Sugestivă este şi evoluţia numărului formaţiunilor politice – incluzând atât partidele politice, cât şi alianţele acestora, ca şi organizaţiile minorităţilor naţionale – care au participat la alegerile parlamentare, conform statisticilor BEC. Astfel, pentru ocuparea mandatelor de deputaţi, la scrutinul din 1990 au participat 71 de formaţiuni politice; doi ani mai târziu numărul lor a ajuns la 79, iar în 1996 a scăzut la 64. După o uşoară creştere consemnată la alegerile parlamentare din 2000, când 68 de competitori electorali au depus candidaturi, numărul acestora a scăzut puternic ajungând la numai 29 în 2008, după ce în 2004 au fost consemnate candidaturi din partea a 53 de formaţiuni politice. Precizăm că, începând cu scrutinul din 2000, numărul minorităţilor recunoscute legal a fost fixat la 18, astfel că, în fapt, numărul partidelor care au depus liste electorale este mai mic. În fine, semnificativă pentru dinamica fenomenului partidistist este evoluţia numărului formaţiunilor politice parlamentare, redată în tabelul de mai jos în corelaţie cu nivelul pragului electoral, al cărui rol, se ştie, este acela de a limita fragmentarea politică a corpului reprezentativ ales. Remarcăm imediat că sporirea valorii pragului electoral legal a coincis, de fiecare dată, cu scăderea numărului formaţiunilor politice parlamentare, reducerea fiind drastică în cazul Camerei Deputaţilor aleasă în 1992. Totodată, observăm că numărul partidelor parlamentare a continuat să scadă – așa cum o arată alegerile legislative din 1996 și 2004 –chiar și în situaţiile în care valoarea pragului electoral nu a crescut, fiind astfel îndreptăţiţi să invocăm și alte cauze, cel puţin complementare, pentru explicitarea acestui fenomen; avem în vedere, în mod deosebit strategia alianţelor politice, dominantă în spaţiul politic începând cu alegerile generale din 19921, ca și practica fuziunilor partidiste2. Dar simplificarea cantitativă a spectrului partidist nu epuizează schimbările prin care a trecut sistemul de partide în perioada postcomunistă, în corelaţie cu sistemul electoral. În fapt, reducerea numărului de partide politice (parlamentare), un deziderat major al anilor ‚90, poate fi considerat astăzi efectul minor al acţiunii scrutinului de tip RP. Şi, până la urmă, un efect netipic pentru un astfel de mod de scrutin, din moment ce, ştim deja, toate formulele electorale tind să aibă un anume efect reducţionist asupra sistemului de partide3. Este însă limpede că legislaţia electorală românească a urmărit limitarea dispersiei reprezentării, dovadă fiind nu numai impunerea şi, apoi, creşterea pragului electoral, ci şi adoptarea altor condiţionări, precum impunerea unui anumit număr de susţinători sau, mai nou, a unui depozit în bani pentru a putea depune candidaturi. Mult mai important însă, alegerile, în mod deosebit cele legislative, dar şi alegerile prezidenţiale, au contribuit direct la modelarea sistemului de partide, cazul românesc constituindu-se într-un argument empiric pentru validarea tezei duvergeriene a relaţiei dintre scrutinul proporţional şi sistemul multipartidist.4 Să vedem, aşadar, care sunt coordonatele sistemului partidist românesc postcomunist . 1 A se vedea în acest sens Convenţia Democratică, activă în perioada 1992-2000, care a avut în componenţa sa cel puţin trei partide parlamentare, şi Alianţa „Dreptate și Adevăr”, din 2004, care reunea PNL și PD, ambele plasate în zona dreptei politice, sau, de partea cealaltă a spectrului politic, Uniunea Social Democrată, constituită de PD şi PSDR în vederea participării la alegerile din 1996, și alianţa dintre PDSR, PSDR și PUR (PC), iniţiată în 2000, toate patru fiind formaţiuni cu activitate guvernamentală: CDR și USD între 1996 și 2000, PDSR între 2000 și 2004, AD.A. între 2004 și 2007. 2 Putem exemplifica prin fuziunile liberale din perioada 1998-2004, care au refăcut, practic, PNL, sau prin comasarea PSDR și PSDR în PSD. 3 Vezi Douglas W. Rae, The Political Consequences of Electoral Lows (New Haven, Yale UniversityPress,1967). 4 Reamintim ca la începutul anilor `50, Duverger sintetiza impactul sistemelor electorale asupra sistemelor partidiste sub forma unor „legi”, una dintre acestea stipulând că reprezentarea proporţională tinde un sistem de partide multiple – vezi M. Duverger, Les partis politique (Paris: Sfera Politicii nr. 8 (162) / 2011
5