memorii

— Cum e posibil aşa ceva? Cum îndrăzniţi? Sunt nişte fiinţe omeneşti !

Bietul om, era zăpăcit, îi era aşa de frică să nu se îmbolnăvească!

Le-am întâlnit imediat şi pe cele câteva persoane devotate acelor nefericiţi: medici iranieni şi străini, doctorul Marcel Baltazar în special, un francez, directorul Institutului Pasteur din Teheran, dar şi măicuţe şi preoţi creştini (aveam să constat mai târziu că nici un preot musulman nu muncea în acele locuri). În urma acestei vizite am discutat cu specialiştii în legătură cu ceea ce se putea face pentru a îmbunătăţi soarta acelor bolnavi şi de a le oferi un spaţiu de locuit mai demn.

Mi-am dat seama că medicii noştri nu aveau pregătirea necesară pentru a depista boala încă de la început – o luau drept un fel de eczemă sau o boală oarecare de piele – astfel că pierdeau ocazia de a o trata, cu toate că existau medicamentele necesare. Prima noastră iniţiativă a fost elaborarea unui program de pregătire pentru studenţi şi pentru tinerii medici. Apoi am lansat un studiu pentru a constata în ce zonă a ţării apărea boala şi din ce cauze, pentru a trimite cât mai repede acolo medici informaţi şi vigilenţi. Franţa ne-a ajutat mult la acest studiu, trimiţându-ne o echipă de experţi, formată din epidemiologi, din geografi şi din medici, în cadrul unui acord de cooperare tehnică. În paralel cu acestea, ne-am gândit la cea mai bună metodă de a integra bolnavii, mai ales pe cei care încă mai sufereau de aceasta boală, dar care nu mai prezentau nici un fel de semne – bolnavi; "curăţaţi", conform expresiei consacrate. Ideal ar fi fost să poată fi acceptaţi în spitalele obişnuite – mi se explicase că lepra este mult mai puţin molipsitoare decât se crede – dar chiar şi medicilor le era frică. Ne-am lovit de o puternică opoziţie, lucru care a condus la înmulţirea şedinţelor de informare. La sfârşitul anilor '70, reuşisem să facem posibilă internarea leproşilor în anumite spitale. În schimb, am renunţat la ideea de a reintegra persoanele vindecate în satele din care proveneau, aşa cum spunea Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Experţii de la Geneva nu-şi puteau imagina frica pe care o provoacă această boală într-o comunitate rurală de mici dimensiuni. Dacă un membru al unei familii a fost molipsit, toată familia trebuia să părăsească satul... Acest lucru ne-a făcut să construim unul rezervat în întregime persoanelor care se vindecaseră de lepră şi familiilor lor.

L-am întrebat pe rege dacă putea să ne dăruiască vreun teren din pământurile lui personale şi a fost de acord. Am primit un teren în provincia Gorgan, care putea adăposti o comunitate de mai bine de o mie de suflete. În anii '70, Beh Kadeh număra trei sute de case, un spital cu cincisprezece paturi, o şcoală primară, un cinematograf, o jandarmerie, un restaurant, o uzină, o tâmplărie, depozite agricole, mai multe puţuri, grădini de legume etc. Acest sat a fost atât de reuşit, că integrarea s-a făcut în direcţie inversă: locuitorii localităţilor vecine au fost cei care au venit aici, din ce în ce mai mulţi, pentru a profita de restaurant sau de cinema.

Istoria nu ne-a mai lăsat timp pentru a construi şi alte Beh Kadeh, dar cred că în douăzeci de ani am reuşit să sensibilizăm inimile iranienilor în ceea ce priveşte soarta leproşilor. Îmi amintesc, legat de acest subiect, un film, realizat de una dintre cele mai mari poete ale noastre, Forugh Farrokhzad, Casa e neagră, film care a contribuit mult la înduioşarea opiniei publice. În cursul acestor ani am vizitat regulat locurile în care stăteau bolnavii şi de fiecare dată era sfâşietor. Femeile mă sărutau, îmi atingeau faţa şi apoi şi-o atingeau pe a lor, ca şi cum aş fi avut puterea să le vindec. Uneori îmi era greu să-mi ascund emoţia în faţa atâtor suferinţe şi speranţe. În cele din urmă, în anii '70, am primit ajutorul unor medici extraordinari, pakistanezi, indieni, elveţieni şi francezi, care au venit voluntar să refacă feţele unora dintre foştii bolnavi. Să le aranjeze nasurile, să le implanteze gene şi