Page 1

PAMÂNTUL VIU REVISTA DE DIALOG CULTURAL

W W W

OMUL POEM

. P A M A N T

FRAC

T U RI

U L V I U . R O

N R . 1 5 / o c t o m b r i e / 2 0 1 9

ROD IO

HOȚ UL NEPR I NS

N G.A

.


CUPRINS numarul 15/octombrie2019

pag 4 Calitatea Muzicii

pag 6 La Cărăbuși

Ciprian Gagiu

Doru Axinte

pag 8 Rodion G.A.

pag 12 Taină

Mihai Cristian Fetcu

Cătălina Sofron

pag 12 Fracturi

pag 14 Rebelii

Cătălina Sofron

Marin Gherman

pag 15 Din Vreme de candva

pag 15 Omul Poem

Marin Gherman

Marin Gherman

pag 16 O plimabare în jurul lumii

pag 22 Câteva note despre Cotloane

Cezar Dan

Dr. Asistent Univ. Gina Puică

pag 24 O Călătorie în corpul uman

pag 25 Jocul mirilor

Robert Trașcu

Robert Trașcu

pag 26 Si iubirea intră la apă

pag 27 Bă Virgil,

Robert Trașcu

Călin Constantin Dănilă

pag 29 Despre sclavie

pag 31 Poate doar tu trebuie să te grăbești

Alex Șuteu

Rogojanu Olivian

pag 32 Hoțul neprins Lenuța Rusu

SPONSORI

ATELIER STUFO 48 Arhitect Lungu Constantin


EDITORIAL ENCLAVE LINGVISTICE Reflectînd asupra discuțiilor pe care le avem cu ceilalți în diferite contexte resimțim o anumită dificultate în a ne înțelege. Discursurile și dialogurile noastre sunt modificate de natura propriilor nevoi și preocupări. Avem un fond lexical interior comun alcătuit dintr-o multitudine de nuanțe ale umanității, emoțiillor și ale sensibilității, în baza căruia ne putem face înțeleși în termeni de nevoi, aspirații, eșecuri, căutări, împliniri. Atîta timp cît rămînem blocați în propriile nevoi și preocupări învățăm limbajul propriilor interese și uităm limbajul umanității, iar cei care au nevoi diferite de ale noastre devin de neînțeles. Reconsiderarea acestor nuanțe în comunicarea cu ceilalți ne-ar elibera de constrîngerile impuse de tiparele unui discurs configurat de automatismele vieții de zi cu zi. Ignorînd această dimensiune a limbajului ne îndepărtăm de fondul lexical comun și alegem să trăim în enclave lingvistice aflate într-o permanentă stare de conflict. Frecventînd diferite spații publice fără să ținem cont de gramatica limbajului umanității ne însușim cîte unul din vocabularele comportamentale pe care acestea ni le sugerează și îl adaptăm propriilor nevoi sau ne lăsăm modelați de topica discursurilor specifice acestor spații. Alcătuim limbaje sau, mai exact, dialecte care ne obligă să stabilim granițe în comunicarea cu ceilalți. Pentru că vorbim și gîndim în dialecte, dialogul dintre noi ca locuitori ai acestor enclave devine adeseori anevoios sau chiar imposibil. Cuvinte ca lectură, voluntariat, activism civic, protest, care ar trebui să fie un cod al comunicării dintre noi, ne enervează, ne sunt indiferente sau, în cel mai bun caz au decăzut semantic în vorbirea noastră curentă. Limbajul nu mai este în posesia noastră, noi suntem în posesia lui. Nu mai este o emanație a propriului vocabular existențial, ci mai degrabă un produs al unui fond lexical specific consumerismului la toate nivelele.

text: Mihai Cristian Fetcu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

3


CALITATEA De ce muzica poate fi selectată? Simplu... deoarece spiritul, ego-ul și empatia provin din acest mirific univers. Știința aceasta vastă și laborioasă e nu doar etern, ci ceva ce dă viață oricărei odăi, mireasma facială a oricărui chip. Sunetele, la fel, pot fi alese... din vaste orizonturi timbrale. Totul acesta unitar este, de fapt, un tumult al eternului cuvânt-Muzică.


MUZICII

text: Ciprian Gagiu

P.S: Născarea e din pur și natural , la fel ca muzica.

Foto: Diego Catto

Odată cu tehnologia avansează și muzica, se reinventează... însă tot MUZICĂ e. Câmpul vizual muzical cuprins în constelația parafrazării despre Sunete e unul conceptual la nivelul neuronal... al inteligenței cunoașterii, ce rimează cu enciclopedia modulară. Când interpretez... ating o paradigmă a ludicului, a conștiinței existential muzicale, a unui univers extrapolar, o explozie de desfătare spirituală. Limbajul muzical e inexistent față de diversitatea culorismelor muzicale... un limbaj unic și reprezentativ. Stratosfera coloristică a peisagisticii nonformal-muzicale e fără defect, plină de afect și extaz emoțional acompaniat, feedbackul garantat este al auditorului. Ideea muzicală e nucleul născător de fantastic și pulsație vitală... fără acest motor premergător nu se poate duce spre imaginara lume a sunetelor.


LA

CĂRĂBUŞI

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

6


Deunăzi, rătăcind prin hală printre piramidele de verdeţuri, mandarine şi urzici, am întâlnit o mămică ce-şi strunea cu greu copilul cam răzgâiat . ,,Dacă nu te astâmperi, chem cărăbuşul !” ameninţa ea printre dinţi pe micul Goe, aflat într-o stare vădită de irascibilitate. Am reflectat o vreme asupra motivului ce ar transforma în sperietoare această insectă dăunătoare doar pentru livezi şi grădini. S-a înserat şi gândul mă duce în timp, sub stâlpul din lemn ce susţinea becul gălbui cu abajur, ca un joben întors, îndeajuns să lumineze anemic un ungher al străzii prăfuite, dar şi feţele copiilor care încep să se strângă de prin ogrăzi, la spectacolul ce va să înceapă. Câţiva membri ai familiei Scarabeidelor au început să dea târcoale ochiului de lumină, zbârnâind din aripile castanii, apoi alţii şi alţii, spre bucuria noastră. Nici un semn de teamă ori repulsie faţă de primăvăraticii parteneri de joacă, în ciuda invaziei nocturne în derulare. Se agitau mături în aer, şi se aruncau cu bluze de treining spre norul mişcător, în speranţa capturării cât mai multor exemplare, pentru amuzament. Aceeaşi zarvă a început şi prin curţi, unde alte sute de creaturi zburătoare se izbeau năuce în lumina geamurilor de la verande, ori se strângeau în jurul vreunui bec uitat aprins sub cornişa casei. Prizonierii sunt adunaţi în pungi din hârtie, căci au multe întrebuinţări. Unii sunt transformaţi în morişti ori sunt strecuraţi pe umerii fetelor mai sperioase, iar alţii erau studiaţi a doua zi în laboratorul de biologie al şcolii. Chiar şi cutiile din placaj ale insectarelor, adăposteau sub geamul lor destui cărăbuşi ţintuiţi în ace cu gămălie. Dar nu erau singuri : aveau drept vecini fluturi de noapte, rădaşte încornorate, gândaci lucioşi, coleoptere gigant, ba, chiar şi câte o libelulă prinsă cu şapca, din zbor, prin păpurişul Şomuzului. Dimineaţa, străzile şi trotuarele târgului erau adevărate pajişti maronii ce trosneau sub paşi, oricât ai fi încercat să ocoleşti aceste insecte, unele, deja fără viaţă. Curios din fire, ori amintindu-şi de anii copilăriei, un bătrânel întoarce cu vârful bastonului câte un cărăbuş ce mai dă din picioare sau îşi răsfiră antenele franjurate, poate, în semn de îndurare. Cărăbuşul-ameninţare de azi, ne-a fost cândva un mod de joacă, un obiect de studiu şi un dăunător care nu dăuna prieteniilor noastre de la sfârşitul fiecărei primăveri. Serile de mai sau iunie sunt din ce în ce mai triste, iar insectarele s-au golit. Roiuri de insecte înaripate au ales libertatea din amintirile noastre, într-o perpetuă reîncarnare undeva, sub lumina palidă din colţul prăfuit al străzii.

text: Doru Axinte

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

7


Rodion G.A.


Cum a început povestea Rodion G.A.? Primele piese le-am compus în 1969 cu un magnetofon Tesla Sonet Duo. Mai întîi amplificam ghitara cu magnetofonul, redam și cîntam peste el și m-am gîndit că aș putea înregistra pe un alt canal. Apăreau desincronizări, chițcăieli, dar îmi plăcea cum sună. Povestea Rodion G.A. a început în momentul în care l-am cunoscut pe Gicu, un coleg de serviciu de la I.C.M.A. El a dat numele Rodion trupei, eu am adăugat G.A. Trupa a avut mai mulți ghitariști, 16 bateriști, 18 organiști, mai mulți basiști Absolut toate piesele au fost compuse de mine și înregistrate pe bandă magnetică prin supraimprimarea tuturor instrumentelor, vocilor și efectelor, devenind astfel primul om orchestră din România și recunoscut într-un articol din revista Tribuna din anul 1979! Dorința mea de a putea reda pe viu, pe scenă această muzică complexă care necesita: un baterist bun, un basist, un ghitarist riff, doi ghitariști solo, doi sintetizatoriști, a făcut să decid înființarea formației Rodion G.A. în Cluj Napoca. Neseriozitatea membrilor care au plecat încă de la debutul trupei, unul după șase luni, altul după un an și jumătate, neavînd încredere în acest proiect, îmi zădărnicea munca. Timp de unsprezece ani nu am făcut altceva decît să-i învăț pe noii membri veniți piesele de la început, cu părțile lor și textele lor. Am bătut astfel pasul pe loc. Mai mult de atît, doar eu investeam bani non-stop în instrumente, în timp ce fanii și cunoștințele mă furau încontinuu. Am avut cei mai buni bateriști din Cluj, 11 ghitariști, 9 organiști, basiști care plecau și își făceau propriile formații după ce petreceam timp prețios ca să învețe piesele. Am avut numai turnee de mare succes în țară. La festivalul de la Buzău am obținut marele premiu al juriului, iar la festivalul de la Mangalia, trofeul Ancira de aur. În Formații Rock Top 5 al Televiziunii Române am obținut locul 1. Toate piesele Rodion G.A. difuzate la radio au ocupat locul 1 în clasamentul Top 10, situație unică în România. Pot pune la dispoziția oricui articolele pe care le dețin despre aceste lucruri. Prin ce se deosebea muzica Rodion G.A. de a celorlalte trupe? Prin : originalitate, calitate, diversitate, atractivitate, sound personal unic, stil unic neîncadrabil în niciun tipar existent. Mereu auzeam de la fani că: muzica mea face să se ridice părul de pe mîini, este venită de pe altă lume, este atît de bogată și diversă încît dintr-o piesă se pot face alte două, trei piese. Într-o revistă din Anglia muzica Rodion G.A. a fost descrisă: music comin’ from nowhere ... Ce vă inspiră? Ascultînd muzica Rodion G.A. în mintea mea se compun peisaje care nu aparțin acestei lumi, mă refer mai ales la piese ca Imagini din vis, Diagonala, Caravana, Alpha Centauri, Citadela. Ce vă inspiră, ce teme vă preocupă atunci cînd compuneți?

www.pamantulviu.ro


Sunt conștient de originalitatea muzicii mele, deoarece din tinerețe am ascultat multă muzică, iar în 1975 am fost regele vynilurilor din Cluj. Am intrat în contact cu aproape toate stilurile muzicale existente și nu mi-a fost greu să observ că stilul și sound - ul meu nu se regăseau printre ele. De aceea, nici nu prea se poate încadra. Armonizările originale de excepție contribuie, de asemenea, la originalitatea și ineditul pieselor mele care sunt în mod excepțional și imagistice, creează vizualizari în mintea ascultătorului. Am compus muzica pentru mai multe filme documentare și genericul filmului românesc Mondo umano. Cînd compun o piesă, o fac pur și simplu doar pentru că sunt exaltat și am chef să mă descarc energetic. Titlul pieselor apare la urmă în funcție de ce simt că ar sugera. Alteori, dacă am textul dinainte făcut, atunci aleg un cuvînt mai semnificativ din text. Dacă trebuie să fac o piesă la comandă nu prea am tragere de inimă și nici nu obțin ceea ce aș fi obținut cînd aș fi compus din eul meu. În general, multe idei vin în timp ce compun și aud ceea ce fac ... Descrieți-ne procesul de creație a unei piese de la echipamentul folosit pînă la înregistrarea ei pe banda de magnetofon. În 1969, cînd am început supraimprimările multiplelor instrumente, voci și efecte, aveam doar ghitara pe care o înregistram pe bandă. Am dat

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

11


apoi play la ceea ce era înregistrat și înregistram cu alt magnetofon, cu microfonul bătînd în paralel la tobe și cîntînd la voce. Astfel, dînd play pe înregistrarea a doua, apare ghitara, toba și o voce pe care o înregistram cu primul magnetofon, iar în paralel adăugam vocea a doua. Apoi, efectele deosebite de moog le obțineam cu ghitara supramodulată, indicatorul de nivel de înregistrare bătînd cu mult peste roșu. După cîțiva ani, cînd am făcut un generator de ecou din magnetofon și apăreau pedalele wah, fuzz, deja puteam obține efecte de moog cu ghitara sau orgi de jucărie rusești. Mi-a venit ideea de a înregistra în mod repetat același fragment de muzică, creînd astfel primele seqvence, loopuri si grooveuri care începeau să fie folosite ulterior de dj abia peste 20 de ani. Am și acum aceste benzi. Astăzi folosesc aparate speciale pentru loop, seqvence sau groove-roland jd xa, Yamaha psr a 3000 oriental, Technics kn 6500 fx, Roland mc 909, Digitech gutar synthesuzer, Korg dx 16, generatoare de ecou, flanger, chorus, octave multiplexer, vocodere, computer dell workstation 2 x hdd 1 tb 24 giga ram, doua monitoare, cubase 5, Steinberg ur 44 placa sunet 6 input active. Calitatea pieselor vă apropie foarte mult de trupele importante de rock electronic din Occident. Cum ați ajuns la acest nivel? Ascultînd muzică multă și diversă se întipărește în auz și memorie nivelul înalt calitativ. Aceste cerințe sunt satisfăcute de mine la piesele mele prin setările de sound și nivel ale volumelor. Este deosebit de important ca fiecare compozitor să aibă simțul pentru calitate bine dezvoltat și să reușească să își dea seama singur care este cauza tuturor deficiențelor care pot altera calitatea unor înregistrări. Cît de complicat era să transpuneți live această muzică în anii ’70-’80? Mă gîndesc la partea tehnică, dar și la reacția cenzurii. Era extrem de complicat. Niciodată nu am reușit să obțin în concert live sound-ul vast care se regăsea pe înregistrările de pe bandă. Abia în 2013 am reușit în concert live aceasta performanță. Rodion G.A. a cunoscut un reviriment după treizeci de ani de pauză. Credeți că publicul de astăzi este pregătit pentru a primi mesajul muzicii dumneavoastră? Nu m-am îndoit niciodată de originalitatea muzicii mele și eram sigur că va atrage audiență cu pretenții înalte și cu cultură muzicală vastă. Am mare succes peste tot, am fost bisat și de trei ori. Tinerii sunt foarte receptivi la muzica mea și nici nu poate fi altfel cînd cineva prezintă o muzică originală, atractivă, de calitate și de înaltă ținută artistică. De multe ori am auzit remarca: „Muzica lui Rodion G.A. nu are vîrstă.”

text: Mihai Cristian Fetcu

www.pamantulviu.ro


Taina Am fost învăţată de cei mari când stai la coadă ca să-ţi cumperi un zâmbet rişti de două ori

Fracturi

să rămâi fără bani să primeşti un zâmbet prea mare pentru sufletul secat de atâta

Le suferi fără să vrei

neputinţă

sau le dai la schimb pentru încă o porţie de viaţă

O iei de la capăt

câştigi timp şi-ţi complici existenţa

un TU nou fără trup de copil

cuvintele nu fac decât să tulbure

cărând

se strecoară în noi şi-ncep un soi de luptă

zeci de perspective cu prelungire într-un film diferit de cel imaginat numai că orăşenii nu au suflet de asasin De omul de ieri

Experimentează

a fost o încercare

durerea

nu o disipare de orgoliu//

aroganţa

aşa o numesc adulţii

şi le amestecă într-un sărut frânt

ne apropiem de ceva mai mare decât noi şi ne pierdem în el

aproape perfect pentru muritori

Timpul miroase a naftalină când speri

nul pentru Univers

pendulăm între acum şi atunci

un fel de chemare fără răspuns

dizolvare de ego preţ de câteva secunde

sau un rău necesar înălţat până la compasiune

Cerul ne îmbracă cu hieroglifele lui Dumnezeu

Uneori, până şi dezgustul

rămânem ascunşi

poate fi catalogat un semn de sănătate

când ştii

mai ales când moartea ţi-e principalul portretist

Tinereţea

Amator.

doar o taină neîmblânzită

text: Cătălina Sofron

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

13


Marin

Rebelii Împărăția umană este în interiorul nostru.

(Antoine de Saint-Exupery)

G h e r m a n www.pamantulviu.ro

Sunt o temniță veche cu uși scrâșnitoare. În mine zac cuvinte încătușate, ochii îmi sunt ferestre ciudate, icoane cu gratii prin care privesc deținuții spre pietrele de mare, oftând. Gura îmi este poarta cu patru zăvoare, din care ies doar cei umiliți, doar romancieri fără răbdare. Urechile-mi sunt secția scrisorilor de acasă, a bocetelor și a mesajelor de dor. Sunt o temniță veche cu ferestre întunecoase. Din tavan picură apa denaturată de clor. Păsările din jur au rămas fără zbor, peștii din ape au rămas fără zbatere... Lângă mine cresc alte temnițe indiferente, alte universuri în lanțuri, alți oameni. Luați-mă valuri, luați-mă păsări, luați-mă rebelilor ca pe o Bastilie. Plouă-mă ploaie, bate-mă vântule, ruginește-mă rugină, transformă-ni zidurile în nisip. Să devină omul univers. August, 2018

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

14


Din vremea de cândva

Omul-poem

Geamuri sparte din văzduh tot curg. Pe sticla topită prind privirea ta din vremea de cândva…. Umbrele de ieri, ploile de azi, anii ce-au trecut sunt și nu mai sunt.

E vreme nouă. Poemul devine tot mai mare, ca o explozie, ca niște petale de flori împrăștiate de vânt printre oameni.

Viscol, peste noi ninge cu poeme. În grădina mea florile-s de sticlă, ger – în ochiul meu…. Ploile de ieri, lacrimile vechi, tu nu mă mai chemi la tine. Freamăt de copaci în pustiul nostru care-i inundat în ape. Eu sunt cel ce strig și nu înțeleg unde e tăcerea-n noul paradis. Toamnă, de ce iar mă închizi în mine? Patima durerii ce nu vrea să vină, himerele spânzură-n păduri. Negura de ieri, frunzele de azi, de ce am permis să nu mai înțeleg? Gânduri ruginite cad de pe copaci îmbrățișarea mamei, pierdută între dune. Eu sunt cel ce plâng, cel ce râd și tac eu exist, să știi, blestemată toamnă!

lui Mircea Lutic

Ce toamnă frumoasă, când pe frunze sunt scrise poemele vieții. Ce toamnă frumoasă, când păsările cerului nu mai pleacă, sunt tot timpul acasă. Poetul se naște din dragostea pură a neamului nostru față de limbă: un freamăt de codru, un licurici ce zboară peste lacul albastru. Frații din țara de sus a Moldovei se prind într-o horă eternă. E zi de poem, iar noaptea nu va veni niciodată. Mai 2019

text: Marin Gherman www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

15


O plimbare ĂŽn jurul lumii


„Fețe, culturi, locuri și experiențe noi în fiecare zi. Învățăm să trăim momentul, să ne bucurăm de prezent, neputând să ne facem planuri pentru viitorul îndepărtat și neștiind ce ne va aduce ziua de mâine.”


E dimineața unei zile de vară în Londra. Ne trezim în aceeași cameră și în același pat, la fel ca în ultimii 5 ani. Același decor, același sunet al alarmei de la telefon, același TOT. Suntem pregă-tiți pentru o nouă zi, însă de cum deschidem ochii ne cuprind, pe rând, entuziasmul, bucuria, dorul, frica... Nu, astăzi nu mai mergem la lucru și de astăzi nu mai avem de plătit facturi. Tot astăzi lă-săm totul în urmă, pentru cea mai mare aventură a vieții noastre: o călătorie în jurul lumii, fără pla-nuri, fără să știm când se va termina, cum se va termina și prin ce locuri vom ajunge. De astăzi va dispărea rutina și confortul. Începând de astăzi, va trebui să îmbrățișăm schimbarea, mai mult ca nicicând. Ne vedem ajunși la ușa apartamentului nostru, curând devenit fostul nostru apartament, cu rucsacurile în spate, pășindu-i pragul. Sunetul ușii, închizându-se după noi, ne face să tresărim. Nu am mai trăit asemenea emoții până acum. Bagajele sunt grele, iar drumul de 10 minute până la stația de metrou e de ajuns să ne pună la îndoială decizia de a călători astfel. Dacă ne e greu să mergem 10 minute cu rucsacurile în spate, cum vom putea reuși să facem înconjurul lumii?! Însă ne dorim prea mult acest lucru pentru a ne lăsa intimidați. „Va fi bine!”, ne spunem unul altuia și mergem înainte. Secundele, minutele, orele, zilele, lunile și anii următori se scurg în ritmul lor, iar noi tot cu rucsacurile în spate. Și e bine! Din metrou în avion, din Europa în Americi, mai departe prin Oceania, Asia și Africa, de pe cei mai înalți munți, până la cele mai adânci văi. Fețe, culturi, locuri și experiențe noi în fiecare zi. Învățăm să trăim momentul, să ne bucu-răm de prezent, neputând să ne facem planuri pentru viitorul îndepărtat și neștiind ce ne va aduce ziua de mâine. La începutul unei astfel de călătorii, aceste gânduri se transformă, de cele mai multe ori, în frică și anxietate. Însă într-un timp relativ scurt realizezi cât de eliberator poate fi acest fel de a trăi. Un sentiment greu de cunoscut într-o viață în care rutina controlează modul în care trăiești. www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

18


www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

19


Aventura noastră începe în America de Sud, mai exact în Brazilia. Spre deosebire de restul călătoriei, pentru această țară am avut timp să pregătim, cât de cât, un itinerariu. Și fiind prima dată când făceam o astfel de călătorie, nu știam cât de mult puteam profita de flexibilitatea programului. Astfel, mai organizați ca niciodată, am pornit să explorăm ceea ce avea să fie prima etapă a aventurii noastre. Totodată, poate, una dintre cele mai mari provocari din această călătorie, pentru simplul fapt că acum învățam cum să călătorim într-un mod total diferit de cum am procedat până acum. Putem spune că erau primii noștri pași, adeseori neîncrezători în forțele proprii și ușor naivi. Am început în Nordul Braziliei, cu o locație pe care o visam de cel puțin 10 ani. Văzusem un documentar cu niște dune de nisip extraordinare, printre care se regăseau nenumărate lagune formate în urma ploilor. Era ceva nemaivăzut și departe de noi gândul că vom reuși vreodată să ajungem acolo. Când ne-am văzut pe acele dune și înotând în lagune am simțit, poate, pentru prima dată, acel sentiment unic de împlinire și încredere că orice e posibil. Am văzut cum lucrul care părea imposibil cu câțiva ani în urmă a devenit posibil. Și asta pentru că ne-am dorit cu adevărat și am făcut un pas înspre împlinirea unui vis. Pe măsură ce treceau zilele, deveneam din ce în ce mai încrezători. Am învățat cum să comunicăm cu localnicii, chiar dacă nu vorbeam limba, să ne adaptăm nenumăratelor situații diferite cu care ne întâlneam minut de minut. Pentru că, într-o astfel de călătorie, nimic nu e la fel de la o zi la alta. Nimic nu e repetitiv. Călătorind într-o singură direcție, nu vei revedea aceleași fețe de două ori, nu vei vizita același loc de două ori, și trebuie să te adaptezi culturilor diferite la fiecare pas. După ce am terminat de vizitat nenumăratele locații minunate din Brazilia, precum Rio De Janeiro, Cascada Iguaçu și Pantanal, am continuat cu Bolivia. Aici am vizitat, printre altele, și faimosul Lac de Sare Salar de Uyuni. Și bineînteles că nu am ratat ocazia de a face un tur cu bicicleta pe drumul care a fost catalogat, la un moment dat, ca fiind cel mai periculos drum din lume, “Drumul Morții”. Trecând Lacul Titicaca dinspre Bolivia spre Peru, o altă aventură avea să ne aștepte. Urma să călcăm pe urmele conducătorilor Imperiului Inca, într-o drumeție de 4 zile pe “Drumul Inca”. La finalul acestei drumeții ajungeam la una dintre cele 7 minuni ale lumii, și anume, Machu Picchu. Din capitala țării Peru, Lima, am luat un autocar, iar după nu mai puțin de 29 de ore am ajuns la mijlocul lumii, în Ecuador. Mergând mai departe, în Columbia am vizitat un loc care în urmă cu puțini ani era unul dintre cele mai periculoase din Columbia: Comuna 13, din orașul Medellin. La rândul său, orașul era considerat cel mai periculos oraș din lume, din cauza “regelui cocainei” Pablo Escobar. Tot în Columbia am văzut cei mai înalți palmieri din lume, palmieri ce pot ajunge la 60 m înălțime. Și bineînțeles, nu în ultimul rând, am vizitat faimoasele plantații de cafea. Și fără să ne dăm seama când și cum a trecut timpul, văzusem deja o bună parte din America de Sud. Nu doar că o văzusem, dar învățasem deja nenumărate lucruri despre locurile vizitate, despre oameni și cultură, istorie, natură, relațiile dintre țări, politică și religie. Lucruri pe care, de altfel, nu am fi avut cum să le învățăm sau poate nu le-am fi putut înțelege niciodată la fel de bine cum le înțelegem acum text: Cezar Dan

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

20


text: Alexandra Ceornei www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

21


Principala operă a lui Theodor Cazaban publicată și

în limba română, după 55 de ani de la apariție.

Câteva note despre Cotloane (traducere de Olimpia Coroamă)

S

pre finalul anului 2018 a apărut la Editura Institutul Cultural Român prima versiune românească integrală a singurului roman al lui Theodor Cazaban , scriitor român născut la Fălticeni în 1921, exilat la Paris în 1947 și decedat la Versailles în 1916, unul dintre membrii de seamă ai exilului românesc postbelic, scriitor de limbă română și franceză. Versiunea originală a unicului său roman, scrisă în limba franceză și publicată sub titlul Parages (Paris, Gallimard, 1963), s-a bucurat de un succes de stimă destul de semnificativ pentru un scriitor venit dintr-o țară est-europeană și pentru epoca foarte efervescentă cultural pe care o cunoștea Parisul în anii șaizeci ai secolului trecut. În rândurile următoare voi avea în vedere pe scurt versiunea românească abia apărută a acestei cărți, realizată de Olimpia Coroamă – Cotloane. Voi începe prin a spune că, deși Cotloane e departe de a fi singurul titlu posibil în românește pentru a reda francezul Parages, acest titlu este adecvat cel puțin dintr-un motiv: sugerează ideea de ascuns, de secret. Or, ascunsul, secretul, ezotericul sunt stări, condiții pe care Cazaban le-a experimentat, căutat, apreciat din tinerețe până la sfârșitul vieții. Romanul, bine integrat formal perioadei în care a fost scris (în care predomina ceea ce s-a numit „noul roman francez”), are o scriitură extrem de modernă. Este de la un capăt la altul un monolog interior al personajului-narator (un „eu” fără nume precizat), care, intrat într-o cafenea pariziană la începutul romanului, va ieși de acolo la sfârșitul romanului. În ciuda caracterului dispersat al textului, cititorul reușește progresiv să reconstituie din fluxul de cuvinte și tăceri al acestui narator ceva din povestea lui de viață: viața unui exilat, care a trecut prin multe greutăți și neajunsuri, a cunoscut o mare iubire clandestină și este preocupat de propria evoluție spirituală. Reiese discret, chiar din primele rânduri, și profilul ideologic al personajului – un revoltat contra exceselor modernității occidentale, un nonconformist reacționar, dar seducător: „Sunt excesiv de mulți, sunt prea mulți. Toți. Cei doi tineri, de exemplu, în stânga mea, chiar în momentul în care m-am așezat sau, mai bine zis: de când m-am așezat sau, mai degrabă: în timp ce mă așez în dreapta lor, sau chiar: în timp ce mă așez… fără să precizez locul. Sunt aici și mă deranjează; trebuie să fac în așa fel încât să nu mai fie, să nu fie, trebuie să scap de ei.” (p. 15). Dar, mai ales, acest incipit ne informează asupra scriiturii cazabaniene, asupra proiectului care-l ghidează pe autor. Cititorul devine martor deopotrivă la un exercițiu spiritual și la facerea operei pe care o citește. Menționam anterior faptul că cititorul află că naratorul este un exilat, dar naționalitatea sa nu e nicăieri precizată, nici numele țării de origine. Devin însă cu atât mai interesante și prețioase cele câteva referințe indirecte, neexplicite, la identitatea sa inițială și la locurile de baștină, inclusiv cele de la finele următoarei definiții a exilatului și a exilului pe care o face Cazaban: „[…] ca și când

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

22


ar putea exista ceva privat, ca și când ar putea exista, în această lume, locuri care să-mi fie, prin decret, interzise, când de fapt, exilat de tot, prin însuși faptul de a fi exilat de tot, câștig posibilitatea de a avea atâtea adeziuni față de toate lucrurile, după bunul meu plac, după dorințele mele rele sau bune… dar nu o să repet banalități despre această binecuvântare a exilului, despre această sursă de libertate și de putere, sau despre absența și prezența mea în același timp și pretutindeni ca o fantomă (poate ar fi mai bine, aici, «ca un vampir») plină de sănătate… nu, nu voi vorbi despre asta” (p. 77). Puțin mai departe se pot discerne chiar unele reminiscențe fălticenene, când personajul-naratorautor se vede fiind „copilul mirat, brusc nemișcat și ca scăldat în eternitate”, „la o vârstă fără timp, cu încălțămintea udă, cu genunchii atinși de frunzele încărcate cu picăturile de apă”, strigat „din balconul din lemn care înconjoară casa” de „mama [sa] deja albă” (p. 85). Vorbind mai târziu despre propriul roman, Theodor Cazaban acorda o importanță deloc neglijabilă inspirației, înțeleasă ca rezultatul a ceea ce el numea „căderea în sine”, într-o stare contemplativă. Mai spunea Cazaban, evocând intențiile sale scriitoricești, că un rol important îl avea chestiunea limbajului (și cele câteva citate din traducerea românească prezentate aici pot fi de ajuns pentru a ilustra această preocupare). Scriitorul își propusese să arate posibilitățile și dificultățile stăpânirii limbajului, tentativele naratorului de trecere de la vorbăria neîncetată și fără prea mult sens la un discurs interior cu sens, cu potențial de iluminare. Idealul la care tinde personajul-narator-autor este echilibrul superior, în care trup, suflet, minte sunt în armonie și în comuniune cu un principiu de ordin superior. Avem aici o intenție de ordin ezoteric – concepție de care Cazaban a fost animat în bună măsură întreaga viața (în special sub impulsul lecturilor din René Guénon): „… spun că pot să intru în ritmul meu – spun într-adevăr ritmul «meu»! – câștig nemișcarea, și asta din cauza soarelui, mă întind, cresc, ca și când ar exista o plecare posibilă, adică un viitor posibil pornind de la această falie, un viitor și reconstituirea trecutului și organizarea unui spațiu, geografia mea specială cu punctele ei cardinale, cu magneții ei… ca și când ar exista undeva un magnet!” (p. 22) Tentativa naratorului și a autorului se va încheia însă cu un eșec, survenit dintr-o insuficientă pregătire spirituală (autorul pomenea de „căderea în noroi ”). Acest eșec, care este unul al limbajului (al literaturii inclusiv) este redat spre finalul textului (p. 220), printr-o curioasă așezare a punctelor de suspensie (3 rânduri de puncte de suspensie). Dar chiar marcată de eșec, întreprinderea cazabaniană nu este mai puțin valoroasă (de altfel tema imposibilității limbajului în fața forței inspirației i-a preocupat pe mulți dintre marii scriitori). Parages/Cotloane rămâne un text de mare forță, dificil, polisemic, ambiguu – cartea unui vieți – pe care nădăjduiesc că cititorii revistei Pământul viu vor fi curioși să-l descopere, dincolo de cele câteva fragmente pe care le-am reprodus aici pentru informarea și plăcerea lor și de cele câteva piste de lectură posibile, indicate tot aici.

1. Theodor Cazaban, Cotloane, Traducere din limba franceză de Olimpia Coroamă, Cuvânt înainte de Gina Puică, București,

Institutul Cultural Român, 2018, 224 p.

2.Theodor Cazaban în dialog cu Cristian Bădiliță, Captiv în lumea liberă, cu o postfață de Al. Paleologu, Cluj, Echinox, 2002,

passim.

text: Dr. Asistent Universitar Gina Puică www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

23


O călătorie în corpul uman Te caut de o eternitate prin prelungirile citoplasmei În speranța că te voi găsi la o distanță lejeră dintre două celule Să discutăm despre osmoză și diviziune, să discutăm despre respirație Simt că mi-a lipsit o gură de oxigen din atmosfera noastra irespirabilă. S-au fisurat vasele sanguine și inima începe să pompeze sânge fals prefăcut dintr-o măduva superficială a subexistenței noastre Unde ești, când inima înghite sânge negru si vâscos, iar plămânii, asemeni unor aripi găurite de fluturi incandescenți Inhalează parfumul tău cu note de toxină dulce Prin neuroni se grăbesc impulsuri nervoase să dea de știre absența ta Doar că știi și tu Informația se transmite mai greu în drumul spre inimă Căci nici mielina și nici conștiința nu iau parte la proces Bieții ganglioni nervoși, duc în spate o informație atât de grea încât au decis să ia o pauză la jumătatea drumului, la un pahar de vin roșu Să-și înece și ei amarul în sânge și sângelui de atunci să i se spuna că are gust amar Amorul nu se mai inundă sub pleoape Iar lacrimile se întorc la valoarea lor chimică. Sub umbra unui adevăr nespus, neuronii șușotesc secretele geneticii umane Dragostea nu se transmite ereditar, spune neuronul mare în timp ce pierde din vedere informația unei zile de iulie Cea în care noi doi ne-am cunoscut În ventricole se culeg rămășițele unei lupte între globule Cele roșii au câștigat teren, însă cele albe timp Timp în care, infecția a putut să încolțească și inima și sufletul Am stins-o cu un pahar incolor de apă sfântă Și așa alcoolul are proprietăți terapeutice In spatele etnogenezei celulelor, se ascunde un secret al umanității, se zvonește că Prima celulă a fuzionat cu următoarea doar pentru că îi lipsea un nucleol, și în absența lui A căutat să se întregească, ca mai apoi să formeze universul S-au stins bazele umanului din momentul în care inima a fost numită organ intern.

text: Robert Trașcu www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

24


Jocul mirilor Trăiești sub închisoarea propriului deget încătușat & speri ca infinitul să fie definit de o bucată de metal Pe care i-o atașezi strategic pe mâna ce ripostează mai puțin. Vă plimbați cu mașina iar ochii voștri se întrepătrund în locul în care Tu ai luat-o de mână și i-ai recitat poeme de pe frunzele copacilor & ea le-a îngrădit în curtea din spate & în fiecare joi le udă cu lacrimi Contractul vă obligă corpurile să interacționeze zilnic Termen nelimitat -până când moartea ne va despărțiAți spus voi cu buzele vopsite de așteptările unei alte replici Pe care ați lăsat-o ofrandă unei tăceri care a început să urle La scurt timp după terminarea ritualului de încătușare. Astăzi vă aruncați priviri ce înlocuiesc vocabularul La care ați renunțat când cuvintele au început să-și piardă sensul din dicționar. Clipiți defect de la prea mult contact vizual & sângele a început să secrete anticorpi La momentul coliziunii dintre mâinile voastre. Probabil veți ceda presiunii de sub limbă Iar cuvintele vor naște alte cuvinte & atunci veți repopula planeta în doi Un Adam și o Eva a cuvintelor care au fost create prea târziu pentru a mai fi înțelese E noapte, renașterea mai poate aștepta, Aveți nevoie de încă o viață pe lângă asta Ca să realizați cât de infertilă e iubirea Întreținută de un șarpe fără coadă.

text: Robert Trașcu www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

25


Și iubirea intră la apă Trăiești sub închisoarea propriului deget încătușat & speri ca infinitul să fie definit de o bucată de metal Pe care i-o atașezi strategic pe mâna ce ripostează mai puțin. Vă plimbați cu mașina iar ochii voștri se întrepătrund în locul în care Tu ai luat-o de mână și i-ai recitat poeme de pe frunzele copacilor & ea le-a îngrădit în curtea din spate & în fiecare joi le udă cu lacrimi Contractul vă obligă corpurile să interacționeze zilnic Termen nelimitat -până când moartea ne va despărțiAți spus voi cu buzele vopsite de așteptările unei alte replici Pe care ați lăsat-o ofrandă unei tăceri care a început să urle La scurt timp după terminarea ritualului de încătușare. Astăzi vă aruncați priviri ce înlocuiesc vocabularul La care ați renunțat când cuvintele au început să-și piardă sensul din dicționar. Clipiți defect de la prea mult contact vizual & sângele a început să secrete anticorpi La momentul coliziunii dintre mâinile voastre. Probabil veți ceda presiunii de sub limbă Iar cuvintele vor naște alte cuvinte & atunci veți repopula planeta în doi Un Adam și o Eva a cuvintelor care au fost create prea târziu pentru a mai fi înțelese E noapte, renașterea mai poate aștepta, Aveți nevoie de încă o viață pe lângă asta Ca să realizați cât de infertilă e iubirea Întreținută de un șarpe fără coadă.

text: Robert Trașcu www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

26


Bă Virgil, Viața de boschetar e o galeră la care îți rupi singur tendoanele, îți ții nervii în șah și digeri tocătura acestui blestem fatal din care plămădești soarele unei flegme aruncate în vid. Seara, cînd adorm cu fereastra deschisă, visul unui cămin liniștit se lingușește la picioarele mele. Tresar și în liniștea somnului se năpustește ora solemnă. Hula mării răspîndește atîta zgomot mut, că fiecare val are înfipt cîte un lacăt în rît. Galera scîrțîie. Bătaia vîslelor mele măsoară nuditatea timpului. Sunt rodat în exercițiul căderilor în gol. La un colț de stradă o adolescentă țipă răgușit: “Nu mă meriți! “ Cade tencuiala de pe clădiri. Luci-viață-descandal poartă această partitură în bula unui suspin trimis la plimbare în talcioc. “Nu mă meriți!” Niște rechini își sparg capetele în pieptul meu. Două țigări șterg ca o radieră galera și nicovala somnului mă afundă în nesimțire. Dimineața-cu- ochiilipiți sunt singurul om din lume. Frații mei tereștri sunt plecați la (fragment din Orchestra Pi) www.pamantulviu.ro

muncă. Galera, ultimul liman al libertății. Mă ridic amorțit de pe o bancă. În aerul tare al dimineții se tăvălește atașamentul meu pentru lucrurile incomplete. Strada mă latră ca o jumătate de cîine. Ca de obidei, mă trage ața să beau un pahar cu tîrfa propriilor gînduri. Tirania liniei drepte, forța și impetuozitatea ei, guvernarea ei anonimă care umple spațiile impersonale. Cu toate obloanele deschise mă scarpin între fese. Nu merit să-mi țin capul pe umeri, dacă nu mă mențin în impas. Orice privire din partea mea este o subminare a acestei linii perfide, care mă proclamă a fi o cunoștință de-a ei, un fel de vecin de traiectorie. Atins de agresivitatea ei interioară o scuip de pe limbă ca pe un calcul. Mai bine o traiectorie bezmetică și imprevizibilă ca pișatul boului pe asfalt. Urma acestei traiectorii ar putea fi un conspect de cîteva minute din zeama întregii zile. Imposibilitatea de a dovedi ceva prin această alegere este exigența în care mă proptesc.

Trebuie să fii puțin nebun ca să practici la acest exercițiu și să te iei în serios. Rareori mă întreb dacă este ceva sănătos în nimicnicia care mă roade. Dacă prin cine știe ce artificiu aș putea să-mi întorc spatele mie însumi, aș ajunge în același loc. Fie ca această stare să nu mă părăsească. Am știut, încă de la vîrsta de patru cinci ani, că viața trebuie să fie o poveste mai puternică decît cuvintele pe care le cunoșteam. Că aceste cuvinte trebuiau să vină odată cu timpul, fără efort, ca un dar. La polul opus mă pîndește frica de a nu mă descompune în locul comun. În acest timp, coșmarul rectiliniu se îndreaptă spre azilul de la capătul lumii. Închid ochii, și pentru cîteva secunde zgudui lumea din temelii, să-mi trezesc semenii din acordul compact care le-a confiscat viețile, zbierînd că e mai greu să dezlănțui un cutremur în intestinele clipei, decît să muncești. Sunt mulțumit. Nu mă aude nimeni.

text: Călin Constantin Dănilă REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

27


Foto: Zulmaury Saavedra Venezuela


Despre sclavie După ce am urmărit documentarul Meet the Romans am început să mă gîndesc din nou la sclavie. În ultima parte a documentarului, În spatele ușilor închise, Mary Beard vorbește despre viața familiei romane. O importantă parte a vieții de familie a vechilor romani o reprezentau sclavii care, fie erau cumpărați din piața de sclavi, fie se nășteau ca fii ai sclavilor în familiile unde părinții lor au slujit. Relația dintre stăpîni și sclavi, așa cum a descris-o Mary pe baza dovezilor arheologice și mai ales a pietrelor funerare ale căror inscripții ne spun povestea celor îngropați acolo, descoperite la Roma și în alte locuri din Italia, nu a fost în alb și negru așa cum s-ar putea crede. Unii sclavi erau într-adevăr tratați rău de către stăpînii lor, iar alții erau tratați bine. Cîțiva sclavi aveau putere administrative, iar unii se căsătoreau cu stăpînii lor după ce erau eliberați. Mulți sclavi eliberați aveau sclavi la rîndul lor. Relația dintre stăpîni și sclavi era complexă și variată de la o casă la alta. In societatea modernă sclavia este considerată un lucru rău. Uităm că o bună parte a omenirii este înrobită. Suntem parte a unui sistem care de multe ori nu ne oferă șansa de a ne trăi viața așa cum vrem. Avem datorii și suntem forțați de sistem să avem datorii dacă vrem să trăim în confort. Suntem sclavii orașelor în care trăim, ai internetului, telefonelor mobile și ai joburilor. Suntem prinși în capcana unui cerc al nevoilor. Avem nevoie de un împrumut pentru a obține un job și de un job pentru a plăti un împrumut. Prin urmare, suntem întemnițați pînă la moarte. Unii cred că avem libertatea să fim cum vrem în www.pamantulviu.ro

viață, că suntem liberi să spunem ce gîndim și să mergem unde vrem, dar nu sunt sigur că acesta este adevărul. Putem fi mai liberi atîta timp cît trăim în afara societății. În această situație, individul poate face mai mult din ceea ce vrea. Chiar și așa e încă legat de nevoile primare și tot va avea nevoie să caute apă, hrană și adăpost pentru a supraviețui, dar exceptînd aceste lucruri, va fi destul de liber să gîndească și să acționeze așa cum vrea. În societate nu poți întotdeauna să spui ce gîndești și să faci ce vrei fără a fi marginalizat. Oamenii sunt animale sociale și în cele mai multe cazuri preferă socializarea solitudinii și de asta aleg să trăiască în societate. Atîta timp cît suntem în viață, nu suntem niciodată 100% liberi. Chiar și cei care aleg o viață solitară se conformează instictului de conservare, care cere timp și acțiune pentru menținerea propriei vieți. Din moment ce suntem sclavi pe viață, mă întreb de ce societatea modernă consideră sclavia un lucru atît de rău și de nenatural. Probabil că vechile societăți, așa cum a fost cea romană, aveau o abordare mai sănătoasă asupra sclaviei. Societatea modernă spune că femeile și bărbații sunt egali. Nu ne naștem egali. Unii oameni se nasc inteligenți iar alții se nasc cu un IQ scăzut. Unii oameni se nasc frumoși alții se nasc urîți. Unii se nasc în familii bogate, alții în familii sărace. Unii se nasc în familii iubitoare, alții sfîrșesc pe străzi sau în orfelinate. Nu ne naștem egali. În baza acestui fapt, prin natura lor nu toți oamenii sunt capabili să facă aceleași lucruri. Unii oameni sunt capabili să fie lideri iar alții să fie adepții acestora. Unii REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

29


oameni au talentul de a-i inspira pe alții, în timp ce alții au nevoie să fie inspirați. În toate religiile există o ierarhie a puterilor cerești. La fel cum există ierarhii în cer, există ierarhii și pe pămînt. Toți oamenii mor și dacă există viață după moarte ar trebui să fie interesați de obținerea unui loc bun în acea viață, făcînd lucruri bune atîta timp cît sunt captivi în în trupurile lor pămîntene. Toți cei meniți să conducă, ar trebui să conducă bine, iar toți cei meniți să fie adepții acestora, să-și asume acest lucru. Toți cei aflați pe treapta de jos a societății n-ar trebui privați de visul de a ajunge în vîrf. Cei mai mari oameni ai istoriei au inceput de jos și au modelat istoria omenirii. Solon spune: “Învață să te supui înainte să comanzi.” Eu aș spune: Învață să slujești înainte să fii slujit. Dacă te-ai născut pe treapta de jos, mai întîi învață să te cunoști acceptîndu-ți condiția, doar astfel poți să aspiri la o treaptă superioară, dacă ești înzestrat să faci asta. Unii oamenii pot visa să ajungă în vîrf, dar dacă nu sunt înzestrați cu talentul pentru face acest lucru, indiferent decît ar învăța, nu-și vor îndeplini niciodată visul. Dacă nu ai ce-ți trebuie pentru a-ți depăși condiția, atunci ar trebui să-ți accepți și să-ți asumi condiția, să te bucuri de ceea ce ești și de locul tău în ierarhia socială. Ca sclav poți fi la fel de împlinit ca și un stăpîn. Învățînd să te supui și să ai încredere în stăpînul tău, poți fi scutit de discomfortul de a-ți asuma decizii dificile. E o povară să te gîndești de unul singur la tine, la calea pe care trebuie să o urmezi și să gestionezi toate aspectele vieții tale. Pentru mulți e greu să ia decizii, nu doar pentru ei, ci și pentru cei care depind de ei. Un stăpîn trebuie să se îngrijească la fel de bine de viața sa ca și de viețile celor care depind de el. Singurele responsabilități ale unui sclav sunt să asculte și să se supună. Stăpînii iau în locul lor deciziile importante. Unii oameni au nevoie de îndrumare și se simt mai inspirați și mai relaxați cînd responsabilitatea aparține altcuiva. Aceștia sunt oamenii cu o înclinație naturală pentru supunere și ar trebui să rămînă în categoria conformiștilor. Dacă oamenilor din această categorie li se acordă prea multă responsabiltate, vor gestiona totul

www.pamantulviu.ro

într-un mod foarte defectuos atît pentru ei, cît și pentru ceilalți. Sclavii din trecut s-au ridicat împotriva stăpînilor lor de mai multe ori, fie din cauza faptului că erau tratați rău, fie pentru că au fost ademeniți să creadă într-o viață mai bună de către unii sclavi care își doreau să fie lideri și care aveau nevoie de o armată de partea lor pentru a-și atinge scopul. Pe de altă parte, mulți sclavi au înțeles avantajul de a fi protejați, apărați și hrăniți de stăpînii lor și s-au împăcat cu această condiție. Mulți sclavi și-au iubit stăpînii, le-au fost foarte loiali și chiar au murit pentru ei. Dennis P. Kehoe, scrie în cartea sa The Oxford Handbook of Social Relations in the Roman World (London; New York: Oxford University Press, 2011), la paginile 147–148: “ Mărturia unui sclav nu era acceptată în sala de judecată decît dacă sclavul era torturat - practică bazată pe credința că sclavii aflați în situația de a nu cunoaște problemele stăpînilor lor ar fi fost mult prea loiali și nu ar fi dezvăluit dovezi compromițătoare fără a fi fost constrînși. Sclavilor romani li se permitea să folosească anumite proprietăți ale stăpînilor ca și cum ar fi fost ale lor. Educați, sclavii își putea cîștiga propriii bani. Cu destui bani își puteau cumpăra libertatea. Loialitatea multor sclavi față de stăpînii lor rezulta din faptul că erau hrăniți, adăpostiți și protejați în casele în care slujeau.” Pentru mulți oameni e natural să-i iubească și să-i admire pe toți cei care au grijă de nevoile lor de bază și chiar de cele mai speciale. Ca o concluzie, sclavia nu e doar o parte a societății, ci și a naturii umane. Sclavii îi pot ajuta pe toți cei care slujesc și toți cei care îi slujesc îi pot ajuta la rîndul lor prin îndeplinirea sarcinilor cu care i-a încredințat soarta. Libertatea e relativă și poate că sclavia e mai degrabă o formă de libertate pentru oameni decît ceea ce definim noi ca fiind libertate. „Oman-2019”

text: Alex Șuteu REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

30


Poate Doar Tu Trebuie Să Te Grăbești Doar pentru că stau și aștept, tu mă pedepsești. Tu! Cel ce mă cunoaște din momentele inexistenței mele. Cel ce îmi este alături în tăcere, îmi iei tot ce îți dorești Pentru că așa trebuie. Continui să treci nonșalant pe lângă mine cu vânt în vele. Ce drept ai tu? Nu ești nici vin și nici apă. Te scurgi făcând să se învârtă limbi pe cadrane. Ce drept ai tu? Îi iei pe eroii fără de capă, Pe cei ce fac inimi să tresară, lacrimi să nu mai curgă și speră la mâine. Nu îmi pasă că nu îmi răspunzi sau că poate nu ți-ai dorit asta. Eu îndrăznesc să te blamez, căci nu îmi poți face decât ce ai făcut și altora. Ești previzibil, mi-am spulberat frica înainte să ating vârsta Și tot ce voi face e să te urăsc cu o față seacă așteptând să îmi spui ora. Chinul e al tău de acum, tu vei rămane să îți duci la capăt nesfârșirea. Pentru mulți nu ești decât o monedă ce o au sau o câștigă, Pentru și mai mulți ești ceva ce se pierde aiurea. Doar iubirea îți este inamic când unuia nu îi mai pasă de nimic în afară de cel de lângă.

text: Rogojanu Olivian www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

31


Hoțul neprins Satu-ntreg nu vorbea de nimic altceva, decât de faptul că un hoț, sau mai mulți, mai știi, sparseră magazinul lui Dumitruț. Și fiecare își dădea cu presupusul, și fiecare era acum detectiv, de parcă așa au fost de când se știu, detectivi. Cine știe ce-or fi vrut să fure și cine știe ce-au furat până la urmă. Că și la târg când te duci, una vrei să cumperi, și alta găsăști. Ori nu-ți place marfa, ori nu-ți ajung paralele, și uite-așa, te pomenești acasă cu altceva în traistă. Așa și hoții iștia, cine știe ce-au vrut, și cine știe cu ce s-au ales, dacă s-au ales cu ceva. Ei, lasă, că s-au ales ei cu ceva, nu degeaba-s hoți. De unde or fi venit, din satul vecin, ori hăt din zarea lumii, cine știe? Oricum, au venit la sigur, de știau tăte unde se află, au studiat ei terenul, n-au dat năvală ca la strachina cu borș. Or fi niște amărâți, că de bine nu-și pune nici lupu pielea în joc. Și ce și-or fi zâs: Lasă că dacă ieu de la Dumitruț, nici nu se cunoaște. Și dacă Dumitruț mi-ar fi dat singur și de bună voie, îl mai furam? Nu! Da Dumitruț să deie, ferit-a Sfântu! Să nu poată dormi noaptea? Lasă, că nici amu nu poate dormi! Că pre i-o crescut pânticili de la atâta carne friptă, pe când noi mâncăm barabule șerte, după barabule șerte. Da ce casă! Are înăutru numa lucruri scumpe luate de la oraș, nu de prin târgurile precupețe. Cum să margă el prin târguri!? Și când te gândești cine-o fost tat-su! Mă, brava lui! Dacă l-o dus mintea! Pe tine de ce nu te-o dus? Ș-o luat și nevastă frumoasă, că dhe, femeile frumoase știu ce știu, nu degeaba își bat mamele gura cu ele. Mă, brava și ei! Ce ai cu ei? N-or dat în cap nimănui! Dar dacă hoțul îi unu din sat de la noi? Văleu! Poate că stă de vorbă cu mine și cu tine, și ne dă binețe, și nouă ni se pare că om ca el nu-i. Apoi dacă-i așa, ajungi să te temi la tine în bătătură ori să mai ieși sara pe uliță. Te trezăști cu ciomagu după cap când nici nu te-aștepți, și-ți rămân copchiii pe drumuri. Ce s-o mai întors și lumea asta cu susul în jos! Înainte vreme era cum era, da însemna da, nu însemna nu, da amu… în cine să te încrezi, și pentru cine să tragi zăvoru? Că zăvoru n-o fost inventat așa, de dragu de a zice c-ai făcut ceva. Măi, măi, măi!

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

32


Ați auzit cumva ce lipsăște? N-am auzit nimic, că polițaiii țin la confidentă. Confidențialitate, bă! Mă rog, nu spun nimic. Ce să spună, poate nici nu au ce să spună. Că de-ar ști, săracii, ar spune. Dar nu știu nici ei cine o fost, cum o fost și pentru ce o fost. Anchetă de-amu, ce, te joci? Cică parale nu erau în magazin, că Dumitruț… ehei! Doar nu era atât de nătâng să lase paralele singurele în magazin, să le fie urât, și el să stea bine mersi la căldurică! O să facă inventar și-or să vadă ei ce marfă lipsăște. Nici Dumitruț nu spune nimic, ș-apoi cine are curaj să-ntrebe? Să-ntrebe, n-are decât, dacă vre să fie suspect. Cică nu au fost sparte nici ușa, nici ferestrele. Meșter mare hoțul ista, o intrat ca la el acasă. Și acasă cum intri? Ai cheie. Pe care o dosăști sub preșu de la ușă ori într-un ol spart, și nimeni nu știe unde-i. Să poate așa ceva? Să găsăști tu ușa larg deschisă la ditamai magazinul, cu noaptea-n cap? Da, mă, dacă-ți zic! Ușa era larg deschisă, lipită de părete! Ce prost și hoțul ista! N-o putut s-o închidă la loc? Dumitruț nici până azi nu știa că cineva i-o luat ceva. Cum s-o lase larg deschisă! Dacă venea alt hoț? Poate s-o spăriet de ceva ș-o fugit în graba mare! Măcar de-ar fi apucat să ia ceva! Atâta osteneală degeaba? Sigur, sigur o luat! Ce curaj și pe hoții iștia! Mare curaj, mă, vă zic! Să crăpe inima în tine și tu să

este dator vândut, tot el cu gura mare. Toată ziulica, ba chiar și de trei-patru ori pe zi, Gheorghieș la magazin. Parale nu are niciodată, da rachiul îi place. Dumitruț o răbdat cât o răbdat, da mușteriul o-ntrecut măsura. Lasă-mă și cu Dumitruț! Că și el înșală și înflorește nota de plată și trece și trece la caiet, de nu se mai oprește. Cum crezi c-o rădicat casa pe care o vezi, și ditamai fânăria! Mă, înflorește, nu înflorește, nu te obligă nimeni să te duci să ceri pe datorie! Dacă ești gospodar la casa ta, plătești pe loc, nu să umble Dumitruț pe la porțile oamenilor să-și adune banii. Că așa-i omul, când îi dai marfa, îi pare ghine, când îi ceri paralele, s-o făcut dușmanu tău. Ce, dacă mărgi în târg, te trece careva pe caiet? Nu, frate, banii jos! Eu nu cred să fie Gheorghieș hoțul, îi pre bătrân pentru așa ceva, aghia se târâie pe drum, aicea o fost un chicior sprinten. Și nici nu-l cred în stare să-l ducă mintea la așa ceva. Că ș-aicea îți trebe minte, să zică cine ce-a zice! Da de Gavriluț ce părere aveți? Îi tânăr, în putere, și cred că îi cel mai dator. El îi dator peste tăt: la moară, la primărie, la magazin… Da, mai ales la magazin! S-o și jurat Dumitruț că nu-i mai dă pe datorie. El o adunat datorie pe datorie de nu-i mai dă nici Nichiduță de

Așa că Paulică rămase cu visul. Și toată ziua zbura cu un avion imaginar și toată ziua era pilot ori căpitan. Amu, Paulică păștea oile în hat cu satu vecin, pe un izlaz îndepărtat și pustiu. n-o iei în samă! Și uite-așa, satul se da de ceasul morții să afle cine este hoțul și ce a furat. Dar, DAR ce surpriză neașteptată! Să fi zis că hoțul este mama ta, să fi zis că hoțul este vecinul din groapa de sub gardul cimitirului, și tot nu ar fi fost mare surpriză. Hoțul însă nu se știa, dar s-a aflat ce se furase: caietul cu datorii. Pe cuvânt, cum mă vezi și cum te văd! Caietul cu datorii, dacă-ți zic! Satul jubila. Și da iar cu presupusul. Săptămâna trecută Dumitruț s-a certat la cuțite cu Gheorghieș, ba l-a dat și afară pe ușă, să nu-i mai treacă pragul magazinului. Cum adică, după ce că-i www.pamantulviu.ro

capăt. De parcă datoriile lui au făcut pui, așa cum face cloșca în postu Paștelui! Ce să facă ghietu om, dacă-i greu de parale! Lasă că-i tânăr și bun de muncă, da mai ghine-i să stai la umbră și să rânjăști într-un dinte, cu neobrăzare când omu își cere paralele. Că și cu paralele astea-i o bubă. Ce poți cumpăra azi cu ele, mâne nu mai poți! Da și Dumitruț, ce-o trebuit să se jure! Mă, s-ar putea să fie Gavriluț, mai știi, numa de n-oi vorbi cu păcat! Că el nici nu se teme de nimic. Nu s-o temut de mumă-sa cât o fost copchil, amu ce să se mai teamă? Lasă că tot se teme, de nevastă-sa, că bate în el ca-n sacu cu păpușoi. REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

33


Măi, mare încurcătură și cu trebușoara aiasta! Au ceva de furcă polițaii până-i dau de capăt. Las’ să aibă, doar n-ai vre să-și ie leafa de pomană. Drept vă zic, dacă știam că cineva o să șterpelească caietu cu datorii, mă împrumutam și eu, măcar de câteva sute. Da de unde să-mi treacă prin cap una ca asta! De-amu înainte cred că Dumitruț o să doarmă cu caietu în sân, s-o învățat el minte, că românu-i român, ce vrai? Paulică să tot aibă vreo nouă ani, dacă nu cumva și mai bine. Ca orice copil, are și el dorințele lui, plăcerile, și mai ales nevoile lui. Cel mai mult însă îi plac avioanele. Când pleacă tătâne-su la târg și-l întreabă ce să-i aducă, el răspunde că un avion. Părinții nu pre l-au luat în samă, or fi zâs că-i un moft de copil, da el nu și nu, că vre un avion. O văzut el la un coleg la școală un avion de jucărie, mare cât o mâță, și de-atuncia visează numa avioane. De unde, Doamne mă iartă, să-i ieie ai lui un avion? Totuși, când au văzut la oraș, unul roșu într-o vitrină, cu geamuri vopsite în alb, cu aripile albastre, au rămas și ei mirați cât de frumoase pot fi unele jucării. Da s-au scărpinat în cap, că era pre scump și n-au avut parale de-ajuns. După o vreme, când au făcut rost de parale și au trecut pe-acolo, avionul se vânduse. Se vede treaba că nu i-o fost scris să fie al lui. Așa că Paulică rămase cu visul. Și toată ziua zbura cu un avion imaginar și toată ziua era pilot ori căpitan. Amu, Paulică păștea oile în hat cu satu vecin, pe un izlaz îndepărtat și pustiu. Numa niște vaci se vedeau în depărtare, și niște cai împiedicați care pășteau liniștiți văzându-și de foamea lor. Paulică se așeză pe iarbă, scoase din traistă un foarfece cam ruginit, apoi caietul cu coperte cam soioase. Bucuros, fluiera încetișor, apucându-se să decupeze cu mare grijă avionul ce se uita la dânsul de pe coperta din față. Și fluiera Paulică și decupa, dând contur și viață avionului bucuros că are amu un pilot adevărat. Mai bucuros era însă Paulică, că în sfârșit are și el avionul lui. Când treaba fu gata, opri avionul pe un aeroport de pământ, și se apucă de pregătit focul, ca să coacă un păpușoi-doi, pe jarul lăsat în urma lor de niște vreascuri bătrâne și fără vlagă. Mai punea câte-un vreasc deasupra, mai rupea câteva foi din caiet și le vâra în gura focului, mai întorcea păpușoiul pe partea cealaltă, ca să se coacă cât mai bine. Nimic nu se compară cu păpușoiul copt pe jar! Nimic nu se compară cu un avion decupat de pe-o copertă unsuroasă, și nimic nu se compară cu un copil fericit!

text: Lenuța Rusu

www.pamantulviu.ro

REVISTA PĂMÂNTUL VIU/octombrie2019/

34


REDACȚIE numărul 15/octombrie 2019

REDACTOR ȘEF Mihai Cristian Fetcu EDITOR Călin Dănila Constantin Lungu CORECTOR Adina Maria Popa GRAPHIC DESIGNER Constantin Lungu COLABORATORI Marin Gherman Cătălina Sofron Doru Axinte Lenuța Rusu Dr. Assistent Univ. Gina Puică Cezar Dan Ciprian Gagiu Robert Trașcu Alex Șuteu Rogojanu Olivian COPERTA 1 Daniel Dănilă COPERTA 4 Foto: Cezar Dan


Profile for academia  pamantul viu

Revista pamantul viu numarul 15  

Revista pamantul viu numarul 15  

Advertisement