, ce mi-a plăcut mai mult în această plachetă, aş opta pentru Mai ţii minte, Maria şi Postludiu la Maria se joacă de-a mama.

Adrian Frăţilă, La arat văzduhul, Ed. Măiastra, 2013

O carte frumoasă (editura îşi justifică numele, dar contribuie şi tehnoredactorul!), coperta e de-a dreptul sugestivă, aduce în atenţia iubitorilor de poezie A. Frăţilă. Îmi place punerea în pagină, caracterul de literă, cuprinsul ingenios, dar… (trebuie să existe întotdeauna şi un dar!?). Cine te-a pus, dragă editorule, să-i faci poetului aşa urechi lungi?... – Mă refer la aripile coperţilor interioare care încurcă teribil la foiletare. Dar asta nu ţine în nici un fel de conţinutul propriu-zis al volumului, care e chiar remarcabil, poemele sunt în dulcele stil clasic şi cuprind câte două, unele trei strofe: „Triumfă doar cuvântul la ferecate porţi/ Iar amintiri cu gesturi profund zornăitoare/ Rămân printre cochilii şi nu te mai suporţi/ Înfăşurat în aripi care au uitat să zboare.”; „Arşiţa încinge spada/ Plouă-n gânduri, ninge-n vis/ O, trimite-le zăpada/ Slovei care nu s-a scris.” Veronica Balaj pornea cândva, cu nădejde, „Cu îngerul la arat” – A. Frăţilă ară cerul cuvintelor: „De ce-mi tot pomeniţi de zbor/ Cuvinteloraripilor?// … De cemi tot pomeniţi de zbor/ Aripilorcuvintelor?”

Gabriela Şerban, Biblioteca, între datorie şi pasiune/ 60 de ani de lectură şi bibliotecă publică la Bocşa, Ed. Tim, Reşiţa, 2013

Există oameni ai scrisului şi oameni de carte, dar când cele două se conjugă spunem că avem un caz fericit. Este şi cazul Gabrielei Şerban, director al Bibliotecii Orăşeneşti „Tata Oancea” din Bocşa, care face o monografie de peste 250 de pagini a unei importante biblioteci bănăţene. Cartea este împărţită în şase secţiuni, începând cu Scurt istoric, cea de-a şasea fiind Biblioteca în imagini, o frumoasă iconografie în culori, ataşată cărţii. Iar pe coperta a patra se bucură de o caldă prezentarea a editorului, prezentare

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

făcută nu doar din acest punct de vedere, ci şi al omului de cultură, iubitorului de carte şi scriitorului Gheorghe Jurma: „Descoperim o bibliotecă hotărâtă să ne arate nu numai că nu vom scăpa de cărţi, ci mai ales că merită să stăm mereu în preajma lor”. Având pe copertă vraful de cărţi pe care şi autorul acestei rubrici îl poartă în braţe, cartea Gabrielei strigă în gura mare: citiţi-mă!

acolo. (Ilie, bunăoară, născut la Timişoara, locuieşte „în Timişoara şi la Socolari”: are dublă cetăţenie…) Ada D. Cruceanu – ea însăşi profesoară pentru o vreme în acel areal mirific - prezintă culegerea într-o prefaţă competentă şi aplicată. Pentru întrebători, menţionăm că „Bee” este denumirea dată de socolăreni acelui lăcuşor unic care este Ochiul Beiului. Iar Beiul… dar n-am să vă spun acum chiar totul!

Constantin C. Falcă, Cărăşeni de neuitat, (XXIV), Eurostampa, Timişoara, 2014

Alexandru Moraru, Cetatea Lunii, Eurostampa, Timişoara, 2013

Purtând pe copertă sculptura cu Decebalus Rex, de pe malul Dunării, întreprinderea culturală a profesorului C. C. Falcă a ajuns în 2014 la numărul considerabil de 24, fără să dea semne

Apărut în Colecţia Oglinzi paralele, romanul de 550 de pagini (şi XXV de capitole) al lui A. Moraru dă socoteală despre înălţimea preocupărilor umane de vârf în raport cu

de oboseală şi fără să numere neapărat volumele (autorul le doar numerotează, fără să ştie exact la ce număr se va opri). Este o muncă sisifică, şi chiar dacă unii din cei conţinuţi în cuprins au unele obiecţii, dl profesor declară că singura sa dorinţă este de a pune la dispoziţia unor alţi viitori cercetători suficient material documentar pentru întocmirea unui eventual dicţionar cu personalităţi cărăşene din varii domenii. Volumul în discuţie cuprinde 71 de medalioane – începând cu răcăşdeanul Constantin Falcă (Cremene) şi sfârşind cu Petru Vintilă. Acestea se adaugă celorlalte 1966 medalioane, câte au apărut până acum, în cele treisprezece volume precedente şi are la sfârşit un Caraş în imagini, unde bisericile, lăcaşurile de cult se află la loc de cinste, împreună cu mănăstirile de pe coperta a patra. Cartea este prefaţată de profesorul orăviţean Ioan-Nicolae Cenda.

„noroiul greu al prozii” existenţiale. Chiar pe prima pagină a cărţii întâlnim o încercare de definire a poeziei – una din inefabilele şi imponderabilele vieţii pământeşti: „- De-a lungul vremii – reluă el – poeziei i s-au atribuit o sumedenie de definiţii (…) Fiindcă poezia este o taină. O enigmă perpetuă. Dacă am eticheta-o definitiv, ar dispărea misterul…” Avem înainte o proză metaforică în genul lui Fănuş Neagu – nu însă exagerat-metaforizantă: „Prin crăpăturile solului răzbăteau parcă gemetele pământului însetat după un strop de apă. De mult nu mai plouase deasupra Prigoriei…”. Eroii romanului sunt poeţi (Naste, Poiană), „boschetari” (mai nou li se zice homleşi… : Papavă şi Juravle, Maciste, Ficat…), dar şi femei fatale care-şi fac veacul în arealul magic al cârciumii „Baracuda” o tavernă deloc mohorâtă… Cetatea lunii e un roman exotic, cu un limbaj „crud” - chiar „de mahala”, când conţinutul o cere! – numai bun de citit pentru amatorii de gen: „- Mişto potolu!... Chiar ne-am luat adio, în seara asta, de la haleală, da am avut baftă!” Acestora le vând „pontul”: „Cetatea Lunii” este o denumire metaforică pentru un banal turn de apă… Lectură plăcută!

Nicolae Pătruţ, Dincoace şi dincolo de uitare, reportaje, Eubeea,2014

Dedicată Ilenei Vlad (şi prefaţată de Ioan Matiuţ), cartea lui N. Pătruţ include reportaje publicate în cotidianul reşiţean „24 de ore” în perioada 2007-2008. Cuprinsul cărţii (de aproape 400 de pagini) include cca 100 de reportaje, care încep, toate cu „La…”, având fiecare şi câte un subtitlu. Având în fruntea bucatelor Socolarii celor şase poeţi prezenţi în următoarea carte prezentată şi sfârşind cu Ticvaniul Mic al lui Gheorghe Azap, această carte cuprinde mai toate satele importante ale zonei, găsind pentru fiecare câte o propoziţie definitorie. Oraviţa beneficiază de mai multe reportaje, făcute de-a lungul timpului, ca şi Răcăşdia poetului Costel Simedrea şi a dlui profesor C-tin Falcă. (Ce să facem, poeţii trebuie să se raporteze la lume tot prin poeţi!) Poetul arădean I. Matiuţ îl compară pe autorul culegerii de faţă cu un culegător de folclor, care „cutreierau satele pentru a recupera perle ale folclorului autentic. În cărţile sale descoperim Banatul profund, cu satele îmbătrânite şi depopulate, adevărate conserve de civilizaţie…” La rândul ei, Nina Ceranu, pe coperta a patra îl compară pe autor cu Virgil Birou: „De la Virgil Birou încoace, Banatul nu a mai avut un condei ca (şi) cel al lui Nicolae Pătruţ…” Dar, chiar să fie adevărat, trebuie să-l avem în vedere şi pe scriitorul N.P.!

Albastru de Bee, Şase din Socolari, Eubeea, 2014

Este antologia întocmită de editorul Ilie Chelariu (socolărean şi poet el însuşi ) – şi care-i mai include, cu 8-10 pagini de poezie pe: Iacob Roman, Nicolae Murgu şi Nicolae Irimia, Nina Ceranu, Ion Grecu. E drept că (din prezentarea care însoţeşte grupajul şi din amintirile noastre ştim că) nu toţi sunt născuţi la Socolari – doar patru din ei, doi fiind adoptaţi şi naturalizaţi

Mircea Dinutz, Arcade critice, Editura Pallas Athena, Focşani, 2014

Având în faţă Argumentul Rodicăi Lăzărescu – şi pe coperta a patra prezentarea olografă a lui Constantin Călin – cartea de critică a lui Mircea Dinutz (130 de pagini), aduce în faţă o serie de scriitori români importanţi, începând cu poeţii: Între confesiune şi provocare. Poeţii, primul ciclu al cărţii debutează cu focşăneanul – cunoscut de toată lumea literară ca – LIS, Mircea Popovici, Marcel Mureşeanu, I.T. Iovian, Şerban Codrin, Dan Petruşcă, Ovidiu Genaru, Paul Spirescu. Secţiunea a doua: Feţele realului. Prozatorii îi include pe Niculae Gheran (trei articole), Constantin Trandafir, Petru Cimpoeşu, Constantin Stan, Viorel Savin, Victor Mitocaru, Petre Isachi, Ioan Neşu. Dna Lăzărescu explică în numitul argument cum cartea de faţă a „pierdut” primul ciclu dintr-un sumar proiectat de autor şi care trebuia să se numească „Identităţile lui Ianus. Cărturarii”. Mircea Dinutz e un nume pe firmamentul culturii române (nume care rămâne) şi este lăudabil efortul foştilor săi colaboratori de a aduce la lumină manuscrisele sale şi articolele risipite prin reviste.

Costel Simedrea, Născocind cuvântul, Brumar, MMIX

Perseverând, Costel Simedrea scoate a opta carte, o antologie prefaţată şi realizată de Gheorghe Secheşan, cel care realizează şi prima (micro)monografie a poetului răcăşdean, cu titlul Icoana din izvor – la aceeaşi editură, acelaşi an. Consistentă (230 de pagini), cartea se mai

bucură, în plus de aprecierea unui maestru spiritual al autorului, celebrul Gheorghe Azap („Uica Ghiţă”), care îl „încondeiază” pe coperta a patra: „Pătimaş(ul) iubitor al strunelor poetice şi (vre)un osârdic serv al miracolului liric, rămâne convins că arareori va fi având Banatul un asemenea genuin creator literar cum se află Costel Simedrea”. Antologatorul, de asemenea, pune miza pe ingenuitatea lui C. Simedrea, nu numai prin gestul antologării, ci prin cuvinte calde. Ambii prezentatori veştejesc, şi pe bună dreptate numeroasele şi (prea) diversele formule literare, tarele poetice ale „zănaticei contemporaneităţi”, pe fondul cărora Costel vine cu o poezie simţită/ trăită pe viu, el fiind „un cu totul alt fel de poet”. Cele şapte titluri de cărţii din care s-a realizat antologia de faţă, publicate între 2007-2014,

sunt grăitoare prin ele însele: Mucegaiuri rare, Tristeţea substantivelor, În căutarea titlului pierdut, Alba-Neagra, Cărarea de cenuşă, Strada Mare, Frunze de lut. Dar întreprinderii de faţă îi este de un real folos şi postfaţa lui Nicolae Sârbu, un alt important poet bănăţean, după care poezia marca C.S. (Constantin Simedrea, nu Caraş-Severin!) este „Un tril ce nu se teme de colivia formelor fixe”… Iată o poezie care, fără să poarte „Fustiţa colorată” – şi adesea prea scurtă – a poezie postmoderne, zboară în zbor liber chiar aşa cum se află, „încorsetată” în forme fixe.

Valentin Hossu-Longin, Mantaua Iancului, Ed. BETTA, Bucureşti, 2014

Cu subtitlul „şi alte istorisiri/ evocări transilvane”, cartea de 230 de pagini a lui V.H.Longin este prezentată pe coperta a patra de marele prozator D.R. Popescu, care are numai cuvinte de laudă în evocarea pe care i-o face autorului: „Ai scris proză, ai făcut parte dintre reporterii ce-au avut în cătare geografia şi istoria României, nu ai practicat insulta lejeră, harţagul, pârţagul şi relativismul balcanic…”. Prefaţată de Emil Lungeanu, prin cele 11 capitole (şi un Epilog), cartea dă socoteală de perioada când „Avram Iancu a lipsit din istorie”. Tezaur de istorie, Apusenii, Lancea lui Horea, Mantaua Iancului, Acest Prometeu al dacilor, Traian la Tibiscum, Longinus, Apărătorul celor două Sarmizegetuse, Dincolo de legenda „descălicatului, Să ne amintim de Blaj, Domnule Eminescu, Fluviul numit Unire –sunt titluri semnificative, care îndeamnă la lectură.

Nana Ileana Filip, Lorin Cimponeriu, Testamentul iubirii –poeme de dragoste – Ed. Inspirescu, 2014

Apărută în Colecţia Poeţii secolului XXI a Editurii sătmărene Inspirescu, tandemul poetic al celor doi poeţi reşiţeni cuprinde 66 de pagini de poezie, scrise „la patru mâini”… Este primul volum colectiv din România în care un vers început de unul din autori este continuat (la telefon!) de celălalt. Prezentată şi prefaţată de Liliana Terziu Boian, cartea mai cuprinde un element inedit: testamentul poetului Lorin Cimponeriu, prin care acesta lasă moştenire toate drepturile de autor provenite din integralitatea publicării operelor sale antum-postume micuţului – de doi ani – Filip Mihai Sebastian… Să dea Dumnezeu Bunul ca acestea să se ridice la milioane de euro! (dar ştim că poeţii, cel puţin în timpul vieţii, nu se includ în procentul de 1% al miliardarilor planetari). În rest, îi dorim poetului orăviţean-reşiţean inspiraţie multă şi multe cărţi la editura inspiraţiei, Inspirescu…


16 actualitatea literară n 11 traduceri ale romanului Degete mici de Filip Florian

Romanul Degete mici de Filip Florian va apărea în Turcia, în anul 2015, la Editura Altin Bilek. Este cea de-a 11-a traducere a romanului, unul dintre bestsellerurile Polirom, după publicarea în limbile: engleză (Houghton Mifflin Harcourt, SUA, drepturile pentru întreaga lume), germană (Suhrkamp), maghiară (Magvető), polonă (Czarne), slovacă (Kalligram), slovenă (Didakta), spaniolă (Acantilado, Spania), italiană (Fazi), bulgară (Ciela), arabă (Animar). După publicarea primei ediţii, în anul 2005, romanul Degete mici a primit Premiul pentru „Cel mai bun debut” acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul (2005) şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru „Cel mai bun debut în proză” (acordat în 2006). De asemenea, autorului i-a fost acordat Premiul de excelenţă pentru debut în literatură al U.N.P.R. Degete mici a apărut pînă acum în patru ediţii, toate la Editura Polirom, prima în colecţia „Ego. Proză”, două ediţii în colecţia „Fiction Ltd.”, iar cea de-a patra în colecţia „Top 10+”.

meridiane

Benedykt Kozieł

micile dejunuri de ieri

Soseşte

Mă trezesc încep să aşez pastele săpunurile lamele armele victoriilor şi înfrângerilor zilnice

din celulele gândirii eliberează cuvintele de ieri surâsurile vechi

Soseşte ca un prunc capătă o pălmuţă învaţă primele cuvinte primii paşi

nu miros a sărbătoare încurcă zilele

când ajunge matur se naşte a doua oară

atingând ziua asociez apa ce curge la robinet cu Heraklit de comparat avaria de la captarea apei cu istoria nu mai este timp

Ne întâlnim

Romanul Ordinea, de Alexandru Ecovoiu, publicat în colecţia „Fiction LTD” a Editurii Polirom, a apărut de curînd la Editiones del Subsuelo din Spania, în traducerea lui Joaquín Garrigós. Ordinea, cu o prefaţă de Ion Simuţ, este povestea-parabolă a unui personaj mesianic care descoperă că înainte de Cuvînt a fost Ordinea, „întîmplare” care este pe punctul de a schimba destinul unei societăţii... Romanul lui Alexandru Ecovoiu, extrem de incitant, urmăreşte destinul lui Filip, tînăr a cărui obsesie pentru ordine, transformată într-un surprinzător mijloc de a obţine putere, va duce la „construirea” unei uriaşe dezordini, cu efecte dintre cele mai neaşteptate. „Romanul lui Alexandru Ecovoiu, Ordinea, este o carte a timpului nostru. Scriind despre Virto, autorul spune adevăruri mai puţin convenabile despre România tranziţiei. Este o carte care te pune pe gînduri şi pe care – indiferent dacă îi împărtăşeşti sau nu ideile – o citeşti cu sufletul la gură pînă la ultima filă.” (Tudorel Urian, România literară).

Ne întâlnim după ani şi ani Ela Krysia Zosia Janek ne întâlnim la Staszów Mostki Sandomierz acelaşi an de absolvire unamienouăsutecincizecişinouă aceeaşi clasă D a Liceului de Cultură Generală din Staszów un timp perfect închis desemnat prin loc şi prezenţă se arată a fi a nu fi nici început nici sfârşit la urmele ce lăsăm înscrişi în perspectiva lumii create purtăm mereu speranţa imaginaţiei noastre

Veşnicia Port precum veşnicia cuvântul în mine cuvântul în sine

Volumul Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, de Varujan Vosganian, va fi publicat în Bulgaria, la SONM Publishers, traducere de Vanina Bojikova. Este primul contract de traducere semnat de autor pentru Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, volum apărut în anul 2013 la Editura Polirom, şi în ediţie digitală. Varujan Vosganian este autorul Cărţii şoaptelor, unul dintre cele mai bune romane apărute în literatura română de după 1989. Romanul, tradus deja în numeroase limbi, a fost considerat de critică o epopee a secolului XX, o carte identitară pentru poporul armean. Dar fiecare popor, fiecare loc, fiecare timp are o Carte a şoaptelor a sa. Ea trebuie doar povestită. Jocul celor o sută de frunze este iniţierea în realismul magic al unei Cărţi a şoaptelor a poporului român. Cele şase povestiri ale volumului vorbesc despre neliniştile, căutările şi incertitudinile noastre, despre atîtea traume încă nevindecate. Jocul celor o sută de frunze ne previne că, dacă memoria, ca stare de luciditate, nu se regăseşte în prezentul şi chiar în viitorul nostru, viitorul nu va fi decît o reîntoarcere în trecut.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

călătoresc de ieri spre ieri

Toamnă confirmă existenţa lumii doar că adesea când dimineaţa întârzie cârtesc ar fi vrut să mai întârzie undeva se tem privesc atenţi în oglinzile murdare nu-şi cred ochilor

Rugăminţile M-a sunat soţia zicea poate ai pleca de la lucru prin Szwagrów. l-ai lua pe Kamil de la biserică doar să ai grijă este lunecuş bine n-am să mă grăbesc las’ să se roage

Ceea ce este Ceea ce este râu nu este un râu este un fluture

începutul a orice

ceea ce podul pune în faţă podul dă deoparte

La sfârşit la început

ceea ce este gând nu este gând este frunte fărâmicioasă

S-au scurs un an un veac un mileniu

n “Jocul celor o sută de frunze...” de Varujan Vosganian, în bulgară

S-a născut la 6 februarie 1959, în Połaniec, unde locuieşte şi în prezent. Este co-fondator al grupărilor literare Crossroads şi Łuczywo. Ca poet, a debutat în 1981 şi a publicat până în prezent şapte volume de poezie, fiind distins cu Premiul Cultural în 2010 şi Crucea de Aur pentru Merit. Este membru al Asociaţiei Scriitorilor din Polonia.

Atingerea zilei

aşa că mă spăl pe mâini şi cad de acord cu Lumea

n Romanul lui Alexandru Ecovoiu, “Ordinea”, a fost publicat în Spania

nr. 41 n aug.-sept. 2014

timpul a tras cu biciul cu meteoritul nuclear cu bomba civilizaţiei aerul se rostogoleşte istoria aruncă luciri speranţa vibrează şi ea receptăm caracterul special al locului aici creşte mereu copacul iubirii

Oamenii în vârstă Sunt punctuali mereu în observaţie trezesc ei fiecare zori pleacă la chioşc la magazin se întorc de la biserică stau de vorbă

la marginile ochilor pleoapa se zbate de partea cealaltă cade ca un izvor ca un cuvânt în apă

Plajă la Międzyzdroje atunci când beau singur plaja la Międzyzdroje nu suportă seceta

I Toamnă ferestrele s-au făcut cenuşii curţile s-au închis pustii spaţiul se micşorează se întoarce la celula sa fundamentală doar vârfurile antenelor scufundate în ceruri de parcă ar avea de scris poezii

atunci nimeni nu mai crede că a existat cândva moartea

Prin zi şi noapte Păşeam în tăcere prin zi şi prin noapte discutam despre Edward Stachura ziceai că aşa se merge pe la Annopole şi din Mexic aşa se păşeşte pe podişul gândirii

II Toamnă paingănul se strecoară în fotolii vechi timpul moare şi el nu mai avem la ce ne grăbi ajungem să ne odihnim să găsim pânza de paingăn

mi-am amintit pieptul alb al dimineţii cerul pe care strălucea o pasăre

nelinişteşte doar această tăcere de parcă arborii s-ar fi vorbit între ei

La mare femeile se cufundă în oglinzi neliniştite piaptănă cu sârg drumurile umede fug pe ţărmurile imaginaţiei

III Toamnă ierburile în stoguri staule şi frunze se pregătesc de înviere toate se topesc în cădelniţe dinaintea deschiderii cerurilor

Înainte de călătorie unde eşti tu aureolă a copacilor unde eşti tu tristeţe de toamnă iată-mă păşind în frumuseţea dansului ca într-o sărbătoare a sticlelor sparte ca la nuntă împrăştii veştile despre cununii

La mare

privesc atente bărbaţii când se întorc la ţărm marea este liniştită

Urma ta

soţiei Căruţa noastră a trecut peste dealuri încă se mai aud zgomotele se leagănă pe cer în lucirea avioanelor roţile scârţâitoare sforile norilor se lasă plutind pe copaci coboară în orizonturi privesc uşile coridorul închis îmi confirmă aştept urmele tale a ta înmulţire a vieţii Traducere de Alexandru G. ŞERBAN

nici tu doar că eu plutesc tot mai sigur dincolo de orizont

Cei pe care îi ştiu Călătorii de fiecare zi pe care îi ştiu poartă cu sine în genţile de ieri

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Alexandru G. ŞERBAN (alserbaniasi@yahoo.com) Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile din Lugoj şi Timişoara, la chioşcurile de ziare din Lugoj şi la sediul USR Bucureşti

Profile for Nicolae Silade

Actualitatea literară 41  

Revistă a Unirii Scriitorilor din România

Actualitatea literară 41  

Revistă a Unirii Scriitorilor din România

Advertisement