Issuu on Google+

actualitatea literară

nr. 35, anul IV

decembrie 2013

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Nicolae BREBAN

“Dedicaţia pentru Elena Ceauşescu era scrisă în bătaie de joc!” n Magda URSACHE

“Biserica de acasă”

Despre femei, feisbuc şi cel mai poet dintre poeţi

n proză Gheorghe Zincescu, Vasile BAGHIU, Bogdan MUNTEANU

n cronica literară de Melania Cuc

Un intrus în propriul spaţiu natal

c

ă t ă

a n il

ă b

n al

n poezie Nicoleta PAPP, Marius Aldea, Teodora COMAN, Cristina ONOFRE, Daniela Varvara, Andrei MOCUŢA n meridiane

Giorgos Petoussis

Prezentare şi traducere de Ela Iakab


Nicolae SILADE

feisbuc şi cel mai poet dintre poeţi

Zilele trecute, Emil Brumaru a postat pe feisbucul său un text despre femeile care dispreţuiesc poeţii. Nu-l pot reproduce aici, din cauză că maestrul Brumaru le consideră “ţîţe şi buci, răspîndind un miros fetid de animalitate bovină, porcină, tartină şi pseudodivină la bulină!” şi le compară, la un moment dat, cu “păduchii de pizdă, vestiţii “lăţei” ai putorilor de cişmea la mahala....”. Cum însă mi s-au părut interesante şi textul şi comentariile, am intrat şi eu în joc, încercând să răspund unei domnişoare/doamne care se întreba, la modul cel mai serios, cine este cel mai mare poet din ţară. I-am spus că un înţelept a primit odată o scrisoare pe care scria: “Celui mai înţelept dintre înţelepţi”. Ce credeţi că a făcut el? Nici măcar nu a desfăcut-o. A trimis-o mai departe celui pe care el îl considera cel mai înţelept dintre înţelepţi. Ce credeţi că a făcut următorul înţelept? Nici măcar nu a desfăcut-o. A trimis-o mai departe celui pe care el îl considera cel mai înţelept dintre înţelepţi. Şi tot aşa. Probabil că scrisoarea mai circulă şi astăzi, dacă nu cumva s-a oprit la vreun înţelept mai puţin înţelept. Ei, tot aşa cred eu că este şi cu poeţii, i-am răspuns. Cu poeţii adevăraţi sau cel mai poet dintre poeţi. Nu ştiu câţi dintre cei care au postat acolo, pe feisbuc, vor citi şi aceste rânduri, dar sunt sigur că toţi cei care citesc aceste rânduri vor intra şi pe feisbuc, să vadă textul postat de maestrul Brumaru. Iată, am iniţiat aici o distribuire printonline. Vă las pe voi să demaraţi o distribuire online-print. Pentru că, vorba ceea, nu mor poeţii când vor stăpânii. Cât despre femeile care dispreţuiesc poeţii, eu, unul, nu cred că există. Pentru motivul pur şi simplu că în sufletul unui poet sunt toate femeile, din toate timpurile. Toate încercând să dea chip femeii ideale. Mai am ceva de spus, înainte de a încheia această “postare”. Nu te poţi adresa unui poet cu “domnule poet”, pentru că e un pleonasm, la fel cum pleonasm este şi “poet beţiv”, la fel cum pleonasm este şi “poet curvar”, la fel cum pleonasm este orice asociere a poetului cu vreun adjectiv. Şi, înainte de a încheia încheierea, vreau să vă mai spun că am cunoscut prin anii ‘70 un tânăr care se vedea poet nobelizat. De Premiul Nobel am mai auzit câte ceva de atunci, despre tânărul de atunci nu a mai auzit nimeni nimic. Hev ă nais dei!

“În roman lucrurile mici sunt mai importante decât acelea măreţe, grandioase. La fel ca în viaţă. Mulţumirea şi fericirea le găseşti în comunicarea simplă de fiecare zi cu cei dragi, într-o conversaţie

plăcută şi lipsită de tensiuni despre lumea în care trăim, într-un pahar de vin bun savurat într-o seară liniştită cu doi-trei prieteni, în lumina de dimineaţă când ieşi din casă, într-o plimbare pe malul unui râu”

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări de grafică ale regretatului Gheorghe Bălan, care ne-au fost puse la dispoziţie de Simion Dănilă

nr. 35 n decembrie 2013

Febră rece

Apropierea de finalul romanului la care lucrez de ceva vreme îmi dă un fel de febră fără temperatură, un soi de trăire fără pic de emoţie. În mod ciudat, acum fiecare cuvânt capătă o greutate care mă ţine pe loc, fiecare frază preia amplitudinea unui capitol, fiecare pagină devine o poveste care se consumă discret ca într-o minte învăţată să întoarcă în tăcere lucrurile pe toate părţile, fiecare ceas petrecut în faţa monitorului – fie el cu scris spornic sau cu privit în gol – este un timp plin, retras şi cuibărit în interior, ieşit din timpul mai mare care curge la fel pentru toţi şi cu viteză de fluviu, dar care trece pe lângă mine, atât cât sunt în roman. Sunt prins între tentaţia de a mă retrage o vreme şi de a lăsa totul să revină când va fi să revină şi anxietatea, teama de a nu pierde o continuitate pe care încă simt că o am sub control. Sunt încâlcit poate în frica de eşec, în spaima de a nu pierde unda de poveste, uşor paralizat de efortul de a înainta şi de a atinge capătul, pus binişor la pământ de propriile ezitări. Am avut şi zile mai bune. Acum, la finalul romanului (vorba vine, pentru că mai este, totuşi, un capitol şi jumătate), am senzaţia

Sanatoriul Bisericani

Edi tor i aDesprel femei,

opiniile noastre

aceea a împotmolirii, când nu mai poţi merge nici înainte, nici înapoi. O stare sufletească apăsătoare, ca vremea de afară. Şi ca vremurile. Şi e ciudat că doar scriind aici totul pare să se amelioreze, ca o fotografie care se limpezeşte încet-încet în lichidul revelator… Poate că ştiţi ce înseamnă să te duci la o întâlnire şi să aştepţi degeaba pentru că persoana cu care te-ai înţeles nu vine. Ceva asemănător am păţit şi eu azi dimineaţă când, pe la cinci, m-am aşezat la scris, cum îmi cam este bunul obicei, la scris mai departe romanul, spre finalul acesta care apasă asupra mea cu o presiune emoţională mai mare decât la început. Ei bine, numai două fraze s-au legat şi nici alea cine ştie ce. Altfel, m-am uitat preţ de aproape două ceasuri pe geam, pe textul de pe monitor, iar pe geam, pe pereţi, pe rafturile cu cărţi, m-am uitat cum se luminează afară (la fel cum se întâmplă cu hârtia fotografică pusă la developat), am ascultat păsările, am făcut toate astea aşteptând ceva, nici eu nu ştiam ce, fraza potrivită poate, tonul adecvat, bineînţeles, un scenariu mai clar al situaţiei de pe pagină. Nimic. Ar trebui, probabil să fiu cu adevărat nemulţumit, dar nu sunt. De fapt, plăcut şi ciudat în acelaşi timp este că prin încercarea de a contura aici în creion acel moment al dimineţii, spaţiul acela de timp gol începe să se umple, iar starea apăsătoare pleacă de la mine, ca să-mi dea liber să mă mişc pe pagini mai departe. În roman lucrurile mici sunt mai importante decât acelea măreţe, grandioase. La fel ca în viaţă. Mulţumirea şi fericirea le găseşti în comunicarea simplă de fiecare zi cu cei dragi, într-o conversaţie plăcută şi lipsită de tensiuni despre lumea în care trăim, într-un pahar de vin bun savurat într-o seară liniştită cu doi-trei prieteni, în lumina de dimineaţă când ieşi din casă, într-o plimbare pe malul unui râu. Nu în ceea ce majoritatea numeşte succes, nu în “realizări importante”, nu în alergătura după putere şi bani, nu în expunerea publică lăbărţată. Tot aşa şi în roman… Greutatea paginilor o dau scenele mici, pasajele în care omul e prins “pe picior greşit”, surprins în slăbiciunile pe care şi le recunoaşte, momentele de dialog firesc, perspectiva lipsită de emfază a vocii narative. Nu dădăceala intruzivă a “povestitorului” care le ştie pe toate, nu ilustrarea preceptelor etice şi morale, nu descrierile “grandioase”, nu demonstraţia ostentativă a ceva. Naturaleţea pare a fi cheia, atât în viaţă, cât şi în scris. Toţi ştim asta sau intuim, însă cât de greu ne este să ne ţinem aproape de ea, fie în viaţă, fie în scris. În ambele situaţii ale trăirii ceva bizar ne îndepărtează de firesc şi trebuie mereu un efort deloc neînsemnat pentru întoarcere. După o zi plină de scris la roman mă declar mulţumit. Oricum, nu am încotro… Capul îmi este cât o căpiţă, mintea care mi-a mai rămas în el rulează şi acum – la o jumătate de oră după ce am închis fişierul cu textul – scene, situaţii, fraze, dialoguri,

jurnal despre scrierea unui nou roman (fragmente) mai-iulie 2012

Vasile BAGHIU

2 actualitatea literară

descrieri, tot aşa cam un ventilator de răcire toarce încă mult timp după oprirea motorului. Sper să pot dormi, pentru că mâine îmi doresc o zi la fel. Plouă. A plouat toată noaptea. A fost numai bine să scriu iar de dimineaţă, devreme, să avansez în cunoaşterea lumii acestui roman pe care încerc să-l aduc la capăt. Văzut din afară, nimic spectaculos în povestea asta a unui ins (vorba lui Marin Preda) care scrie la un computer, undeva într-un apartament din Piatra Neamţ. Da, dar e atât de plină de înţeles pentru mine această recluziune încât reuşesc să-mi găsesc resursele chiar în ea însăşi, pentru a continua. Viaţa reală, cu zgomotele ei exterioare, îşi urmează fără inhibiţii cursul, iar viaţa din cartea care se scrie, cu tăcerea ei neînduplecată, rulează în linişte, ca un film al cărui sunet încă nu funcţionează. Dacă laşi mai mult timp deoparte romanul la care lucrezi, rişti să păţeşti ca atunci când te întâlneşti după ani şi ani cu un prieten vechi şi nu mai ştii cum să vorbeşti cu el, ce să-l întrebi, ce să-i spui. Aşa cum ai nevoie, în cazul revederii, de un răgaz pentru rememorarea unor momente din trecut pentru a relua cât de cât firul firesc al comunicării, tot aşa trebuie să reciteşti toate paginile din urmă ale romanului pentru a relansa povestea, în minte şi pe hârtie. Iar bătălia pentru această vitală continuitate se face cu viaţa, care este mereu de o nonşalanţă cuceritoare în raport cu gravele noastre probleme de creativitate. Lucrul în paralel la două capitole din roman, antepenultimul şi ultimul, este un nou exerciţiu la care am ajuns fără să-l anticipez în vreun fel. Pur şi simplu aşa se întâmplă. Partea interesantă însă cu această situaţie este că trăiesc sentimentul unei suspendări a timpului, senzaţia de călătorie alternativă din trecut în viitor şi înapoi, la o distanţă temporală nu prea mare totuşi în viaţa personajelor. Ar trebui, probabil, să încerc să termin unul dintre ele, apoi să continui cu celălalt de unde îl lăsasem. Nu urmez această cale, foarte probabil mai uşoară pentru că pare mai aşezată, pentru că trecerea de la un capitol la altul, sărind în faţă şi în spate peste cel dintre ele, are un efect de înviorare în privinţa scrisului propriu-zis, care, acum la urmă, pare că stagnează, împiedicândumă înadins parcă să ajung la final. Pe măsură ce mă apropii de finalul acestui roman, mă cuprind tristeţea şi melancolia, ca la orice despărţire adevărată. Câtă vreme lumea din această carte încă este sub tastele computerului meu, pot spune că legăturile mele cu ea sunt vii şi reale. După punctul final, după revizuiri, corecturi şi tot restul, totul va căpăta autonomie şi, încetîncet, se va îndepărta de mine – uşor indecis, lălăit, dar sigur – ca o clasă de elevi de dirigintele ei în dimineaţa de după banchetul de absolvire nemaipomenit şi extraordinar. În ultimele luni am încercat să mă ţin de scrisul la roman în fiecare zi, ceea ce în parte am reuşit, pentru că sunt acum spre final, recitesc întreg manuscrisul, tai, adaug, modific, răsucesc pe toate părţile câteva titluri, odată cu scrierea propriu-zisă a ultimului capitol. Poezia nu prea a mai avut loc în povestea asta “prozastică”, deşi mi-aş fi dorit. Doar câteva poeme. Ştiu că nu este vorba neapărat despre ocuparea timpului şi consumarea energiilor sufleteşti, emoţionale, în fine, mintale cu proza, care ar face imposibilă astfel abordarea în acelaşi timp a unui alt gen la acelaşi nivel de trăire, însă nici nu am explicaţii de care să fiu sigur. Intuiesc doar că am putea avea de a face, totuşi, cu un mecanism special care cuprinde două zone diferite din creier – una pentru poezie şi alta pentru proză – care însă nici nu pot fi activate alternativ cu prea mare uşurinţă, din cauza unui fel de efect de inerţie al fiecăreia, nici nu pot funcţiona simultan “la capacitate maximă”, din cauză că ambele îşi trag substanţa din aceleaşi resurse psiho-emoţionale biografice personale. Fenomen sub observaţie. n continuare în pagina 5


cronica

nr. 35 n decembrie 2013

actualitatea literară 3

Melania CUC

Un intrus în propriul spaţiu natal Gheorghe Zincescu:

Proprietăţi în Paradis (Editura TIM, 2013) Proprietăţi în Paradis (Editura TIM, 2013), iată o carte care, citită cu atenţie, nu te relaxează ci, dimpotrivă, te determină să-ţi pui întrebări, să gândeşti. Nu poţi parcurge cele peste 300 de pagini ale romanului doar cu privirea, trebuie să fii capabil să îţi deschizi sufletul mai întâi dar şi mintea, pentru a percepe la adevărata sa valoare acea lume realist/ fantastică prin care se mişcă personajele zămislite prin harul scriitoricesc al unuia dintre cei mai buni scriitori ai zilelor noastre. Gheorghe Zincescu a scris o carte mare nu prin numărul filelor dantelate în litere şi sintagme, a scris un roman de proporţii în care e relevată, ca o fotografie de modă veche, imaginea unei lumi

Un conflict de-a dreptul rasial, cel puţin social dacă vreţi, se ascunde în măduva naraţiunii dense iar personajele, dintre cele mai insolite, nu fac altceva decât să-l evidenţieze jucându-şi fiecare rolul distribuit, de victimă, de călău, de cvasijustiţiar sau doar de damă de companie. Într-un cadru baroc cu clare tonuri medievale, între zidurile unui castel transformat în sediul unei Instanţe stranii, are loc şi un carnaval aproape grotesc, dar, tot acolo se şi reînnoadă vechile patimi ori pătimiri ale tinereţii pierdute. Personajul central, Cornel Teodorescu, defensiv în prima parte a cărţii, un vinovat fără vină în fond, prinde aripi în capitolele din par-

o lucrare în adevăratul sens al cuvântului, un studiu de caz social şi o încercare reuşită de a pune în evidenţă drama unei lumi în derivă. Dintre personajele alcătuite parcă din ceaţă, nişte umbre reale prin brutalitatea acţiunilor în care sunt implicate, ele sunt eşantioane ale Cotidianului stratificat peste Trecut, se întâlnesc într-un loc şi un timp în care, întâmplător sau nu, se află şi evadează Cornel Teodorescu. El nu este un erou, poate o victimă sau un jalon mărturisitor prins între două lumi, una apusă şi alta care încă nu s-a născut. Prin inserţia unui prezent grobian în care bărbaţii şi femeile sunt rămăşiţele unui soi de caravele odată glorioase, acum în derivă, ca într-un film alb/negru,

miniepistole 8

mister shakespeare domnule will te rog să mă scuzi că n-am fost când erai şi că sunt când nu eşti dar iată-ne acum faţă în faţă gata să-i găsim un răspuns lui a fi (a nu fi nu intră niciodată în calcul) vezi bine că există doar ceea ce se vede dar eu zic că există şi ce nu se vede iar cei care sunt totdeauna vor fi câtă vreme ei vin şi devin din cel care este dar să trecem peste şi să spunem că lumea e o poveste o dramă o comedie sau dacă vrei un sonet iar dumnezeu cel mai mai mare poet scrie şi scrie până când totul devine de vis până când totul devine după cum ai văzut poezie dar nu vreau să te plictisesc cu asemenea lucruri tocmai acum nici nu vreau să te contrazic vreau numai să-ţi zic că romeo şi julieta au părăsit scena sceneta sunt pe facebook acum şi-şi dau like-uri postum deşi

acel love story li se pare oarecum desuet ca să vezi cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

reconstituite, parţial, din propria-i cenuşă. Satul şvăbesc din zona bănăţeană, aşa prins în pecinginea abandonului şi a neglijenţei umane, ca o cochilie de melc părăsită în care se va aciua o altă faună, una dintr-o castă evident inferioară întemeietorilor, spaţiul acela tainic şi decupat din vechime este redat în text ca o lume a nimănui dar peste care planează programul unei forţe oculte, mai mult sau mai puţin plasată în real şi în contemporaneitate.

tea a doua a romanului, se răzvrăteşte, iese din starea de „moleşală“ în care se cantonase de o vreme bună, şi ia poziţie. În antiteză, personajele scoase din istoria locului, cavaleri medievali, călugări în rasă cafenie, sau (şi) torţionari ieftin plătiţi de către stăpânii lor, seniorii, contribuie fiecare cu măsura sa la ilustrarea unei situaţii aproape scăpate de sub control. Romanul Proprietăţi în Paradis este ficţiune dar şi

umbrele şi lumina îşi dispută fiecare fărâmă din acţiunea în sine, astfel că tabloul pe ansambul cărţii devine de un realism magic cum nu am mai întâlnit cam demult în cărţile scriitorilor din România. O carte pe gustul meu şi pe care am citit-o cu interes colegial, revenind adesea pe text pentru a prinde accentele cele mai fine. Evident, romanul Proprietăţi în Paradis este ca o simfonie prusacă, cu pretenţii şi reguli de expresie intelectuală, dar care odată „descifrată“ îţi rămâne în memorie multă vreme. Un intrus în propriul spaţiu natal, Cornel Teodorescu plonjează nu doar în propriile-i amintiri ci şi într-o lume care mistifică realitatea, în prezenţa lui, adesea acţiunea fiind dusă până la limita nebunei umane, a neînţelesului dintre două civilizaţii etnice: şvabii şi ţiganii. Printr-o elaborare pretenţioasă şi aplecare permanentă pe detalii, locurile, anonime de altminteri, prind un nume, încheagă un spirit şi devin scena unor extravaganţe ce ţin personajele la doar un ascuţiş de spadă de oniric.

Aflat în prim plan, în chiar glodul fertil al localităţii cotropite de o ploaie fără sfârşit, autorul ne oferă cu aceeaşi măsură a harului său scriitoricesc, o putere relativ antheică, prin întoarcerea sa, fizică şi mentală, pe pământul moştenit de la părinţi. Aici, unde nimeni şi nimic nu îl mai aşteaptă şi nu îl recunoaşte, în casa cu artefacte ce ţin de istoria-i personală şi, apoi, în bătătura pustie şi năpădită de vegetaţie, el este proprietarul unor iluzii ca şi tangibile, oferă refugiu pentru femeia Eura, o victimă a planului de restauraţie a Instanţei încartiruite în Castel, dar şi pleiadei de animale domestice ce îi dau târcoale. În acest context, portretul mamei se decupează din cuvinte amintite şi are loc un dialog defel imaginar, interesant, ceea ce denotă legătura, prin cordonul de argint, dintre mamă şi fiu, legătură care rezistă vremii şi vremurilor. Spiritul locului este păstrat şi în văiugile de lut din pereţii căsuţei modeste, dar şi în cărămida caselor şvăbeşti, demult părăsite de proprietarii lor, şi care imobile, au devenit mobilul bătăliei parşive dintre virtualii locatari, ţiganii, şi seniorii descendenţi ai înfloritoarei civilizaţii europene din trecutul istoric. Intersant este modul de lucru al cărţii, felul în care personajul principal se raportează, mereu în oglindă, la acel alter ego care este definit prin „ochiul“ sever şi

mereu la pândă al nevestei sale, Carmen, devenită un fel de hârtie de turnesol a întregii acţiuni a personajului Cornel Teodorescu. Bărbatul ţine cont de convingerile ei, deşi uneori aceasta îl tachinează sau chiar îl şi jigneşte. El nu se răzvrăteşte, continuă să fie în raport de supus cu aşteptările femeii sale, femeie care îi cunoaşte până şi gândurile cele mai intime. Autorul are un mod propriu de exprimare, tehnic evită monotonia descrierilor, alternează capitolele cu dexteritate, folosind planuri paralele, cronologice, într-un spaţiu relativ restrâns, redus la un limes topic de doar câţiva kilometri pătraţi, dar un spaţiu îmbibat cu sânge, sudoare, vrajbă, dileme şi sentimente, erotism chiar. Totul este aranjat, se potriveşte ca într un joc de puzzle, capitolele, fiecare în parte, devin coloana vertebrală a unui roman care nu abundă în dialoguri şi totuşi are aplomb şi perspectivă care nu îi pot fi specifice decât unui profesionist al scrisului. Modern în formă dar cu tuşe clasice, romanul Proprietăţi în Paradis este un întreg semnat cu responsabilitate civică, dar mai ales cu nuanţe de duioşie şi spirit de aventură, de către un scriitor care ştie că Istoria lasă urme, umbre umane şi patimi ce vor germina veşnic în compostul prezentului, dacă acesta, prezentul, nu este unul cât de cât glorios. Felicitări, Gheorghe Zincescu!

Flavia Cosma: “Trupul lunii”

“Dar noi, poeţii, urâm moartea” declară cu multă hotărâre, în poezia Preţioasele vârste, Flavia Cosma, poeta română stabilită în Canada de aproape patru decenii. Convinsă fiind că poezia întotdeauna se raportează la conştiinţa cosmică, capabilă de a învinge moartea, autoarea menţine legătura creator-lume-spaţiul cosmic şi în Trupul lunii, apărut la Editura Ars Longa, din Iaşi, în 2012. Ţâşnit din dureri şi bucurii acumulate şi dintr-o sete nestăvilită de iubire, volumul redă cu o fidelitate extremă toate stările sufleteşti ale poetei care traversează cu aceeaşi graţie spaţii reale geografice, precum şi spaţiul cosmic. Acolo, în acel loc imaginar, sufletul său pare să se simtă împlinit, fiind raportat la fertilitatea Lunii privită ca o binefacere, departe de spaţiul terestru în care imagini cum e cea a exilatului din poezia Emigraţie sunt de-a dreptul şocante. Ajunsă la deplină maturitate artistică, ea propune în acest volum o exploatare a sinelui raportată la mitologia şi simbolistica legată de avatarurile feminităţii şi procreării. Femeia ipostaziată aici este asociată cu şiretenia felinelor, dar şi cu puritatea nuferilor sau înţelepciunea şerpilor, fiecărei ipostaze coresponzându-i un anume decor, în funcţie de stări de spirit bine definite. Referirea la decorul din acest volum, la o poetă care a cultivat întotdeauna lumina, înseamnă a sesiza o anume schimbare spre alte culori predominante. Ele sunt argintiul asociat cu roşul sângeriu, prima sugerând, pe de-o parte, viclenia, iar pe de alta contemplaţia, iar cea de-a doua brutalitatea libidinoasă dar şi o anume doză de ambiţie. Amalgamul celor două culori demonstrează sugestiv lupta cu „Viaţa, ca o târfă bătrână” care „Râde arătându-şi colţii,/ Gingiile.” Concretizată prin poezie, lupta cu viaţa e similară, la Flavia Cosma, cu jocul de-a v-aţi-ascunselea al Lunii şi Soarelui, bine demonstrat în poemul În zilele când nu scriu poezie... Străbaterea vieţii cu o obligatorie ambiţie este legată nu doar de o similitutine cu ciclurile fireşti naturale ci şi cu puterea divină care dă valenţe unice omului şi pe care Flavia Cosma le recunoaşte, evocând şi în acest volum, ca şi în cele anterioare, în special pe Sfânta Fecioară Maria şi pe Sfântul Anton. Oscilaţia între străvechile mitologii şi creştinism dă o savoare aparte acestor poezii care marchează o profundă meditaţie asupra destinului uman şi a condiţiei artistului trăitor în haita umană. Care este secretul nestinsei sensibilităţi a poetei care ne oferă bucuria voluptoasă a retrăirii iubirilor şi amintirilor frumoase, dar şi a experienţelor iniţiatice la orice vârstă? Lectura volumului ne dă răspunsul cel mai sigur. Antoaneta TURDA


4 actualitatea literară

poezie

Cristina Onofre Un vânt al nisipului loveşte cortul. Este semnalul de plecare. Cămila îşi întoarce privirea către stăpân. Mektab ascultă vântul. Cunoaşte limbile deşertului. Se ridică în picioare. Are sandale de piele. Sandale aduse de vârf. Sandale făcute să înfrunte nisipul. Promite că la întoarcere îmi va aduce un postav roşu. Un postav ca sângele caprelor sacrificate pe altar. Apoi îşi face plecăciunea. Mă înclin. Nisipul se înclină şi el. Vântul, la fel.

Motto: Mă întreb, mă întreb cum de am putut fi atât de aproape de toate acestea?

Plecând din valea Ungerengeri Valea Ungerengeri. Înaintea anotimpului ploios, zis masika, iarba ajunge cu puţin mai mare decât gleznele cailor. După câteva săptămâni de joacă a ploilor cu pământul, iarba pare că atinge cerul. Peste încă un timp plin de învăpăiatele portocale ale soarelui şi ale lunii, iarba se usucă. Apoi, un fel de preot al locului, spun ei, îi dă foc. Fumul zboară parcă pe firul unei ape a cerului. Întâi apa, apoi iarba, preotul acela şi focul. Pe tăcutul fir al văii Ungerengeri curge un fum gri-albăstrui. Mă iau după el. Un strat de cenuşă subţire îmi ascunde sandala. Călătoresc cu privirea pe firul văii Ungerengeri. Pe cap port un turban turcoaz. E început de secol.

În Zaafran Vorbesc de Zaafran. În locul acesta creşte şofranul. De aici începe Sahara. Salhim este un om al Saharei. El are un cal, o caleaşcă şi o nevastă cu buze groase, străpunse în colţuri de patru cercei. Caleaşca lui e din fier vopsit în albastru. Are roţile arătoase ale unei maşini. Urc pe o scăriţă şi-mi sprijin picioarele pe o stinghie lată cât palma. Sunt în caleaşcă. Scândura ei e acoperită cu pături curate. Culori roşii, verzi, albastre, culori ţesute din păr de dromader. Eu am un turban ca şofranul. Capul lui Salhim e înfăşurat într-un un turban gri. Din când în când, şi-l udă cu apă. Mă uit la el. Are dinţii rari şi înnegriţi. Are cute adânci pe faţă. Vorbesc cu el. Vorbeşte franceza. O ştie din clasele primare. O înţelegere tăcută stă între mine şi el când nu vorbim. Suntem ca doi prieteni care nu-şi mai revarsă bucuria în afară, o tot circulă în inimile lor, ca într-o singură inimă. Aşa aflu viaţa deşertului, a dunelor, mereu aceleaşi dune şi mereu schimbătoare, viaţa soarelui din Zaafran, viaţa căldurii, a dromaderilor, viaţa cailor sălbatici,... Când vorbesc de Zaafran, vorbesc de viaţa lui Salhim.

Despre Mektab Este un om abil, Mektab. Energic, născut pentru a reuşi în comerţ. Ochii săi nu-şi găsesc răgaz, rătăcesc fără încetare, cercetându-mă. Nici degetele lui nu ştiu ce-i odihna. Sunt mereu neliniştite, frământate mereu. Până şi fălcile i se agită necontenit. Are obiceiul să mestece betel. Gura lui scoate sunete ca ale unui ied atunci când trage din ugerul caprei. Vrea să-mi vândă rehanishash-muslină pentru turban, sohari, pânză cu bordură roşie, pătrate albe şi albastre, sau pânză vărgată în galben, albastru şi roşu. Mai are şi un balot de barsati, o stambă albastru–închis cu o dungă lată şi roşie. Îşi potriveşte vorba. Cămila aşteaptă afară. Baloturile de pânză stau şi ele în aşteptare. Din când în când, frământă în el dorinţa de-a bate palma cu cineva care să-i cumpere totul. Eu îl las pe Mektab să-şi continue vorba.

nr. 35 n decembrie 2013

Urmărindu-l pe Mganga Părul îi e despărţit în şuviţe, legate cu fire de aramă şi mici perle. Faţa îi este vopsită cu ocru. Are puncte albe desenate de la coada ochilor spre tâmple. În cercuri, pe obraji şi în jurul gurii, puncte albe, desenate cu sevă din venele unor plante ştiute numai de el. La gât poartă un dinte de tigru. Nimeni nu strigă. Nimeni nu ţipă. El doar arde. Când dintele de tigru cade în flăcări, Mganga, vrăjitorul, dă semnul stingerii sale. O clipă pasărea prezicerilor lui nu mai zboară, stând deasupra corpului său ca o spadă. Astfel Mganga nu se opreşte niciodată din zbor. El se întoarce în mijlocul zborului său.

La naşterea lui Kamudu Se chirceşte. Atinge apoi cu fruntea un perete de lut. Palmele ei caută un zeu al acelui pământ. Pe creanga unui copac se aşează un sunet ca de pasăre. Cerceii îi tremură cum la venirea ploilor, când vântul se mişcă prin preajmă. Brăţările îi sunt şi ele cuprinse de spasmele unui ritm de dans, un ritm venit dinspre tobe. Respirând loveşte cu putere câmpia africană, cu tot trupul acoperind partea de lună a Africii. De cealaltă parte va sta altcineva. Acela se va numi Kamudu. Este ceea ce în graiul ei însemnă „Vino”

Din Ukinbu Conducătorul de caravană îşi caută hamali, bătând într-o tobă mare. Trece cu toba lui pe poteci şerpuite, prin mijlocul unor pâlcuri de stejari negri. Stejarii ascultă ritmul. El se opreşte din loc în loc, soarbe câte o cafea neagră, vorbeşte, gesticulează, fumează alături de oameni ciocolatii şi lucioşi, alături de oameni ca antracitul, cu ochi somnoroşi şi buze răsfrânte. Conducătorul de caravană îşi potriveşte bandajul negru, oval, pe ochiul drept. Ochiul stâng are în el frumoasele săgeţi de cristal ale acelui răsărit. Caravana porneşte. E dimineaţă în Ukinbu.

Aflând despre Al-Motazid şi visul său Calul omului alb a murit. Omul alb îşi îngroapă calul în pământul lui Al-Motazid. Ia în stăpânire pământul lui Al-Motazid fără voia lui. Un pământ cu un lanţ de pietre puse hotar şi mult cer, ca floarea de salvie, deasupra. – Cine ţi-a îngăduit să iei pământul meu drept pământ de cimitir?, a întrebat Al-Motazid. Spunând acestea Al-Motazid, într-o clipă îşi aminteşte un vis din tinereţe. Un vis în care vocea Profetului îi spunea: ,,Când calul omului alb va fi îngropat în pământul tău, Al-Motazid, acolo va creşte un tamarin iar sufletul tău va trece în trupul copacului când vor veni ploile într-un an anume. Până atunci să aştepţi”. Al-Motazid a devenit din ce în ce mai tăcut. Au trecut anii. Tamarinul a crescut şi într-o zi , stând la umbra lui, Al-Motazid a simţit cum i se înalţă sufletul

până sus în vârful copacului. De acolo sufletul lui nu s-a mai întors. Primele picături de ploaie care cădeau din cerul vioriu, înfiorau pentru prima şi ultima dată fruntea lui Al-Motazid.

Cortul lui Làzar Trăieşte în cort. Doarme pe un pat făcut dintr-o piele mare de tigru, întinsă pe o ramă şi fixată în patru ţăruşi. Are un ulcior legat de o funie deasupra patului. Ulciorul stă liniştit, păzindu-şi parcă stăpânul. Veghează, ulciorul. Noapte de noapte. Pielea lui Làzar miroase a iarbă aspră, a nisip cald, a sare dospită la foc blând, a scorţişoară. Pielea lui de aramă răspândeşte arome în noapte. Uneori, nu departe, se aude un nechezat uşor. O iapă albă, un miraj, o mireasă a deşertului îl cheamă: e dimineaţa.

Moartea lui Masudben Abdallah O sabie îi despică trupul. Masudben Abdallah moare pe câmpul de luptă. De Masud se aproprie un arab cu o sabie mică. Pielea frunţii şi barba, partea proeminentă a nasului, câte o bucată din fiecare călcâi, îi sunt tăiate şi luate. Arabul, umflat şi negricios se îndepărtează ţinând în mâna stângă sacul însângerat. Ceea ce rămâne din Masud cade pradă hienelor, vântului... Ai zice că arabul-vrăjitor are sânge de hienă. Înainte de lăsarea nopţii acesta face un foc. La focul molcom, într-o oală de aramă, pune rădăcini de smochin, piele de şarpe, ochi de tigru şi gheară de vultur. Peste toate acestea aruncă să fiarbă părţile din trupul lui Masud. Până în zori amestecă, suflă în foc, spune cuvinte numai de el ştiute. Înfige din când în când o sabie în fiertură, apoi îşi apropie limba încercându-i tăişul şi gândind că mulţi vor fi aceia care vor vrea să bea din fiertura aceasta dorind să atingă neînfricarea.

Maitunbe 1 Maitunbe fusese păstor şi mulgător. Războinicii bătrâni l-au învăţat pe rând, ritualuri întregi şi toate tehnicile vânătorii. Acum profetul îl rade pe cap şi el va părăsi satul pentru a se retrage în locul unde se duc luptătorii. Aici i se dă o lance, un scut din piele de bivol, o sabie lungă şi dreaptă, un buzdugan făcut din lemn de tamarin, un corn de rinocer. Cunoscuse rinocerul al cărui corn îl poartă acum la brâu. Îl văzuse alături de mama lui, demult, într-o mlaştină. Se născuse târziu, aproape când mlaştina era pe secate. Noroiul nu era suficient. Maitunbe a atras într-o zi mama-rinocer până la un loc cu apă mai multă. Au trecut arşite şi secete şi ploi. Cornul rinocerului a fost primul lui trofeu. Maitunbe îşi sculptează propriile semne pe el. Semne de zbor, de foc, de război, aranjate în jurul unui cântec de iubire...

Maitunbe 2 Maitunbe e acum războinic. Are un brâu din piele păroasă de capră, la genunchi zurgălăi de fier, sandale din piele de maimuţă. Pe umeri o pelerină scurtă. Un vânt adie în ea. Prinde viaţă pelerina lui Maitunbe. Pe cap poartă o coamă de leu. Maitunbe se pregăteşte de luptă. Îşi vopseşte corpul în roşu. Pe faţă îşi pune o mască. Masca are chipul unui balaur din neamul lui Nenauir. Nenauir, balaurul bătrân, e cunoscut de strămoşii masai. Maitunbe şi spiritul lui Nenauir vor ataca împreună cirezile tribului Wajagga. Vacile lor sunt vacile cerurilor. Războinicii masai le iau în stăpânire. Trebuie să le ia cu ceruri cu tot.


nr. 35 n decembrie 2013 n continuare din pagina 2 Aşa se întâmplă mereu, e clar: ultimele pagini ale romanului sunt cele mai dificile. Nu o să mă plâng aici, totuşi, pe tema aceasta. Şi nici pe altă temă. Sunt mulţumit că mi-a dat Dumnezeu înclinaţia spre scris, în fine, talentul, ceea ce mă răsplăteşte deja pentru toate suferinţele vieţii. Nu toată lumea are parte de o astfel de consolare. În fond, acum la final totul e o chestiune de răbdare. Răbdare de a înainta, chiar dacă încet, pe drumul pe care am pornit, pe care am mers până acum aproape fără să simt că înaintez, ca într-o plimbare cu bicicleta în adolescenţă cu prietenii. Voinţă de a nu face inutil tot efortul. Şi mai este – e limpede – şi gândul aproape permanent la cititorii, atâţia câţi vor fi fiind, care aşteaptă poate – cine ştie? – acel obiect-carte care cuprinde frământările mele din ultimul an, povestea aceasta care s-a limpezit încetul cu încetul şi la scrierea căreia au fost martori aici, pe această pagină imaterială. Cred că pot să mă încumet să spun că finalul merge încet, dar sigur. Să mă prindă vara cu finalul de roman în lucru este deopotrivă plăcut şi neplăcut. Plăcut, pentru că am ajuns, totuşi, la capăt şi orice s-ar întâmpla, dacă este sănătate, se poate încheia totul în condiţii acceptabile şi în timp relativ scurt,

proza

Febră rece

vestiri “Punctul de plecare” (Compania, 2004) am reuşit în parte, dar visul meu a fost să scriu şi roman adevărat, adică roman realist. Dacă romanul “Planuri de viaţă” (Polirom, 2012) – care spune ceva despre plecarea de acasă, despre înstrăinare şi despre supravieţuirea sufletească într-o lume a dictaturilor estice sau a rătăcirilor vestice – a dovedit că sunt în stare şi de această ispravă, acum încerc, cu acest nou roman pe care am reuşit să-l aduc spre final, o altă incursiune în spaţiul bolii şi al izolării, în spaţiul unui sanatoriu al timpurilor noastre, şi tot cu mijloacele prozei realist-existenţiale. Mult mai puţin autobiografic, romanul la care încă scriu conturează un “munte vrăjit” românesc, cu o lume a timpurilor noastre, a României şi a lumii de acum. Când am coborât din acel loc, spre seară, am avut sentimentul încheierii unei recitiri a paginilor din urmă ale manuscrisului, mai mult decât al unei descinderi reale într-un spaţiu real. Se pare că romanul aspiră spre realism, iar realitatea spre lirism. Acesta este însă un alt fir al discuţiei. Îl voi urma, poate, curând. Înţeleg bine că pentru a încheia acest roman în lumea căruia trăiesc de mai mult de un an – o lume din care am mai şi evadat din când în când, mai ales în prima perioadă, ca să iau pulsul realităţii şi să respir pur şi simplu, ca orice om, aerul libertăţii individuale – trebuie să recitesc totul, cu caietul de însemnări alături, să-mi notez, pe măsură ce înaintez în lectură, pasajele de revizuit, de adăugat, de modificat, de completat, de schimbat, de eliminat. Ar mai fi de scris zece pagini de computer, dar simt că fără un control adevărat al întregului finalul riscă să eşueze. Iar această lectură integrală trebuie să se facă zi după zi, fără nici o zi pauză, atâtea zile câte vor fi necesare. Lucru pe care îl voi începe chiar în această seară, nu înainte de a mă ruga lui Dumnezeu să-mi dea putere şi inspiraţie. Cu un weekend prelungit înainte, sper să ies cu bine şi din această operaţiune. Poate să pară ciudat că deja mă gândesc la următorul roman când abia am pus punct ultimei fraze al celui pe care îl am de mai bine de un an în lucru. După revizuiri şi corecturi, îmi doresc să predau manuscrisul chiar luna aceasta editurii, apoi, după o pauză de o vară, în care voi încerca să mă apropii, din nou, mai mult de poezie şi – chiar aşa – de viaţă, să pornesc iar, prin septembrie, la drum cu alte personaje, urmând un alt fir şi alte situaţii de viaţă. M-a prins serios romanul şi cred că pentru mult timp de aici înainte. Este plăcerea de a spune poveşti şi de a face incursiuni în lumi noi, o bucurie care îmi dă pur şi simplu un plus de stabilitate sufletească în aceste timpuri.

fără tensiuni suplimentare şi fără stres… Şi fără adrenalină, chiar dacă scrierea unui roman mi se pare că seamănă în anumite privinţe cu un sport extrem. Neplăcut, pentru că au venit căldurile şi nu aş mai dori în aceste condiţii să am nimic serios de făcut, ci numai să visez, să fac plimbări, să scriu poezii şi, dacă ar fi ceva bani, să plec, împreună cu cei dragi, cu prieteni, în călătorii fără ţintă precisă şi fără program. Există în aceste pagini de ultim capitol ceva care ţine lucrurile în loc, un sentiment că oricât de mult aş scrie mereu va rămâne ceva nespus, o emoţie care apasă pe fiecare frază încetinindu-i viteza. Este ca şi cum nu ar fi suficientă trăirea, şi aşa intensă, a scrisului propriu-zis şi un fel de instanţă care controlează lucrurile de felul acesta – Dumnezeu, fireşte – mi-ar cere mereu trăiri şi experienţe noi, cum ar fi şi aceasta legată de apropierea de capăt, de liman. E întocmai ca în viaţă, de fapt, când, la reîntoarcerea acasă, după ani îndelungi de înstrăinare, ajuns aproape de satul sau oraşul tău, simţi cum inima îţi bate cu mai mare putere în piept.

Am pus deoparte manuscrisul romanului. De fapt, l-am dat spre lectură unei persoane în al cărei gust literar am încredere. Un ochi din afară poate vedea mai bine greşelile, inadecvările, stângăciile. După mai bine de un an de scris aproape zilnic, mă simt eliberat. Când în câteva zile îl voi primi înapoi cu observaţiile de rigoare, voi face din nou o lectură, voi modifica (sau nu) lucrurile semnalate, apoi îl voi trimite editurii. Acum, sunt liber să frunzăresc cărţi, să răsfoiesc Internet-ul, să fac plimbări, să scriu poeme, să trăiesc un pic mai intens clipa. Cartea de psihologia sănătăţii la care lucrez de ceva vreme la serviciu e pe drumul ei, însă ea nu se intersectează cu zona literară decât poate numai uneori şi vag la nivelul expresiei, aşa că este ca şi cum ar fi vorba despre “altcineva” cu alte preocupări şi alte proiecte decât ale mele. Am o vară înainte ca să mă gândesc la viitorul roman, să-mi clarific mai bine subiectul şi situaţiile, perspectiva narativă şi toate chestiunile preliminare, în aşa fel încât să mă pot porni din nou pe scris odată cu venirea toamnei.

Încerc să găsesc o parte bună în cele mai multe lucruri care mi se întâmplă, inclusiv în cele evident neplăcute. Ieri m-am aprins tare crezând că am găsit titlul potrivit pentru roman. Azi sunt dezumflat, dezamăgit, pentru că nu îmi mai place. Partea bună aici este că îmi dau seama că gândul la titlu este semn de grabă, ceea ce îmi dă o şansă să mă repliez şi să nu mai turez motoarele. Mi se pare limpede că trebuie să mă concentrez pe conţinut, pe ducerea la capăt a textului şi să las în pace titlul. Va veni şi el, mai devreme sau mai târziu, firesc. În ultimele zile titlul a cam devenit o obsesie care a ajuns chiar să mă împiedice să lucrez, să scriu. Am scris, dar variantele de titluri mi s-au învârtit mereu în cap, ceea ce a alungat departe de mine liniştea şi calmul care îmi sunt atât de necesare, mai ales acum la final. Este ca atunci când ai bani de bicicletă, dar nu o cumperi pentru că nu eşti în stare să te decizi asupra mărcii.

Am terminat de scris romanul. Îmi este limpede, e clar. Doar nişte detalii ar mai fi de pus la punct înainte de trimiterea manuscrisului la editură şi gata. Acum că proiectul e adus la capăt şi sunt relaxat, mă gândesc la vorba aceea pe care unor români le place s-o spună uneori glumind şi care se potriveşte, cred, şi muncii de construire a unui roman: “Băutura e bună, dom’le, da’ trebuie să te ţii de ea…” La fel şi cu scrisul. E bun, dar trebuie să te ţii de el. Zilnic, disciplinat, cu obstinaţie, cu tenacitate. Am început să învăţ asta, pe viu. Scrisul este într-un fel ca o băutură tare, cu diferenţa esenţială că nu îţi afectează sănătatea. Aşa cum bieţilor alcoolici li se face rău când fac pauză de la consumul de băutură şi le vine şi mai greu când beau din nou (tocmai din cauză că s-au întrerupt din îndeletnicirea autodistructivă), tot aşa şi pentru un romancier pauzele de la scris devin praguri de trecut, dificultăţi de depăşit. Concluzia e, aşadar, mai mult decât evidentă. Când începi un roman, trebuie să mergi fără întreruperi semnificative până la capăt.

Ieri am urcat iar la sanatoriul Bisericani în care am lucrat şi am locuit în anii optzeci, în perioada începuturilor literare. A fost mai mult o vizită de documentare în vederea aducerii la capăt a romanului pe care îl scriu. Cei care au citit poezia mea ştiu câtă greutate are motivul sanatoriului în toate volumele de până acum. Chiar şi romanul “Ospiciul” (care nu a beneficiat de o ediţie vizibilă, aşa cum ar fi meritat) îşi trage, la rândul lui, substanţa din acest loc din Munţii Neamţului, nu departe de Piatra Neamţ, dar şi el este scris în cheie lirică, deci integrabil mai mult poeziei. Mi-am dorit să scriu prozăproză, nu proză-poezie. A trebuit să capăt ceva mai multă experienţă pentru a mă încumeta la această nouă aventură literară şi existenţială, alta decât poezia. Cu volumul de po-

Problema scrierii unui roman este simplă în aparenţă. Ai un subiect, ai şi etapele poveştii pe care vrei s-o urmezi, iar ceea ce îţi mai rămâne de făcut nu este altceva decât să umpli pagină după pagină în fiecare zi până la ultima frază. Scrii aşadar, urmezi un fir, urmezi uneori mai multe fire, iar lucrul acesta are adesea aspecte tehnice descurajatoare. Totuşi, înaintezi, intri în detaliile vieţii pe care o trăiesc personajele, intri în lumea lor, nu te laşi. Ar fi, aşadar, simplu dacă totul s-ar reduce la atât. Numai că tot procesul acesta interferă întotdeauna cu viaţa ta reală şi nu neapărat în avantajul tău, iar la final nu mai eşti acelaşi. Ai învăţat ceva, e adevărat,

actualitatea literară 5 Vasile BAGHIU

dar ai şi experimentat nişte suferinţe pe care, fără scris, leai fi putut evita. Abia în acest punct începe, de fapt, partea complicată a lucrurilor. Dacă în ultimul timp am scris aici despre cum scriu romanul în timp ce scriu romanul, ceea ce a fost (şi încă este) – e limpede – un jurnal de creaţie, aceasta s-a întâmplat în primul rând pentru că mi-a făcut plăcere să împărtăşesc aici cu cititorul dificultăţile, bucuriile, limitele legate de munca propriu-zisă de construire a unui roman, pe care le descopăr şi eu pas cu pas, pe viu, după ce le citisem în cărţi. Apoi, mi s-a părut mereu că scriind despre scris am şansa de a descoperi lucruri noi, chestiuni tehnice care îmi vor fi de folos la viitoarele romane, că îmi limpezesc gândurile pe acest subiect. Nu în ultimul rând, “writing on writing” este un gen care îşi merită în sine locul între celelalte, o provocare pentru orice scriitor. Scriind despre scris nu înseamnă că vorbeşti mai mult decât munceşti, cum greşit se pare că poate fi înţeles, ci mai curând că deschizi o uşă a atelierului de lucru, că vrei să oferi o perspectivă asupra muncii tale, că eşti interesat de înţelegerea mecanismelor psihologice şi tehnice prin care nişte trăiri şi nişte situaţii de viaţă se transformă în roman, devin o lume cu autonomia şi destinul ei. Iar toate acestea îşi capătă cu atât mai mult sensul cu cât romanul, adică subiectul acestui gen de scriere, se scrie cu adevărat. De fapt, bucuria este că romanul, în cazul de faţă, tocmai a fost încheiat, a fost scris. Nu am scris doar că am scris, ci am şi scris. Acum înţeleg mai bine tensiunea în care mă ţinea scrierea acestui roman. Mă obişnuisem cu ea, era ca o a doua natură. Acum parcă nu-mi găsesc locul. Nu era vorba numai despre scrisul propriu-zis, care este, în fond, mai mult o chestiune tehnică, dar mai ales despre intensitatea trăirilor pe care le aveau personajele şi de care îmi păsa, despre povestea lumii care se desfăşura, cu toate nuanţele, pagină cu pagină, despre filmul interior al acelei lumi care rula permanent în minte, în versiuni diferite, ziua şi, adesea, noaptea, în sfârşit, despre stresul de a duce la capăt un proiect. Acum mă simt golit parcă de toate resursele. Este un gol pe care, cel mai probabil, voi începe să-l umplu din nou numai când, în toamnă, voi începe următorul roman. Acum că am terminat romanul, mă simt eliberat, mulţumit. Am lucrat la el (timp efectiv de scris) aproape doi ani, dar proiectul lui e un pic mai întins temporal, pe vreo patru ani. Faţă de romanul “Planuri de viaţă”, a cărui scriere mi-a luat cinci luni de muncă zi de zi, în 2011, undeva într-un orăşel din Elveţia, acesta abia încheiat mi-a solicitat mai mult resursele interioare, poate şi pentru că e pentru prima dată în ultimii zece ani când scriu o carte în ţară, la Piatra Neamţ, unde solicitările vieţii, la rândul lor, sunt la fel de puternice. Rezidenţele literare pe care le-am obţinut prin Europa în anii 2000 mi-au dat acel impuls necesar de a continua şi mi-au permis să scriu câteva cărţi de poezie şi un roman, însă în cazul de faţă am de a face, cred, din nou, ca în anii nouăzeci, cu experienţa vieţii şi a scrisului acasă, iar ducerea acum la capăt a acestei cărţi îmi arată în plus, poate, că sunt încă adaptabil. Săptămâna viitoare cel mai târziu voi trimite manuscrisul editurii, apoi nu-mi mai doresc decât să fie acceptat, să ajungă în librării cât mai repede şi, bineînţeles, să fie deopotrivă pe placul cititorilor şi al criticilor. Cam totul.


6 actualitatea literară

proză

nr. 35 n decembrie 2013

Sub un ciob de lună

Gheorghe ZINCESCU Sunt trei pe buza şanţului, peste drum de birt, lângă podeţul lui Trancu. Fumează în întuneric, trecîndu-şi pe bîjbîite unul altuia o ţigară moale şi umedă. Măcar, zice unul dintre ei, se cîştigă bine. Au oamenii bani căcălău, nu ca la Timişoara, unde-şi mănîncă fiecare de sub unghie. FIecare cu slujba lui…, banii-bani… Ori la combinat, ori la uzină… Am fost noi proşti că nu ne-am gîndit de la început. Puteam face o şcoală profesională… Tace şi întinde mîna în întuneric după licărul jarului. Cine te opreşte şi-acuma, mîrîie cel cu ţigarea, înfingîndu-i-o între degete, mai mai să i-o turtească în palmă. O laşi pe Mirabela în seama mea şi faci un seral pe cinste! Cînd te-ntorci pe la unşpe noaptea acasă o găseşti gata rînduită, dormind… Mâncarea pe masă, berea la rece… Cel puţin nu te mai freacă la memorie cu tot felul de mofturi… Hă, hă, hă… Rîde gros, hîrîit, singur. Tace. Bine că e nevoie de case… Vin prăpădiţi ca noi din toată ţara şi trebuie şi ei să stea pe undeva. Ţigara trece iar de la unul la celălalt. De după acoperişul birtului se iţeşte colţul ca tăiat în piatră albă al lunii. Voi când aţi mai venit ultima dată acasă? întreabă unul de parcă atunci şi-ar fi amintit ceva foarte important. Cei întrebaţi se uită unul la celălalt şi izbucnesc în râs. Ce-are a face? A întrebat careva de noi? Şi iarăşi tac. De chirvai, cred că a fost ultima dată, nu? catadixeşte unul să răspundă şi-l înghionteşte pe cel de lângă el. Cred că de chirvai… mormăie cel înghiontit. Păi e o grămadă… Habar n-aveţi ce-i peaici… Mă! exclamă încântat cel cu întrebarea, gata să povestească ceva dar peste drum uşa birtului se deschide larg şi o dâră de lumină taie noaptea, albă, crudă până în preajma lor. Sticlesc cioburi în praful drumului, tremură câteva fire de iarbă… O siluetă aureolată se agită în cadrul uşii… La fel de brusc uşa se închde şi peste cei trei întunericul se adună parcă şi mai dens. Rămân toţi cu capetele răsucite într-acolo. Dar nu se întâmplă nimic. Prind iar să ţârâie greierii şi să latre îndepărtat câinii satului. Ce e aşa de interesant… întreabă, ca să facă şi el ceva, unul. Acum cel cu întrebarea trage de trimp. Dar nimeni nu pare curios de vreo continuare. E linişte, e pace. Colţul lunii creşte peste clădirea întunecată a birtului şi noaptea devine încet, încet, lăptoasă. Cândva, dinspre Castel, se aude uruitul unui motor greu, dar e departe şi nu pare vreo ameninţare pentru alcătuirea nopţii din jurul lor. E loc pentru toată lumea, spune unul. Te dai jos din tren şi întrebi unde e servicul personal şi gata. În două ore ai locul tău la cămin, cartela de masă, echipamentul de protecţie, ai echipa ta… A doua zi pui mâna pe târnăcop şi dă-i! Da e bine să ştii puţină carte… Asta niciodată nu strică… Bă Neamţule, intervine unul, tu ai avut-o întotdeauna cu învăţatul. Tu te plângi? Dacă tu nu ştii carte, cine dracu’ mai ştie! Neamţul trage din restul de ţigară, îl preţuieşte o clipă apoi se decide să-l lepede printre genunchii desfăcuţi în iarba şanţului. Mucul luceşte acolo ca o mică vietate ignică autonomă, racordată la o lume numai şi numai a ei. Poate s-o strivească cu călcâiul… Sau mai bine nu. Lasă, să-şi ardă până la capăt clipele, multe, puţine câte-i sunt date… Bă, zice, nu-i chiar aşa. Vine unul cu o prăjină cu dungi şi zice: mă! tu ai liceul? că anii-i ai. Nu-l am, zici tu, la ce-mi trebuie? Păi dacă nu-l ai, cară prăjina aia până acolo şi ţine-o drept să iau nivelul. Tu pui mâna pe prăjină şi-o cari. Da’ dacă aveam liceul?, întrebi după aia. Păi dacă aveai liceul te luam să te specializezi topometrist. E o cerere de topometrişti ce nu există!… Tace şi îşi îndreaptă bustul, scormonind noaptea spre stânga lui de unde vuietul motorului pare, dacă nu mai apropiat cel puţin mai clar. Şi cât faci tu specializarea ca topometrist, pe Mirebela tot în seama mea o laşi! râde lângă el celălalt. Cum faci, cum dregi, tot mie mi-o laşi!, conchide el. Neamţu nu-i răspunde. Uşa birtului se deschide iar şi lumina petromaxului năvăleşte din nou până în preajma lor. O siluetă subţiată incredibil de lumina albă se clatină între pereţii de beznă, orbecăind către cei de pe buza şanţului. Se opreşte în mijlocul drumului şi se apleacă nefiresc înainte. Neamţule, zice, acolo eşti? Nu răspunde nicicare şi silueta ezită între a inainta şi a se întoarce din drum. Daţi-vă dracului!, zice şi se decide să-şi continue înaintarea. Paşii târşiţi ridică praful drumului şi acesta vălătuceşte în lumină ca fumul. Dacă mă iau după voi ajung la pepeni!, mormăie, trântindu-se în iarbă. Bă Neamţule, ce dracu staţi pe uscat ca nişte oi? Când mă uit la voi îmi vine să behăi de admiraţie! Ţine aici!, zice şi întinde mâna în întunericul din faţa lui. Ceilalţi stau încremeniţi la adăpostul nopţii, fiecare la locul său. Noul venit se ridică încet, atent la zgomotul motorului. Macină întunericul nopţii parcă şi mai aproape şi ciobul de lună tremură rezemat de acoperişul birtului. Vin zice. Dar mai e până ajung aici!, adaugă şi vocea sa este ciudat de egală de parcă ar zice din nou îmi vine să behăi de admiraţie. Cine dracu vine?, nu mai rabdă Neamţu.Ţi-am spus că s-au schimbat multe de când n-aţi mai fost voi pe acasă. De la chirvai… Toată vara au cărat ţevi către Hodoni şi către Satchinez… Îţi dai seama! Veneau câte trei vagoane de ţevi dintr-alea de zece ţoli o dată şi ăştia în două zile n-aveau ce alege. Le băgau în pământ cât ai zice peşte. Mai bine şi le băgau în cur… Şi ce-are asta?, întreabă Neamţu. Începuseră din iarna aialaltă să sape, nu? Acuma e altfel, zice noul venit. Luaţi şi beţi. Eu mă duc înuntru. Se ridică şi pleacă spre clădirea întunecată a birtului. Sticla rămâne culcată în iarba şanţului, lucind acolo ca un o spinare de peşte, la câteva palme de el. Dacă ar întinde mâna ar putea s-o apuce de gât şi s-o tragă la sine. Ăştia ar face pe ei de frică să constate că sticla a dispărut aşa, pur şi simplu. Voi aţi face bine să nu vă băgaţi, se mai întoarce pentru o clipă din drum. Nu ştiţi cum e. Să nu behăiţi după aia că nu v-am spus. Se topeşte în umbra birtului. Cei de pe marginea şanţului aşteaptă izbucnirea de lumină a petromaxului dar aceasta nu vine. Unde a dispărut aşa?, ar vrea să întrebe Neamţu dar brusc zgomotul motorului

izbucneşte în capătul străzii şi se întorc într-acolo. Farurile Zilului trezeşte coroane îndepărtate şi prăfuite de tei, proiectându-le umbrele către cer apoi, cum dă coama dealului la Castel, cad în drum, măturând noaptea până înspre primărie. Neamţu se sprijină-n tălpi şi lunecă la vale până-n fundul şanţului. Se lipeşte cu spatele de iarba măruntă şi-şi răsuceşte gâtul spre partea aceea. După câteva clipe ceilalţi îl urmează. Unul se reazemă de peretele podeţului şi genunchii lui ajung periculos de aproape. Se trage îndărăt frecându-se de ţeava de ciment. Dacă zice Liviu să nu ne băgăm, ştie el de ce, spune pe ton de scuză Neamţu. Pun ăia laba pe tine şi Mirabela… începe unul dar se trezeşte cu un pumn în piept şi icneşte de durere. Ce te-a apucat mă? Ai tâmpit? Mai continuă aşa, mai freacă-mă la cap cu Mirabela şi-ţi promit că-ţi numeri dinţii-n pumni! Cel lovit se ridică-n picioare furios dar al treilea îl apucă de mână şi-l trage îndărăt. Stai dracului. Mă Neamţule, acuma v-aţi găsit să vă bateţi? Aveţi puţină răbdare şi voi să treacă ăştia şi vă păruiţi până vă trece cheful. De ce dai?, mârâie mai domolit omul şi se lasă pe fundul şanţului. Neamţu nu răspunde. Camionul înaintează spre ei şi câinii de prin curţi prind să latre. Mai întâi domol, prevenitor, mai apoi, pe măsură ce hardughia de Zil se apropie, cu furie, repezindu-se cu picioarele-n garduri şi-n porţi. Farurile se tot apropie, luminând ca-n palmă locul trecerii. În şanţ lumina vine mai ocolit dar tot se vede ca ziua şi dacă n-ar fi umbra podeţului cei trei n-ar scăpa neobservaţi. Se trage şi mai adânc în ţeava de beton. Norocul lui că n-a prea plouat. Mâlul uscat se sfărâmă sub el moale, mătăsos. Motorul se ambalează chiar deasupra capului lor apoi se opreşte şi lumina se stinge. În liniştea bruscă, cotarla lui Trancu se dă de ceasul morţii. Se linişteşte însă curând şi zgomotele nopţii revin în matca lor. Undeva, foarte departe, un tren fluieră ca o cretă pe sticlă… Şi greierii. Mă Mânzule, şopţeşte Neamţu, măgăoaia asta o venit singură? Drac singură. Da e o chestie. Ce chestie, că nu văd nimic. Decât un munte puţind a motorină şi-a ulei încins. E o chestie, răspunde Mânzu, stai să vezi. Niciodată salca nu se pleacă-n vânt de două ori la fel. Luna, câtă e, luceşte ridicată de-o palmă peste coama birtului şi umbra camionului cade peste ei, neagră. Din când în când mastodontul de fier scânceşte, aşezându-se-n sine. Câinele lui Troancă latră într-o doară, rar, mai degrabă răspunzând unor provocări îndepărtate decât unor stimuli apropiaţi. Mai sînteţi acolo?, întreabă cineva din umbra birtului. Uite unde era!, excalmă Neamţu. Mă tot întebam unde s-o fi topit… Mă, behăiţi ceva dacă tot vorbesc cu voi!, insistă vocea de dincolo de drum. Taci mă!, îl repede Mânzu, cred că nu-i a bună… Zic să vedem ce-i, revine vocea de dincolo şi brusc lumina violentă a petromaxului năvăleşte din birt, proptindu-se-n cabina camionului. Cei din şanţ ghicesc un trup subţire, furişându-se la limita dârei de lumină. Îl văd mai apoi căţărat pe scară, încercând să zărească ceva dincolo de fereastra portierei. Să fiu al dracului…, spune cu vocea înecată, bâjbâind după clanţa portierei. Neamţule, strigă, vezi dincolo. Neamţul se ridică şi ceilalţi îl urmează. Mânzu se agaţă de bară şi se caţără pe laterala cabinei. Mă, spune de sus, să ştii că i goală. Dă-te jos, spune Neamţu, scuturându-l de cracul pantalonului. Mânzu sare, se împiedică şi ajunge grămadă pe fundul şanţului. Abia are timp să se tragă îndărăt în ţeava de beton. Asta o să-l înveţe minte. O să rămână acolo până când lucrurile se limpezesc… Ai găsit încuietoarea?, întreabă din partea cealaltă Liviu. Uşa cabinei se roteşte scârţâind pe deasupra capetelor celor din partea şanţului cu Neamţu atârnat de ea. Dă din picioare, se propteşte de botul maşinii şi se împinge la loc. Apoi portiera se roteşte singură şi rămâne-ntr-o parte ca o aripă frântă. E un copil aicea, zice din interiorul cabinei. Culcat peste canapea cum e doar picioarele-i atârnă în afară. Trage ceva după el când revine şi cei de jos văd profilându-se pe cerul luminos în partea lunii umbra unui trup care cade după el şi-i pică pe umeri. Se-ndoaie sub greutate dar îl împinge pe Mânzu deoparte. Lasă că nu-i cine ştie ce greu. Îl duc eu, mai adaugă şi pleacă, de parcă ar fi pus de mult la cale treaba, către uşa deschisă a birtului. Liviu i se alătură iar ceilalţi vin buluc în urma lor. Mijesc ochii de lumina petromaxului când intră în birt iar cănd Liviu zice: Hai să-l punem pe masa de biliard, Neamţu se uită în jur ca un străin. Lampa atârnă deasupra tejghelei în capătul dinspre uşă al sălii, luminând cu dărnicie pereţii albi, galantarul cu sticle puţine şi prăfuite, cu pachete de tigări Vânătorul şi Select stivuite cu răbdare şi chelia birtaşului care doarme cu capul pe braţe. În capătul celălalt masa de biliard cu postavul verde întunecat şi câteva mese goale cu scaune metalice împrăştiate printre ele. Neamţu răstoarnă ca pe un sac povara din spate între mantinelele tocite ale mesei şi copilul se răsuceşte-ntr-o parte, ca de cauciuc. Se dovedeşte destul de lung pentru masa de biliard şi picioarele încălţate-n tenişi chinezeşti, cu tălpile verzi, tocite, îi atârnă peste margi. Bască trasă până peste sprîncene, salopetă decolorată de soare, pantaloni peticiţi în genunchi… Cei patru se trag de o parte, cercetând fiecare în felul lui alcătuirea. Ori e mort, zice Liviu, ori doarme, că altfel ar behăi ceva. Nu-i mort, se scarpină Neamţu în cap. Ori, dacă-i mort, o murit de puţină vreme că-l simţeam cald. Hai mă, cum să moară! râde unul uimit şi Liviu se răsuceşte către el. Mă Mânzule, nu te minuna aşa, că de la ăia te poţi aştepta la orice. Ţii minte când l-au spânzurat pe unul de picioare şi-l învârteau ca pe un fus… Ăla era de-al lor, nu? răspunde Mânzu, întinzând temător mâna. O opreşte o clipă deasupra umerilor încremeniţi ai celui de pe masă apoi îşi lipeşte dosul palmei de obrazul lui. Nu-ş ce are, zice, da dac-ar fi după mine l-aş stropi cu apă şi i-aş trage câteva palme… Bine, zice foarte decis Neamţu, du-te şi-adu nişte apă. Îl împinge uşurel la o parte pe Liviu, îl apucă pe copil de umeri şi-l răsuceşte cu faţa în sus. Îi desface nasturii salopetei încercând să-i descopere pieptul. Basca alunecă într-o parte eliberând fruntea iar părul bogat, scăpat din strânsoare, se varsă întunecat pe postavul tocit. Să fiu al dracului… zice, dar nimeni nu mai e atent la el. La capătul celălalt al sălii, atârnând de braţul gros al birtaşului, Mânzu ţipă: Ce-ai mă, nea Mitre, ce drac ai?, iar birtaşul ridică celălalt pumn strâns, gata să lovească. Sunt eu, nea Mitre, Mânzu, ai căpiat? Vreau să

iau nişte apă din butoiu ăla, ce dracu! Liviu izbucneşte într-un râs ascuţit. Figurile celor doi, luminate din plin de petromax, au ceva de pantomimă tragicomică. La râsul lui birtaşul pare să se trezească de-a adevăratelea. Liviu râde ţinându-se de burtă şi fără voia lor ceilalţi îl urmează. Sunteţi nişte proşti. Să vă-nvăţaţi minte să mai umblaţi pe la spatele meu. Şi tu, Găvrile, măcar că şi ai de ce râde. Mai bine te-ai uita în oglindă! Apă-ţi trebuie, ţine apă! Se trage după tejghea, ia o halbă, o scufundă în hârdău şi i-o întinde Mânzului. Chelia îi luceşte în lumina albă, prea puternică. Mânzu îşi fereşte privirile într-o parte râzând chiar mânzeşte. Ce-am mai behăit, zice Liviu agăţându-se de braţul lui. Hai mă cu apa aia deaici… Gavrilă rămâne să-i reproşeze ceva birtaşului. Aşezat pe scaunul lui şi cu bărbia în pumni Mitrea îl priveşte de jos în sus, cu sprâncenele ridicate. Uite apa, zice Mânzu ajuns lângă masa de biliard, dar Neamţu pare că nu-l aude. Priveşte chipul palid, încadrat de părul buclat, cuprins de-un fel de nedumirire ciudată. Mânzu-l înghionteşte şi-şi revine. Îşi toarnă un strop de apă în palmă şi udă cu grijă obrazul întors din rama mesei. Toarn-o toată că mai aduc. Nu-n apă stăm!, se nedumireşte Liviu dar urmează privirea celuilalt şi cască ochii mari. Asta nu-i o muiere?, întreabă cu voce şoptită. Poate fi ş-un băiat, zice Neamţu, dar ar fi păcat! Cum să fie băiat, se frământă celălalt. Tu nu vezi cum…, ce faţă are… Ce ochi… Care ochi, şopteşte fără voia lui Neamţu. Ochi pe neaiba, zice Liviu, gene voiam să spun. Şi părul. Toarnă-i apa aia să se trezească dracului o dată, că ne-apucă dimineaţa!, zice tare Gavrilă în spatele lor şi Mânzu scapă halba din mână. Halba se loveşte înfundat de duşumeaua neagră şi se rostogoleşte. Apa sare din ea şi se lăţeşte pe motorină, fugind în toate părţile ca argintul viu. Taci dracului, sopteşte Liviu, nu vezi ce plocon ne-a căzut pe cap? Ce plocon?, întreabă Gavrilă mai potolit, întinzându-şi gâtul peste umerii lor. Măi să fie, se dumireşte el. Pe asta-i scos-o din basculă? Neamţu înclină capul a aprobare. Mânzu şuşoteşte ceva la urechea lui Liviu. Acesta ascultă concentrat şi-şi clatină capul dintr-o parte într-alta. Pe postavul întunecat obrazul palid al femeii zvâcneşte o dată şi iar se limpezeşte a împăcare. O şuviţă de păr alunecă într-o parte tăind în două fruntea netedă. Aia-i?, insistă Mânzu pe lîngă Liviu. Nu ştiu, răspunde Liviu. De frumoasă nu zic că nu e, da ca să fie chiar aia… Ce drac să caute într-o basculă?… Neamţu întinde mâna să mute şuviţa la loc dar brusc Gavrilă începe să râdă gros şi Neamţu rămâne cu mâna în aer. De ce behăi?, întreabă Liviu iar ceilalţi se uită şi ei nedumeriţi la el. Hă, hă hă.., râde Gavrilă, dacă află Mirabela, chiar că-i dă papucii!… Neamţu se strâmbă şi dă să-şi continue mişcarea începută, însă mâna i se opreşte ca de la sine la două degete de fruntea femeii. Închide ochii. Râsul gros al lui Gavrilă umple încăperea ca o apă mâloasă. O ceaţă uşoară îi coboară pe sub pleoapele strânse, tulburându-i parcă echilibrul. Se răsuceşte brusc ��i loveşte. Pumnul strâns intră ca-n pernă în burta celuilalt. Gavrilă icneşte şi se îndoaie din mijloc. Dar râsul lui persistă parcă între pereţii murdari, luminaţi de petromax. Loveşte din nou. Gavrilă cade grămadă, măturând cu trupul lui mare scaunele. Face un pas în partea aceea dar Liviu şi cu Mânzu îl apucă de braţe. Fugi, îi strigă Liviu în urechea dreaptă, fugi! Nu înţelege de ce trebuie să fugă şi se uită liniştit de jur împrejur în vreme ce ceilalţi doi îl trag către uşă. Apoi mai degrabă simte decât vede cum ceva zboară către el şi-şi trage capul între umeri. Sticla de jumătate îi trece vâjâind pe lângă ureche şi se izbeşte de perete, spulberându-se. Vede chipul schimonosit de furie al birtaşului care se chinuie să iasă din spatele tejghelei. Şorţul murdar, agăţat de un colţ de tablă, se sfâşie de-a latul şi Mitrea mai aruncă o sticlă spre el. Mânzu e deja afară şi strigă de-acolo: Ăsta, dacă te prinde, te omoară!… Liviu îl îmbrânceşte peste prag în beznă. Calcă strâmb pe treptele tocite al birtului, gata-gata să cadă. Mânzu îl smulge în sus şi-l trage după el peste drum. Se prăbuşesc împreună în şanţ. Ce dracu’ a fost asta? gâfâie lângă el. Parcă eraţi prieteni, nu? Nu-i răspunde. Cocoţat pe botul Zilului Liviu ţopăie ca un apucat în lumina petromaxului. Bă hahaleră!, urlă din răsputeri, ţi s-a umflat pipota de bine?! Ne vedem la trei, bă, auzi? Hai sus dacă te lasă burdihanu! Tace uimit când vede că Mitrea încalecă botul basculei şi întinde mîna să-l apuce de picior. Apoi dintr-un salt e sus, pe cabină şi iar prinde să ţopăie. Vino aici dacă vrei bătaie!…, ţipă chiar deasupra lor şi umbra lui subţire se agită caraghios pe partea albită de lună a cerului. Mirtrea se ridică şi el în picioare pe botul maşinii şi păşeşte nesigur şi mătăhălos către cabină. Liviu sare în benă şi de acolo vocea i se aude ca dintr-un butoi. Haide, zice Mânzu şi se furişează în umbra casei lui Trancu. Îl urmează fără prea multă convingere şi Mitrea îl vede. Mă Neamţule, strigă în urma lui, te omor, mă. Mai întâi îl omor pe porcu ăsta mic şi-apoi pe tine. Liviu sare în spatele camionului, îl ocoleşte şi reapare în dâra de lumină. M-ai făcut porc, mă?, ţipă de acolo. Păi nu-ţi zdrobesc eu bostanul ăla de dobitoc? Înşfacă o spărtură de cărămidă din marginea drumului şi-o aruncă spre birtaş. Mitrea se lipeşte de parbriz şi piatra îl loveşte în şold. Icneşte de durere şi se lasă să alunece de partea cealaltă a maşinii. Liviu caută alt proiectil când în uşa birtului răsare umbra mare a lui Gavrilă. Nea Mitreo, stigă Gavrilă, nea Mitreo… Vezi mă, răspunde birtaşul de după botul maşinii, vezi de pune mâna pe porcul de Liviu. Pune mâna pe mă-sa! râde Liviu şi dispare în umbra salcâmilor. Gavrilă ezită o clipă apoi o ia la fugă pe umele lui. Mitrea aleargă şi el şchiopătând şi înjurând înfundat în lungul drumului. Cotarla lui Droancă prinde glas şi sparge noaptea chiar sub picioarele Mânzului. Dute şi tu dracului, râde băiatul de propria-i sperietură şi-şi fereşte fuga-ntr-o parte. Mergem la gară, zice. Liviu îi aleargă până le scoate sufletul şi vine şi el. Şi până la gară trebuie musai să fugim? întreabă Neamţu abia trăgându-şi sufletul. Mânzu se opreşte. Unu e birtu, zice. Doi e terenul de fotbal. Trei e gara, completează Neamţu. Mânzu râde. Te prinzi repede, zice. Merg alături prin noaptea caldă ascultând lătratul îndepărtat al câinilor. Să fiu al naibii dacă asta nu-i pe Strada Francejilor, zice admirativ Mânzu. Dacă o ţine aşa, ne vedem mâine…


nr. 35 n decembrie 2013

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Daniela Varvara

De dragoste

Eu te privesc ca pe o grădină a semiramidei în care disperarea e doar o lopată cu care întorc pământul de pe-o faţă pe alta ca să-i simt mirosul de sâmbure crud mă recompun după fiecare cuvânt şi arunc în aer pauza dintre ele pentru că vreau să văd lumina care-ţi circulă prin artere pentru că vreau să aud muzica cerului în paşii care te poartă sunt o iubită complicată pentru că în loc de sărutări vreau zborul şi în loc de cuvinte de dragoste moartea.

Pod Ne-buna de la nunta fără lăutari Ea mi-a făcut semn cu mâna din lumea ei nevăzută nebăgată în seamă mie celei care se crede aici printre buni pe pământ ea era atât de frumoasă fără timp cu lumina de pe chip mai albă decât o mireasă ea ne-buna pentru lume pe mine m-a ales să o văd să-i ating cuvintele nerostite de atâta amar de vreme.

Noapte de veghe

Sală de aşteptare Foaia pe care scriu e o sală de aşteptare la fel ca viaţa prin care trec zilnic forme deşirate fantome ale cerului cuvinte cu o mie de ochi fâlfâitul păsărilor mari de apă doar ceasurile ticăie în continuare sub pielea cuvintelor o sală de aşteptare ca o pânză de păianjen în care îmi ademenesc fericirea pentru a o ţintui fără viaţă apoi fluture fără sevă da poate că aşa este fericirea fluture fără sevă

Îngerul cu o mie de aripi Poeţii visează să descopere cuvântul suficient sieşi numai eu nu numai eu nu eu visez să-mi înving îngerul cu o mie de aripi cu o mie de culori ce putrezesc în lumină îngerul cu o mie de ochi şi o mie de săbii cu o mie de tălpi care-mi calcă pământul şi cu o mie de trâmbiţe ale tăcerii coborâte peste cuvinte

Plângerile Vai mie strigam dintre coastele nopţii nimic nu mai e tăcere somnul nu mai încape în pereţii pe care-i zidesc inima a devenit labirint pentru sângele ce ar trebui s-o străbată vai mie vietate de hârtie pe care hălăduie cuvinte ca stafiile-n case părăsite vai mie îmi spuneam ferice mai poate fi nu de cine găseşte ieşirea ci de cel care devine tăcere împăcat cu sângele jertfei.

Sihastre cu oase de lumină Sihastre arată-te în lumină chilia în care de ceasuri bune am poposit e neagră şi goală de tine bâjbâi după suflarea de viaţă după glasul tău blând îmi întind gâtul să te mai aud rugându-te la marginea patului cum în copilărie auzeam la marginea dintre veghe şi vis rugăciunea şoptită a tatei sihastre oasele tale poartă lumină ca ferestrele care adapă cămările cu soarele amiezelor de vară nu pot să te pipăi nu-ţi cunosc chipul din nicio icoană te gândesc doar ca pe o ploaie de raze şi-ţi aştept aburul suflării să învieze trupul meu rece născut în zăpezi.

Câinele a urlat înfundat toată noaptea la vulpi şi la alte dihănii coborâtoare la marginea lumii lângă fereastra cu obloane închise era noaptea în care se plămădea cu o lumină de veghe la căpătâi poemul cerut Îngerului pentru naştere.

Fericirea nu e lumească (dans me to the end of love) un jurământ de dragoste într-o casetă de facebook stau şi-mi bat capul întorcând pe dos şi pe dosul dosului de zeci de ori fiecare cuvânt până când ele devin străvezii nelumeşti că doar fericirea nu e lumească nu nu nu e lumească – asta-mi repet de o mie de ori pe zi în timp ce Leonard Coehn îmi cântă cel mai frumos poem de dragoste.

Pe muzica lui Alifantis De sub pleoapele somnului tastez sunetele întâlnirii cu noaptea e o întâlnire virtuală îmi spun cum virtuale sunt uneori iubirea şi moartea poţi să le deschizi ca pe o casetă de dialog pe messenger dar nu ştii niciodată când se închid şi nu poţi nici măcar să le pui pe pauză ori pe repeat cum pun muzica asta nelumesc de frumoasă a lui Alifantis.

Un text de renunţare Un text de renunţare e poemul acesta ca ultima poruncă dintr-un decalog al imperiului în care iubirea se arată pe tron o dată-ntr-un secol numai cine se naşte în iatacul reginei e însemnat să o poată privi în ochi când domneşte pentru o clipă cât o veşnicie.

Pod Mitică zis Caragiale În ultima vreme uit aproape tot ce-mi propun să nu uit cum ar fi bunăoară apa la filtru mâncarea pe aragaz vrăbiile de pe marginea patului nu-mi mai amintesc nici ce a putut să-mi spună Mitică autointitulat Caragiale de m-a convins să-i deschid jurnalul de poezii asta e sigur Mitică scria poezii iar oamenii spun că a luat-o razna de când întors acasă dintr-un stat asiatic îşi găsise iubita măritată cu altul de atunci s-a apucat să adune toate cuiele poate că astea toate sunt lucruri citite în jurnalul cu pagini neguroase sau doar în sufletul lui cert este că Mitică scria poezii cum cert este că el încerca să construiască un pod între buni şi ne-buni şi pentru podul acesta m-a ales pe mine să-i culeg cuvintele aruncate în hău.

Viziune Cutreier strada oh lonely soul dărâmături sânge amestecat cu pământul ce nu l-a mai putut înghiţi cerul întors pe dos cu copaci răsăriţi în jos ploaia curgând şi ea de-a-ndoaselea craniul cerului cu ochiul deschis e pe jumătate de pleoape colorate-n albastru când mai închis când mai deschis după bunul plac al luminii ceasul lui Dali scurgându-se din mână îmi loveşte cu limbile lui mari timpanele timpul se dilată oh lonely soul peste liniile mormintelor din care sufletele morţilor croiesc un soi de scară la cerul amestecat cu pământ nimic nu mai este pur îmi zic iarăşi oh lonely soul God knows you’re lonely soul cerul e ca o băltoacă imensă în care icoanele devin mormoloci pe semne că Dumnezeu şi-a creat alt loc departe de feţele noastre I believe there’s a time when the cord can be cut no cord but brain must be cut and this vision ends.


8 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 35 n decembrie 2013

tabăra de creaţie lit Marius Aldea

Îmi zic Toate femeile care m-au iubit au avut ceva din mama îmi zic şi încep să compar duşul de după sex cu ploaia de după înmormântare prima dată se spală transpiraţia a doua oară se curăţă orice urmă de viaţă eu niciodată nu am părăsit o femeie eu niciodată nu mi-am ucis mama toate femeile m-au părăsit din pricina mortului din mine în fiecare anotimp mă mut într-o femeie nouă cu trupul şi sufletul decomandate un hol plin de nimic

săvîrshdream take one: săvîrşinul este un spaţiu regal. regalitatea intră în vibraţie cu poezia. poezia intră în vibraţie cu orice. este, poate, forma de literatură cea mai pretabilă evoluţiei şi asta pentru că se află în legătură cu instrumentul imediat al comunicării: cuvîntul. banalităţi, s-ar putea reproşa. nu numai poezie se scrie în tabăra de la şăvîrşin. şi proză. corect! dar nu exită proză fără parfum de poezie. take 2: mi-am luat inima în dinţi anul trecut şi am spus: nu o să mai merg la săvîrşin. chiar şi aşa eram a treia oară. am o oroare de penibil. penibilul de a insista, ridicolul de a vorbi tare (aici nu-mi iese – mereu martor la gregarismele care ne iau pe dinainte), dar am spus-o cu jumătate de gură şi cu un amar bine camuflat cu ajutorul privirilor indulgente ale confraţilor întru ale spusului şi scrisului. nu există poveşti mai sărite şi mai cu iz de verosimilitate decît acelea spuse de către scriitori. dar mai ales cîte scrise. cu v.leac ieşit precipitat din zona de manageriat, fără lia faur, născută la cîţiva km de săvîrşin în petriş, angajată în trei direcţii deodată, avînd imaginea chipului lui Sorin despoT, rîzînd maliţios de după umărul lui Haş, îl recomand pe primul pentru a se ocupa de tabăra de creaţie. e bun am spus, ştiam. e la punct cu toate, e PR power, lucrează la editura brumar, perfect, ce mai!

tata

Teodora Coman

Mihai Vieru

toate femeile care m-au părăsit au avut ceva din

take 5: săvîrşin 2013 bucuria nebună că totuşi se întîmplă. lunganul din twin peaks îmi surîde mai ceva ca măgarul lui donnie darko: it is happenning again!

capul meu e o rulotă în care îmi fac ouă ochiuri şi mămăligă de tăiat cu aţa mă plimb fut şi ascult radio comercial

furculiţa avea urme uscate de mâncare de la alţi oameni alte tabieturi alte mese anterioare am inversat ordinea am mâncat felul doi cu mâna am băut ciorba din castron boabele de fasole au alunecat pe gât intacte grăsimea a rămas pe gură consistentă ca o acrylic raw sienna se prinde foarte uşor de suporturi variate conform descrierii produsului gura e şi ea un suport ca orişicare în starea generală de decolorare pâine fără sare carne fiartă piureu de cartofi incluse într-un regim alimentar pentru cei cu sensibilitate poetică austeră doamnele de la bucătărie erau aşa drăguţe poate mă pripeam în prejudecata mea de valoare estimam lipsa de aprovizionare alimentară în deplină nerecunoştinţă de cauză nu ştiu dacă noi toţi sau numai eu persoana I e ambiguă în limba română lipseau doar o notă de rafinament şi un volum mai mare de muncă până la urmă fiecare îşi dă silinţa înoată cum poate într-un sistem

take 3: singura compensare a plecării de la mare e că nu mergem direct acasă. că ne oprim la bucale să facem un refill, că avem aer condiţionat pe o căldură care ne aruncă baloţi de soare în cap, că o să mergem la hermannstadt, pe scurt că o vom lîngăli în drum spre casă. drumurile de constanţa bucureşti încă mai au ceva din întunecimea dimineţilor de iarnă cînd poposeam cu claudiu la sfîntu şi mîncam nervos. compulsiv. ireal. acum pe bancheta din spate mai înălţată îi văd zîmbind. rita şi claudiu: solari la fiecare deschidere a pleoapelor. coborîm. nu la sfîntu. la un petrom stilat exagerat. soso a avut accident, îmi zice. ochii mari cît cepele. s-a dat peste cap pe bulevardul elisabeta, continuă, cu maşina de firmă a unui prieten. trei coaste fisurate şi cealaltă claviculă ruptă. take 4: îmi spune matiuţ pe fb nu te ocupi de săvîrşin? îmi cade cerul în cap dar nu apuc să o mai gîndesc îmi iese un da emo în grafia seacă a fonturilor: secunda doi panică. mă gîndesc la v.leac la lia şi momentele plecărilor de la tîrgurile gaudeamus cînd puteam să îmi prelungesc „filmele” pe poemele antologiilor şi pe scrisurile prietenilor pînă dincolo de rupea şi biertan. citeam avid electric la neagra sau nasturi în lanul cu porumb. regretul feroce era că nu apuc să intru bine în filmul unuia că trebuia să mă ajustez şi să mă readaptez la alte stiluri. revelaţia: antologiile de la săvărşin sînt trailer-e. ba nu, teaser-e pentru fomistul liric şi, clar nu îndeajuns. fascinaţia taberei şi a locului cresc exponenţial din poveştile lui v.leac, moni stănilă, bogdan lipcanu, vlad şi rareş moldovan, kata lazurca, constantin acosmei, ştefan manasia, john partene, t.s. khasis, radu vancu, dumitru bădiţa. toţi au confirmat frumos. săvîrşinul este un sfîrşit de orogeneză cu valuri de dealuri şi urme proaspete din toate timpurile. fără să parodiez sonoritatea documentarelor de teleenciclopedia îmi imaginez vocea sandei ţăranu relatînd despre galapagos şi ţestoase. vocea care ne spune că putem copilări excesiv. exploziv. fără limite. fără întreruperi. continuum.

Excursie

Nicoleta Papp

în lut mi-am înfipt piciorul am alunecat şi m-am trezit în apă ca şi cum m-aş fi botezat chiar atunci în altă religie în care se acceptă doar abstinenţa

bine ca nu am băut nimic azi oraşul se distanţează sticla se încălzeşte şi pot să o deformez inspir expir transpir direct în şfeşnic aşez tămâie şi beau pentru sfinţii care m-au cunoscut

Andrei Mocuţa

Ana Puşcaşu

I fără cinci

nu ştiu cât din tine aş putea da la o parte până să găsesc exact pulsul slab al distrugerii într-o gară mică undeva la 24 km de oraş de orice oraş dimineaţa începe cu o matisă oprită pe linia moartă cu tine enumerând toate lucrurile mov care-ţi trec prin minte în ultimul timp un prieten sau un vierme blând ce ne transformă tot mai des atingerile în borne kilometrice şi ca o invenţie întâmplătoare matisa ridicându-se încet spre cer

Veterinarul budist

- De ce nu te măriţi? - Îmi place să merg cu trenul. Când te măriţi, pierzi locul de la fereastră.

La prima oprire intră în compartiment un veterinar budist şi-mi pune în braţe un fox terrier.

În urma lui, un alai de sfinţi, cu colivii cu peruşi şi nimfe agăţate de loburile urechilor. La următoarea intră un bătrânel simpatic cu un şal în jurul coapselor. Vinde cartea lui Homer Vincent Claude Pierson Jr.: Dumnezeu este hobby-ul meu.


nr. 35 n decembrie 2013

şcoala de poezie

erară de la săvârşin Krista Szocs

micile ratări

Aleksandar Stoicovici

zilele vor împinge iarăşi micile ratări prin viaducte de piatră şi rutina va fi din ce în ce mai apăsătoare cum a fost şi acum două şi acum trei luni. va creşte un cireş în mijlocul camerei şi se va umple de flori şi animalele se vor aduna sub el şi buzele se vor învineţi din nou aşa cum s-au învineţit şi la sfârşitul anului trecut

(călătoria) nu l-am mai văzut zâmbind de câţiva ani dar acum zâmbea în somn nu ştiu ce anume visa nu am îndrăznit să-l întreb

urmează-mă i-am spus locul e aproape iar eu mai am destulă putere să te car

zilele vor împinge iarăşi micile ratări prin viaducte de piatră voi rămâne singur în corpul bolnav răsucind cheiţe în gol şi voi lăsa sângele aspru să se obişnuiască din nou cu bătăile inimii

Dumitru Vlad

trezeşte-te i-am spus o să facă pauză şi s-a dus cu ochii pe jumătate deschişi către uşă a aprins ţigara în căştile mele încă suna child in time

Andrei Iulian Pintea I. aştept să se înmoaie muşchii-n frigul nopţii somnul se gudură pe lângă mine ca un maidanez bătut de foame

aştept poemul de o vreme posibil rămas prin mâinile pe care le-am scuturat cu hotărâre sau privirile pătimaşe care-mi agăţau cândva gulerul poate l-am lăsat cu tine sub o lampă într-o bibliotecă pustie sau în faţa serialului tău favorit

Trei

Cătălina Bălan

Bestia sau de ce n-o să mai merg noaptea cu trenul

Personaje Andrei - Blond, creţ, paşnic. Poate scrie poeme cu calm, chiar şi în contratimp. Ştie reţete complicate de mâncare. Adaptat la clima rece. Mitru – Privire de om serios. Gesturi precise, aş spune chiar maniacale. Ştie aproape pe de rost romanele lui Haruki Murakami. Are în pregătire un manuscris, poate că îi va fi tradus în germană. Miki – Privire magnetică, pătrunzătoare. Unul dintre puţinii poeţi contemporani care ştiu cu ce se mănâncă haiku-urile. Erudit. Poate vorbi oriunde, oricând, oricât, pe orice temă. Ştie să mânuiască spada şi floreta. Eu - Elevă în clasa a XII-a, preocupată de Bac şi alte probleme existenţiale. Lucrez la o carte de poezie de care nu sunt niciodată mulţumită. În timpul liber discut pe teme filozofice cu fratele meu mai mic. Matahala – va apărea mai târziu. Mama – niciodată nu ştie tot.

some dance to remember, some dance to forget

eram într-un parc în faţa blocului unde am copilărit. tata făcea avânt unui leagăn. o k de vreo doisprezece ani era în leagănul acela. îi făcea avânt până când am observat curcubeul din spatele nostru. am spus tati uite ce curcubeu frumos. îl pot lua pentru tine mi-a spus. şi a tras curcubeul de pe cer. mâna lui era în acel moment cea mai mare mână. ieşea parcă din cer. mai mare decât mi-aş fi imaginat că arăta atunci când aveam doar câteva luni şi el mă ţinea în braţe. a tras de capătul curcubeului. de îndată curcubeul s-a transformat într-o eşarfă lungă. şi tata m-a prins de mână. şi făcea piruete cu mine în acel parc. şi tata zâmbea.

actualitatea literară 9

Serată Accapella nocturn cu necrofagi instigă la fulgi încinşi pe care dacă i-ai aştepta pe limbă te-ar lăsa să molfăi doar atunci un minut din cel mai fin deşert.

ai în tine raze care vor să te azvârle prin atâtea bariere până chiar tu le înşiretezi în jurul celui mai familiar orizont.

Bogdan

Munteanu

aştept ziua de mâine ca pe-o promisiune. Am mers alături de tata pe uliţă. Ne acum e 00:27 şi e apropiam de cârciumă. Îmi era teamă degeaba. de locul ăla. Când treceam pe-acolo, auzeam de dinăuntru voci groase de bărbaţi, răcnete şi înjurături. O dată am prins şi zgomot de sticle sparte. Mi se părea că în cârciumă era mereu scandal şi o tăiam rapid. Da’ acum nu se punea. Aveam 6 ani, eram mare, eram cu tata şi tata era cel mai tare! A smuls un smoc de iarbă de pe marginea drumului. Lua câte un fir în gură, îl mesteca o vreme, apoi îl scuipa şi zicea aşa: futu-vă muma-n cur, azi vă iau toţi banii, numa’ să am un pic de noroc. Aveam impresia c-a uitat că sunt şi eu pe-acolo. Am smuls şi eu iarbă şi am băgat-o în gură. Nu mi-a plăcut, parcă avea gust de baligă. Dar am molfăit şi am scuipat aşa cum făcea tata. Nu m-a băgat nici aşa în seamă, şi-am izbit cât am putut cu piciorul în pământ. Colbul s-a împrăştiat în jurul nostru şi-am început amândoi să tuşim. Gura mă-sii, a zis tata. S-a oprit brusc şi-a ridicat mâna. Mă uitam prin norul de praf la palma lui. Era cât lopata! A stat aşa, câteva clipe, cu mâna în aer, de parcă nu ştia ce să facă. Am închis ochii, aşa făceam de obicei când vedeam palma tatei deasupra mea. Când i-am deschis, norul de praf dispăruse, iar tata îşi continua liniştit drumul, de parcă nimic nu s-ar fi-ntâmplat.

La gară, 19.00 pm, 7 septembrie 2013 Ne tot luăm rămas bun vreo oră. Aşteptăm la linia trei şi sunt fericită că am ajuns mai devreme. Varianta autostopului nu mă încălzeşte deloc, e ca şi cum ai căuta singur un criminal în serie. Gara din Săvârşin aduce a sfârşit de secol XIX, în mizerie. Pe peron suntem doar noi patru. Mitru îmi cară geanta, eu duc în mână un kil de prune aproape stricate, Andrei îşi fâlfâie zulufii, iar Miki e şeful de trib, cel care, la început, ne înmânase fiecăruia pipa păcii. Situaţia Trebuie să plec mai devreme, chiar în toiul celei mai efervescente seri. Voi pierde focurile de tabără, pulpele de pui dezosat cu varză călită, discuţiile la botul calului, ultimele noutăţi şi atmosfera uşor psihedelică. Mai urmează şi ceremonia de la palat. Mă simt ca luată cu arcanul, dar mă ţin tare. Miki mi-a găsit vagonul şi mă ajută să urc scările abrupte, iar eu le fac tuturor cu mâna. Locul A 51, vagon 7, lângă geam. Un tren rablagit. În compartiment mai este o fiinţă. Stă ţeapănă. Sper că am greşit trenul. Băieţii sunt afară, la geam, se agită. Mă simt ca într-un film. Aş fi vrut să le fac o fotografie adevărată, dar nu mi-am scos aparatul din rucsac. Îi fotografiez cu telefonul. Le strig tot felul de banalităţi pe geamul deschis al compartimentului, iar ei îmi zâmbesc. În tren, 20.00, 7 septembrie 2013 Fiinţa uriaşă îmi suflă în ceafă când îmi aşez rucsacul pe poliţă. Mă întreabă de ce nu stau jos. Aş fi vrut, mai degrabă, să mă evapor. Are un lanţ gros de aur la gât şi doi nasturi descheiaţi. E numai fibră, o matahală. Ajunge o palmă şi sunt ko. Zâmbesc crispat, sprijinită de geam. Îmi vine să plâng. • O să te sunăm din cinci în cinci minute! Matahala vine lângă mine, se sprijină şi ea cu coatele de marginea geamului şi, foarte calm: • Dar să ştiţi, băieţi, că de ce vă e frică, de aia nu scăpaţi! 20.14, 7 septembrie 2013 Macazul scârţâie brusc, sirena se aude de două ori scurt şi o dată lung, şi trenul porneşte. Stau în dreptul geamului deschis, mi-aş fi dorit să fi rămas în gară. 20.30, 7 septembrie 2013 • Аlio! Mama, ya uje v poiezde. Tî mne zvoni pociaşce, pojaluista! Mne popalsya kakoi-to strannîi tip, no oceni strannîi! Pugaet menea. Ladno, ne mogu mnogo govority. Zvoni mne pociaşce! * * Alo! Mama, sunt deja în tren. Sună-mă, te rog, mai des! Am nimerit lângă un tip ciudat, dar foarte ciudat. Mă sperie. Bine, nu mai pot vorbi. Sună-mă mai des! Până la Bucureşti am vreo zece ore. În tot vagonul sunt doar eu şi matahala tuciurie, cu nişte colţi neobişnuit de lungi şi strălucitori. Îmi imaginez cum şi-i ascute cu regularitate. 21.05, 7 septembrie 2013 - Alo, da, Ioane, eu sunt. Da, în tren… Cu o domnişoară care are două mari defecte. E frumoasă şi e frumoasă. Am încremenit. Măcar petrecusem o săptămână de vis la Săvârşin înainte s-o sfârşesc într-un vagon de clasa a 2-a. n Continuare în pagina 12


Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

“Biserica de acasă”

Cartea părintelui profesor Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză (Doxologia, Iaşi, 2011), s-ar putea intitula Mic tratat despre iubire. Şi asta pentru că „iubirea împodobeşte totul”, cum scrie inspirat moralistul. Pledînd pentru iubire înaltă, pentru „legătura dragostei” în familie, îşi aşează scrierea (cum altfel?) sub semnul Epistolei Întîia către Corinteni a Apostolului Pavel: „Dragoste nu am, nimic nu sunt; dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”. (I. Corinteni, 13,4-8, Imn al iubirii) În Kali-Yuga modernă, plină de rătăciri şi de sminteli (UE a cerut Italiei eliminarea crucifixului din şcoli, tribunale, clădiri ale guvernului, ca să nu tulbure minoritatea necreştină ori pe vreun mal-croyant), cartea teologului I.C. Teşu e un reper. Expresso verbo, în lumea sărăcită de valori morale unde vieţuim, ne luminează (ca un sfeşnic) tainiţa familiei creştine, pentru a regăsi drumul spre ea, întru redeşteptarea rostului ei sacru. Familia trebuie să fie treaptă spre cer. Şi aici pot fi citate cuvintele magice: „pentru totdeauna, în veşnicie” (v., de acelaşi autor, Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică, Trinitas, 2001). Citiţi, rogu-vă, cartea preotului Teşu ca pe o provocare. Ca să ajungă la deşteptarea creştină, fiinţa trebuie să aleagă calea soteriei. Pare uşoară? Nu este. E îngustă, anevoioasă, aspră, abruptă. René Girard ne-a avertizat că diavolul e mai lesne de imitat decît Iisus; el chiar vrea să fie imitat, ştie să seducă. Înapoi, cere revigorant-inflamant părintele, spre „statornicie şi trăinicie, împlinire şi mîntuire”. Verbul a inflama – de la flamă – i se potiveşte, privind şi darul argumentării în forţă, şi capacitatea de expresie. Mesajul esenţial al celor aproape 400 de pagini este să nu ne lăsăm dezintegraţi de „realităţile tragice” pe care le trăim, suportul necesar fiind familia ca „oază de pace şi linişte”, ca „microeclesie”. Pusă la îndemîna tinerilor, în tiraj mare, cartea ar fi un luminaj pentru cei bombardaţi cu „noua dezordine amoroasă”, cu ideea căsătoriei „ca afacere” ori ca simulacru de Valentine’s Day, cum cere ideologia hedonist-consumeristă. Pentru societatea noastră de un pragmatism exacerbat, Nordul e averea. O „ştiristă” era sigură că Cetatea Banilor, Craiova, nu e altceva decît cetatea celor cu bani ca instrument de shopping şi de loisir. Important e a fi nu a avea; a fi e precumpănitor, învaţă părintele Ioan, trimiţînd la Sfîntul Ioan Hrisostom: familia să nu fie un „comerţ al aurului”. Şi o repetă, să se audă, în stilul său incitant: „dumnezeul lor este banul, iar religia lor este plăcerea” (lucr. cit., p. 88). Or, unul dintre duşmanii deghizaţi ai familiei este dorinţa de acumulare, de supraconfort, de bunăstare excesivă, dar efemeră. Sociologii şi etnologii nu reacţionează (sau nu destul) la dispreţul generalizat faţă de cutumă. Salută „schimbarea”, în numele aşa-zisului drept „democratic” la dragoste, de frică să nu fie etichetaţi ca depăşiţi, limitaţi, anacronici. Ciudat lucru: comuniştii au negat sau au contestat temelia religioasă a culturii, însă valorile creştine sunt mai mult decît ameninţate în postsocialism. „Arta-i una, biserica-i alta”, decretează Turcescu, lider de opinie. Îi răspunde, de la Ieş, Alex Savitescu, universitarul: „Arta n-are nici o treabă cu religia”. Şi, în paranteză: „pare-mi-se că treaba asta a zis-o, pe undeva, Aristotel, cu mult timp în urmă...” (subl. mele, Magda U.). Lumea atee se arată mai dură decît în ceauşism. Intelectuali analfabeţi spiritual iau sacrul în derîdere. Ne aflăm în plin fenomen de de-sacralizare: scuipăm pe eroi şi morminte, pe drapel, pe datină, chit că suntem dependenţi de înaintaşi, vrem nu vrem; ne naştem nu aiurea, ci într-o religie anume. Cînd se coboară sicriul în mormînt, se aplaudă ca şi cum s-ar sfîrşi o piesă de teatru. Cît despre piesa de teatru Evangheliştii, de „emancipata academică” Alina Mungiu, mi-a amintit de blasfemierea Noului Testament, ca exerciţiu de „reeducare” în închisoarea Piteşti. Torţionarul Ţurcanu împărţea deţinuţilor rolurile (Iosif-Maria, Iisus-Maria Magdalena). Urma comanda: „Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie!”. Aplauzele erau obligatorii, sub ameninţarea răngilor, bîtelor, carcerei. Măcar la Piteşti s-a aplaudat, şi-i de înţeles, sub tortură; la Ateneul Tătăraşi s-a aplaudat sub Benoît Vitse, regizorul care a urcat pe cruce, în chip de Răstignit, o femeie cu şold senzual, goală-puşcă. O fi făcut-o la sugestia Alinei Mungiu, care opina că Iisus era „un amant cu totul incapabil”? În viziunea Evangelistei, Noul Testament n-a fost decît o farsă pusă la cale de Apostolul Pavel, un oligofren sîngeros. În aceeaşi mungică viziune, creştinismul e o cretinologie, Iisus, un mistificator, şi încă unul conştient, Fecioara – o tîrfă cu ciorapi negri, deşiraţi, Ioan – un gay depravat etc. etc. Nimic de zis: dramaturga l-a întrecut în terfelirea spiritualului pe torţionarul de la Piteşti. Lovitură psihică fără fir de talent dată credincioşilor? Ei, şi? „Nu-i obligat nimeni sî sî ducî la teatru”, s-a rostit mult aplaudata. Se spune că, atunci cînd se ridica Turnul Babel, nimeni nu dădea ajutor nimănui, fie el în pericol de moarte; dar ia să se fi spart o cărămidă: ce plînset, ce vaiet! Vă pare cunoscută situaţia? Seamănă cumva cu „era reziduală” pe care o traversăm, a cărei marcă este disoluţie versus coeziune, ură versus iubire, dezbinare versus unitate,

fiinţă degradată versus fiinţă îmbunătăţită? E adevărat, oamenii normali într-o lume anormală sunt consideraţi dintr-o specie pe cale de dispariţie. Numai că, în întuneric, omul luminos străluceşte; în plin haos, normalul e mai vizibil. Iată de ce, cînd varii canale îndeamnă la erotizarea societăţii, la poligamie, susţin o gîndire viciată asupra căsătoriei, vocea unui creştin autentic, trăind creştineşte autentic, devine foarte sonoră. Cu înţelepciune, gînditorul religios creştin Ioan C. Teşu ne spune – şi-l auzim – că iubirea familială e „un sacrificiu şi o dăruire de sine”. Or, „dăruind vei dobîndi”, nu vei sărăci, cum ştim de la celălalt gînditor religios creştin, care şi-a spus cu modestie monahul Nicolae. Iubirea dă sens existenţei, iar familia e pentru teologul Teşu „biserica de acasă”. Acolo te refaci, scapi de tensiuni, laşi dezordinea de afară (atacuri şi ofense, umiliri, dispute neplăcute, injurii, scene degradante) şi intri în ordinea lăuntrică. Ieşi din timpul ordinar şi pătrunzi în casaenclavă. Preotul ne asigură că haosul n-are putere asupra incintei noastre, cu icoanele aşezate în inima casei. Şi ne conduce spre izvoare vechi (Sf. Ioan Gură de Aur: „soţialiman”). Căsătoria nu e piedică în calea succesului social, dimpotrivă, ascultînd de poruncile iubirii, cultivăm totodată starea de „trezvie” pentru a rezista la primejdia indiferentismului, a relativizării. Autorul pune accent pe complementaritate (a fost şi atu-ul căsniciei mele), pe dialog, pe alteritate. Iar izvorul este tot Hrisostomul. Încă din secolul al VI-lea, propovăduia egalitatea între soţi, căci,„iubirea face autoritatea blîndă şi ascultarea uşoară”. Părintele ne instruieşte, chibzuit, în doctrina iubirii familiale aşa cum a promis: „fără ipocrizie şi ton moralizator” (lucr. cit., p. 77). Ne spune cum se naşte iubirea, cum creşte, cum se păstrează, cum se respectă şi se onorează, ca să dăinuie o viaţă, dar şi cum se îmbolnăveşte şi piere. Dumnezeu, ne reaminteşte teologul, a creat femeia din coasta lui Adam, nu din cap, nu din talpă. A ales locul de lîngă inimă, de sub braţ, spre ocrotire, fapt greu de priceput pentru egofili. Celălalt, alterul, este, ca „bunăvoire” a Domnului, „un aproape, mai interior chiar decît îşi este el însuşi” (p. 21). Ca să-şi argumenteze demersul necesar pentru însănătoşirea comunităţii, pledoaria pentru „jertfelnică dragoste şi preţuire” (p. 225), autorul apelează la o bibliografie riguroasă: studii de sociologia şi psihologia familiei, de psihosexologie; culege „cuvinte de folos duhovnicesc” din Bogăţiile oratorice ale Sf. Ioan Gură de Aur, din Cuviosul Nicodim Aghioritul, Carte sfătuitoare pentru paza celor cinci simţuri, a nălucirii şi a inimii şi care sunt îndulcirile duhovniceşti şi chiar ale minţii, din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti VI. Viaţa de familie. Reţine, însă, şi din Saint- Ex(upery) că, în iubire, „esenţial nu este doar a privi numai în ochii celuilalt [...] ci fundamental, într-o relaţie, este a privi amîndoi în aceeaşi direcţie” (p. 227); ne poartă de la Paul Evdokimov (Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe), la D. Stăniloae (Ascetica şi mistica Bisericii Orodoxe) şi Arsenie Boca (Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri. Despre legile

Radu ULMEANU Un înger

nr. 35 n decembrie 2013

şi fărădelegile familiei creştine); de la Vasile Pavelcu (Din viaţa sentimentelor), la Petre Semen (Păcatul – boală a sufletului – coordonate biblice). Bibliografia este fericit completată cu Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubirii, Claude-Marc Aubry, Ghidul îndrăgostitului, John Meyendorff, Perel şi Pestov, Laroche şi Larchet, Ziglar şi Zorin, dar şi cu românii Iolanda Mitrofan, Adrian Majuru, Adina Băran-Pescaru ori teologul Virgiliu Gheorghe. Sigur că există „pietre de poticnire” care alterează relaţia soţ-soţie, ajungîndu-se la „singurătatea în doi” (e titlul de debut al poetului Ioanid Romanescu). Pentru a obloji rănile familiei creştine, leacul e de căutat în cutumă. Stîlpii familiei, după I.C. Teşu: credinţa robustă, iubirea curată, jertfa de sine, ruga, înfrînarea, postul. Sunt, oare, concepte desuete armonia familială, stabilitatea, fidelitatea, abstinenţa, educarea copiilor prin practica empatiei? Nicidecum: „Dincolo de convulsiile, alterările, degradările, pervertirile” vieţii moderne, omul-om va păstra „icoana relaţiilor ideale dintre bărbat şi femeie, părinţi şi copii, apropiaţi şi semeni”, păcatul fiind „o tăgăduire de sine, o negare de sine” (p. 265). I.C. Teşu nu ascunde sub covorul omisiunilor relele moravuri, nu ezită să aducă în discuţie luxura, neînfrînarea simţurilor ca unul dintre cele 7 păcate, sau homosexualitatea: „ceea ce natura refuză, iubirea se ruşinează să îmbrăţişeze”, după Andreas Capellanus. Şi nu este deloc permisiv cu „noua formă de păgînism”, v. cap. Tragedia omului într-o lume postmodernă şi declarativ creştină, altfel spus, cu barbarul din noi. Aici, teologul se întîlneşte cu etnologul (Petru Ursache, Etnosofia, Paideia, 2006) care spune în Cuvînt prevenitor: „Voi vorbi despre familie şi despre societate, despre bine şi rău, despre prietenie şi duşmănie, bucurie şi ură, viaţă şi moarte etc. Vreau să arăt ceea ce se ştie deja de la înaintaşi, însă experienţa noastră istorică negativă ne obligă adesea să repetăm că societatea tradiţională românească, din perspectiva satului «de tip clasic», era echilibrată, robustă, plină de vitalitate, nu anemică, înapoiată, conservatoare, năpădită de vicii, dominată de ură, cum susţin neoproletcultişii care deformează şi politizează cu vădită rea intenţie. Fără polemici sterile, se cuvine o replică fermă, pentru a ajuta cititorul de azi şi de mîine să păşească din nou pe terenul certitudinii şi al adevărului”. La fel răspunde teologul Teşu celor care beştelesc modelul existenţial românesc. Ce să facă românii decît să încerce să rămînă, ca-n folklore, „luminaţi şi curaţi, de Maica Domnului lăudaţi”? Sau, în formularea unui etnolog de elită, Silvia Chiţimia, dispărută de pe micul ecran odată cu TVR Cultural: „Căci e păcat să trăieşti ca un negustor într-o lume a Tainei”. Antidot la „împuţinarea sufletului” (Hrisostomul), la „reificarea” femeii, adică transformarea ei în res, lucru, cartea profesorului de credinţă Ioan C. Teşu intră pe poarta mare în bibliografia „culturii mariajului”. Părintele face parte din categoria celor care-ţi pot da speranţa că familia creştină (mai) există. Ştie să îmbărbăteze, cuvintele sale sunt ziditoare şi asta înseamnă mai mult decît a înălţa o biserică.

Precizare Premiul Naţional „Petru Ursache” se va acorda anual, la 15 mai, începînd cu anul 2014, de către Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” de la Piatra Neamţ (director Adrian Alui Gheorghe), unde se află „Fondul documentar şi de carte Petru Ursache”. Premiul, stabilit de un juriu profesionist, va fi acordat unui scriitor român pentru promovarea valorilor tradiţionale, pentru susţinerea spiritului naţional în opera de ficţiune sau în cea umanist-ştiinţifică. Orice alt premiu purtînd numele „Petru Ursache”, instituit la Paşcani sau aiurea, fără acceptul meu, e neavenit şi constituie un abuz. (Magda Ursache)

Claudiu GIORGIONI Pisarul şi gândul

S-a îmbătat un înger de prea multă dragoste şi umblă pe pământ în clătinare, cu cârji de flori se încovoaie spre umbra lui pe care-o vede singur.

Împing nişte gânduri, încet, către vârful peniţei, Târând după mine un vis nesfârşit Încerc să împing întreg universul fiinţei Prin tubul de pastă al unui pix răvăşit

Atât de grele-i sunt picioarele încât atunci când calcă pe umărul vreunuia din noi simţim sub tălpi pământul încet cum se retrage respirând fiinţa şi aerul devine un nămol de aur.

E-o pastă cleioasă, de vise-ncâlcite, Târâte prin umbre, zgâriate pe-alocuri, De colţuroasa realitate, fardată până-n dinţi, călcând pe ‘naltele tocuri… Vise descoperite-n durerea unei nopţi nedormite

Apoi ne părăseşte, trece luminând, oftând, o aripă a lui desface orizontul prin care intră-n noi oştirile cereşti.

Anevoioasă cale... anevoioasă soartă-şi alese Pisarul Nici măcar Atlas, cu spinarea zdrobită de păcătoasa Terra, N-ar vrea să facă schimb de locuri cu el... să fie anatema Şi doar hârtia-i complice, lăsându-l să-şi verse amarul...

Şi-l auzirăm chiar pe Dumnezeu dând o poruncă blândă şi-o noapte lungă ne-am ţinut cu mâinile de suflet, ca nu cumva, ca nu cumva să plângă

…Şi totuşi cineva trebuie să-ncurajeze fraza să iasă-n lumină, Zburând dezlănţuită pe culmile hârtiei, Prinzând contur sub lampa prăfuită Să simtă zvâcnetul slovei în pântecul peniţei


nr. 35 n decembrie 2013

interviu

actualitatea literară 11

„Elenei Ceauşescu i-am scris o dedicaţie în bătaie de joc” Nicolae Breban preciza, cu mult timp în urmă, că cel mai mare talent al său a fost foamea de lectură. Pentru că în copilărie nu se putea lăuda nici măcar cu o modestă bibliotecă, Nicolae Breban împrumuta cărţi de la prieteni, cu care se întâlnea şi făceau comentarii la cele citite. Fostul redactor-şef la revista „România literară”, în perioada 1970-1973, este autorul multor lucrări, dintre care amintim romanul de debut, „Francisca”, apoi: „În absenţa stăpânilor”, „Îngerul de gips” sau „Animale bolnave”. Odată ajuns la maturitate artistică, scriitorul Breban mărturiseşte: „România produce, în ciuda limbii periferice, genii capabile de un limbaj universal. Dar noi trebuie să credem în noi; un fel de nebunie, un fel de manie stă la baza vocaţiei artistice. Adică acea manie, acea nebunie să crezi că ai ceva important de comunicat lumii. Dacă nu eşti posedat de această manie toată viaţa, vei fi, bineînţeles, înfrânt. Tu trebuie să fii primul şi ultimul care să crezi în nebunia ta”. Tot Nicolae Breban a fost, nu demult, ţinta unor publicaţii care îl acuzau că este un linguşitor al regimului comunist, dedicând vreo două cărţi soţilor Ceauşescu. Cu toate acestea, prin vasta sa activitate literară, Nicolae Breban şi-a câştigat, totuşi, un binemeritat loc în istoria literaturii române. - Cum aţi descrie cei 40 de ani de activitate? - Ca o perioadă fericită. Răspunsul pare puţin paradoxal pentru cei care-mi cunosc viaţa, uneori destul de agitată, care pare că se contrazice cu opera mea, care este destul de unitară şi liniară. Sunt bucuros că împlinesc aproape patru decenii de activitate profesională. Primul meu roman, „Francisca”, a apărut în toamna lui `65 şi a avut multe cronici de succes, punându-mă în linie cu mari scriitori români şi europeni. Poate la mijloc este şi meritul de a nu mă fi dezis de roman. Încă din tine-

reţe, am vrut să devin romancier. Îi admiram pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, dar şi pe marii străini, chiar şi pe cei de mâna a doua, a treia, scriitori cu romane triviale. Am constatat cu încântare că şi pe maestrul meu Dostoievski îl interesau scriitorii triviali. Ei au un nivel intelectual foarte scăzut, însă există o pasiune a scrisului şi o tensiune a dramei, pe care, adeseori, cei de mâna întâi nu o au. Am refuzat să public debutând cu nuvelă, aşa cum au făcut colegii mei de generaţie Fănuş Neagu, D.R. Popescu şi Sorin Titel. Chiar dacă un volum de-al meu de nuvele exista în programa de publicare a unicei, pe-atunci, edituri din România, am renunţat, deoarece se duceau lupte enorme pentru a reuşi. Au fost doi ani de sărăcie, de nelinişte, de ridicol. Mi-am asumat acest risc, pentru că nu vroiam să încep ca nuveliştii. Deşi mai toţi romancierii români au început cariera ca nuvelişti, eu am avut această aroganţă tinerească să debutez chiar cu un roman. Şi-ntr-adevăr, după primul roman am mai publicat foarte repede încă două. Aproape în fiecare an câte o carte: „În absenţa stăpânilor” în 1966, „Animale bolnave” în 1968 etc. Apoi, am lipsit din ţară un an de zile, am intrat într-o activitate politică, m-am lăsat înşelat de Ceauşescu - împreună cu alte sute de inşi - şi, dezamăgit puternic, mi-am dat demisia de la Paris, m-am întors în ţară şi am început un alt tip de roman, o scriitură cu o altă problematică, mai înaltă, considerată abisală, deşi elemente de abisalitate au existat şi în primele cărţi. Patru romane, care n-au făcut multă vâlvă decât în sens negativ, ele fiind atacate de presa literară şi de cea de partid, mai ales romanul „Bu-

Nicolae BREBAN

interviu cu romancierul Nicolae Breban (n. 1 februarie 1934)

Gabriel DRAGNEA navestire”. Dar mi-au permis să intru într-o a doua fază stilistică şi psihologică, o fază pe care n-aş fi bănuit-o nici eu în tinereţe. A urmat o a treia fază în străinătate, în exil şi apoi, la întoarcerea în ţară, după 1990. - Ce aţi învăţat de la viaţă? - Aproape nimic. Un scriitor învaţă nu din viaţă, ci de la colegii săi mai mari, mai vechi şi literaţi. Eu am învăţat enorm de la Stendhal, primul meu maestru, apoi de la Balzac dorinţa sa orgolioasă de a crea un sistem epic deosebit, pe care l-a reuşit în cele peste 80 de volume, Thomas Mann, Zola, Dickens, pe care îl citeam de la 14 ani – un Dostoievski englez, dar fără vârfurile scriitorului rus. Viaţa mi-a folosit ca termen de reper. Afundat în creaţia marilor scriitori şi în propria literatură, rareori priveam pe geam şi vedeam cum trec pe stradă un soldat, un preot, o babă, un cămătar, adică tipologia clasică a romanului şi îmi spuneam că aşa arată ceea ce vreau să fac. Nu eram îndemnat să-i descriu, ci verificam dacă, unde se întâlneau ei, corespund, în mare, cu tipologia romanelor mele. - Aţi fost atacat deseori în presă pentru dedicaţiile oferite soţilor Ceauşescu. Ce vi s-a reproşat? - În primul rând nu este admis să se publice dedicaţiile. Ele sunt o corespondenţă secretă între autor şi cel căruia i se dedică respectiva carte. Ele trebuie să urmeze regimul acestor scrisori, în care ambii autori trebuie să fie de acord să apară. Într-o dedicaţie, ca şi-ntr-o scrisoare poţi să spui lucruri intime, care nu-s făcute să fie publice. Dedicaţia pentru Ceauşescu, dată pe cartea „Bunavestire”, a fost publicată iniţial în 1992 de revista „România Mare” şi apoi, după zece ani, un cotidian n-a făcut decât să repete acelaşi lucru, dar cu extensie de comentarii, adeseori injurioase. Ce m-a uimit a fost că, un ziar important, cum este „Adevărul”, a publicat un articol al unui ins necunoscut, care se întreba ce caut eu în literatura română, făcându-mă în toate felurile. Eu am răspuns, atunci, că nu întâmplător „Adevărul” stă în aceeaşi clădire a fostei „Casa Scânteii”. Numai „Scânteia” stalinistă, acel stalinism ticălos şi abject opera cu asemenea campanii de denigrare a unor scriitori români. Probabil că „Adevărul” a fost neliniştit că eu intru în politică şi a vrut să mă atace într-un fel sau altul, dând senzaţia că eu sunt un fals disident, că pe faţă eram contra lui Ceauşescu, iar pe ascuns îi dădeam asemenea dedicaţii. Cartea cu pricina a fost singura lucrare îndrăzneaţă din ţară, care a apărut fără cenzură, deşi manuscrisul avea peste 2.000 de observaţii. Dedicaţia a fost, ce-i adevărat, puţin excesivă. Rugat fiind, i-am dat şi Elenei Ceauşescu o carte cu o dedicaţie scrisă în bătaie de joc, folosind eu atunci expresia „această protectoare a artelor”. Nu mă supără atacurile asupra mea, pentru că Breban este un scriitor tare şi rezistent, dar sunt uimit şi revoltat de atacurile contra marilor scriitori români, ca George Călinescu, Eminescu sau Nichita Stănescu, care ţin de patrimoniul românesc. Nimeni nu pretinde ca Cristian Tudor Popescu să-l înţeleagă pe Nichita, dar nici să loveşti în vârfuri ale literaturii române moderne, care ţin de identitatea românească şi de stabilitatea noastră psihologică. - Dincolo de toate acestea, vă simţiţi un scriitor împlinit? - Da. Mai ales în ultima vreme. Am împlinit de curând 70 de ani şi-i mulţumesc proniei divine că m-a suportat să ajung până la acest mal. Fiecare deceniu trecut este un mal atins. Tânărul Breban avea nevoie de timp ca să-şi dezvolte întreaga construcţie romanescă. Noi, cei din nord, avem nevoie de timp ca să ne dezvoltăm. Eu n-am fost un precoce, în schimb am fost mereu un ambiţios. Deşi am îmbătrânit, ambiţiile mele au rămas adolescentine. Vreau totul sau nimic. Am vrut roman psihologic, de construcţii ample, am vrut o operă, nu doar unul-două romane. Nu am fost şi nu sunt tentat şi nici fascinat de capodoperă. A fost o perioadă în care mulţi nu ştiau cum să dea lovitura de graţie printre scriitori, cu o carte scrisă foarte bine. Pe mine m-a interesat viaţa ca operă şi construcţia unei opere, ca şi Thomas Mann şi ceilalţi. - Cu siguranţă că v-aţi făcut un bilanţ al vieţii. Aveţi ceva să vă reproşaţi? - Nu doar un bilanţ, ci mai multe. Atât în România, cât

şi în exil, unde am petrecut aproape 25 de ani. A fost un exil, poate mai mult estetic, dar şi politic, exil pe care unii mi-l refuză. E adevărat că aveam cetăţenie în R.F.G din 1972, iar traiul meu de la Paris şi publicarea unor romane acolo a părut mai mult un exil estetic. Îmi reproşez în fiecare zi foarte multe lucruri, dar mărunte. Mereu facem zeci de greşeli şi le vom face până la moarte. Din cele mari îmi reproşez un singur lucru. Faptul că m-am însurat cu o femeie, Maria, lucru pe care nu trebuia să-l fac. Ea a ispăşit dramatic acest lucru. De la moartea ei se împlinesc trei decenii... Nu eram potriviţi pentru a fi soţ şi soţie. Cu toate acestea, i-am dedicat Mariei, la vremea respectivă, cartea „Bunavestire”. Asta este marea eroare a vieţii mele intime, care m-a cutremurat ani de zile. În rest, într-o vreme mi-am reproşat că m-am apropiat prea mult de Ceauşescu. Nu aveam nevoie de asta. N-am fost niciodată membru U.T.M., în schimb am fost mereu dat afară din şcoli şi facultăţi. Am fost privit ca o oaie neagră, ca un duşman al comunismului ce eram şi făceam greşeala să o spun pe faţă. De la filosofie am fost exmatriculat de două ori, pentru că în loc să-i admir pe Lenin şi pe Stalin, îi admiram pe Schopenhauer şi Nietzsche. - Care este cea mai mare bucurie a dumneavoastră, acum, după atâţia ani? - Sunt mai multe. În primul rând, că România este liberă şi că a căzut comunismul. În consecinţă, mă bucur fără încetare, lucru esenţial pe care mulţi l-au uitat. Ne-am îngropat în prezent, care adeseori are forme negative, triviale, duşmănoase, ridicole, chiar groteşti, dramatice şi există pericolul să piară elementul cel mai preţios al unei societăţi, care este speranţa. Cred că, până la urmă, speranţa va renaşte în România. - Ce-şi doreşte omul Nicolae Breban pentru viitor? - Mi-aş dori ca lucrurile din literatură să se normalizeze, cât de cât, să se refacă acea unitate de odinioară; să se investească mai mult în cultura vie românească. Timp de zece ani, după revoluţie, au existat lupte fratricide literare, între diverse grupări, lupte în urma cărora mulţi oameni au avut de suferit. Mi-aş dori să se redeştepte interesul pentru carte, pentru cartea bună şi televiziunile şi presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural. În plan personal, îmi doresc sămi păstrez sănătatea, în sensul lucidităţii intelectuale. Să fiu lucid şi activ în meseria mea. Visul meu este să pot lucra până în ultima zi a vieţii. - Revenind în domeniul literaturii, ce pregătiţi pentru cititorii, care vă iubesc şi vă apreciază opera? - Anul acesta pregătesc trei cărţi. Am terminat în iarnă, la Paris, cel de-al treilea volum din tetralogia „Ziua şi noaptea”, roman ce poartă titlul „Puterea nevăzută”, care va apărea cu sprijinul „Uniunii Scriitorilor”. În toamna acestui an voi publica volumul de comentarii, prin parafrază, pe marginea maximelor lui Nietzsche, care sunt, de fapt, editorialele mele din ultimii doi ani din „Contemporanul”. Acest demers al meu vine ca urmare a dorinţei de a explica unor lectori de-ai mei, dar şi mie însumi, de ce m-a interesat şi fascinat Nietzsche şi de ce am trăit cu el peste 40 de ani. A treia carte la care voi lucra-n vara aceasta este volumul al doilea de memorii „Sensul vieţii”, care va fi publicat tot de „Editura Polirom”. (interviu realizat în iunie 2004, în biroul său de la Uniunea Scriitorilor) Gabriel DRAGNEA


12 actualitatea literară

Bestia sau de ce n-o să mai merg noaptea cu trenul n Continuare din pagina 9 Îmi scot o carte din geantă şi încerc să citesc, asta ca să se ştie că noi nu suntem doar frumoase, ci şi deştepte. Nu mă pot concentra. Telefonul îmi sună, bâzâie, luminează, în medie din zece în zece minute, ceea ce îi creează matahalei o stare vădită de disconfort. Miki: ”Spune-i că l-am văzut şi dacă ceva, îl dau la poliţie. Dacă nu ajungi întreagă la Bucureşti, îl ia mama dracului!” Mama: ”Şi, cum mai e pe acolo?” Andrei: „În caz de ceva, sună-l pe Mitru, te rog. Nu de alta, dar telefonul meu e la încărcat.” Andrei: ”Ştiu că nu poţi vorbi. Răspunde numai cu da sau nu. Eşti ok? Totul e în regulă? Deci, fii atentă, dacă trebuie, cel mai bine e să dai în ochi şi în testicule. Acolo doare cel mai tare. Nu contează cât de mare e. Îl loveşti şi fugi.” Mitru: ”Totul ok?” ”Încearcă să te înţelegi cu nashu, poate îţi găseşte alt vagon. Also, fun fact, frica, oricât de copleşitoare ar părea, poate fi combătută. Ca şi bătăuşii care se umflă în ultimul hal şi auzi cum iese aerul din ei în momentul în care îi înfrunţi. Cum zicea bunul Chinaski, if there is light, it will find you.” Mama: ”Şi, cum mai e pe acolo? Îhim… îhim… ei, vezi şi tu. Poate mai urcă cineva.” Miki: ”Alo! Cum mai eşti? A, vorbiţi!? Spune-i că-i ştiu faţa şi că nu scapă!” Miki: ”Ce faci? Plângi? Nu mai plânge! Lasă, o să fie ok, noi suntem toţi aici, pe deal. Ne gândim la tine, ne uităm la cer, e plin de stele. Te pupăăăm! Fii tare!” 22.05, 7 Septembrie 2013 Matahala: Domnişoară, dar sensibilă mai sunteţi! Ştergeţi-vă şi lacrima de pe celălalt obraz. Şi eu sunt sensibil, chiar dacă nu pare. Pauză mare. 22.35, 7 Septembrie 2013 Matahala: Dar de ce plângeţi atâta la telefon? Eu: De emoţie. Matahala: Cine sunt băieţii ăia care se agitau aşa? Eu: Sunt nişte prieteni. Matahala: Şi cu ce se ocupă? Eu: Andrei e anul III la psihologie, Mitru face IT, Miki e prof la Cluj. Matahala: Şi dumneavoastă? Eu: Sunt anul doi la drept. Matahala: Dar de ce v-aţi întâlnit tocmai la Săvârşin? Eu: Ăăă… Şi telefonul a mai sunat o dată. Matahala: Lăsaţi, domnişoară. Nu mai plângeţi. Haideţi mai bine să vorbim. Mă gândesc că e nebun. Aşa se manifestă nebunia, am citit odată pe Wikipedia. La început oamenii vorbesc normal, iar după un timp – haţ, şi bagă cuţitul în tine. La un moment dat, scoate dintr-o geantă Adidas ceva înfăşurat într-o pungă de plastic. Mă trec fiorii. De fapt, e o casoletă cu piersici şi prune. Mi-o întinde. Refuz. Poate a băgat ceva în ele. Se încruntă şi îmi ordonă: • Ia dacă îţi zic! Iau. Pune casoleta pe măsuţa din compartiment. Muşc dintr-o piersică, mai că nu mi se duce pe trahee. • Nevastă-mea mi-a pregătit-o, se uită la mine pe sub sprâncene. Sunt însurat de 25 de ani. Merg la Bucureşti să arbitrez un meci de oină, am fost jucător profesionist. Nu mai joc, îţi dai seama, acum sunt în federaţie. Arbitrez de plăcere. Când dau să citesc iar din Joyce, se supără. 23.55, 7 septembrie 2013 Între timp, am aflat o grămadă de lucruri. A făcut liceul militar, apoi Academia Militară, a fost şi în Irak. S-a pensionat. La un moment dat, mi-a arătat şi talonul de pensie. Are mişcări normale, nici bruşte, nici lente: • Acum lucrez pe o blindată. Port o armă încărcată la mine, de când intru în tură şi până seara. Opt ore. Dar să nu-ţi închipui cine ştie ce, salariul e de nimic. Ultimul telefon de la Miki l-am primit la 2. Acum e 4. Matahala sforăie încetişor lângă mine. Mi-a dat voie s-o zgâlţâi dacă sforăie prea tare, că n-o deranjează. 9.30, 8 septembrie 2013 Peronul Gării de Nord Matahala mă ajută cu valiza: • Să ştii că aparenţele înşeală mai mereu, domnişoară. A, şi era să uit, stau mai prost cu franceza, dar cu engleza şi rusa mă împac bine. Tata în zare, cu un pahar de cafea de la McDonald’s în mână. Message recieved at 10.24 am, 8 September 2013: ”începe să plângă, iar eu nu ştiu niciun cântec de leagăn.”

nr. 35 n decembrie 2013

mozaic

Spectacole în Festivalul Naţional de Teatru Nicolae HAVRILIU

Adam şi Eva, după Liviu Rebreanu Scenariul şi regia: Alexander Hausvater Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ Timişoara

Aşezat, din întâmplare, în primul rând al gradenelor de pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti, unde s-a desfăşurat spectacolul timişorean Adam şi Eva, fiind în preajma actorului ca într-o atingere de aproapele meu, am asistat la facerea unei privelişti lumeşti în devenirea ei istorică şi geografică, esenţializată scenic „hic et hunc“. Certitudinea că vezi trecutul în viaţă, că totul este concret şi că formele întemeiate scenic se perindă prin faţa ochilor până la adânca impresionare, precum „secolele“ în „legenda“ lor romantică, era întreţinută de istovitoarea muncă a actorului, aspect pus în evidenţă şi de Doamna Alice Georgescu, director artistic şi selecţioner unic al FNT 2013, în cuvântul de închidere a Festivalului, apreciat drept Sărbătoare a Teatrului Românesc. În vibraţia de „cântec istoveşte: ascuns cum numai marea / meduzele când plimbă sub clopotele verzi“ (Ion Barbu, Din ceas dedus...) trebuie căutată intensitatea de joc a actorului din ambianţa scenică aranjată de Adrian Damian şi mişcată cu „vrajă“ de regia lui Alexander Hausvater (muzica specială a lui Adrian Enescu şi coregrafia Andreei Gavriliu substituindu-se funcţional) spre a dezvălui ceva din fascinaţia şi amăgirea metafizică a iubirii. Ciudată este această alcătuire a existenţei pământene! Viaţa e cu atât mai frumoasă cu cât ceea ce o fertilizează o însoţeşte ca un rău necesar. Când răul se retrage pentru un timp, viaţa n-are gust, îşi pierde sensul şi se diluează. Ceea ce înseamnă că totul se ia de la capăt. Şi aşa apar fragmentele sau episoadele din istoria omenirii. Ipostazele umane în succesiunea tablourilor scenice, redate măsurat şi-n echilibru, unele de o perfecţiune clasică, vizând fiinţa din Babilon, India, Egipt, Roma Antică, Evul Mediu German sau Franţa Revoluţionară sunt sugestive pentru forma fragmentelor de convieţuire. Socialul, ca fenomen în creştere, la apogeu şi-n descreştere, îşi schimbă forma, înlocuind masca, dar aceeaşi rămâne iubirea, manevrând omul ca o „ispită lăuntrică“. Pe terenul iubirii se află protagoniştii Toma şi Ileana, potrivind îm-pereche-rea când îşi exfoliază înfăţişarea la trecerea prin mode şi timp, numai că regăsirea o

vor afla în moarte. Accentele de joc atingând paroxismul se măsurau, la Ionuţ Caras şi Ramona Dumitrean, după broboanele de sudoare de pe frunte şi după acel palpit ce le mişca trupul, aproape de despuiere, pregătit să pătrundă în pielea personajelor. În spectacolul Adam şi Eva, insul particular al actorului părea dispărut, pentru că ei înşişi, actorii, îl abandonaseră la intrarea în fiinţa personajelor. Din respect pentru neistovita lor muncă am să-i numesc: Ion Rizea în Tudor Aleman, Ana Maria Cojocaru în Infirmiera, Maria Opriş în Femeia în negru, Colin Buzoianu în Inspectorul Petrescu, Claudiu Dogaru în Doctorul Filostrat, Laura Avarvari în Doamna Brebenaru, Victor Manovici în Poplinski, Alina Ilea în Neferura, Matei Chioariu în Jurnalistul Dragomir, Bogdan Spiridon în Brebenaru, Andreea Breabănu, Isa Berger, Flavius Retea, Ionuţ Iova în Pacienţii. Astfel, totul devenise curgere, un ludic cu multiple faţete, o eflorescenţă a iluziei scenice acaparând nu numai actorii, ci şi privitorii. Şi oricât de pregnantă a fost dăruirea actorului în timpul jocului, ieşirea sa din scenă s-a făcut în tăcere, în felul faptului firesc, la terminarea spectacolului, pentru ca, apoi, după mişcările adiacente gestului de despuiere a personajului şi revenire la trupul natural, actriţa Ana Maria Cojocaru a aşezat la vedere cartea Adam şi Eva de Liviu Rebreanu într-o strălucire particularizată de „lighting design“ (pregătită de Lucian Moga). A fost harul regiei şi iscusinţa întregului corp actoricesc de a se pune în slujba unei valori a spiritualităţii româneşti, aprinzându-i încă o lumină spre eternizarea sa.

O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers: M.Blecher (1909-1938) „În dimineaţa de 31 mai ,a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză... cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care- nu am nici o îndoială- îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian, în Viaţa Românească, din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909, la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian. Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max - Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Filosofia, muzica, desenul, artele plastice îi erau la îndemână. A debutat în 193o, la „Biletele de papagal” ale lui Arghezi, cu schiţe şi aforisme, iar revista lui Andre Breton i-a publicat, în Franţa,

prozopoeme. Acetea au fost grupate ulterior într-o plachetă, cu titlul „Corp transparent”, în ţară. Prieteni apropiaţi i-au fost Geo Bogza şi Saşa Pană, acesta din urmă ocupându-se de opera ce va deveni prea curând postumă. În 1971, la editura Cartea Românească a apărut volumul antologic „Vizuina luminată”, conţinând jurnalul de sanatoriu, proze şi poeme, traduceri, corespondenţă, desene ale autorului, note ale lui Saşa Pană. Cu un an înainte, la editura Minerva, Dinu Pillat se îngrijise de apariţia unui volum de proze. Cărţile despre care scrisese Sebastian erau „Întâmplări din irealitatea imediată” (Ed. Vremea - 1936), cu un portret de Jules Perahim şi „Inimi cicatrizate” (Ed. Alcalay - 1937). In 1972, prima din aceste cărţi a fost tipărită în Franţa, la editura Denoel, cu o prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu. E. Lovinescu scria despre Blecher: „O mare capacitate de a percepe realitatea, de a o izola, de a fuziona cu ea şi, după această fuziune, de a o dilata în forme fantastice”, iar Pompiliu Constantinescu afirma: „Rareori mi s-a întâmplat să întîlnesc în epocă un debut mai revelator. Geo Bogza era convins că romanul „Inimi cicatrizate” va dăinui

peste o sută de ani. Noi spunem că mai mult. Au scris despre Blecher numeroşi exegeţi, admiratori, lectori atenţi, critici de anvergură, începând cu G. Călinescu, apoi Eugen Ionescu, Camil Baltazar, Silvian Iosifescu, Radu G. Ţeposu („Suferinţele tânărului Blecher”, Ed. Albatros, 1987), Dinu Pillat (o intensitate fără precedent, o literatură a autenticităţii subiective, senzaţia ameţitoare a neantului ascuns în banalitate, expresivitate extraordinară). A fost comparat cu Kafka, iar Eugen Ionescu spunea că Blecher „denunţă realitatea fantastică a lucrurilor”. G. Călinescu făcea anumite paralele cu Thomas Mann. „O statuie vie a durerii”, scria cu afecţiune tulburată prietenul Saşa Pană. Iar Blecher a răspuns: „Viermele a fost înţepat de ac, dar aripile cu polen continuă să bată... Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în 100... Iată-mă, sunt vulturul din asfinţit cu inima mea în cioc aprinsă ca un lampion”. „Inimi cicatrizate” a fost tradus în germană, iar la noi, Radu Ifrim a pus în scenă un spectacol teatral. ”Sunt treaz, dar dorm şi visez veghea mea” au fost unele dintre ultimele cuvinte ale acestui martir al istoriei literare româneşti. Boris MARIAN


istorie literară

(Continuare din nr. trecut) *

Scriitor cu „inima caldă”, respingând violenţele epicului, literatura „fără sentimente”, sub clopot, Sorin Titel se dăruieşte firescului vieţii, alungând răul din om şi din lume. Va fi vorba, deci, de un discurs impur: el va capta realitatea curentă, destinele şi reacţiile sufleteşti, imboldurile tulburi, strecurând o rază de soare într-un deşert afectiv. El va corecta insuficienţa umană printr-un exces de afectivitate, poate, mutând accentul, cum observa Valeriu Cristea, de la Istorie la Soartă, interesat de dialogul dintre dragoste şi singurătate. Eroii săi se mişcă într-o lume aspră, obligând la înstrăinare; de unde jocul „dublilor” (asigurând protecţie şi apărând, astfel, paradoxal, unicitatea). „Neîmpăcaţi cu lumea”, ei caută iubirea şi bunătatea, gândul morţii venind ca un „cântec liniştitor de flaut”; trăiesc, însă, la egală distanţă de iluminările mistice, dar şi de agresivitatea celor posesivi, încercaţi de pofte demonice. Este vorba de singurătatea bărbaţilor căutând apropierea sufletească, apoi de misterul şi poezia maternităţii, fără a coborî în psihologia abisală; şi, mai ales, fără a cultiva tezismul forţei, viziunea feudală, metamorfoza, proprie unui Breban, de pildă. Nevolnicul Grobei (ca să luăm un exemplu) devine în Bunavestire un Christos cinic; fanatismul religios se desparte de căinţa postumă a sufletului răvăşit de a nu-şi fi dăruit iubirea, favoriţii lui Titel fiind oamenii „slabi”, stăpâniţi de milostivenie. Chiar încercând să-şi întârzie venirea „pe lume”, înţelegând că viaţa, nerăbdătoare şi lacomă, poartă cu sine germenii morţii, îi sorteşte dispariţiei; că, părăsind spaţiul protector, „copilul nenăscut” pierde căldura binecuvântată, ivindu-se ca fiu neiubit şi nedorit, adus pe lume de o mamă neştiutoare, necoaptă. Ne-am putea întreba dacă aceşti eroi, precum cei dostoievskieni, nu pendulează între infantilism (copiii fiind „fiinţe complet diferite”) şi polul abjecţiei (maturii fiind „respingători”). Titel atenuează o astfel de polarizare, ca şi anvergura filosofică a „dezbaterilor” (luând în discuţie, cu fervoare morală, „problemele eterne”). Interesul său pentru om ţine de puzderia faptelor mărunte, lunecând fantomatic, înghiţite de tunelul timpului, de zilele care se devorează în necurmata lor curgere, de înţelegerea rosturilor vieţii. Aceasta ar fi tensiunea filosofică „ascunsă”; pentru Sorin Titel, a urî înseamnă a nu înţelege. Iar a pricepe lumea, fără false iluzii, înseamnă a o iubi. Saturată de concretul existenţei, proza titeliană este, se vede bine, de o mare fragilitate; nu e vorba atât de disponibilitatea neistovită a inteligenţei cochetând cu ideile (închipuind scenarii), ci de căutarea tonului; nu e vorba de teoretizarea „bâlbâielilor esenţiale” (aceasta ar fi filosofia, nu?), de nebuloasa interogativă clătinând puţinele noastre certitudini, ci de gândul luminos, pricepător, ţâşnit irepresibil, apărând omul. Acceptând, fireşte, compromisurile cu viaţa, condamnând impudoarea orgoliului, bănuind că mândria, aşa cum spun învăţătorii lumii, ar fi răul suprem. Or, păcătoasele fiinţe, eliberând câteodată energia satanică, au şi priceperea de a ignora răul, de a nu sesiza „ororile evidenţei”, de a nu accede la libertatea dinlăuntru. Pofta naraţiei îmbracă la Sorin Titel bucuria proaspătă a mirării, descoperind frumuseţea reavănă a lumii, posibilă prin feminizarea perspectivei. Lumea lui Titel trăieşte matriarhatul sărbătorilor (o formulă lansată chiar de prozator), se bucură de prezenţa luminoasă a femeilor („oblojind” suferinţa, îndulcind existenţa celor „fără de noroc”, purtându-şi singurătatea ca blestem). Se înstăpâneşte „atotcuprinzătorul sentiment de milă”, prezenţa femeilor iradiind iubire şi bunătate. Am putea spune, pe urmele lui C. S. Lewis, că există o preferinţă naturală a femeilor către un „patriotism familial” intens; cum femeia rămâne păzitorul special al intereselor familiei, este aproape firesc, afirmă acelaşi C. S. Lewis, conflictul dintre „interesele” ei şi ale lumii. Înţelegem, aşadar, polemica Mamei cu Sartre (într-un pasaj din Femeie, iată Fiul Tău, comentat stăruitor), dăruirea ei pentru o cauză concretă protejând viaţa învingătoare, dispreţuind abstracta povară a grijilor umanităţii, apăsând umerii filosofului. Melancolizat de timp, ascultând rumoarea Istoriei, Titel povesteşte fără efort. Invenţia epică, spuneam, nu merge pe linia unei „epicizări” obstinate a ideilor; observator atent, prozatorul foloseşte notaţia simbolică, pulverizează cronologia, amestecând vocile narative, pensează întâmplările mici, ale omului fără istorie, în fine se deschide parabolei, „storcând” suportul oniric. Dar, dincolo de stilul aluziv, alimentat de humusul cultural, nu descoperim scheletul „sistemului”; „filosofia” lui Titel este chiar cea a vieţii care se povesteşte, curgând prin filtrul reamintirii. Infuzia lirismului este, aşadar, inevitabilă. De la fraza scurtă, aşternută trepidant, Titel va ajunge la molcomeala povestirii şi dialogul intertextual (e drept, folosit cu moderaţie), îmblânzind violenţele experimentaliste ale începuturilor. S-a observat că Pasărea şi umbra ar „închide”, de fapt, două romane: unul despre viaţă, celălalt despre moarte; unul despre realitatea polimorfă, altul despre artă (strălucitoare şi mortificată), luptându-se şi „concurându-se”. Un Tisu tânăr, student vienez în epoca filmului mut, expediază acasă „scrisori disperate”, medicina neatrăgându-l; el, trădând parcă preocupările regizorale ale autorului, este un „chiţibuşar”; discută competent amănuntele tehnice, fără a lua în serios întâmplările de pe ecran, considerate o „înşelătorie”; desconsiderate, aşadar. Apoi, alunecând spre bătrâneţe, doctorul Tisu cunoaşte o accelerată decădere, mai ales după plecarea fetiţei („prostită” de mama ei). Este neras, murdar, cu cămăşi soioase; se trezeşte în odăi străine, cu capul „greu”; sunt treziri chinuitoare, reîntorcându-l nepricepător în lume. Dacă entuziasmul său e mimat în cele ale artei, colegul Honoriu Dorel Raţiu, cel ce părea „din altă lume” cu ochelarii săi cu multe dioptrii va încerca, surprinzător, să-i deschidă ochii, oferindu-i „noţiuni elementare de pictură”. Vom descoperi, la tot pasul, corespondenţe (între bunicul care a băut banii boilor şi bătrânul lui Van Gogh), trimiteri („era unu la noi”), nivelând şi anulând diferenţele; punând semnul egalităţii între întâmplările / „înşelătoriile” vieţii şi semnificaţiile artei, scoase din contingent. Dar să nu uităm, Raţiu – bântuit de nelinişti – era un imitator; còpiile sale după Munch nu înseamnă o viziune proprie; chinuit de gândul că „n-a reuşit să se exprime”, să-şi găsească calea, Raţiu plânge în toiul nopţilor, convins că „e atât de greu să trăieşti”. Oricum, faţă de un Tisu atins de lenevie, cel care adormea la spectacolele „vrăjitorului” Wagner (un „somnifer”, amintindu-i doar de serbările şcolare de pe vremuri), Honoriu caută, trăieşte la confluenţa artelor, are „frământări de artist”. Când orătania, „cocoşul criminal”, „recunoscându-se”, confundând arta cu realitatea (precizare strecurată în text, cu ironie, de Sorin Titel) va ataca tabloul, Honoriu îşi apără pictura „într-o baltă de sânge”; va leşina, va fi spitalizat etc. Supratema cărţilor ultime ale lui Sorin Titel ar fi singurătatea: „seminţia singuraticilor” populează aceste texte. Momo, apariţie stranie în cel mai puternic roman titelian (Femeie, Iată Fiul Tău) se întreabă într-un loc: „nu populează ei (...) o bună parte din globul pământesc?”. Sofia, mama primului Marcu, cea înconjurată de amintiri „vechi de când lumea”, se sălbăticise după moartea fiului

Adrian Dinu Rachieru

nr. 35 n decembrie 2013

Sorin Titel şi istoria “mică”

prea iubit; ea îşi închipuie scenariul postum (casa urma a fi scoasă la vânzare, lăibăruţu-relicvă se va fi rătăcit). Singură cu durerea ei, bătrâna mamă devenise un exemplar de muzeu, un sol al altor timpuri, nepricepând ce se întâmplă: vizitele nepotului (ajuns domn mare) trec fără a declanşa vreun seism afectiv. De fapt, romanul vrea „să înţeleagă” singurătatea bărbaţilor, soarta lor aspră, rătăcitoare în meandrele vieţii, privind „dinspre femei”. Adică, palpând „neştiutul şi nespusul” unui suflet simţitor, care face din bunătate osia lumii, oferindu-se „în afară”, cu o luciditate blândă, oblojind rănile. O singurătate care trebuie înţeleasă din perspectiva celuilalt sex (în pofida „impurităţii” lor) şi pe temeiul diferenţierilor (femeia, recunoaşte cineva, „e altfel alcătuită”). Toată proza lui Sorin Titel e dominată de această privire feminină; el descoperă lumea prin lentila feminităţii. Or, lumea mamei (o casnică covârşită de griji mărunte, în care – de pildă – problema amigdalelor lui Marcu dobândeşte, firesc, o importanţă decisivă) este, inevitabil, o lume mică. Eroii titelieni nu pot ieşi din propria lor viaţă, alunecă spre bătrâneţe, contemplând nostalgic anii cei „fără de întoarcere”. Ei trec pe lângă evenimente. Examinând traiectoriile personajelor, vom observa că nu e vorba de nişte destine frânte sub roata istoriei; nu Evenimentul intervine pentru a curma un destin. O tristeţe obosită se revarsă peste această lume, în care zgomotoasele fapte (chiar dacă se precipită) nu vor ocupa ecranul interiorităţii. Mai mult, această literatură a firescului (observaţia e de uz obştesc) va esenţializa banalul, extrăgând constantele; repetiţia lasă impresia imobilismului, iar „dubla inactualitate” (una, cum se vede, problematică, cealaltă, a mijloacelor) nu va coborî în deriziune. În plus, Sorin Titel refuză tonul eseistic, având la îndemână, pentru a ilustra marile teme, carnaţia concretului. Umanitatea fixată în romanele lui Sorin Titel (un prozator cu o evoluţie înceată), propunând, prin juxtapuneri şi reluări, un fragment bănăţean (ce încheagă o lume), îmbracă un limbaj specific, dar îşi reprimă apetitul folclorizant; în schimb, ca o marcă a Provinciei, face loc colectivismului. Eroii săi nu sunt exponenţiali; doar, împreună, – prin esenţializare – propun un model uman. Recurenţa motivelor şi plăcerea analitică (zăbovind asupra faptelor, nu investigând psihologiile) se fortifică prin inovaţiile tehnice; foloasele pe care le-a tras Sorin Titel, pus faţă în faţă cu noul roman, stau în efortul de adaptare la temele lui. Observaţia lui Eugen Simion este, să recunoaştem, fundamentală. Titel, deşi dedat exerciţiilor critice (scriind prompt şi generos despre cărţile confraţilor), va evita, salvator, hipertrofia criticii; cum bine se ştie, „noul roman” a murit sufocat în braţele Teoriei. Abulia concretului, simţul vieţii, pofta naraţiei vor împiedica acest posibil naufragiu. Depăşind biograficul, cărţile lui Sorin Titel vorbesc despre gloria de a trăi. Pentru Titel viaţa este o călătorie, un drum care pare fără sfârşit. Privind-o dinspre un capăt al ei (extincţia), ea pare o clipă suspendată, un popas. Dezastrul biologic e aproape, revărsarea solară a tinereţii a rămas doar în amintire; rememorând şi neuitând încercările vieţii, eroii lui Sorin Titel sunt bântuiţi de neputinţa de a curma suferinţa. Dacă Reîntoarcerea posibilă, prin bogăţia de idei (aruncate cu mare grabă), „închide” alte cărţi, am putea observa că ea comunică şi cu „romanul neterminat” al lui Sorin Titel, Melancolie. Mai ales cu acesta. Romanul postum dezbate tema creatorului; adică, tocmai, căderea din inocenţă. Titel evită temele „la modă”, nu întocmeşte cazierul epocii (deşi timpul romanesc era cel al „interminabilului deceniu”), vrea să afle „un sunet nemaiîntâlnit”. Sfidează acum cronologia şi sincronizările pripite. Matei, cel exclus, nu afişează rictusul seriozităţii la o vârstă nepotrivită, nu cunoaşte o maturizare forţată; dimpotrivă. El este incapabil de a-şi înţelege vârsta, am spune, este lipsit de sentimentul maturităţii. Nu conştientizează gravitatea situaţiei. Pare că trăieşte într-o adolescenţă perpetuă. Aceleaşi proiecte minate de dulcele inactivism, reverii somnolente prin gări, suspiciunea îmbibată peste tot, chiar o retragere de la facultate a unui „element descompus” şi o tentativă (respinsă) de reintegrare în învăţământ (linii epice abia schiţate) făceau din Reîntoarcerea posibilă un depozit de intenţii; unele chiar polemice. Până la Melancolie (1988), un roman neterminat, de fapt, promiţând deschiderea unui alt ciclu, abia bănuit, proza lui Sorin Titel propunea ca zeitate tutelară figura mamei, nimbată de aburii bucătăriei; viziunea anistorică (Livius Ciocârlie), ţesând în scenariul epic întâmplările mărunte, coborând în banalul existenţial avea ca loc de observaţie (şi, fireşte, comentariu) cuina. În cheie psihanalitică, tatăl, se ştie prea bine, reprezintă însăşi autoritatea; dar nu în bucătărie trebăluieşte el. Puternic, grobian, părintele autoritar, castrator, stârneşte revolta Fiului, declanşând seria frustrărilor. Izgonit din Paradis, acesta – uitând prospeţimea miraculosului din copilăria tocmai părăsită – alunecă în alienare, opunându-se, pe cât poate, societăţii represive (phalusocraţia). „Masacrul” inocenţei / inocenţilor (temă dragă lui Titel) nu îmbracă, însă, forme atât de violente; un tragism difuz temperează exploziile extremiste. Stăruind asupra acestei vârste, Sorin Titel insistă asupra potenţialităţii. Avem în faţă omul neterminat (o obsesivă idee gombrowiczeană) care vedea în utopia tinereţii „unica divinitate care ne e accesibilă”; altfel spus, chiar „rebeliunea împotriva formei” (cum nota Gombrowicz în Jurnalul din perioada imaturităţii), favorizând căutarea, implicit jocul măştilor, inautenticul, retorica grotescului. Melancolie ar fi romanul studenţiei, al căutărilor din propria-i studenţie, traumatizată de excluderi, aşteptări, tergiversări; ani de criză, de sufocantă deznădejde, când sensibilitatea sa febrilă, mânată de îndrăznelile şi intemperanţele vârstei, continua să spere. Sorin Titel era convins că reîntoarcerea e posibilă. Că lunga sfâşiere (vizând senzaţia abandonului, a rupturii) se va stinge într-o revenire care-i va domoli însingurarea. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşteptând încrezător rezolvarea (1957 - 1961) Titel va fi reprimit la Filologie. Dar, să notăm imediat, această reîntoarcere (gândită mereu ca posibilă) nu l-a înrăit, nu-i va stârni gândul răfuielii, revărsând asupra celorlalţi o

actualitatea literară 13 combustie rece. Ceea ce l-a salvat, scria Zina Molcuţ, a fost propria sa bunătate. Privirea sa bună mângâie, retrospectiv, întâmplările, alungând furiile justiţiare; dincolo de încâlceala semnelor, vrea să descifreze sensul. Era inevitabil ceea ce s-a întâmplat? Distilarea tristeţii îngăduie o privire „din afară”. Titel îşi priveşte din exterior propria-i tinereţe, fără a fi ajuns la ultima versiune a textului. Dosarul voluminos, care găzduia acest manuscris (şi pe care Iosif Titel adnotase „roman neterminat”, rânduind apoi „părţile”), face din Melancolie doar o variantă; e drept, o variantă cu multe „fronturi” deschise şi multe goluri pe care nimeni nu le va umple. O variantă care rămâne definitivă. Titel repudia imixtiunea politicului; presiunea Istoriei, clocotul evenimentelor răzbăteau estompat în opera sa, interesată de vibraţia omenescului. Ca dovadă, şi Melancolie – totuşi, cel mai politic dintre romanele sale – trăieşte la periferia Istoriei. Fragmentele însăilate reconstituie studenţia lui Matei – cel „atât de puţin erou”, un ins aruncat în afara vieţii, atins de pasivitate şi indecizie; intrând, neapărat, în şirul eroilor vulnerabili şi abulici care populează proza lui Sorin Titel. Studenţia lui Matei invită la un precis încadrament temporal; or, romanul lui Titel pulverizează – prin densitatea şi varietatea referinţelor culturale – circumstanţele fireşti, demonstrând „dezinvoltură cronologică” (Livius Ciocârlie). Epoca studenţiei îşi dizolvă identitatea, personajul îşi estompează prezenţa; veştile rele abundă, finalul rămâne deschis, anunţând reintegrarea după acel exil la Hârşova (şi apostolatul ratat). Comentatorii au remarcat că Melancolie este o carte a tatălui. El este cel care, părăsindu-şi locul secund, înţelege şi suferă acum; „încercările” lui Matei au fost, se ştie, şi ale lui Titel, chiar mult mai dureroase în cazul scriitorului. Titel are, din nou, tactul de a atenua prezenţa factorului politic, estompând dramatismul întâmplărilor; ştiinţa sa de a accede la fundamental, înlătură posibilitatea unui şoc factologic, sacrificând concretul epic în favoarea tezei. Dimpotrivă, amintirea toceşte violenţa episodului; reconstituirea, plutind cumva în

atemporal, nu face din victimele de atunci, eroi. Poate că Melancolie, dacă avea şansa de a fi fost un roman încheiat, îndreptăţea tentativa unei viguroase meditaţii narative, cum s-a spus. Poate că, astfel, Sorin Titel ar fi adăugat – cu forţa expresivă a unui roman rotunjit, finalizat – temelor sale fundamentale (singurătatea, maternitatea, moartea, trecerea – clipa cea repede) o supra-temă, care strânge, din unghiul scriitorului, toate firele: tema creativităţii. Textura epică, în cazul Melancoliei, creşte pe fundamentul unei obsesii, care ocupă şi confiscă, brusc, interesul creatorului: tema paternităţii. Titel a fost preocupat de vârsta matinală şi de edenul copilăriei; expulzarea din acest spaţiu, graniţa fragilă care îl desparte de adolescenţă, reziduurile frustrării, reţin, în mult mai mare măsură, interesul prozatorului. Mai apoi, fondul primar, vitalist, dispoziţiile rabelaisiene, fericirea rustică etc. sunt în permanenţă umbrite de o ameninţare; spectrul reîntoarcerii în organic temperează excesele, povara trăitului subminează spectacolul lumii. Totuşi, Sorin Titel respinge urâtul. El caută, fără istov, „uluitoarele resurse de afecţiune care zac în om”. Nici insinuarea crizei, nici urâtul existenţial, nici zaţul cotidian nu sting bucuria de viaţă. Prin filtrul sensibilităţii sale, de „o acuitate neverosimilă”, Titel îşi revarsă bunătatea; absorbţia lumii configurează un tablou stăpânit de solaritate domestică. Darul „spunerii” (reînviind lumea), atât de pregnant la Titel, anulează, însă, această impresie. În fond, ţesătura întâmplărilor mărunte, a somaţiilor realului, trecerea lor enigmatică, atrag atenţia asupra unicităţii, a clipei celei repezi; a ireparabilului. Amintita viziune anistorică trăia sub utopia trecutului, ignorând, jubilativ, prezentul „nesocotit”; „observator fermecat” (cum nota Lucian Raicu), Titel ar vrea să se smulgă din timpul său; ar vrea să taie legăturile placentare, să se refugieze, prin transfer mental, într-o lume armonioasă, o „ţară îndepărtată” care supravieţuieşte încă. El nu dă sentinţe, ci povesteşte. Evenimentele (reduse la scara poeziei domesticului) curg sub imanenţa legii morale. Nu suntem în lumea pură a contemplaţiei. Fugind de abstracţiuni, de cearta teoretică, Titel încorporează lumea. „Indecenta” privire lăcomoasă (absorbind lumea) e atinsă de o melancolică îngândurare; preţul seninătăţii ar fi ignorarea inesenţialului, inaccesibil – la rându-i – privirii comune. Amănuntul revelator intervine, atrage atenţia asupra fisurilor sărbătorescului, suspendă petrecerea, evidenţiază esenţiala antinomie a prozei titeliene. Sufletul, năpădit de amintiri duioase, intră în alarmă. n continuare în pagina 14


14 actualitatea literară Dar Melancolie se vrea (s-ar fi vrut), mai degrabă, o biografie a creatorului. Probabil că, dacă timpul i-ar fi îngăduit, Titel, terminând romanul, ar fi mutat reflectorul analizei înspre drama scriitorului. Matei va fi scriitor; a-l privi din acest unghi, a înţelege spectrul ratării, a insista asupra convulsiilor interiorităţii ar fi conferit Melancoliei o cu totul altă anvergură. Viaţa „aiuritului” Matei se schimbă pe neaşteptate. Ex-studentul are timp din belşug; se repede cu furie bovarică în sălile bibliotecilor, este un „spectator pretenţios şi avizat”. De aici, varietatea referinţelor culturale, amalgamate temporal. Cinefilul „uită de toate celelalte”, nu e dispus să se zbată – măcar „un pic” – pentru propria-i soartă. El însuşi un gurmand cultural, Titel transferă personajelor sale acest apetit livresc şi ambiţii artistice. Melancolie adună în rama romanescă creatori de toate calibrele. Marian (precum tânărul Titel) visează să devină regizor; distribuie roluri, speră cu încăpăţânare, se gândeşte la filmele pe care, neapărat, le va face! Ajuns la Constanţa, Matei îl caută pe Şerban, fostul coleg de dormitor, cel care „credea foarte tare în psihanaliză”. Fireşte, acesta va tânji după anii de studenţie. Fostul admirator al lui Freud este nedumerit; înţelege nefirescul circumstanţelor şi nevinovăţia lui Matei, un ins care „habar n-avea de politică”. Vrea să afle amănunte, Matei este invitat să-şi povestească tărăşenia şi acel roman „amplu” (cum îl gândise Titel) stă să înceapă. Un final deschis, deci, prin care antieroul (pasiv şi buimac) are şansa de a deveni un mare scriitor, povestindu-se. Se confirmă oare prognozele dirigintelui, acel şters profesor de desen care vedea în apaticul Matei, un „om mare”? Matei va fi scriitor, învingând asperităţile epocii? Probabil. Intră el, cu arderea lui „înceată”, printre rataţii, histrionicii şi descurajaţii care foiesc peste tot? Lipsit de spectaculos, Melancolie estompează dramatismul acestor întrebări, ciocnirea cu istoria; preferă cazierului epocii, cicăleala conjugală. Fractura destinului nu face din omul obişnuit un erou. În consecinţă, bruioanele romaneşti par a refuza lui Matei statutul de victimă. Scenele de familie confiscă interesul; exasperarea mamei lui Fredi, plecarea bătrânei doamne la templu şi căutarea portofelului, coşmarurile extravagantului Papi (rămânând prin „gări pustii”), „mila uşoară” a prietenilor, tinereţea nepăsătoare, par să despletească epicul, dizolvându-i sâmburele dramatic. Totuşi, „mirosul greu al singurătăţii”, „grăuntele de milă” (cerşit), tăcerile insuportabile, grija că vestea exmatriculării „o să-i dea gata” pe bătrâni etc. deplasează accentul de la social la individual. Contextul dur dispare, rămân insurmontabilele probleme ale individului. Titel, să observăm, nu are nevoie de document. El nu se vrea un biograf al epocii. Opera sa poartă ecourile unei lumi, care a fost: o lume agonică, sleită, recuperându-şi Imaginea. Este, negreşit, şi lumea lui Danilo Kiš, populată de fantomele Imperiului, tânjind după pierduta autoritate paternă. Încât, vom subscrie la o concluzie deja încetăţenită: literatura Europei centrale (concept în care „fiecare vede ce vrea”, cum observase chiar Danilo Kiš) este contextul prozei titeliene. Fără a ne raporta la această vecinătate, nu putem înţelege deplin resortul ei intim. Venind dintr-o zonă de contact etnic, opera lui Titel invită la dialog. Tropismul răsăritean al prozatorului nu se explică prin „misticism” revoluţionar ori prin alte pricini conjuncturale, ci, exclusiv, prin zestrea temperamentală şi afinităţile spirituale. Proza lui Titel cade ca o perdea grea peste convulsiile Istoriei. Blajinătatea omului, agresiunile contextului se resorb în universul familial, acolo unde zeitatea bună rămâne mama. Titel a privit lumea avid, cu o toleranţă tandră, încercând a ajunge la esenţial; încercând a descifra, aşadar, etern-umanul, „îmbrăcat”, fireşte, în perisabil şi trecător. Călătorind, astfel, spre sinele adânc, mânat de o curiozitate neistovită. Eugen Simion vorbea stăruitor de o „creştere a talentului”. Gurmand cultural, Titel se bucura din plin şi de plăcerile vieţii, considerându-se – prin vocaţie – un călător. Acest topos al călătoriei este, probabil, convingător (şi, sperăm, adecvat) pentru a înţelege, deopotrivă, omul şi scriitorul. Negreşit, tema călătoriei, prezenţa personajelor migratoare ţin de preistoria romanului. Nu vom invoca aici cazuri celebre (să ne gândim, de pildă, mai încoace, la Josef K., prizonierul lui Kafka) pentru a conchide că astfel de cărţi, amânându-şi sfârşitul (precum Lunga călătorie a prizonierului), par a fi interminabile. Scris sub influenţa noului roman francez (care, crede Livius Ciocârlie, „n-a lăsat urme adânci” în cazul Titel), miniromanul din 1971 prelungeşte faza experimentală a scrisului său; Sorin Titel se căuta, în fond, pe sine şi avea nevoie de soluţii novatoare. Pasărea şi umbra, roman care poate fi citit şi din unghiul condiţiei creatorului, rezumă astfel de căutări: agonia lui Ion, asaltat de umbrele sfârşitului, prelungeşte o vieţuire, care s-a despărţit brutal de seninătatea jubilativă a existenţei; zbaterile artistice ale lui Honoriu (contrapuse certitudinilor domestice, calmului bucolic al „naivei” Ignasia) oferă posibilitatea (plină) a supravieţuirii. Revanşa prin artă (sau prin povestire) este speranţa de a fixa vremelnica noastră fiinţare. De a lăsa urme. Dar tihna povestirii nu poate anula „ghimpele durerii”; reamintirea îndulceşte tonul, toceşte asperităţile, trage cortina vorbelor peste zgura existenţială, purificând şi surdinizând. Povestitorii mediază, toate par a se petrece „ca în vis”. Povestirea e o terapeutică pentru suferinţa celuilalt. Epicul merge pe linia adiţionărilor (G. Dimisianu), complicându-se şi „tehnic”. Eroii lui Titel sunt mari povestitori; „un om – constata pilduitor Iulişca cea bătrână – trebuie să fie şi vorbitor”. Ei vor fi, deci, vorbitori, vor cunoaşte zbuciumul şi dragostea de viaţă, încercaţi de angoasele dispariţiei, îngăduind spovedania şi iertarea, vor privi cu un surâs înţelept „clipa cea repede”, acceptând vecinătatea tolerantă şi, finalmente, zădărnicia. O privire blândă şi iertătoare pogoară peste această lume suferitoare. Dar şi surâzătoare, nota corectiv Valeriu Cristea, închizându-şi misterele în obişnuit, de o „tristeţe luminoasă”, în care moartea pândeşte lacomă. Bătând spre tragic cu o vehemenţă luminoasă, urcând spre plenitudine şi suportând târcoalele melancoliei, acest epic aburos învăluie proza lui Titel. Departe de rigida viziune maniheistă, în pofida aparenţelor, nu poate fi nici o explozie a solarităţii. Mai degrabă, acceptând complicitatea, prelungeşte o bucurie calmă, tihnită şi, totuşi, mereu ameninţată. În clarobscurul reamintirii, se insinuează dulceaţa melancoliei; deopotrivă, ca existenţă jubilativă, purtând amprenta dionisiacă a marilor sărbători, cât şi prin distrugerea iluziei, prozatorul fiind ispitit de o suavă şi tenace demistificare. Interferenţa planurilor narative se conjugă cu imixtiunea viselor „încurcate” (luate drept adevăruri), întărind „autenticitatea întâmplărilor”. Povestitorii lui Titel vor să se smulgă efemerului şi , într-o proză modernă, calculează efectul „îndepărtării”, închipuind imaginea paradisiacă a unui ţinut. Această literatură graţios-idilică poartă mitologia locului în care „excelenţa colectivităţii”, cum s-a tot repetat, a nutrit o cultură dezvoltată pe orizontală (Petru Oallde). Şi, în acelaşi timp, fără a se elibera de un vizibil determinism etnografic, ea e îndatorată fondului baroc, tulburând blagiana „duminică fără sfârşit”. Multe voci critice apasă pe acest context stilistic în care abundenţa, sărbătorescul,

istorie literară

nr. 35 n decembrie 2013

volubilitatea maschează o structură defensivă. Necunoscutul neprielnic, pericolul care pândeşte, în fine, ameninţarea morţii, umbresc sărbătoarea. Până într-acolo încât Momo, acuzând deficitul existenţial, „preferă să citească decât să trăiască”. Eroii lui Titel sunt şi mari cititori. Şi Femeie, Iată Fiul Tău, ca posibil jurnal al romanului, pune în discuţie, colocvial, condiţia romanului. Iar scriitorul, în felurite ocazii, s-a pronunţat răspicat: „dacă nu citeşti, rămâi un infirm”. Judecată prin asprimile carierei scriitoriceşti, realitatea ar fi, conchide Sorin Titel, „o mamă vitregă”. Dar eroii marilor scriitori intră în lumea noastră. Titel, într-adevăr, a avut curajul literaturii. Trecut prin experienţa onirismului, a literaturii absurdului, el redescoperă omul, grefând tropismului răsăritean (după şocul cehovian) achiziţiile de „tehnologie literară”, vădind permeabilitate. Încât, atent la vibraţia omenescului, el „prinde”, cu harul sacrei simplicităţi, bucuria temătoare a vieţii, „trasă” în tihna povestirii, oferind, prin fragmentarism, un lanţ nuvelistic; dar şi „ghimpele durerii”, deşi reamintirea îndulceşte tonul iar complicaţiile tehnice (stereofonia narativă, mixajul vocilor, instrumentalizarea povestirii ş.a.) nu sufocă dorita „centrare” pe om. * Nu trebuie să uităm că, la începuturi, Titel a cochetat cu grupul oniric (avându-l ca „agitator” pe Dumitru Ţepeneag). Teoreticianul onirismului estetic al anilor `60 livra (dar constatarea s-a impus

în cultură, se exprimă, bineînţeles, printr-o serie de individualităţi, înviorând latenţele şi potenţând chimia etnologică a zonei. Prin Sorin Titel, în primul rând, Banatul – ca recunoscut spaţiu al barocului – e îndreptăţit a găzdui astfel de cercetări, exprimând o experienţă istorică şi culturală locală. După anii tineri, după agora timişoreană (cum s-a „păstrat”, în amintirea congenerilor, locuinţa sa), Titel, fixat în capitală, a rămas ambasadorul Provinciei. O privire blând-înţelegătoare pogoară peste această lume; memoria băsmuitoare şi pecetea melancolică estompează asperităţile; distanţarea are un efect feeric şi, împăcat cu lumea, eroul titelian vrea să-i afle „gustul”. Suntem, părelnic, întrun spaţiu neatins de mersul Istoriei, nimbat de o lumină paradisiacă, departe de ceea ce Eliade numea „teroarea Istoriei”. Aceste personaje, confiscate de o bucurie a existenţei, „pe care nimic nu o poate întuneca”, gustă, aşadar, aproape la modul eminescian, viaţa „dureros de dulce”. Dragostea, suferinţa, pânda morţii etc. se ivesc din pliurile existenţei şi ne aruncă într-o seninătate îndoliată (Valeriu Cristea). Şi atunci, pieritorul trup desluşeşte mesajele adânci ale fiinţei, descoperă „umbra otrăvită”, se desfată sărbătoresc (departe, totuşi, de epicureismul fănuşian, de pildă, unde erupţia imaginilor şi grindina metaforică întreţin dezordinea epică şi frenezia hedonistă). La Titel, viaţa e un miracol, dar şi suferinţă; sărbătoarea de a fi se îngemănează cu durerea de a fi, probând, dincolo de talent – aşa cum s-a observat – vocaţia umană a scriitorului. Viaţa şi moartea devin personajele acestei proze, răul urâţind şi sporind, de fapt, lumea. În această „conştiinţă lărgită”, carenţa afectivă (pe care o acuză „cei neiubiţi”) cheamă scutul dragostei materne. În cadrele ritualului pătrunde, impetuoasă, viaţa. Dar omul nu dispare în iureşul evenimentelor; el rămâne „cel mai important lucru”, cum scria Sorin Titel într-o pagină şolohoviană (vezi În căutarea lui Cehov). Acest spaţiu epic este o lume a sărbătorii, curgând atemporal, în care feeria face loc suferinţei; favorurile vieţii, splendorile ei nepieritoare, sunt gustate cu temperanţă; jubilaţia existenţei strecoară îndoiala şi spaima, covârşită de apăsarea trecerii; se insinuează existenţa ca povară, revărsarea sărbătorescului, frumuseţea fără seamăn, binevoitoare, a firii fiind copleşite de ameninţarea sfârşitului. Resemnarea aparentă şi speranţa firavă întreţin pătimirea; dar suferinţa, să reţinem, apropie oamenii. Ea este la Sorin Titel, pe urmele lui Dostoievski, o formă de iubire, confirmând tropismul răsăritean (7, 41-65). Dacă în prima fază, Titel dovedea rafinament, chiar reverenţe experimentaliste (împingându-l spre depersonalizare) şi, desigur, tandreţe, încet, tenace, el îşi pregăteşte „intrarea triumfală”. Cărţile de tinereţe supralicitează formula, apasă pe latura tehnică, dovedesc o mobilitate derutantă. Anunţă nevoia stabilizării, ieşirea din „starea de indecizie”, pe care o semnala C. Regman, în 1974. Indiscutabila abilitate compoziţională, efortul de sincronizare, fineţea spiritului rămân argumente forte; acestora, Titel le adaugă „ştiinţa” vieţii, coborârea în omenesc. El nu a avut un succes rapid, n-a ţinut cont de capriciile recepţiei (în sensul valorizărilor politice); şi-a câştigat, treptat, audienţa, fără a forţa. Actualitatea acestei proze, tocmai fiindcă nu e îndatorată conjuncturalului, nu se va istovi. Poate că scriitorul, aşa cum profeţea Eugen Simion, „va fi într-o zi o revelaţie”. Categoric, Sorin Titel este deja un nume selectat de avara memorie a literaturii. Până şi N. Manolescu, detaşat de proza lui Titel, recunoştea reparatoriu, în Istoria sa, că avem de-a face cu un „prozator original şi interesant” (8, 1121). Considerat „zguduitor” (cf. Lucian Raicu) sau doar „roman al unor virtualităţi”, proliferant şi fragmentarist, cum se rostea, într-o cronică rezervată, Radu G. Ţeposu (Astra, nr. 8/1983), Femeie, Iată Fiul Tău vorbeşte despre câteva biografii tragice, vocaţia nefericirii şi despre mobilizarea energiilor feminine (ipostaze ale Mamei eterne) în a exorciza suferinţa. Acest zbucium matern, prins în plasa întâmplărilor comune, a orizontului domestic, îmbracă „o strălucire unică” şi confirmă crezul lui Sorin Titel, sensibil la infraistoric: literatura, repeta prozatorul, „vine din interior”. Disputele unor critici, deplângând absenţa metafizicii (Alexandru Paleologu, de pildă, în dezacord cu Mircea Iorgulescu) gravitau asupra a ceea ce considerăm important în roman: evenimentele cu rezonanţă istorică, traversate silenţios aici sau, dimpotrivă, marile încercări ale vieţii, pulsând între cele două borne, sigilând orice destin: naşterea şi moartea, interesând cu deosebire pe prozator. Condamnat la scris, Sorin Titel a trăit pentru literatură. S-a lăsat „locuit de lumea cea vie” şi s-a dovedit un suflet candid şi neliniştit. În ultimele sale luni, măcinat de tristeţe şi jenat de boală (cum relatează tatăl său, Iosif Titel, în Clipa i-a fost prea repede), nu mai scria; dar, negreşit, în nopţile lungi şi grele, chinuit de insomnii, desfăşura mental tremurătoare pânze epice. El ne-a oferit „o bucată de lume”, aducându-ne aproape tragica ei frumuseţe. Iar „nostalgia Banatului i-a rămas în suflet”. Sorin Titel este, indiscutabil, prozatorul reprezentativ al Banatului; el conferă „îndreptăţire literară” unei Provincii, măcinată de orgolii şi complexe; o Provincie care, potrivit lui Pavel Bellu, ar fi „cea mai frumoasă omisiune a Istoriei literaturii române”. Credincios marilor teme, Titel transferă în pagină trecerea şi petrecerea, bucuria vieţii pândită de germenii morţii, sperând – printr-un gest magic – într-o amânare a destinului prin povestire. El, lepădându-se de febra experimentalistă, propune – ca pandant – „varianta prozastică” (5, 566) a lumii bănăţene, completând „arheologia blândă” pe care, poetic, o configurase Petre Stoica, ascultând ecourile vechimii. Istoria, într-adevăr, scria memorabil Eugen Simion (9, 539), „trece prin bucătăria Evei Nada”.

retrospectiv) o alternativă. Romanul politic era atunci în ofensivă, epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” inunda piaţa literară. Reţeta epică a acestui grup, sfidând vectorul ideologic, amesteca realul cu oniricul, căuta fantasticitatea şi stranietatea în spaţiul normalităţii. Dacă luăm în discuţie chiar cazul Ţepeneag, jocul epic – observăm lesne – propune o colecţie de variante, fără a accede la soluţia izbăvitoare. Naraţiunea este elastică, repetiţiile abundă, nuanţele se modifică imprevizibil, halucinatoriu. Acest experimentalism, reluând un scenariu şi modificându-l, reîntorcându-se la „start”, se fixează, totuşi, undeva: în acea eternă „deschidere” (Eugen Simion), recompunând infinit naraţiunea. Evident, şi complicitatea eficientă a unor cenzori şi protecţia înaltă a unor dregători şi ambiguitatea, reactivând vocaţia esopică a literaturii, au întreţinut căutările grupului oniric. Pritocind ideea, oniricul Ţepe vroia, în perioada „ilegalistă” (subterană), să spargă monolitismul ideologic şi, mai ales, să scoată iniţiativa de sub umbrela suprarealismului. O dezbatere, găzduită de revista Amfiteatru în decembrie 1968, marşa pe tactica inserării în tradiţie; era o demonstraţie „şireată” (va recunoaşte, peste ani, Ţepeneag), seria de articole din Luceafărul (în perioada directoratului lui Bănulescu), aşezate, în pofida „bâlbâielilor teoretice”, sub îmbietorul titlu În căutarea unei definiţii, ajutând la întronarea onirismului estetic. Textul oniric, precizau mentorii (printre ei, Dimov era considerat „vraciul tribului oniric”), nu se raportează neapărat la o realitate anterioară scriiturii; el pulverizează genurile şi vrea să creeze vise. Dar „regizarea viselor” invită tocmai la permanentizarea lucidităţii, aptă „să controleze starea”. Interesul pentru picturalitate, puternica vizualitate, alimentează mecanismul narativ: „scriu tablouri” – explică „caidul” grupului (cum zicea Dimov), adică Ţepeneag, lansând oniriada. Iar Sorin Titel a respectat, în cărţile de început, aceste îndemnuri. De altfel, tot Ţepeneag (pe când era redactor la Cartea Românească) i-a publicat manuscrisele „dificile” şi, mai târziu, la Paris, s-a îngrijit de traduceri. Şi, fireşte, acelaşi D. Ţepeneag a introdus noul roman în literatura noastră, cu tălmăciri din Robbe-Grillet şi Pinget. Era o replică, fortificând o altă posibilă direcţie, pregătind refugiul în ceea ce V. Ierunca va numi „seraiul estetic”; nu violenţa contestatară a unui Goma, devenit – cum s-a spus – „cartograful Gulagului autohton”, ci un refuz indirect, hrănind literatura „subtilă”. Sigla onirică, observa Cornel Ungureanu, înnobilează şi cărţile celor mari, ivite în acea perioadă „insurecţională” (vezi La vest de Eden, 1995). În acest context, aşadar, lua startul Sorin Titel şi, indiferent de metamorfoza sa (inevitabilă, în climatul febrilelor căutări scriitoriceşti), el rămâne credincios regizării viselor. Urmele onirismului pot fi „citite” în textele lui Titel. Bineînţeles, n-am putea spune că prozatorul ar fi fost ignorat sau marginalizat. Prin stăruinţa unei echipe de critici-amici (din fericire, din prima linie valorică), despre Titel s-a scris elogios, cu pătrundere. Încât, ambasadorul Banatului cultural a devenit cap de afiş, „raportând” despre o lume orgolioasă, exotică, necunoscută chiar, suficientă sieşi. Ivirea lui Titel nu anulează, fireşte, faimosul paradox, nu vindecă rana pe care o denunţa, nu tocmai diplomatic, Blaga: seceta de personalităţi, adică acea „parte dureroasă a paradoxului bănăţean”. Provincia culturală, afirmând un stil/substil

NOTE: 1. Sorin Titel, Melancolie, Postfaţă de Livius Ciocârlie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988. 2. Valeriu Cristea, Harul scriitorului, în Fereastra criticului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987. 3. Iosif Titel, Clipa i-a fost prea repede (Viaţa lui Sorin Titel), Cuvânt înainte de Eugen Simion, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991. 4. Cornel Ungureanu, Sorin Titel interpretat de… (Selecţia textelor, prefaţă, note, tabel cronologic, bibliografie, postfaţă de C.U.), Editura Modus P.H., Reşiţa, 2005. 5. Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000. 6. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001. 7. Adrian Dinu Rachieru, Scriitorul şi umbra. Eseu despre proza lui Sorin Titel, Editura Timpul, Reşiţa, 1995. 8. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008. 9. Eugen Simion, Sorin Titel, în Scriitori români de azi, III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984.


Remus V. GIORGIONI

nr. 35 n decembrie 2013

Lucia Negoiţă, Şi viaţa face parte din literatură, interviuri, Ed. MNLR, 2012

Poeta interoghează personalităţi ale lumii literare (poetice!), de pe vremea când „poezia conta” (a avut şi ea, Poezia, vremile ei bune…): Ion Pop, Constanţa Buzea, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, Radu

Ulmeanu, Monica Pillat, Adrian Popescu, ş.m.a…. „O carte de interviuri recuperează fragmente de trecut care ne spun o poveste” spune poeta pe coperta a patra (fragment din prefaţa „Vocea, vocile…”). Ca om de televiziune, L. N. a intervievat multe personalităţi ale literaturii/culturii române, din multitudinea cărora alege 21 de voci poetice, născute “între 1940-50, poate cel mai dramatic deceniu din secolul trecut”.

Nicolae Sârbu, piscina cu pioneze stradivarius, Brumar, MMXIII

În sfârşit, Nicolae Sârbu (NICOLAES de Ohaba) s-a hotărât să publice (şi) la Editura Brumar, spre care astăzi converg multe talente autohtone – curg râuri de poezie, ca nişte afluenţi ai unui mare fluviu. Avem în faţă o carte serioasă (166 de pagini), poezie originală, când poeţii sunt „învăţaţi” să iasă la lumină cu câte-o plachetuţă de 4050 de pagini. Poetul (care nu-i ca omu’ obişnuit)… suge sângele poveştii: „Nu ştim exploata la sânge poveştile,/ încă mai avem nepreţuite lacune/ în exploatarea poveştilor…// spuma de căpşuni şi sânge/ a exploatării poveştilor” (Vampir în vrie, sug sângele poveştii). Este ceea ce face fiecare poet, fiecare autor, în stilul propriu. La cartea aceasta urmează să mai medităm. E cel mai unitar volum (de versuri) de până acum al poetului echinoxist.

Dimitrie Lazăr-Iancu, Banat, Antologia poeziei în grai, Excelsior Art, Timişoara, 2013

În colecţia „Beletristică. Antologii” a editurii timişorene, specializată în albume turistice şi de artă, apare o nouă antologie a poeziei în grai (a doua?, a treia?... noi mai avem cunoştinţă de una a dlui Ionel Boldureanu şi una a lui Ştefan Pătruţ). Este un adevărat album, cu „Lugoj – Malu’ Cimişului, Podu’ dă fier, Palatu’ Bejan” pe copertă şi ilustrată cu imagini din activitatea culturală a fostei regiuni Banat, cu pozele şi diplomele autorilor. Autorii de poezie în grai sunt organizaţi în „Uniunea Scriitorilor în Grai Bănăţean” şi fac dese întâlniri, festivaluri-concurs de profil. Conţinutul volumului este împărţit în trei părţi, începând cu „Întemeietorul poeziei în grai Bănăţean” poetul Victor Vlad Delamarina, menţionat pozitiv de G. Călinescu în Istoria sa. Partea I cuprinde o selecţie de „Bănăţeneşti” şi una de „Întocmiri” (poeme culte). Partea a II-a cuprinde o selecţie „Din scrierile poeţilor dialectali contemporani” – Gugulanii (Şireaşa, Buchin, Peşcerea): Adrian Gherhard, Sorin Olariu, Dorina Şovre; Vălenii

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine ! Ana-Mihaela Nuţă, Crisalida, Ed. Clipa, Chişinău, 2012

(Rângeşci, Sărăzani, Sânisâg): Sergiu Boian, Ioan Fărcaş, Ştefan Pătruţ. Iar Partea a III-a este compusă din „Istorisîri agevărace” ale antologatorului Dimitrie Lazăr-Iancu (dar oare numai istorisirile dumisale or fi adevărate?). Volumul se încheie cu un Glosar şi o Bibliografie iar ca redactor de carte este trecută Corina Victoria Sein. De pe coperta a patra – ilustrată cu emblematica imagine a statuii lui Hercule din centrul staţiunii care îi poartă numele aflăm că BEAB (Biblioteca Excelsior Art. Beletristica) a ajuns la numărul 124 cu publicarea de antologii. Noi le urmăm la mai mare, atât editorilor, cât şi autorilor publicaţi de această editură deosebită în peisaj.

n-auzi/ vezi doar o pasarelă pe care trec/ truveri şi arhonţi/ cu zăpezi de ceară pe figură…” (stă lângă tine).

Cartea conţine: Atitudini, Anchete literare, Portrete sentimentale, Interviuri, Mărturisiri (acestea ar fi secţiunile ei) – „publicate în diferite reviste literare şi culturale de-a lungul anilor”. Revistele sunt: Vatra, Tribuna, România literară, Convorbiri literare, Orizont. La un moment dat, Octavian Doclin răspunde şi unei anchete a Revistei Banat, „Care credeţi că

Cu o prefaţă de Eugenia Bulat, un volum subţire şi galben ne parvine de peste graniţă („Un hotar străin şi greu/ Mi-a căzut peste picior”! – Adrian Păunescu). Aflăm de pe copertă că editura aparţine revistei CLIPA (Revistă de cultură şi creaţie literară a tinerei generaţii). Iar autoarea aceasta tânără, născută în 1992 în capitala Republicii Mol-dova, chiar aparţine acestei generaţii de tineri creatori,maipuţincunoscuţiînţară.(Lansăm, pe această cale editurii Clipa şi Cenaclului literar „Iulia Hasdeu” invitaţia de a ne trimite şi cărţile celorlalţi tineri creatori debutaţi în Colecţia „Debut sideral”: Elena Puiu, Victoria

Ion Ghera, Sâmbăta verbelor, Cuibar de dor, Cercul pe pământ

sunt primele 5 cărţi româneşti ale anu-lui 2008”. Poetul realizează şi câteva memorabile portrete: Eftimie Murgu, Ion Stoia Udrea, C-tin Daicoviciu, Petre Stoica ş.a. Interviurile sunt cu Radu Enescu, Pavel Belu, George Suru, Gh. Grigurcu, dar şi interviuri realizate cu Octavian Doclin de Robert Şerban, Eugen Bunaru, C-tin Buiciuc, Mihai Moldovan, Aurel Pop, Ion Cristofor. Şi „ultimul interviu”, acordat de poet la rotunjirea vârstei – 60 de ani – săptămânalului „Ghimpele”. Secţiunea dedicată Adei D. („D” de la Doclin, dar şi de la Destin…) începe de la pagina 145. Suntem de părere că editorul ar fi putut întocmi şi un cuprins al cărţii, spre a uşura munca unui cititor grăbit. Probabil însă că „lucrătura” a fost premeditată: această carte e făcută să fie citită, nu doar frunzărită!

Mărgineanu, Tania Dumbravă, Aurelia Cojocaru.) Tânăra noastră poetă, care tocmai a început facultatea de medicină, reprezintă o adevărată „Irumpere din crisalidă” (titlul prefeţei). Uitându-ne noi cu atenţie peste lista de concursuri câştigate de Ana-Mihaela Nuţă remarcăm faptul că a câştigat în 2011 şi Festivalul Lucian Blaga de la Lugoj! Frunzărind cartea, descoperim un singur ciclu: Efectul fluturelui (care putea să fie şi titlu) şi mai multe ilustraţii distribuite cu delicateţe şi cu graţie în economia conţinutului ei. Dar să urmărim „Metamorfoza” poetei: „sun-tem două omizi/ care poate niciodată/ nu vor fi fluturi/ sau poate omizile noastre/ sunt forma desăvârşită/ a fluturelui”. Este profesiunea de credinţă a poetei, cum remarcă şi prezentatoarea.

Radu Cange, Vinerea singuratică, Editura SemnE

Nicolai Tăicuţu, La început a fost câmpia, Valman, Râmnicu Sărat, 2013

Profesorul Ion Ghera vine în atenţia cititorilor cu trei volume de versuri „dintrun foc”, toate scoase la Ed. Nagard, Lugoj, în 2012. Poetul cultivă o poezie „a implicării sociale” (Geo Galetaru), plasată „sub zodiile dorului” (Cornel Boteanu). Şi iată că i-am menţionat deja pe doi din prezentatorii / prefaţatorii volumelor, cea mai consistentă prefaţă fiind totuşi cea a lui Ion Căliman, la „Cercul de pământ”. Acest volum este după părerea noastră şi cel mai consistent din tripticul cu care se prezintă poetul din Ohaba-Mâtnic, sat bănăţean. De altfel, profesorul-poet îşi asumă condiţia (originile), dovadă stând debutul din 2003 cu titlul „Ţăran din Ohaba Mâtnic”… Acum, nu mai e foarte sigur că „ţăranul” şcolit a rămas chiar ţăran, important este să-şi fi păstrat copilăria şi naturaleţea, tinereţea sufletului. Profesor fiind, N. G. mai şi „copiază” (exemplu „rău” dat elevilor): „Această/ scrisoare/n-am scris-o/eu,/am copiat-o/ din sufletul/meu...” (Scrisoare copiată).

Veronica Balaj, Cina lupilor, Editura Cronica, Iaşi, 2013

Realizatoare de emisiuni radio-tv, scriitoare, autoare a peste 20 de volume de versuri şi proză, cam toate traduse şi prezentate în străinătate (în vreo şapte-opt ţări), deţinătoare a Premiului de Excelenţă al USR, Filiala Timişoara, Veronica Balaj revine în atenţia publicului cititor cu un nou roman, al treilea.

Vladimir Udrescu, îmblânzitorul de lumini, Tipo Moldova, 2013, Opera Omnia , Poezie contemporană

Un volum antologic de 200 de pagini (dintre care 30 le ocupă referinţele critice) pune pe tapet bucureşteanul V. U., conţinând numai două secţiuni: „Scot cavaleria” şi „Dolor” – singurele volume de versuri publicate de autor, după decembrie 1989. Autorul se prezintă singur într-o prefaţă cu un titlu de împrumut, „Spovedania unui învins”. „Poet al inflorescenţelor” – cum îl cataloghează Mircea Ciobanu, redactor al primei sale cărţi, oprite de cenzură în tipografie prin anii şaptezeci. Referenţii critici sunt nume de referinţă: Cristian Livescu, Ştefan Ioanid, Nicolae Stoie, Florea Miu, Florentin Popescu, M. N. Rusu, Petru M. Haş. Caracteristică poeziei marca V.U este „construcţia în jurul unui motiv, care este repede depăşit de urzeala poemului care… se dezvoltă aleatoriu, arborescent, ideatic” (Victor Ştir). Dar să exemplificăm: „s-aşează lângă tine/ pe pajiştea cu utopii/

Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Faţă în faţă, publicistică, Editura Marineasa, 2012

Cartea are o dedicaţie specială: „Aceloraşi revoluţionari care în decembrie 1989 neau redat libertatea”, fiind compusă din trei secţiuni inegale: Vinerea singuratică, Antichităţi, „Vreme de beţie…” şi are ceva peste 150 de pagini. La sfârşit, înainte de cuprins, descoperim două cronici: „Adormind în braţele morţii” de Valeria Manta Tăicuţu şi „Înger strâmtorat”, autor Geo Vasile. Dar pe Radu Cange îl cunoaştem noi bine de la poştele (tuturor) redacţiilor, unde făceam pe vremuri anticameră împreună. E un poet sensibil, trist şi confesiv, cu oareşcari influenţe livreşti, sedimente de lecturi fundamentale: „Să ai şi tu curajul/ de a te expune gol, cu/ sentimente pe care,/ oricum, numai ghicindu-le/ lumea te va scuipa sau/te va aplauda…” (Domnul)

În regia Valeriei Manta Tăicuţu (redactor de carte) - o nouă apariţie a editurii râmnicene, şi nu una de toată mâna, ba chiar de excepţie. Cartea, de 135 de pagini, cuprinde trei cicluri, semnificând cele trei momente ale zilei: de dimineaţă, din faptul zilei şi la ceas de seară. Versurile domnului profesor-poet sunt (şi) omagii închinate unor confraţi-poeţi: „dreptate avea, deci când/ la o cană cu vin roşu/ poetul dumitru pricop/ spunea cu emfază: poezia/ e un lucru foarte serios!?” (“poemul e, de obicei, ludic”).

Daniela Varvara, A _, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila 2012

La un an de la debutul cu Înaripata, constănţeanca Daniela Varvara reuşeşte „să se redefinească liric într-un timp foarte scurt” (Ioan Florin Stanciu, pe coperta a patra, fragment din prefaţă). La prima vedere, avem de-a face un volumaş experimental – iar ca titlu, ne aduce aminte cartea Anei Blandiana, „Patria mea A4”. Cartea poetei Daniela Varvara cuprinde următoarele secţiuni: I Căderea din vis, II Lodebar (casa uitării) şi Cenuşă de pe cruci – care pare a fi începutul unei alte cărţi. Are o secţiune A- (versuri) şi una A(în negativ, „versouri”). Aceasta din urmă fiind compusă din grafeme combinate cu grafică: „căzută în prăpastia cuvântului/ fără de ţară sunt/ aşteptând Învierea”.

Am mai primit la redacţie:

Constantin Buiciuc, Paradisul întors, Marineasa, 2013, Gheorghe Bălan, Grafică. Poezie, 2013, Maria Izgherean, Măşti, Nagard, 2013, Daniela Radu, Nagard, 2013, Valeriu Armeanu: Elegii, MJM, 2012; Şapte melanholii din Fanar, Prier, 2013; Hoţii de fulgere, Vânare de vânt, Tipo Radical, Drobeta, Tr.-Severin, 2013.


16 actualitatea literară

meridiane

Doar în vis… În cele din urmă, am reuşit să te revăd, mamă, în seara asta! Deşi s-a întâmplat numai în vis.

Giorgos Petoussis

Poet, prozator şi publicist, Giorgos Petoussis s-a născut în 1943 la Limassol, Cipru. Giorgos Petoussis scrie poezie din anul 1957 şi e membru în Asociaţia Scriitorilor din Limassol „Vassilis Michaelides”, Uniunea Scriitorilor din Cipru, Societatea Naţională a Scriitorilor din Grecia, P.E.N. Club Cipru şi Asociaţia Internaţională a Scriitorilor. Ţine o rubrică de cronică literară în revista Epikerotites din oraşul natal, dar a fost şi este publicat în reviste literare şi antologii de poezie în Cipru şi în Grecia. Universul său poetic e conturat în următoarele volume: În umbra morţii, Limassol, 1977; Intuiţie, Limassol 1980; Fratele meu Onisilos, Limassol 1995; Trista alunecare în adâncuri, Limassol 1995; O insulă ameninţată, - Limassol 2003; Sfârşitul timpului, Limassol 2010. Între anii 2001-2011, versurile şi prozele sale au fost distinse, în numeroase rânduri, cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale şi au fost traduse în italiană, franceză, engleză, germană şi română.

Folosind cleşti, atârnai rufele pe sârmă Şi erai însărcinată în luna a opta. Iar eu, primul născut, micuţul de trei ani, Tânjeam după iubirea ta Şi, în acelaşi timp, căutam febril lumea jocurilor. Îţi îmbrăţişam strâns picioarele Când mi-ai spus cu bunăvoinţă „Nu, nu, copilul meu dulce, Mă faci să cad în păcat!” Mi-am întors capul să te privesc. Cu toate că părea realmente imposibil să-ţi văd chipul. Într-un târziu, am reuşit! Te-am îmbrăţişat strâns şi ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea Şi, întorcându-mă într-o parte şi în cealaltă, Am reuşit să văd încă o dată chipul tău Fie şi în vis Chipul tău armonios îmi surâdea larg.

Pontikonisi Insulă, Frumoasă şi mică insulă, Trebuie să credem că Furia nemăsurată a lui Poseidon Şi ura exacerbată faţă de Ulise Au împietrit corabia?

Sfântul Nicolae al pisicilor, Un sfânt blând, Cu o cruce a binecuvântărilor într-o mână Şi o batistă în cealaltă, Un marinar care urează bun-venit, face semn de la revedere cu mâna şi binecuvântează, Un matelot pentru o călătorie sigură.

„Fiţi curajoşi, băieţi!” „Adio, băieţi!”

Oraşul meu… noul meu oraş, Un port mare, O îmbrăţişare, O sirenă şi un zâmbet al mării.

La miezul nopţii, călăul era mai mult decât pregătit. Frânghia, Trapa deschisă şi moartea!

Pentru că cina amară a condamnaţilor Semăna atât de mult cu Cina cea de Taină. Şi care dintre oamenii de bun-simţ Ar fi îndrăznit să doarmă noaptea aceea În Cipru, în Grecia sau în întreaga lume?

Isuse Christose, Dumnezeul nostru, Viaţă Veşnică, Tu ai coborât şi în moarte!

Bucifal Noi, grecii, Să nu-l uităm pe Alexandru cel Mare. El a fost fiul grecului Filip de Macedonia, Studentul renumitului filosof Aristotel.

Pe culmea ei, Printre pini şi chiparoşi, Se zăreşte o capelă de un alb imaculat, Închinată Transfigurării lui Isus. În şase august, anual, În frumuseţea ei simplă şi inutilă, Pontikonisi o sărbătoreşte şi o comemorează.

În satul Agridhia Moartea fugea cu coasa în mână, Cât era ziua de lungă şi prin întunericul dens al nopţii. Tot satul a trăit întâmplarea, dar bunul meu verişor Nicu, Mătuşa Andronia şi doi vecini Au cunoscut direct apropierea ei, i-au auzit tânguirea Şi zbuciumul. Mai ales în noaptea aceea, nespus de tulburaţi, Zeloşi în rugăciunea lor, Toţi oamenii din sat erau în stare de veghe.

După cum ne-a informat istoria, De copil a fost hotărât În încercarea sa de a îmblânzi calul sălbatic, Bucifal.

De când s-a dezlănţuit furia lui Poseidon (Care ştia să tulbure marea şi să pedepsească, din răutate, muritorii), Corabia împietrită şi acum, cu capela ei, Munte taboric, Călăuzeşte credincioşii Spre gloria veşnică a Sfintei Treimi.

Şi Bucifal, calul cel încăpăţânat, I-a împovărat strădania.

Un oraş de o frumuseţe copleşitoare Ce să spun despre Limassol? Zi cu zi creşte Şi devine un oraş de o frumuseţe copleşitoare. Îmi amintesc cu nostalgie Oraşul pe care tânjesc să îl văd tot atât de mic cât e nepoata mea. Oraş cu trăsuri şi căruţaşi pitoreşti, Acoperişuri de ardezie, Plante urcătoare, busuioc şi iasomie La fiecare poartă, în fiecare curte, Cu dimineţi şi nopţi pe buzele Călătorilor care merg pe jos ori cu bicicleta, Cu steaguri alb-albastru bine păstrate în scrinuri Şi atârnate cu mândrie în faţa caselor În zile de sărbătoare naţională şi religioasă Ca să murmure în briză.

„În noaptea aceasta, în întunericul sălbatic al temniţei Din Nicosia, Englezii îl vor spânzura pe Pavel al meu.”

În cele din urmă, Când perşii conspirau împotriva cetăţilor greceşti, Armăsarul neînduplecat L-a transportat pe regele macedonian, Conducătorul întregii naţiuni greceşti, Până la Sousa. Cu viteză şi imbold, A ajuns în adâncurile Orientului Triumfător. Frumos şi nespus de inteligent, Musculos şi neobosit, A urcat înălţimi în galop Lăsând urme pe vârfurile munţilor Himalaya, În drumul său către cer.

În caleidoscopul sfâşierilor şi al rugăciunilor imploratoare, În ciuda speranţelor pierdute, subit şi neaşteptat, Un mesaj minunat a ajuns în sat: „Regina şi guvernatorul Angliei au dispus amânarea pedepsei” Cealaltă verişoară a mea, Ioana, copilă în vremea aceea, A reţinut totul şi îşi aminteşte cu precizie lucrurile. „Îmi amintesc, dragă verişorule, Clopotul bisericii noastre bătea extatic.” Eu ţin minte că, de îndată ce vestea a fost auzită, Mama şi tatăl lui Pavel, prietenii şi consătenii Aveau obrajii scăldaţi în lacrimi de fericire.

Martirii nemuritori şi memoria eroilor

Un oraş între altele două, Amathus şi Kurion, Moarte acum, Moarte şi părăsite, Fără glasuri şi comerţul din pieţe, Fără poezii rostite în teatre, Fără ritualuri, tămâie şi rugăciuni, Între ruine de biserici cu un singur sau cu trei naosuri Sfântul Ioan Milostivul, Sfântul Tihon de Amathus, Sfântul Tihon de Neapolis şi toate celelalte de dinainte şi de după naşterea lui Christos, Existente azi şi în eternitate, Cufundate în istorie şi uitare. Oraşul contemporan, Un port, unde soarele face semn de la revedere cu mâna, un lac de sare, Pământ hrănitor pentru rarii călători înaripaţi ai lumii noastre. Un promontoriu, Un promontoriu liniştit, într-o oarecare măsură.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj şi al Consiliului Judeţean Timiş

nr. 35 n decembrie 2013

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

În pofida tuturor apelurilor, Decizia cea nemiloasă a călătorit până în insulă, Din înfrigurata şi mereu cinica Londră. Mesajul ameninţător al morţii a ajuns la destinaţie. În grabă, părintele Antoniu, vicarul temniţei, a fost chemat. Bietul om! Grea cruce apăsa pe umărul său. Trupul, pe dinlăuntru, îi era tot atât de rănit Pe cât ar fi fost dacă l-ar fi străpuns un cuţit. „Trupul şi sângele lui Isus Christos, Domnul nostru, E primit de robul lui Dumnezeu, Andrei.” „Trupul şi sângele pentru Harilaos.” „Trupul şi sângele pentru Iacob.” „Mamă, îţi scriu: nu plânge, Nu peste mult timp voi fi printre îngeri.” Şi pe drumul către martiriu, urmele de paşi ale nemuritorilor par să fi fost lăsate intenţionat. Cântecele şi imnurile celor trei condamnaţi Erau sunete pline de bucurie. În alte celule, celulele celorlalţi luptători, Revolta şi destrămarea lăuntrică au rămas dincolo de cuvinte

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA (aid_isa@yahoo.com) Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti


Actualitatea literară 35