Memoriile oamenilor politici, ale celor care sunt con temporani cu publicarea lor, evită şocurile emoţionale. Întâmplările relatate sunt bine împachetate, parfumate, au mereu un aspect ceremonios, ai spune că toate s‑au întâm plat într‑o eprubetă, într‑un spaţiu sublim, unde posibilele conflicte, tensiuni, zguduieli au fost doar pentru a nu se plictisi universul, iar sistemul căruia i‑a aparţinut personajul principal e cel mai puţin cangrenat de rele practici. Astfel de memorii menajează sensibilităţile contemporaneităţii lor şi coafează cu bucle aurii imaginea autorului. Peste 50 de ani, o cifră aleasă poate cu noimă, generaţiile următoare vor citi addenda la acele memorii coafate şi, evident, după atâta timp, auriul îşi va pierde din strălucire, iar buclele din volum. Posteritatea se va alege cu pioase aduceri‑aminte. E o reţetă clasică pe care nu am urmat‑o scriind această carte. Nu mi‑a a fost deloc confortabil să mă confrunt cu jurnalul – numit Caietul Albastru – pe care l‑am lăsat închis aproape şapte ani. Cum nu a fost prea plăcut să îmi reamintesc întâmplări. Pe unele le‑am exclus total, pe altele le‑am reconstituit cât mai viu (sunt acele pasaje marcate cu italice), dar le‑am eliberat de tuşa personală a jurnalului. Nu am scris un letopiseţ. Am legat evenimentele într‑un joc al memoriei în care am urmărit o diacronie a relevanţei. Din păcate, cred că omul simte mult mai intens răul decât binele. Probabil aceasta e şi explicaţia pentru care fiecare învaţă doar din propria lui experienţă : „Până nu te loveşti de pragul de sus, nu îl vezi pe cel de jos“. La nivelul unei ţări e o pagubă imensă – de timp, de energie – să aşteptăm ca fiecare dintre noi să se lovească de pragul de sus. La nivel personal, fiecare hotărăşte cât timp are de pierdut. Seneca spunea că nu timpul e puţin, ci cel pe care îl pierdem e mult. Iar, din punct de vedere politic, am pierdut prea mult timp.
7