Page 1

revista

punem în valoare creativitatea

Fericirea

suntem noi înşine. Înseamnă să deschizi ochii dimineaţa. Fericirea e o chestiune de axă a privirii. Este o problemă de echilibru. Între pleoapele deschise şi pleoapele închise.

Mircea Ciobanu

(n.13 mai 1940 - d. 22 aprilie 1996)

No2


Red actie , coordonator:

Alexandru Gabriel Ion autori:

Bogdan Băla

Cristina Brînză Iulia Marc

Maria Leuce Marius Indrieş Ramona Mărghidanu

mai 2012


(

Contacteaza-ne Din dorința de a deschide ochii lumii spre a vedea cât mai bine ce ne înconjoară, sperând că așa să putem înțelege mai bine ce suntem și de ce suntem, 21art.ro își propune să vă ofere „hrană pentru suflet”! Arta vindecă, arta salvează, arta poate fi un răspuns ce nu a fost găsit încă. Scopul nostru este de a promova cele șapte arte într-un nou mod axat pe calitate, cât mai prietenos. Dar cine crează arta? Un artist, desigur! Dacă vrei să te cunoască mai mulţi oameni, dacă eşti de părere că ceea ce faci tu merită promovat, atunci ia legătura cu noi şi cu siguranţă vei avea de câştigat! Suntem mereu în căutare de colaboratori! Cunoști un artist ce crezi c-ar merita promovat? Nu ezita! Scrie-ne despre el și poate vom lega o relație de colaborare pe viitor!

www.21art.ro contact@21art.ro


editorial

De ce mai scriem

?

Se scrie mult. E o epocă nebună, când iese praf şi fum nu din urma hârleţului sau a tractorului, ci de la tastele calculatoarelor, care sunt bătute nemilos şi aprig. Toţi comentează, toţi au ceva de spus. Vivat libertatea de exprimare! Blogurile răsar peste noapte, precum ciupercile după ploaie – aceeaşi formă, aceeaşi culoare, noi platforme de comunicare şi noi forumuri. Gândurile nu reuşesc să se deştepte că sunt aruncate online, carne de tun pentru critica celor care se cred mai treji, vânătorii greşelilor altora. Şi în această frenetică preocupare pentru scris şi capcane întinse unul altuia prin cuvânt, cui îi mai râmâne timp să citească? Iar când spun citit, nu mă refer la cititul comentariilor şi a statusurilor de pe facebook. Prin minte îmi trece acea clipă tihnită de lectură, când ochii lucesc în bucuria unor rânduri parcurse domol, pentru astâmpărarea setei de Artă şi Inefabil.

De ce să mai scriem, când oamenii nu mai au timp să citească? Probabil, această întrebare şi-o pune orice scriitor sau redactor la un moment dat. Eu, eu de ce mai scriu? Noi, cei care trudim pentru rândurile din această revistă: de ce mai scriem? Suntem conştienţi că se scrie mult, rapid şi după trend-uri. Jurnaliştii scriu abundent după cererea pieţei, în acest iureş comercial, care devine un fel de torent năvalnic, gata să se reverse în dezgust şi dezinteres pentru cuvântul scris. Cu tot respectul pentru ei, dar noi nu ne vrem jurnalişti. Nu scriem ceea ce trebuie, ceea ce ne stă în minte, numai ca să mulţumim mereu publicul. Eu scriu de dragul liniştii curgerii cuvintelor. De dragul miracolului că undeva, cineva, îmi este asemănător şi va găsi în cuvântu-mi scris ceea ce aşteaptă cel mai mult: să fie înţeles, să simtă cuvintele, să trăiască arta prin emoţia jucăuşă în acele rânduri scrise. Precum spunea şi Noica, scriem „pentru noi şi pentru toţi cei care seamănă cu noi”, iar „marele noroc al oamenilor e că seamănă unii cu alţii...” Iar dacă mulţi condamnă internetul ca fiind inamicul lecturii autentice, noi ştim că orice duşman poate fi înfrânt sau făcut aliat dacă îl înfrângi cu propriile-i arme. Nu avem cum să ne opunem torentului. Însă când nu te mai poţi opune şuvoiului, ai şansa să aluneci spre profunzimi. Numai scriind cu o altfel de unealtă decât simpla tastatură mecanică, mai putem arunca colaci de salvare pentru cei, care se frâng în neacceptare, chinuiţi de şuvoi. Scriem şi publicăm online o revistă care se citeşte. De puţini, însă se citeşte altfel. Continuăm să scriem pentru voi. Numai scriind cu sufletul pentru suflete, mai are sens să scrii.

Suflete dragi şi alese, vă mulţumim că citiţi Arta prin noi! (

Crist ina Brînza


Cel mai vechi dans popular românesc

Dansul Călușului „Dansul este cea mai elevată, cea mai emoţionantă, cea mai frumoasă dintre arte, pentru că nu este doar traducerea sau abstractizarea din viaţă; este chiar viaţă” (Havelock Ellis).

Mulţi au auzit de el, dar puţin ştiu de fapt de unde provine, ce semnifică şi de ce se dansează. Am avut ocazia să văd foarte multe spectacole şi pot spune că dinamica mişcărilor, rapiditatea săriturilor şi coloritul costumelor sunt caracteristicile principale. Originea Dansului Căluşului este veche, datează din perioada precreştină, spun etnografii, iar existenţa sa în forma actuală este relaţionată cu străvechiul cult al Soarelui. Este un dans tradiţional românesc, prezent în timpurile vechi atât în Moldova cât şi în Transilvania, dar care astăzi mai este practicat doar în Muntenia şi Oltenia. În mod tradiţional, dansul se execută în săptămâna dinaintea Rusaliilor şi are scop cathartic(tămăduitor), după cum spunea Mircea Eliade în cartea sa „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”. În 2005 a fost inclus de UNESCO în patrimoniul cultural al lumii. În fiecare an, în luna iunie, la Caracal, reşedinţa Romanaţiului, se desfăşoară Festivalul Internaţional „Căluşul Românesc”. Garth Nix a preluat legenda căluşarilor şi a transpus-o în romanul ştiinţifico-fantastic „X-Files- The Calusari”, editat în anul 1997, parte integrantă a binecunoscutei serii „Dosarele X”.

Este bine să nu ne uităm tradiţiile, valorile şi porturile şi cu atât mai mult vom fi în stare să apreciem ce avem. Închei aici prin a cita următoarele:

„Făt-Frumos: Dansează, dansează frate! Europa e cu ochii pe noi. Să vadă Europa cum respectăm noi drepturile zmeilor...” „Zmeul Zmeilor: Ai dreptate. E mult mai plăcut să dansăm, decât să ne luptăm...”

Ramona Marghidanu (

Grupul este format din 9 căluşari, mutul şi 2 lăutari. Mutul poartă mască sau are faţa mânjită cu negru şi roşu. Formaţiei de căluşari nu îi lipseşte niciodată steagul. Portul căluşarilor este compus din cămaşă, pantaloni, brâu, opinci, la care se adaugă o serie de însemne specifice jocului.

Cămaşa căluşarilor este dreaptă sau cu platcă, cu mâneci largi, fără manşetă, împodobită cu broderii sau alesături. Pantalonii sunt de tipul izmenelor sau “dimiilor”, având croială largă şi decoraţie din găitane în aceeaşi culoare. Pe deasupra cămăşii se încinge un brâu roşu sau un brâu făcut din bete înguste, de care se prind batistele de mână, de jur împrejurul taliei. Peste piept se aşează, în diagonală, bete colorate, vătaful purtând, în deceniile ’40 şi ’50 şi panglici multicolore. Băţul, arma preistorică de luptă mânuită cu îndemânare de căluşari, individualizează cel mai mult ceremonialul Căluşului în raport cu alte dansuri rituale româneşti. Încălţămintea căluşarilor este compusă din ciorapi albi tricotaţi, fără flori, traşi pe deasupra pantalonilor, şi opinci. Deasupra gleznelor se leagă doi sau mai mulţi clopoţei.


Cântece în Ne despart atât de multe lucruri, ne lovim de atâtea bariere de comunicare, încât, uneori, o prăpastie pare a fi între noi şi celălalt. E greu să ne înţelegem chiar şi atunci când vorbim aceeaşi limbă. Parcă devine tot mai dificil a găsi legătura dintre noi, acel liant care ne face să fim ceea ce suntem: oameni. Mark Johnson pare să fi găsit însă calea prin care oamenii pot fi aduşi împreună. În urmă cu aproape opt ani, plimbându-se prin Santa Monica, CA (USA), atenţia i-a fost distrasă de vocea unui interpret stradal ce cânta ,,Stand by me” – o versiune personalizată a celebrului cântec semnat Ben E. King. Mark, alături de ceilalţi membri ai echipei Playing for Change, au considerat că vocea şi pasiunea pe care acest interpret, pe numele său Roger Ridley, le punea în muzică trebuiau împărtăşite cu restul lumii. Aşa a început o poveste muzicală de amploare. Pornind din California, şi călătorind pe tot globul, din Statele Unite, în Mexic, Columbia, Argentina, Brazilia, Cuba, Jamaica, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, până în Israel, Palestina, Senegal, Mali, Africa de Sud, India şi Japonia, Playing for Change şi-a propus să dovedească faptul că muzica are puterea de a dărâma graniţele şi

de a elimina distanţa dintre oameni, muzica poate să ne unească şi să ne aducă mai aproape unii de alţii, neţinând cont de poziţia geografică sau de diferenţele politice, economice, ideologice sau spirituale dintre noi. Cum au luat naştere, mai exact, Songs around the world? Cu ajutorul unui studio de înregistrare mobil care a permis ca toţi aceşti artişti să fie înregistraţi în locaţii şi medii diferite, pe străzi, în parcuri, la margine de lac, în vârf de munte, în pustietatea deşertului – acolo unde aceştia se simţeau în largul lor pentru a-şi împărtăşi pasiunea pentru muzică. Astfel, având căştile pe urechi, fiecare artist a fost conectat pe rând la cei care au cântat înaintea lui şi a primit oportunitatea de a contribui aşa cum a simţit el la dezvoltarea unei melodii. Rezultatul final este mai mult decât o compilaţie reuşită de muzicieni talentaţi, căci muzica a făcut astfel înconjurul lumii şi ne aduce în suflete bucuria conştientizării faptului că suntem uniţi şi că tocmai diferenţele dintre noi pot fi piesele unui puzzle minunat de armonios. Dincolo de înregistrarea acestor cântece, Playing for Change a creat şi o fundaţie non-profit prin care îşi propune să susţină înfiinţarea şi dezvoltarea unor şcoli


n jurul lumii de muzică pentru copii, mai ales în ţări aflate în curs de dezvoltare, pornind de la aceeaşi idee de bază: muzica ne poate face mai buni, muzica poate dărâma distanţele dintre noi. 21art vă invită să vă bucuraţi sufletul cu universalitatea unui limbaj aparte. Poate nu vorbim aceeaşi limbă, poate nu ne bucurăm de aceleaşi contexte socio-culturale, poate avem credinţe diferite şi păreri şi mai variate. Insă faptul că putem să intrăm în armonie muzicală unii cu alţii oferă speranţă. Întreaga aventură muzicală o puteţi găsi aici: playingforchange.com

Iulia Marc


UNDE

PALIL Suprarealism suprasaturat

La ce te poţi aştepta de la un film regizat de Silviu Purcărete, omul din spatele piesei de teatru Faust, multi-premiată şi multi-lăudată? Nimic normal... şi pe bune, nimic. Normal. De la început suntem introduşi într-un alt fel de univers, ce-şi consumă existenţa zinlică după alte reguli şi norme. Pediatrul Serafim este repartizat într-un oraş în care nu se naşte niciun copil. Doctorul, povestitor şi personaj principal, este avertizat de la început să nu se ducă la Palilula, un oraş pierdut din România anilor 60, pentru că nimic bun nu va ieşi de acolo... dar cine ascultă de vorbele morţilor? Totuşi trebuie remarcat faptul că acest film nu are ca subiect central comunismul, o temă foarte folosită de către regizorii contemporani. Cine crede că va vedea o dramă de provincie, în care un doctoraş va schimba comunitatea în care a intrat, se înşeala amarnic. Palilula nu se lasă schimbată de nimeni, ea trăieşte prin toţi locuitorii ei, se hrăneşte din dramele lor şi din vieţile lor. În Palilula niciun doctor nu este sănătos şi niciun pacient nu este bolnav. Aici oamenii se internează în spital pentru a juca table.


EVA LA

LULA Oraşul care n-are voie să existe

Serafim îşi dă seama că situaţia în care se află nu-i este deloc prielnică: ce să caute un pediatru într-un oraş fără copii? Ceilalţi doctori din spital îl introduc într-o lume în care alcoolul şi desfrâul sunt la ordinea zilei, iar tentaţiile sunt pretutindeni. Pe cine să vindeci, dacă nu sunt bolnavi. Cu cine să vorbeşti când îţi dai seama că numai tu nu eşti bolnav? Ce poţi face? Nimic altceva în afară de a intra în horă... dar odată prins în plasele Palilulei, cu greu mai poţi ieşi. Până la urmă şi îngerii sunt corupţi, iar Serafim cedează ispitelor şi devine un membru al comunităţii de ciudaţi în care a intrat. Nici vizita tatălui său nu-l mai poate salva. Cu toate acestea, Serafim îşi găseşte alinarea în compania lui Ilie, fost cioban, plin de poveşti interesante... mai ales cum a fost el singur în tot restaurantul Grandiflora... însoţit de măgarul său. În Palilula există o vorbă: dacă se va naşte un copil, alţi ”paliluleni” vor trebui să moară. Acesta este motivul pentru care oraşul nu are copii... Dacă stăm să ne uităm atent la această comunitate sucită, vom vedea că pretutindeni sunt copii: toţi locuitorii Palilulei, toţi sunt – măcar cu mintea – copii; spun doar cu mintea, pentru că sufletele lor sunt corupte pe veci.


Undeva... Palilula se autodistruge, pentru că ce se întâmplă acolo nu e posibil să existe într-o lume normală... dar mai multe nu vă spun, că atunci ce rost ar mai avea să mergeţi la cinema să vedeţi filmul? Dar ideea e că Palilula nu e doar un oraş, un punct de tranziţie între A şi B, ci e o idee, o formă grotescă a unui univers creat de cine ştie ce zeitate perversă pentru amuzamentul propriu. Palilula e întruchiparea haosului şi a dezordinii morale. Totul e pe dos, nimic nu trebuie luat în serios. Focul ce mistuie restaurantul Grandiflora e semnul sfârşitului, pentru că odată cu dispariţia punctului central al comunităţii, totul se năruie, toată lumea dispare. Palilula nu are voie să existe. Şi cu toate acestea cine poate spune cu certitudine că Palilula nu e doar o invenţie?


De Silviu Purcărete am auzit doar recent ( spre ruşinea mea ), el fiind cel care a pus în scenă faimoasa piesă de teatru Faust, jucată din 2007 până în prezent, la Sibiu şi peste hotare. Aşadar regizorul de teatru s-a transformat în regizor de filme, iar acest lucru este foarte vizibil. Nu cred că intenţia sa a fost de a crea o lume veridică, ci dimpotrivă, o reprezentaţie teatrală a lumii. Personajele sunt conştiente că joacă un rol stabilit de altcineva, că ceea ce fac trebuie făcut. Felul în care te privesc în unele scene te face să te simţi ca şi cum ai lua parte la acţiunile lor, ca şi când ai fi un martor a tot ce se întâmplă în jurul tău. Tot filmul este acompaniat de o muzică uneori tristă, alteori veselă - mereu dramatică. Tot filmul are aerul unei grandioase piese de teatru, de la replici la mişcarea în scenă. Ba mai mult: e musical, e operă, e dramă şi comedie! Filmul începe asemeni unui basm, introducându-ne pe noi, curioşii din scaune, într-o altă lume. Nu ne este ascuns faptul că realitatea este alterată, doar că nu ni se spune nici când ieşim din Palilula şi revenim la realitate. Am doar cuvinte de laudă pentru acest film de avangardă, pentru că asta este: avangardă. Mi-a plăcut foarte mult felul în care e filmat, cum camera se mută de la un subiect la altul, cum jocul de culori vine să completeze scenele. Îl recomand cu plăcere tuturor celor interesaţi de ceva mai altfel, dar vă spun de pe acum: nu e un film pentru oricine, mai ales nu pentru iubitorii de broaşte!

Marius Indries ,


Sub investigaţie: Anonimităţi poetice îmbietoare


„Oamenii nu îţi văd sufletul, îţi văd cuvintele.” (Antonio L. Antunes)

„Ca o furnică de pădure, recunoscător sorţii, îmi duc timpul în spate.”

Uneori, rătăcind prin labirintul virtual, pe alocuri hidos şi obscur, ai senzaţia că te pierzi printre mormanele de resturi şi deşeuri informaţionale. Faci un click la întâmplare, speriat, dornic să evadezi şi, din neunde, apare o oază de linişte şi culoare.

Omul din spatele pseudonimului este Vadim Markov. S-a născut în Minsk, în 1961. Deşi i se prezicea un viitor strălucit în ştiinţă după ce a absolvit Facultatea de Mecanică-matematică, de la Universitatea de Stat din Bielorusia, a renunţat la succes şi stabilitate profesională pentru... artă. Markov este considerat fondatorul „Filosofiei poetice” – rezultatul unor căutări spirituale îndelungate şi al studierii învăţăturilor multor sisteme etico-religioase. Tehnica „Filosofiei poetice” este exprimarea unor adevăruri profund filosofice prin limbajul artistic, limbajul frumuseţii. Poetul filosof consideră această formă poetică o readucere în zilele noastre, a tradiţiilor filosofice vechi. Atunci când încă nu exista divizarea între poezie şi proză, singurul mijloc de exprimare a Cunoaşterii era Frumosul, iar Arta nu găsise nici un obiect de studiu mai interesant decât Adevărul.

Recent, un astfel de episod mi s-a întâmplat şi mie. Căutam nişte informaţii în rusă şi deranjată de atâta publicitate şi pictograme ce tot clipoceau diabolic, am accesat un link. Era un blog, care mi s-a părut primitor şi cald. Întâmplător, mai era şi cu poezie. Sfioasă, am fost cumva intimidată de primele rânduri citite: „Începutul filosofiei – e căutarea Adevărului, începutul poeziei – e căutarea limbajului Ei.” Era prea mult pentru o uşă deschisă în anonimitatea unui spaţiu neexplorat. Am găsit şi un nume, alături de etichetele „poet” şi „filosof” – Vladimir Lucit. În rusă luci înseamnă rază. Tulburată, am simţit că m-a atins această coincidenţă de stare personală cu numele gazdei. În acea zi, am petrecut o după-amiază fără noţiunea timpului. Era doar versul, traducerea mentală în fracţiuni de secundă a sensului său şi mirarea: cu atât de puţine cuvinte, dezgolite de ambalaje emfatice se spuneau adevăruri actuale şi eterne totodată. „Zilele se împuţinează, iar cu ele - lunile, anii, Se înghit unele pe altele ca-ntr-un vârtej de ape, Unde dispar de fapt, ţările şi popoarele... Undeva alături, viaţa curge impetuos.” (Ornamentele timpului) Din recunoştinţă pentru clipa aceea plină şi nesfârşită parcă, am vrut să aflu mai multe despre autor, despre omul Vladimir Lucit. Însă într-un mod cu totul neaşteptat, ca în romanele detective, nu am reuşit să aflu nimic. Era doar poezia sa (şi îmi cer scuze dacă traducerea mea din rusă nu vă permite să o gustaţi până la miezul ei autentic). „Acele întâmplări, sortite să fie, le pierdem noi înşine. Soarta nu rămâne niciodată îndatorată faţă de noi.” (Haiku)

„Fiecare cosmos este irepetabil, Haosul este pretutindeni la fel.” Şi oare de ce-am decis să împart cu voi istorioara acestei investigaţii prin hăţişurile virtuale? Din mai multe motive. Primul pentru că, încă mai simt acea stare de căldură sufletească, de la poezia descoperită accidental şi mi-ar fi părut rău ca, din cauza barierelor lingvistice să nu aflaţi niciodată de poetul-filosof. Iar în al doilea rând, vreau să vă încurajez să alegeţi grâul de neghina virtuală şi să nu fiţi atât de sceptici şi selectivi cu cei care nu apar în topuri. În puzderia aceasta informaţională există mii de talente, mii de comori nedescoperite, poate din prea multă... comoditate. Ne este mult mai la îndemână să citim ceea ce alţii deja au etichetat, arbitrar poate, ca fiind „preţios”. Lăsaţi-vă minţile libere, astfel încât să poată căuta singure noi surse preţioase! Căci la fel precum aminteam în citatul de mai sus, al marelui scriitor Antonio Antunes, care, la fel ca şi Vadim Markov a renunţat la carieră de dragul artei: cel care scrie, vă dă sufletul, îl împarte cu voi la fiecare pas. E destul să vă apropiaţi şi să luaţi, să vedeţi sufletul de dincolo de cuvinte.

Crist ina Brînza

(

În rest, nici o urmă autobiografică, nicio informaţie care să transceandă filosofia poetică. Deşi aş fi putut rămâne în seninătate, doar cu acea anonimitate poetică plăcută, firea umană e una care tânjeşte după descoperiri şi certitudini. De aceea, am mers tot mai departe şi mai departe, pe o cărăruşă de detectiv, lipind puzzle-uri similare şi într-un final descoperind că, Lucit, nu e decât un pseudonim solar.

În creaţia artistică a lui Vadim Markov se includ câteva mii de poezii, monologuri poetice scurte, cicluri de poezii în stil japonez dehaiku, rubai, aforisme şi publicistică. Autorul simte într-un mod cu totul aparte viteza sau comprimarea timpului, alegând să se exprime prin idei complexe, redate cât mai scurt, dar în acelaşi timp, cât mai melodios.


1000

de motive să te omor


Spectacolul nu a început încă. Îmi ocup liniştit locul rezervat şi aştept. Sala se umple repede de spectatori şi prieteni ai teatrului ARTemotion. Reflectoarele se aprind, glasurile scad din intensitate, iar Mirela Lupu urcă pe scenă. Ne urează tuturor un călduros “Bun venit!” şi ne introduce în atmosfera plăcută a clubului ce urmează în curând să fie animată de către Richard Balint şi Sebastian Lupu. Cei doi îi interpretează pe Richi şi Sebi, fraţi gemeni. Deşi ai crede că au un comportament identic, sau cel puţin asemănător datorită legăturii lor, te înşeli. Sunt două persoane diferite, un Ying şi un Yang ce au uşoare tendinţe de rotaţie. Richi conduce un club destinat jocurilor de noroc, iar Sebi este angajatul său. Impulsiv, patronul cere explicaţii la o problemă apărută seara precedentă în local. În locul răspunsurilor, acesta găseşte şi mai multe nereguli şi realizează incompetenţa de care dă dovadă fratele său în timpul programului de lucru.


Rafale de injurii şi vorbe grele sunt descărcate de Richi asupra lui Sebi. În zadar, acestui incapabil, prostia îi ţine loc de scut. Doar fotografia mamei lor mai reuşeşte să tempereze scandalul. Spre final, Richi strânge suficiente motive să-şi piardă cumpătul şi să îi pună la tâmplă, fratelui său, pistolul pentru a-l omorî. Dacă va avea curajul să apese pe trăgaci îmi veţi spune voi! Vă recomand să mergeţi la această comedie formidabilă, nuanţată de replici spumoase şi jucată extraordinar de către Richard Balint şi Sebastian Lupu. “1000 de motive să te omor” va strânge, cu siguranţă, nenumărate râsete şi aplauze în fiecare reprezentaţie interpretată în Stage din Oradea.

Alexandru Gabriel Ion


Andrei

Nicolescu

De câtă muncă este nevoie pentru a reuşi să fii mândru de tine? De câtă concentrare are nevoie un om ca să termine ceea ce şi-a propus? Cum poţi să surprinzi realitatea într-un mod atât de interesant? Acestea ar putea fii câteva dintre întrebările pe care ţi le-ai pune atunci când vizualizezi unul dintre desenele impresionante ale lui Andrei Nicolescu. Desenele lui Andrei reflectă libertatea de gândire a unei noi generaţii, care analizează mediul înconjurător din alt punct de vedere. Lucrările sunt îndreptate înspre a surprinde imaginile motrice ale vieţuitoarelor şi ale fiinţelor umane, fiind totodată şi originale prin ipostazele surprinse, dar şi prin precizia reprezentării.

În altă ordine de idei, Andrei surprinde în operele sale viaţa, frumuseţea tinereţii, care merită să fie consumate, dar şi ascensiunea omului la perfecţiune.

Bogdan Bala

(

Student la UAUIM anul I, pasionat de graphic design, arhitectură, pictură, visual development, Andrei reuşeşte să transmită prin desenele realizate măiestria şi graţia păsărilor.

Mai mult decât atât, păsările intră în antiteză cu condiţia umană: acestea redând libertatea de mişcare de care dispun şi pe care omul nu le poate dobândi. Aripile şi zborul sunt elemente pe care oamenii le doresc, pentru a evada din spaţiul comun, cotidian, pentru a scăpa de grijile existenţiale. Totodată aripile mai reprezintă şi angelicul, perfecţiunea şi nemurirea pe care fiinţa umană le râvneşte de mii şi mii de secole. O altă semnificaţie atribuită aripilor este protecţia, siguranţa fără de care condiţia umană nu ar exista.


Fotografii Mai demult am dat peste o veche fotografie: eram eu, la vârsta de 3 sau 4 ani. Blond, rotund, dulce ca o prăjitură. Eram eu, dar nu mai sunt acelaşi azi. Ceva normal, nu? Pentru o secundă, o scurtă clipă, am călătorit în timp. În mână ţineam o formă a mea ce nu mai exista, o realitate ce nu mai există. Un eu care nu mai eram... eu. Fotografia are această proprietate aproape magică de a ne îngheţa pentru o clipă şi de a ne pune la păstrare. Pe vremea când celuloidul era rege, erai limitat în numărul de amintiri ce le puteai înmagazina pe o peliculă, făcându-te să te gândeşti bine înainte de a apăsa declanşatorul. Azi în plină eră digitală, nu ne mai pasă de ce fotografiem ci cât fotografiem. Sute şi mii de amintiri, de emoţii, de zâmbete sau lacrimi sunt prinse în timp zilnic. Dar ne mai uităm înapoi vreodată? Dacă fotografia are ca rol documentarea acţiunilor noastre de zi cu zi, de a alcătui o arhivă pe care se va pune praful, atunci ce rost ar mai avea să vrem să le mai vedem a doua oară? Pentru ce mai fotografiem azi? Pentru a ne arăta prietenilor în ce excursie tare am fost, sau ce aparat nou avem, să le facem în ciudă altora... Fotografia nu mai e un mediu ermetic, greu accesibil. E mai liberă ca niciodată. Posibilităţile de a împărtăşi cu prietenii sau străinii fotografiile realizate sunt aproape nelimitate.


i fãrã chip Toţi ne văd, toţi ne cunoaştem. Nu mai e nimic personal, nu mai e nici o poveste în spatele zâmbetului. E doar o clipă îngheţată şi atât. A fost golită de conţinut, de suflet. Dacă ar fi să călătoreşti în timp, într-o clipă oprită cândva, n-ai simţi nimic, ai fi gol. Unde ţi-ar fi sufletul, chiar sufletul despre care se spunea că era furat de fotografii? Nu fotografiem sau nu facem poze doar pentru că putem. Actul fotografic, pe lângă rolul său documentar, trebuie să reţină idei, trăiri, amintiri, oameni, suflete. Un botez. O nuntă. Prima zi de şcoală. Cu siguranţă toţi aveţi aşa fotografii. Uitaţi-vă la ele, priviţi-le atent chipurile celor surprinşi acolo. Deşi realitatea lor s-a încheiat în acel moment, deşi existenţa lor n-a continuat, ei sunt la fel de vii ca în ziua în care au fost surprinşi de aparat. Sunt vii, pentru că cineva a vrut să-i păstreze pentru totdeauna în amintirea sa, nu pe o bucată de hârtie, ci în inimă. O fotografie e ca şi când te-ai uita într-o oglindă a timpului. Ce folos are o asemenea oglindă, dacă tot ce ne arată sunt oameni fără chip?

Marius Indries ,


1.

întâi de toate, te invit să te prezinţi cititorilor noştri.

Numele meu e Anca Suiugan şi sunt un artist plastic din Oradea. Am început să desenez la vârsta de 9 ani în urma unei provocări. Şi o numesc provocare pentru că înca de la acea vârstă observam frumuseţea unei persoane şi încercam s-o etalez. Aveam un văr care, pentru a părea mai matur, îşi lăsase barbă. Deşi i-am spus de nenumărate ori că nu-l avantajează barba, nu m-a crezut până nu l-am desenat aşa cum îl vedeam eu, un copil de doar 9 ani. Anii au trecut, între timp am absolvit un liceu şi o facultate de artă, am susţinut expoziţii, am realizat nenumărate lucrări în cadrul unei galerii din Oradea, lucrări care au ajuns prin toată Europa, şi, urmând cursul firesc al naturii, m-am măritat. De 2 ani lucrez exclusiv pentru mine, realizez la comandă portrete în creion alb-negru ori color şi picturi în ulei. În paralel lucrez şi la o viitoare expoziţie cu picturi care vor arăta nivelul la care am evoluat în ultimii ani.


2.

Pictură sau desen, care din arte îţi este mai aproape de suflet?

Nu se exclud, îmi plac ambele tehnici. Desenul e o plăcere, nu presupune un efort de creaţie, ci adaugă acel „je ne sais quoi” modelului pe care-l creionez. Îmi place desenul şi arta portretistică pentru că-mi permite să scot în evidenţa trăsăturile frumoase ale unui om, indiferent de structura cu care a fost înzestrat de natură. Şi consider că-n asta constă talentul unui artist: de a arăta partea frumoasă, interesantă şi originală a ceea ce vede. În schimb pictura îmi permite să dau frâu liber imaginaţiei, să mă pierd în culori, în detalii şi-n forme. E şi o formă de autocunoaştere, de evidenţiere a ideilor pe care nu le pot exprima în scris ori verbal. Fiecare om se exprimă în felul său, aşa cum îi e mai comod. Mi-e mai uşor să mă exprim prin picturi decât prin texte literare sau prin discursuri motivaţionale.


3.

Care sunt împrejurarile în care îţi găseşti suflul creaţiei?

În lumina potrivită, orice obiect sau orice persoană devine muză. Dacă privesc dincolo de aparenţe, descopăr o sursă infinită de inspiraţie, de creaţie. În lumina potrivită orice obiect pare cuprins de acea vrajă pe care vrei să o ţii minte!


4.

În ce elemente îţi descoperi inspiraţia pentru realizarea picturilor?

N-am o reţetă anume sau o muză specifică. Mai degrabă pot spune că mă inspir din poveştile oamenilor, din privirile şi din gesturile lor. Dacă priveşti cu atenţie un om îţi vei da seama dacă suferă sau e fericit din privirea acestuia. Gesturile le putem controla, la fel şi limbajul. Însa ochii nu mint vreodată şi ne trădează cel mai des. Iar odată ce-ai înţeles cum e şi ce simte acel om, poţi să transpui pe pânză acele sentimente, acele emoţii.


5.

Cât de multă muncă stă în spatele unei lucrări?

Bună întrebare! Mulţi ani de studiu, de lecţii şi multe lucrări făcute doar pentru exerciţiu. Din artă e greu să trăieşti dacă nu dai tot ce ai mai bun, dacă nu te perfecţionezi constant. Dacă nu înveţi constant! Pentru că şi arta se schimbă, poate nu la fel de des precum sezoanele din fashion, dar evoluează. Atunci când fac un portret, lucrurile sunt mai finite: odată ce-am stabilit simetria şi-am evidenţiat chipul, lucrurile sunt mult mai simple. Însa la o pictură mereu găsesc ceva de modificat, de completat. Şi acum, după 5 ani de la prima expoziţie cu vânzare, înca mai simt nevoia de a modifica ceva la unele picturi. E important să ai mereu aşteptări mari de la tine pentru că numai aşa înveţi să te perfecţionezi.


6.

Care sunt artiştii tăi preferaţi?

Gustav Klimt, Egon Schiele, Oskar Kokoschka, Alphonse Mucha


7.

Povesteşte-ne despre celelalte pasiuni ale tale, sau poate alte arte ce te atrag.

Îmi place să modelez lutul şi-mi place că-l pot transforma în orice obiect de ceramică doresc! Când nu desenez sau pictez, am dezvoltat o adevărată pasiune pentru pozat pisici. Am doi motani pe care-i fotografiez aproape zilnic.


8.

Câteva cuvinte pentru 21art?

Felicitări pentru că aţi ales să promovaţi arta, frumosul şi artiştii contemporani!

Alexandru Gabriel Ion


Oltiţa

Hermeneut Pentru ca arta să existe, este vitală existenţa a trei elemente : un creator (artist), un mesaj (o trăire) şi unul sau mai mulţi receptori ai mesajului. Fără creatorii ei, nu va exista artă şi fără publicul ce o trăieşte, o contempează şi o descifrează, ea va rămâne doar o idee pierdută în neant. Hermeneutica reprezintă preocuparea pentru mesajul/trăirea transmisă de orice manifestare culturală, conform DEX: hermeneutica este sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale, numele provenind din mitologia greacă, zeul Hermes fiind purtătorul de mesaje ale zeilor. Cartea Oltiţei Cîntec pe care vi-o propun, se axează episodic pe hermeneutica sau interpretarea propriuzisă a pieselor de teatru, dar reprezintă o interesantă prezentare a formelor teatrale contemporane, mai mult sau mai puţin cunoscute, rupte din cadrul formal al teatrului secolelor XIX-XX, ce evidenţiază ingeniozitatea neostoită de care dau dovadă regizorii, actorii şi ceilalţi participanţi la punerea în scenă a pieselor. În categoria „noi forme de teatralitate” Oltiţa ne aduce în filele cărţii în faţa „teatrului ca experienţă a întâlnirii”, idee a lui Rimini Protokoll care aduce în faţa publicului oameni obişnuiţi, fără studii actoriceşti, dar care au o poveste de viaţă captivantă. Acestă poveste este şlefuită de Rimini şi este eliberată apoi publicului într-un spectacol cu 3-4 astfel de personaje. O altă formă de teatralitate este „teatrul care ţi-o spune în faţă” (in-yer-face theatre), formă propusă de scriitoarea Sarah Kane a cărei piese sunt făcute să zguduie publicul, aducându-i în faţă teme precum dragoste pasională, dorinţă carnală, durere, tortură, nebunie. Dintre piesele lui Sarah, Andrei Şerban a pus în scenă „Purificare” la Cluj-Napoca şi în publicul arădean a putut urmării „Iubirile fedrei” pusă în scenă de Mihai Măniuţiu.


Cîntec

tici teatrale „Teatrul de intervenţie socială” abordează bineînţeles teme social-politice. Chiar dacă unul dintre reprezentanţii pregnanţi ai acestei forme teatrale este letonul Hermanis Alvis, nu putem să nu menţionăm succesul de care se bucură în Chişinău, unde sub îndrumarea Nicoletei Esinescu, Mobile European Trailer Theatre aduce pe scenă problemele societăţii contemporane. Piesa lui Bogdan Georgescu „România! Te pup” este încadrată de autoare într-o categorie a cărei denumire ne induce instantaneu ideea ironiei prezente în această piesă, şi anume „patriotism cu miros înţepător de ceapă”. Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu încearcă prin forma de „teatru şi antropologie urbană” să adapteze piesele la culoarea locală a oraşelor în care sunt jucate. În următoarele pagini ale cărţii sale, autoarea prezintă câţiva dintre marii regizori contemporani români (comicul lui Dabija, tentaţiile post-moderne a le lui Radu Afrim, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Alexandru Tocilescu) dar şi câteva „tinere speranţe” ale teatrologiei româneşti şi tendinţa de evoluţie a instituţiei teatrale de la forma de stat la teatrul independent sau teatrul alternativ. În concluzie, cartea „Hermeneutici teatrale” prezintă o „antologie”a modalităţilor contemporane de transmitere a mesajelor artistice către public şi ia pulsul ingeniozităţii şi a forţei vitale de care este capabil teatrul românesc de astăzi.

Maria Leuce


GLAPPY Aş vrea, pe stradă, să zâmbesc mai des. Aş vrea, pe stradă, să îmi salte privirea din frumos în frumos. Aş vrea să văd artă, nu kitsch. Aş vrea să văd oameni care privesc în jurul lor cu sufletul şi cu mintea alertă, nu adormită. Ceva ieşit dintr-un décor monoton şi, poate, uneori, prea sumbru, ar ajuta? Nu cunosc motivele pentru care artiştii stradali au ales să se desfăşoare în acest mediu. Nu ştiu dacă ei îşi propun să îi scoată pe oameni din monotonie, dacă îşi propun să întrerupă o transă robotică a omului grăbit înspre locul de muncă sau dacă ei, pur şi simplu, conştientizează faptul că locul artei nu este doar la expoziţii, în muzee, în galerii, pe scene sau în orice alte spaţii special amenajate. Locul artei este printre noi, integrată şi implicată în viaţa noastră cotidiană şi cât mai aproape de sufletul nostru. Poate Glappy a înţeles toate aceste lucruri, iar modul în care a ales să aducă arta în stradă, la propriu, este unul cât se poate de ingenios. Prin el, arta stradală a îmbrăcat o haină parţial tradiţională, parţial nonconformistă. Dincolo de înfrumuseţarea spaţiului public, lucrările acestui artist, realizate în tehnica mozaicului, îşi propun să fie un semnal de alarmă, unul care poate, pe moment, ne face să zâmbim. Însă privind arta, ochii minţii ne sunt deschişi. Şi vedem dincolo de ea, vedem mesajul, vedem contextul. Poate micul personaj din mozaic ne va uimi şi ne va amuza. Apoi, poate vom vedea clădirea, strada, oamenii şi micile sau marile probleme din zona respectivă.


Compoziţii organice sau cu figuri geometrice, simple motive florale sau, dimpotrivă, compoziţii complexe cu tematică socială, o serie de personaje simpatice - toate sunt adaptate clădirilor, străzilor, spaţiului public respectiv şi problemelor cu care acesta se confruntă. În spatele unui pseudonim ce îşi găseşte rădăcinile în două cuvinte frumoase, ,,glad” şi ,,happy”, se află omul Iulian Emil Moldovan. Aş vrea să ştiu câţi oameni au zâmbit observând vreun personaj ghiduş din mozaic staţionând mândru pe peretele vreunei clădiri, altfel ignorate, sau, de exemplu, câţi tineri artişti au conştientizat mai activ că sunt studenţi ai Universităţii Naţionale de Artă, prin simplul fapt că au zărit artă pe peretele clădirii în care studiază. Or fi mulţi, sau mai puţini, meritele îi aparţin acestui tânăr artist. Următoarea provocare: Casa de Cultură a oraşului ar trebui să fie remarcabilă, nu o clădire anostă, cu statut tot mai invizibil, pe măsură ce trec anii. O remodelare ce satisface atât simţul estetic în mod clasic – apelul la o artă tradiţională precum cea a mozaicului, cât şi dorinţa de nou, de originalitate, este necesară. Oraşul norocos: Târnăveni, judeţul Mureş. Cu promisiunea de a-mi deschide ochii şi sufletul larg la fiecare plimbare şi cu speranţa că mai mulţi Glappy vor aduce arta în stradă, aproape de oameni, îi doresc lui Iulian şi tuturor celor ca el, multă inspiraţie şi energie. Strada are nevoie de artă!

Iulia Marc


Maria Surducan „Vreau să vorbesc de fapt despre nostalgie şi memorie, nu ca refugiu melodramatic, ci ca ingredient activ. […] Poţi chiar să spui, ei, senzaţii autentice, de parca monştrii ar exista cu adevărat şi ar trebui să-i desenăm nu din imaginaţie, ci din memorie”, spune Maria Surducan pe website-ul personal. Maria Surducan este unul dintre artiştii plastici care rememorează, prin picturile sale, copilăria de care toţi am avut parte. Într-un fel ea este o pictoriţă a copilăriei din amintirea fiecărei persoane. Aşa cum afirmă pe pagina ei personală, Maria Surducan sugerează prin interpretările ei, dorinţa de reîntinerire a sentimentului autentic de a fi din nou copil. Artista voieşte ca prin lucrările sale să reactualizeze autenticitatea trăirilor din copilăria fiecărui privitor. Mai mult decât atât, artista are intenţia ca prin fiecare operă să reuşească să trezească în sufletul privitorului nostalgia personală a vremurilor copilăriei. În picturile Mariei regăsim inocenţa jocurilor copilăreşti în opoziţie cu seriozitatea, restricţiile şi mecanismul adulţilor, care par să fie într-o monotonie cotidiană, spre deosebire de puritatea copiilor. Tot în opoziţie se află culorile vii, puternice ale hainelor camarazilor de joacă, cu cele ale adulţilor mecanizaţi, care sunt lipsite de viaţă şi de expresivitate. Expresiile de pe chipurile celor mici întră în antiteză cu chipurile lipsite sentimente ale celor mari. Artista a realizat şi un set de ilustraţii în care dorea să le explice copiilor ce înseamnă moartea şi ce se întâmplă după ce oamenii mor. Maria Surducan este mai mult decât o pictoriţă, ea vrea ca atunci când privim o lucrare de-a sa să ne actualizeze amintirile autentice şi să le retrăim din nou.

(

Bogdan Bala


Mulţumim prietenilor noştri: Moise Eduard (fotografie editorial) www.moise-eduard.blogspot.com Remus Toderici (fotografii „1000 de motive să te omor”) www.remustoderici.ro

Revista 21art, nr.2  

Al doilea număr al revistei 21art, lansat în mai 2012.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you