Actualitatea creştină, nr. 12/2010

Păstorul Arhidiecezei

Advent, 2010 Adventul a început. În viaţa noastră, în inima noastră a început ceva nou acum, odată cu postul Crăciunului? Dacă cineva ne-ar pune această întrebare: „Ce înseamnă Adventul pentru tine?”, ce i-am răspunde? În 28 noiembrie, în prima Duminică de Advent, Sfântul Părinte Papa le spunea celor din Piaţa Sfântul Petru: „Astăzi, Biserica începe un nou An Liturgic, un nou itinerar de credinţă în care, pe de o parte îşi aminteşte de venirea lui Cristos, iar pe de altă parte se deschide către împlinirea cea de pe urmă. De fapt, Timpul Adventului izvorăşte şi trăieşte din această dublă perspectivă, privind fie spre întâia venire a Fiului lui Dumnezeu, când s-a născut din Fecioara Maria, fie spre venirea Lui în slavă, când va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi”.

Cuvintele Sfântului Părinte ne spun simplu că Adventul este o meditaţie sau o privire atentă şi continuă spre cele ce au fost împlinite de Dumnezeu şi totodată spre cele care vor veni: aducere aminte şi aşteptare. Şi continuă Sfântul Părinte Benedict în aceeaşi cuvântare: „Aşteptarea este o dimensiune care cuprinde întreaga noastră existenţă personală, familială şi socială. Aşteptarea este prezentă în mii de situaţii, începând de la cele mai mici şi banale şi mergând până la cele importante, care ne angajează total şi în adâncime. Să ne gândim, printre altele, la aşteptarea unui copil din partea părinţilor; la aceea a unei rude sau a unui prieten care vine de departe să ne viziteze; să ne gândim la aşteptarea unui tânăr care vrea să cunoască rezultatul unui examen decisiv sau a unei cereri pentru un loc de muncă; în relaţiile afective, să ne gândim la aşteptarea întâlnirii cu persoana iubită, la aşteptarea răspunsului la o scrisoare… S-ar putea spune că omul este viu câtă vreme aşteaptă; câtă vreme este vie speranţa în inima sa. Pe om îl cunoşti după aşteptările sale: ceea ce aşteptăm şi sperăm arată statura noastră morală şi spirituală”.

Citind aceste cuvinte ale Sfântului Părinte am ridicat ochii de pe text, ca astfel să găsesc mai uşor şi să fac mai repede suma celor aşteptate şi sperate de mine. Şi la scurtă vreme m-am întors la cuvintele Papei Benedict al XVI-lea şi am văzut că de fapt eu împlinisem ceea ce el tocmai propunea: „Fiecare dintre noi, aşadar, mai ales în acest Timp care ne pregăteşte pentru Crăciun, se poate întreba: eu, ce aştept? În acest moment al vieţii mele, spre ce se îndreaptă inima mea?” Şi din nou mi-am căutat aşteptările şi dorinţele: aştept şi doresc să nu mai fie oameni nefericiţi - nici copii, nici adulţi, nici în vârstă; să nu fie atâţia copii omorâţi înainte de a se naşte (eu cred că de aici se hrăneşte dezastrul neamului nostru românesc); să nu mai fie divorţuri, nici atâtea crime; să nu mai fie atâtea nedreptăţi, sărăcie, mizerie, ură, răzbunări, droguri, disperări, boli incurabile, Doamne, şi să mai apară soarele cel bun şi asupra ţării noastre (când scriu acest articol este Ziua noastră Naţională), să nu mai trebuiască să plece tinerii, şi nu numai ei, în ţări străine; tot mai mulţi să cunoască zâmbetul şi încrederea. Să nu scadă credinţa, să nu se înstrăineze lumea de Biserică şi de calea binelui, să nu vină nenorociri peste noi; să lucreze cu statornicie preoţii şi toţi binecuvântaţii Domnului cu diferite chemări, ca să crească harul, pacea şi seninătatea tuturor. Să nu supărăm pe nimeni, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Şi câte dorinţe şi aşteptări n-aş mai putea adăuga! Dar mai vin cu o aşteptare-dorinţă: să se termine odată cu procesul legat de Catedrală şi proiectul clădirii de lângă ea; să ni se facă odată dreptate şi să se dărâme colosul ameninţător de lângă Catedrală. Încălcând legea s-a construit, respectând legea să se demoleze. Doamne ajută! Şi încă o dorinţă: să ne pregătim sufletele pentru Sărbătoarea Crăciunului, prin rugăciuni şi diferite renunţări, prin posturi şi fapte bune, prin iertare şi generozitate, prin împăcare şi solidaritate, prin primirea Sfintelor Taine ale Spovezii şi Sfintei Împărtăşanii.

Tuturor vă doresc un Advent plin de haruri şi împliniri, sub privirea milostivă a Fiului lui Dumnezeu care odinioară a vizitat lumea noastră spre mântuire, iar acum este aşteptat să vină în sufletele noastre şi în slavă în Ziua cea din urmă.

Te rugăm, Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne harul să aşteptăm cu dor venirea lui Cristos, Fiul tău, pentru ca, atunci când va bate la uşa noastră, să ne găsească veghind în rugăciune şi lăudându-l cu bucurie.

Adventul a început. În viaţa noastră, în inima noastră a început ceva nou acum, odată cu postul Crăciunului?

Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti nr. 12/2010

1

2

Magisteriu

DIN ALOCUŢIUNILE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA BENEDICT AL XVI-LEA Astăzi există în Biserică o „primăvară euharistică” (Audienţa generală, miercuri, 17 noiembrie) […] Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi, în Biserică, este o „primăvară euharistică”: câte persoane stau în tăcere în faţa tabernacolului, pentru a se întreţine în colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puţine grupuri de tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament. Mă gândesc, de exemplu, la adoraţia noastră euharistică în Hyde Park, la Londra. Mă rog ca această „primăvară” să se răspândească tot mai mult în toate parohiile. Venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea, în enciclica Ecclesia de Eucharistia, constata că „în atâtea locuri [...] adoraţia Preasfântului Sacrament ocupă zilnic un loc important şi devine izvor inepuizabil de sfinţenie. Participarea evlavioasă a credincioşilor la procesiunea euharistică în solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos este un har al Domnului, care în fiecare an umple de bucurie pe cei care participă” (nr. 10). Aşa cum ne învaţă Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, „Isus Cristos este prezent în Euharistie în mod unic şi incomparabil. De fapt, este prezent în mod adevărat, real, substanţial: cu trupul şi sângele său, cu sufletul şi dumnezeirea sa. Este prezent în ea în mod sacramental, adică sub speciile euharistice ale pâinii şi vinului, Cristos în întregime: Dumnezeu şi om” (nr. 282).

Dragi prieteni, fidelitatea faţă de întâlnirea cu Cristos Euharisticul la Sfânta Liturghie duminicală este esenţială pentru drumul de credinţă, dar să încercăm şi să mergem frecvent să-l vizităm pe Domnul prezent în tabernacol! Privind în adoraţie Ostia consacrată, noi întâlnim darul iubirii lui Dumnezeu, întâlnim pătimirea şi crucea lui Isus, precum şi Învierea sa. Tocmai prin faptul că-l privim în adoraţie, Domnul ne atrage spre el, în misterul său, pentru a ne transforma aşa cum transformă pâinea şi vinul. Sfinţii au găsit mereu forţă, consolare şi bucurie în întâlnirea euharistică. Cu cuvintele din imnul euharistic Adoro te devote să repetăm în faţa Domnului, prezent în Preasfântul Sacrament: „Fă-mă să cred tot mai mult în tine, în tine să am speranţă, pe tine să te iubesc!”

Respectă, apără, iubeşte şi slujeşte viaţa, orice viaţă umană!

(Veghea de rugăciune pentru viaţă, 27 noiembrie)

Persoana este un bine în ea însăşi şi trebuie căutată mereu dezvoltarea sa integrală. Apoi, iubirea faţă de toţi, dacă este sinceră, tinde în mod spontan să devină atenţie preferenţială faţă de cei mai slabi şi cei mai săraci. Pe această linie se situează grija Bisericii faţă de viaţa care trebuie să se nască, cea mai fragilă, cea mai ameninţată de egoismul adulţilor şi de întunecarea conştiinţelor.(...)

Există tendinţe culturale care încearcă să anestezieze conştiinţele cu motivaţii-pretext. Referitor la embrionul din sânul matern, ştiinţa însăşi îi scoate în evidenţă autonomia capabilă de interacţiune cu mama, coordonarea proceselor biologice, continuitatea dezvoltării, complexitatea crescândă a organismului. Nu e vorba de un cumul de material biologic, ci de o nouă fiinţă vie, dinamică şi în mod minunat ordonată, un nou individ al speciei umane. Aşa a fost Isus în sânul Mariei; aşa a fost pentru fiecare dintre noi, în sânul mamei. Putem afirma împreună cu autorul creştin antic Tertullian: „Este deja om cel care va fi om” (Apologeticul, IX, 8); nu există nici un motiv pentru a nu-l considera persoană încă de la zămislire.

Din păcate, chiar după naştere, viaţa copiilor continuă să fie expusă abandonării, foametei, mizeriei, abuzurilor, violenţei, exploatării. Multiplele încălcări ale drepturilor lor care se comit în lume rănesc în mod dureros conştiinţa oricărui om de bunăvoinţă. În faţa panoramei triste a nedreptăţilor comise împotriva vieţii omului, înainte şi după naştere, îmi însuşesc apelul înflăcărat al Papei Ioan Paul al II-lea la responsabilitatea tuturor şi a fiecăruia: „Respectă, apără, iubeşte şi slujeşte viaţa, orice viaţă umană! Numai pe acest drum vei găsi dreptate, dezvoltare, libertate adevărată, pace şi fericire” (Evangelium vitae, 5). Îi îndemn pe protagoniştii din politică, din economie şi din comunicarea socială să facă tot ce le stă în putinţă pentru a promova o cultură care respectă mereu viaţa umană, pentru a procura condiţii favorabile şi reţele de susţinere pentru primirea şi pentru dezvoltarea ei.

Vatican

O fundaţie vaticană pentru promovarea teologiei Vineri, 26 noiembrie, a fost prezentată în Sala de presă din Vatican Fundaţia vaticană Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea. Fundaţia a fost instituită la 1 martie a.c., cu scopul de a promova teologia şi spiritualitatea lui J. RatzingerBenedict al XVI-lea. Totodată, a fost instituit şi Premiul Ratzinger, care doreşte să-i răsplătească pe cei cu rezultate deosebite în studiul Sfintei Scripturi, al teologiei patristice şi fundamentale.

Fundaţia este finanţată din drepturile de autor ale Papei (50%; ceilalţi 50% sunt destinaţi operelor de caritate ale Suveranului Pontif).

Comitetul ştiinţific, al cărui preşedinte este Cardinalul Camillo Ruini, este format din cardinalii Tarcisio Bertone şi

Angelo Amato, Mons. JeanLouis Bruguès şi Mons. Luis Francisco Ladaria.

Preşedintele fundaţiei este Mons. Giuseppe Antonio Scotti.

Papa cere rugăciuni pentru Biserica din China La încheierea audienţei generale de miercuri, 1 decembrie, Papa Benedict al XVI-lea a lansat un apel pentru China. „Recomand rugăciunilor voastre şi ale catolicilor din întreaga lume Biserica din China care, după cum ştiţi, trece prin momente deosebit de grele. Să-i cerem Preasfintei Fecioare Maria, Ajutorul Creştinilor, să-i sprijine pe episcopii chinezi, pe care îi preţuiesc atât de mult, pentru ca să poată mărturisi cu curaj credinţa lor, punându-şi toată speranţa în Mântuitorul pe care îl aşteptăm să vină. De asemenea, îi încredinţăm Fecioarei Maria pe toţi catolicii din acea iubită ţară, pentru ca, prin mijlocirea ei, să poată trăi o adevărată viaţă de creştini în comuniune cu Biserica universală, contribuind astfel şi la armonia şi binele comun al nobilului lor popor”.

Apelul Papei Benedict al XVI-lea vine după ce, zilele trecute, în China a avut loc consacrarea episcopală nelegitimă – fără acordul Papei – a unui nou episcop din provincia Hebei, aparţinând Bisericii patriotice care este controlată de guvern şi nu este în comuniune cu Biserica Romei. Cuvintele Suveranului Pontif sunt şi o întărire în credinţă pentru episcopii chinezi în comuniune cu Papa, care sunt constrânşi de autorităţi să participe la Adunarea catolicilor chinezi, din 7-9 decembrie, promovată de guvern şi de Biserica Patriotică. nr. 12/2010

Acesta a precizat că scopul fundaţiei este acela de a „înfrunta împreună provocarea de a ajuta omenirea să trăiască”: „timpul actual are nevoie de gânditori şi oameni de cultură care să fie capabili să-l pună pe Dumnezeu în centrul reflecţiei lor”.

La rândul său, Cardinalul Ruini a precizat că teologia Papei Benedict al XVI-lea este uşor de înţeles, chiar şi de către cine nu este teolog: „înţelegerea vine din concreteţea teologiei sale, din sensul pe care el îl dă istoriei şi realităţilor timpului nostru”.

“Procesul de reevangelizare a Europei – a adăugat cardinalul – nu poate decât să fie favorizat de activitatea acestei fundaţii”. (A.C.)

Douăzeci şi patru de noi cardinali Sâmbătă, 20 noiembrie, în Bazilica Sfântul Petru a avut loc Consistoriul ordinar public celebrat de Sfântul Părinte Benedict al XVIlea. În cadrul consistoriului Suveranul Pontif a creat 24 de noi cardinali, care au primit din mâinile Papei bereta de cardinal şi titlul.

Acesta a fost cel de-al treilea Consistoriu ordinar public din timpul Pontificatului Papei Benedict al XVI-lea (primul a fost la 24 martie 2006, iar al doilea la 24 noiembrie 2007).

După consistoriul din 20 noiembrie, Colegiul Cardinalilor numără 203 cardinali, dintre care 121 electori şi 82 ne-electori. Prin ceremonia de sâmbătă, în Colegiul cardinalilor intră 24 noi membri - 20 electori şi 4 care au depăşit vârsta de 80 de ani, şi de aceea ne-electori.

Astfel, Colegiul se ridică la un total de 203 cardinali, dintre care 121 electori şi 82 ne-electori.

3

4

Actualitate

(Comunicat de presă ARCB nr. 801/15.11.2010)

Sute de catolici au protestat faţă de pasivitatea Statului în cazul „Cathedral Plaza” Instituţiile Statului îşi pasează de la una la alta responsabilitatea privind oprirea lucrărilor la „Cathedral Plaza”, chiar dacă Curtea de Apel Suceava a declarat ilegală autorizaţia de construcţie a acesteia!

Sute de credincioşi catolici au protestat luni, 15 noiembrie 2010, în faţa autointitulatei clădiri „Cathedral Plaza”, a Parchetului General şi a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. „Am iniţiat aceste proteste pentru a cere Instituţiilor Statului să oprească lucrările ilegale de la autointitulata clădire „Cathedral Plaza” şi să respecte Legile de protejare a monumentelor, întrucât trăim în Europa şi nu într-o lume guvernată de haos”, a declarat ÎPS Monsenior Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

Protestele au fost organizate de către Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti (ARCB), alături de care s-au aflat Asociaţiile „Salvaţi Bucureştiul” şi „Sf. Iosif Pro Patrimonio Christiano”.

Au fost depuse memorii la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului precum şi la Parchetul General al României, iar reprezentanţii ARCB şi ai societătii civile au fost primiţi în audienţă de către membrii din conducerea celor două instituţii, unde au fost ascultaţi, însă fără a se lua nici o măsură concretă.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti îşi manifestă consternarea faţă de modul în care autorităţile tergiversează luarea măsurilor ce se impun pentru oprirea efectivă a lucrărilor ilegale la autointitulata clădire „Cathedral Plaza”. În urma întâlnirilor s-au adeverit două aspecte importante: faptul că această clădire (Cathedral Plaza) nu este recepţionată, adică nu este finalizată din punct de vedere juridic şi faptic, precum şi că, începând cu luna octombrie a anului 2009 (când Primăria Municipiului Bucureşti a dispus oprirea lucrărilor din şantierul „Cathedral Plaza”) şi până în prezent, nu s-au mai întocmit de către ISC procese verbale pe faze determinante, ceea ce înseamnă că această clădire reprezintă un real pericol public pentru cetăţenii capitalei, iar afirmaţiile d-nei Daiana Voicu, administratorului SC Willbrook Management International (WMI), privind intrarea acestei clădiri în circuitul civil sunt pure invenţii. „Am asistat la o atitudine ostilă, dezinteresată faţă de problemele reale ale Bisericii Catolice, născute din creaţia ilegală a Millenium Building Development, subordată WMI şi Primarul Sectorului 1, şi la o imobilitate a Inspectoratului de Stat în Construcţii dublat, în anumite momente, de o atitudine agresivă a unor reprezentanţi ai acestuia faţă de cererile ARCB”, a afirmat Pr. Ieronim Iacob, purtătorul de cuvânt al ARCB. Acesta a continuat precizând că „în lungul şir de audienţe la toate oficialităţile competente, fiecare dintre acestea a trimis delegaţia ARCB şi a societăţii civile de la o instituţie la alta, sustrăgându-se fiecare dintre ele prin specificarea competenţelor exclusive ale celorlalte. De aceea, solicităm instituţiilor statului să intervină pentru oprirea lucrărilor de construire ilegale de la imobilul „Cathedral Plaza”. Cerem respectarea Deciziei nr. 1989 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava care a declarat ca ilegală autorizaţia de construire pentru acest imobil”.

Actualitate

5

Conferinţa Episcopală Română

Episcopii romano-catolici şi greco-catolici din România salută decizia nr. 1989 din 3 noiembrie a Curţii de Apel Suceava prin care a fost schimbată decizia injustă nr. 1025/25.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi anulată autorizaţia de construcţie la clădirea auto-intitulată „Cathedral Plaza”, de lângă Catedrala Sf. Iosif. Totodată îşi exprimă speranţa fermă că lăcaşul de cult va fie eliberat o dată pentru totdeauna de povara turnului construit ilegal şi care rămâne o ameninţare continuă pentru viaţa credincioşilor care se roagă în catedrală şi a cetăţenilor care trec prin zonă. Înalţii prelaţi catolici îşi exprimă profunda îngrijorare pentru modul în care marea majoritate a reprezentanţilor Statului a răspuns de-a lungul anilor şi răspunde în continuare la apelurile Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti pentru salvarea lăcaşului de cult, monument istoric de valoare naţională şi universală.

Episcopii catolici îi îndeamnă pe toţi creştinii şi oamenii de bunăvoinţă din ţara noastră să înalţe rugi fierbinţi către Domnul Puterilor prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, a Sfântului Iosif şi a Sfântului Andrei, pentru ca România să devină cu adevărat un Stat de Drept, cu o mentalitate europeană creştină, organizat după legi şi obiceiuri corespunzătoare şi nu după alte interese de grup sau criterii bazate pe profit şi beneficiu propriu.

Biroul de presă al Conferinţei Episcopilor din România

Consacrare de diaconi la Iaşi Patru dintre ei sunt pentru Arhidieceza de Bucureşti Miercuri, 8 decembrie, în Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, 15 seminarişti din anul VI de la Institutul Teologic Romano-Catolic Sfântul Iosif din Iaşi, vor fi consacraţi ca diaconi.

Liturghia de consacrare va fi celebrată la ora 11, în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, din Iaşi, şi va fi prezidată de Preasfinţitul Petru Gherghel care le va oferi şi consacrarea diaconală.

Dintre noii diaconi, patru vor fi consacraţi pentru Arhidieceza de Bucureşti.

Aceştia sunt: Crişmaru Liviu (Pîrgăreşti, jud. Bacău), Lucaci Maximilian (Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti), Ianuş Vasile-Lucian (Înălţarea Sfintei Cruci, Şcheia), Răileanu Mircea Ion (Sfânta Cruce, Bucureşti).

Le urăm viitorilor diaconi statornicie în vocaţie! nr. 12/2010

(Comunicat de presă CER nr. 91/02.12.2010)

Episcopii Catolici din România salută decizia Curţii de Apel Suceava, care arată adevărul în cazul Catedralei Sf. Iosif

6

Actualitate

Vizita Papei Benedict al XVI-lea în Spania --- 6-7 noiembrie 2010 ---

Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Spania la începutul lunii noiembrie, în particular Santiago de Compostela, cu ocazia Anului Jubiliar Compostelan, şi Barcelona, unde a consacrat biserica Sagrada Familia.

La 6 noiembrie, Papa a ajuns la Santiago de Compostela, unde s-a întâlnit cu familia regală şi a vizitat Catedrala în care se află mormântul Sfântului Iacob, evanghelizatorul şi patronul Spaniei. În după-amiaza aceleiaşi zile, Suveranul Pontif a celebrat Sfânta Liturghie a Anului Compostelan în Plaza del Obradoiro. În a doua zi, a vizitei pe 7 noiembrie, Papa a mers la Barcelona, unde a prezidat Sfânta Liturghie în biserica Sagrada Familia.

Aceasta a fost a doua călătorie a Papei Benedict al XVI-lea în Spania, după cea de la Valencia (2006), cu ocazia Celei de-a V-a Întâlniri Mondiale a Familiilor. În august 2011 este prevăzută a treia vizită a Papei în această ţară, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului (la Madrid).

Familia, celulă vitală şi speranţă a societăţii şi a Bisericii Biserica Sfintei Familii (Sagrada Familia) a fost concepută şi proiectată de Gaudí ca o mare cateheză despre Isus Cristos, ca un cântec de laudă adus Creatorului. În acel edificiu atât de impunător el a pus propria genialitate în slujba frumosului. […] Vestitul arhitect a considerat această lucrare ca o misiune în care era implicată toată persoana sa. Din momentul în care a acceptat misiunea construirii acelei biserici, viaţa sa a fost marcată de o schimbare profundă. Astfel a întreprins o intensă practică de rugăciune, post şi sărăcie, simţind necesitatea de a se pregăti din punct de vedere spiritual pentru a reuşi să exprime în realitatea materială misterul insondabil al lui Dumnezeu. Se poate spune că în timp ce Gaudí lucra la construirea templului, Dumnezeu construia în el edificiul spiritual (cf.

Ef 2,22), întărindu-l în credinţă şi apropiindu-l tot mai mult de intimitatea cu Cristos. […] În timp ce eram la Barcelona, m-am rugat intens pentru familii, celule vitale şi speranţă a societăţii şi a Bisericii. I-am amintit şi pe cei care suferă, îndeosebi în aceste momente de dificultăţi economice serioase. În acelaşi timp, am ţinut cont de tineri - care m-au însoţit în toată vizita la Santiago şi la Barcelona cu entuziasmul şi bucuria lor - pentru ca să descopere frumuseţea, valoarea şi angajarea Căsătoriei, în care un bărbat şi o femeie formează o familie, ce cu generozitate primeşte viaţa şi o însoţeşte de la zămislirea sa până la sfârşitul său natural. Tot ceea ce se face pentru a susţine căsătoria şi familia, pentru a ajuta persoanele mai nevoiaşe, tot ceea ce sporeşte măreţia omului şi a demnităţii sale inviolabile, contribuie la perfecţionarea societăţii. Nici un efort nu este zadarnic în acest sens.

(Benedict al XVI-lea, fragmente din Cateheza de la Audienţa generală, miercuri, 10 noiembrie)

Actualitate

Lumina lumii. Papa, Biserica, semnele timpurilor O conversaţie a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu Peter Seewald

Pe 23 noiembrie, în Aula Ioan Paul al II-lea a sălii de presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă în cadrul căreia a fost prezentată cartea „Lumina lumii. Papa, Biserica, semnele timpurilor. O conversaţie a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu Peter Seewald”.

Au intervenit E.S. Mons. Rino Fisichella, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări şi dr. Luigi Accattoli, jurnalist. Au fost prezenţi Dr. Peter Seewald, autor al interviului şi părintele Giuseppe Costa, S.D.B., director al Libreria Editrice Vaticana.

Redăm câteva fragmente din intervenţia Mons. Rino Fisichella.

Lumina lumii. Grafia Papei, inconfundabilă, pe care o găsim imprimată pe prima pagină a volumului, provoacă un anumit efect. El însuşi, cu extremă probabilitate, a ales titlul şi acest lucru este semnificativ. Într-un interviu se presupune că rolul central revine celui intervievat; însă în acest caz nu este aşa.

Titlul ales nu ne permite să ne oprim asupra persoanei Papei, ci ne trimite mai departe, la cel care şi acum, după două mii de ani, luminează istoria, pentru că a spus că este „lumina lumii”.

Oricum, protagonistă a acestor pagini apare imediat Biserica.

Multele întrebări care alcătuiesc colocviul nu fac decât să evidenţieze natura Bisericii, prezenţa ei în istorie, slujirea pe care Papa este chemat s-o desfăşoare şi, nu în ultimul rând, misiunea pe care şi astăzi trebuie s-o continue pentru a fi fidelă faţă de Domnul său. „… este important să înţelegem Biserica nu ca pe un aparat care trebuie să facă de toate, ci ca pe un organism viu care provine de la Cristos însuşi” (pag. 193-194). […] Lumina lumii nu este un volum scris de Benedict al XVIlea; şi totuşi în el se condensează gândirea, preocupările şi suferinţele sale din aceşti ani, programul său pastoral şi aşteptările pentru viitor. Impresia care rezultă este aceea despre un Papă optimist cu privire la viaţa Bisericii, în pofida difinr. 12/2010

cultăţilor care o însoţesc din totdeauna: „Biserica creşte şi este vie, este foarte dinamică. În ultimii ani numărul preoţilor a crescut în toată lumea şi chiar şi numărul seminariştilor” (pag.

28). Ca şi cum ar spune: Biserica nu poate fi identificată numai în fragmentul dintr-o zonă geografică; ea este un tot care întemeiază, îmbrăţişează şi depăşeşte orice parte. O Biserică formată şi din păcătoşi; şi totuşi, fără a minimaliza răul, el poate pe bună dreptate să afirme că „dacă Biserica n-ar mai fi, întregi domenii din viaţă ar intra în colaps” (pag. 54), deoarece binele pe care-l face este în faţa ochilor tuturor chiar dacă se încearcă adesea să se îndrepte privirea în altă parte.

Pagină după pagină se observă răbdarea de a voi să răspundă cu claritate la orice întrebare pusă. Dacă, pe de o parte, pare că ne face să intrăm în apartamentul său, împărtăşind cu cititorul ritmurile zilei sale, pe de altă parte evocă imagini care descriu bine starea sufletească din lunile trecute: „Da, este o criză mare, trebuie spus acest lucru. A fost tulburător pentru noi toţi. Dintr-o dată, toată murdăria aceea a fost ca şi cum craterul unui vulcan ar fi erupt pe neaşteptate un nor mare de murdărie care mânjea şi întuneca totul” (pag. 44).

Tonul simplu al răspunsurilor sale este întărit de plasticitatea

imaginilor care apar adesea, permiţând să se înţeleagă pe deplin drama câtorva fapte. Şi totuşi, din aspectul liniştit al răspunsurilor şi din dezvoltarea argumentării sale, ceea ce reiese în manieră clară este mai ales spiritualitatea care caracterizează viaţa sa într-atât încât ne lasă amuţiţi. „Încă din momentul în care alegerea a căzut asupra mea, n-am fost în stare să spun decât: Doamne, ce-mi faci?

Acum responsabilitatea este a ta. Tu trebuie să mă conduci.

Eu nu sunt capabil. Dacă tu m-ai vrut, acum trebuie să mă şi ajuţi” (pag. 18; cf. pag. 33). […] Familiaritate, destăinuiri, ironie, uneori sarcasm, dar, mai ales, simplitate şi adevăr sunt trăsăturile caracteristice ale acestui colocviu ales de Benedict al XVI-lea pentru a împărtaşi cu marele public gândirea sa, modul său de a fi şi modul său de a concepe misiunea ce i-a fost încredinţată.

O activitate care nu e uşoară în perioada comunicării care tinde adesea să sublinieze numai câteva fragmente şi să lase în umbră globalitatea. Un volum care trebuie citit şi asupra căruia trebuie meditat pentru a înţelege încă o dată în ce mod Biserica poate să fie în lume anunţare a unei veşti bune care aduce bucurie şi seninătate.

(Traducere de Pr. Mihai Pătraşcu)

7

8

Din viaţa Arhidiecezei Pr. Zdzisław Kijas OFMConv, noul relator al Cauzei de beatificare a Mons. Vladimir Ghika Congregaţia Pontificală pentru Cauzele Sfinţilor i-a încredinţat pe 5 noiembrie 2010 părintelui Zdzisław Kijas OFMConv cauza de beatificare a slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika. Pr. Zdzisławva continua munca Pr. Cristoforo Bove OFMConv, plecat la cele veşnice la începutul lunii octombrie. Relatorul va lucra în strânsă colaborare cu Postulatura Cauzei de Beatificare, pentru a pune la punct documentaţia pentru Cauză. Postulatorul Cauzei de Beatificare a Slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika este Pr. Francisc Ungureanu.

Pr. Zdzisław Kijas are 50 de ani, este polonez şi aparţine Ordinului Fraţilor Minori Conventuali.

Este, de asemenea, preşedintele Facultăţii Teologice Pontificale a Sf. Bonaventura „Seraphicum”, din Roma. A fost hirotonit preot de către Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1986, iar în 1990 a obţinut doctoratul în Teologie Dogmatică şi Ştiinţe Religioase la Universitatea Catolică din Louvain.

Sărbătoarea Cristos Rege, act universal de adoraţie

În marea sărbătoare a Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului, la Sf. Liturghie solemnă a hramului bisericii catolice din Ploieşti, duminică, 21 nov., la ora 18, Arhiepiscopul Ioan Robu a implorat, asupra acestei comunităţi şi asupra acestui oraş, binecuvântarea şi milostivirea lui Dumnezeu, cuprinzând în gând de rugăciune poporul nostru şi lumea întreagă. Liturghia a fost celebrată împreună cu 16 preoţi de rit romano şi greco-catolic. Corul bisericii a cântat Missa de Angelis. Apoi a urmat un moment de adoraţie, cu rugăciunea de consfinţire la Inima dumnezeiască a lui Isus. Au participat mulţi credincioşi precum şi persoane consacrate. La final, toţi cei prezenţi au fost invitaţi la oratoriu, pentru a continua, împreună, bucuria sărbătorii.

La omilie, Păstorul Arhidiecezei noastre, referindu-se la sărbătoarea Cristos Rege, a făcut mai întâi o legătură între sărbătoare şi încheierea anului bisericesc, spunând: “Astăzi, Biserica încheie

anul ei. Se încheie anul bisericesc cu această sărbătoare”. Şi a continuat cuvântul de învăţătură pe care îl prezint în rezumat: În tot timpul anului, Biserica îl are în centru, încontinuu, pe Cristos. În anul bisericesc, contemplăm istoria lui Cristos din Evanghelie, de la întrupare până la moartea şi învierea sa, până la înălţare, aşteptând venirea lui în glorie. Toată Biserica priveşte spre Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care domneşte peste toţi, peste lumea văzută şi nevăzută. Isus este capul Bisericii şi Regele ei. Iar Biserica este semnul vizibil al împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Isus este Regele universului, dar, este şi Regele nostru. El este adevăratul stăpân al lumii vizibile şi invizibile.

Apoi, Înalt Preasfinţitul ne-a adus în atenţie Prefaţa sărbătorii, care este cuvânt de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că l-a făcut pe Isus Rege veşnic şi Preot veşnic. Este trimisul Tatălui, care prin cruce avea să aşeze planul plin de taină al lui Dumnezeu în mijlocul omenirii.

Isus, de pe altarul crucii, îi oferă lui Dumnezeu o împărăţie veşnică şi universală: ”Împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”. În încheiere, Arhiepiscopul nostru a spus: ”Venind încoace, spre Ploieşti, mă gândeam: Ce spectacol al credinţei înconjoară pământul! Peste tot, astăzi, aceeaşi sărbătoare în lumea catolică.

Peste tot acest act de adoraţie şi de recunoaştere a lui Cristos, Regele nostru. Facem parte din acest act universal, prin prezenţa noastră la Liturghie, prin adoraţia care urmează după Liturghie. Dumnezeu să binecuvânteze prezenţa noastră şi să primească actul nostru de adoraţie!”.

Pr. Iosif Imbrişcă

Din viaţa Arhidiecezei Admiterea la ordinele sacre, la Seminarul Teologic din Iaşi

Hirotonirea Pr. Marius Martin, din Congregaţia Iosefinii lui Murialdo Cu deosebită bucurie, credincioşii din parohia Sfânta Fecioară Maria, Regina Rozariului, au participat pe 20 noiembrie la Liturghia de hirotonire a Pr. Marius Martin. În cadrul unei ceremonii deosebite, fastuoasă şi în acelaşi timp familiară, în prezenţa Pr. Tullio Locatelli, superiorul provincial al Iosefinilor lui Murialdo, şi a Arhiepiscopului nostru Ioan Robu, Pr. Marius a jurat să slujească ca preot în Biserică şi în congregaţia din care face parte, Iosefinii lui Murialdo. A fost un moment de har care a dat comunităţii un nou elan.

Cu această ocazie, întreaga comunitate s-a implicat pentru a pregăti şi a trăi cum se cuvine celebrarea. Pregătirea comunităţii a început prin participarea la Sfintele Liturghii din zilele care au precedat evenimentul. Predicile părintelui Maximilian Horlescu au explicat însemnătatea şi semnificaţia celor ce urmau să se întâmple.

De asemenea, grupul de tineri de la Oratoriul Sfântul Leonard Murialdo, împreună cu comunitatea iosefină a pregătit o seară de rugăciune şi de mulţumire pentru darul preoţiei. Un moment de intimitate cu Dumnezeu în care, alături de persoanele dragi părintelui nou sfinţit, am avut ocazia să ne rugam, să conştientizăm ceea ce urma să se întâmple.

Liturghia de sfinţire, momentul mult aşteptat de părintele Marius şi de comunitate, i-a umplut de har şi de binecuvântare pe toţi cei prezenţi.

A fost sărbătoare, ocazie de bucurie, de împărtăşire şi de comuniune. Uniţi in jurul părintelui nou sfinţit, tinerii, copiii, familia şi confraţii săi, împreună cu întreaga comunitate ne-am bucurat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru darul pe care ni l-a făcut: un nou slujitor zelos în mijlocul tinerilor şi al copiilor, conform carismei Sfântului Leonard Murialdo.

Tânărul seminarist Imbrea Andrei-Petrică, originar din Parohia „Sf. Elena” din Bucureşti, student la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi a fost admis la ordinele sacre şi a primit reverenda. Evenimentul a avut loc sâmbătă, 20 noiembrie, în Capela Seminarului. Împreună cu Andrei-Petrică au fost admişi la ordinele sacre alţi 14 studenţi din anul III de studii. Celebrarea ritului a fost prezidată de PS Aurel Percă, Episcop auxiliar de Iaşi, care a fost asistat de Pr. Wilhelm Dancă, rectorul Institutului şi de Pr. Cristinel Fodor, director spiritual.

Admiterea la ordinele sacre este unul dintre cele mai importante momente pe care le trăiesc seminariştii în drumul lor de formare spre Sfânta Preoţie, înainte de diaconat. Haina clericală (reverenda) pe care au primit-o în cadrul celebrării este un semn exterior al hotărârii lor de a-l urma pe Cristos pe calea Preoţiei. „Pentru mine – a mărturisit Andrei-Petrică Imbrea, într-un material publicat pe site-ul Seminarului (www.itrc.ro) – primirea printre candidaţii la ordinele sacre a fost o concretizare a chemării pe care am primito din partea lui Dumnezeu. Răspunsul lui Samuel - Iată-mă, trimite-mă pe mine (Is 6,8) – m-a însoţit pe parcursul ceremoniei.

Cu ajutorul Sfintei Fecioare doresc ca într-o zi să pot face pasul decisiv al vocaţiei mele”.

Cecilia şi Daniel Demetercă

Câmpina: sfinţirea statuii lui „Isus Milostiv” Duminică, 21 noiembrie, când Biserica a marcat încheierea anului liturgic şi a trăit solemnitatea lui Cristos Regele Universului, în comunitatea catolică din Câmpina bucuria credincioşilor a fost sporită de împlinirea unui vis mai vechi: sfinţirea statuii lui „Isus Milostiv”.

Credincioşii, reuniţi împreună cu părintele paroh Pavel Encuţă în curtea bisericii dedicate Sfântului Anton, s-au rugat împreună şi i-au adus mulţumire lui Dumnezeu, iar imnul Christus vincit a umplut de emoţie sufletele tuturor celor prezenţi.

Acum, biserica parohială din Câmpina este străjuită, şi în mod vizibil, de cei care o ocrotesc şi din cer, de sus: de Sfântul Anton de Padova, patronul spiritual al comunităţii, de Sfânta Fecioară Maria şi de Cel din a cărui Inimă iubitoare a curs pe cruce sânge şi apă - Isus, a cărui Milostivire Divină ne dă putere pe drumul vieţii.

Mălina Dumitru nr. 12/2010

9

10

Sfânta Scriptură „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru”.

(Mt 24,42)

Duminica I-a din ADVENT (A) Evanghelia zilei: Matei 24,37-44 Cu această duminică începe un nou an liturgic, an de-a lungul căruia Sfântul Evanghelist Matei ne va fi „călăuză” în misterul Cuvântului lui Dumnezeu.

Acest nou an se deschide cu un anunţ pe cât de serios, pe atât de îmbucurător (fiind cu adevărat o Veste Bună, o Evanghelie). Anunţul spune, în substanţă, că Domnul îşi va împlini făgăduinţa ca, după Înălţarea sa glorioasă la ceruri, să revină în lume plin de slavă: … atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi măreţie (Mt 24,30). Particularitatea acestei veniri constă în faptul că ea va avea loc în mod intempestiv şi va avea drept scop reunirea aleşilor săi din cele patru vânturi, de la un capăt la altul al cerurilor (Mt 24,31). Prin urmare, cei care aşteaptă cu adevărat întâlnirea cu Isus Cristos vor trebui să fie foarte atenţi, să vegheze.

E drept că un astfel de anunţ, presărat de avertismente de genul: precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului sau …atunci, din doi oameni care vor fi pe câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; din două femei care vor măcina la

moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată, poate trezi fiori de teamă unora. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne-au lăsat însă o regulă care spune că cine simte teamă sau angoasă atunci când citeşte o pagină din Sfânta Scriptură e semn că încă nu a văzut cu „ochiul bun” ceea ce i se dădea să vadă sau nu a auzit cu „urechea bună” ceea ce i se dădea să audă. Aceasta, pentru că orice pasaj al Scripturii inspirate dă mărturie despre Isus Cristos, Mântuitorul nostru, şi proclamă Vestea cea Bună că Dumnezeu, dintotdeauna şi pentru totdeauna, este Dumnezeu cu noi (Mt 1,23) şi pentru noi (Rm 8,31).

Aşadar, dacă Isus compară „Venirea Fiului Omului” cu „zilele lui Noe” (v. 37), zile ale reînnoirii universale, atunci Ziua în care va veni Domnul va fi cea a adevăratei noastre „naşteri” pentru Lumea cea nouă, făurită de El. Într-adevăr, această „Venire” provoacă o schimbarea a cursului distructiv al lumii. Isus Cristos, intrat în „apele morţii”, îi readuce la viaţă pe cei care fac un loc în inimile lor mântuirii universului.

Aşa se explică de ce unul este luat şi condus la împlinire, iar altul este lăsat. Acesta din urmă este lăsat pentru că nu s-a înscris în lucrarea de reînnoire universală. Nu şi-a deschis inima mântuirii lui înfăptuite de Isus Cristos.

„Ioan Botezătorul (...) zicea: „Convertiţivă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”.

(Mt 3,2)

Duminica a II-a din ADVENT (A) Evanghelia zilei: Matei 3,1-12 Sfântul Ioan Botezătorul a fost o figură de referinţă a timpului său. Când el a început să predice, ocupaţia romană dura deja de aproape 90 de ani. Regele Irod era acceptat de romani, dar detestat în mod unanim de toate componentele societăţii iudaice a acelui timp.

Partidele religioase erau divizate, iar omul de rând nu mai ştia în cine să se încreadă. În acest

context, Ioan Botezătorul începe să predice. Prin modul său de a se îmbrăca, de a se comporta şi mai ales prin predica sa, el este un continuator al profeţilor de seamă din trecut: la fel ca ei, Ioan foloseşte un limbaj blând şi încurajator cu cei năpăstuiţi, dar dur şi ameninţător cu cei orgolioşi şi plini de sine. Ştim însă foarte bine că, în fond, el nu avea nimic cu

persoanele sau cu categoriile de persoane ale societăţii acelui timp, ci cu modul lor de a fi.

Mişcarea de reformă iniţiată de el avea menirea să pregătească poporul lui Israel pentru un eveniment major al existenţei sale: întâlnirea cu Dumnezeu a cărui venire iminentă trebuia să-i redea demnitatea şi libertatea pierdute de mult. Cuvintele sale sunt pline de dinamism

Sfânta Scriptură eshatologic. Ioan Botezătorul îi cheamă pe contemporanii săi la o schimbare de mentalitate dar şi de atitudine: Convertiţivă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor… Faceţi deci roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu spuneţi în voi înşivă: avem pe Abraham de părinte; căci vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii lui Abraham chiar şi din pietrele acestea. Securea e pusă deja la rădăcina copacilor.

Deci tot copacul care nu va face rod bun va fi tăiat şi aruncat în

foc. Pe de altă parte, el lasă să se întrezărească „figura misterioasă” a unei persoane care, printr-un Botez cu Duhul Sfânt şi cu foc, va înfăptui o purificare similară curăţirii ariei: grâul este adunat în hambar, în timp ce pleava este aruncată în foc nestins.

Noi, creştinii, recunoaştem în acea „figură misterioasă” chipul Mântuitorului care, prin predica sa, prin minunile sale, prin moartea şi învierea sa glorioasă şi prin trimiterea

Duhului Sfânt a alcătuit acel popor pregătit pentru Dumnezeu, Poporul noului Legământ. Într-o astfel de situaţie ar mai fi nevoie oare să ne întrebăm cine este grâul şi cine este pleava din parabola lui Ioan Botezătorul? Şi, de vreme ce Isus Cristos este cel care va „cerne” fiecare din faptele noastre, va trebui să începem să ne convertim după ce în prealabil ne-am însuşit o nouă mentalitate şi o nouă atitudine marcată de modestie.

„Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?”

(Mt 11,3)

Duminica a III-a din ADVENT (A) Evanghelia zilei: Matei 11,2-11

În această a treia duminică din Advent, textele liturgice şi mai ales textul evanghelic, ne ajută să înţelegem mai bine care este aşteptarea cea mai profundă a fiinţei noastre. În acest demers, Sfântul evanghelist Matei ne propune frământarea unui om care, aflându-se în închisoare, nu poate să nu facă o muncă de discernământ a crezului după care şi-a orânduit întreaga viaţă şi mai ales întreaga activitate.

Acest om nu este altul decât Ioan Botezătorul.

El se află în închisoare pentru că a îndrăznit să ridice tonul împotriva regelui. Adevărul costă scump: misiunea s-a încheiat; în curând va muri. Dar, din adâncul temniţei în care zace, îi adresează lui Isus Cristos - prin intermediul ucenicilor săi - o întrebare surprinzătoare: Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul? Ioan îi pune această întrebare ştiind bine cu câtă încredere şi pasiune a vestit, celor care nu vor să-şi schimbe viaţa, venirea unui Mesia care va judeca cu severitate pe fiecare, după faptele sale. Or, iată că blândeţea lui Isus îl surprinde, îl destabilizează chiar. S-a înşelat el oare asupra persoanei? Isus, însă, îl va linişti arătându-i, cu ajutorul unei referinţe la profetul Isaia, că El este Mesia şi aceasta pentru că, prin toată activitatea sa, pune în practică programul mesianic anunţat: orbii îşi capătă vederea, şchiopii nr. 12/2010

umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună.

Pentru a dobândi pe deplin pacea, Ioan Botezătorul mai avea nevoie să afle de ce fel de Mesia avea nevoie poporul său. Şi astăzi foarte mulţi oameni – inclusiv creştini – spun: „Mântuire? De ce aş avea nevoie să fiu mântuit?

Mulţumesc, dar eu mă simt foarte bine”. Întradevăr, avem nevoie de timp pentru a înţelege de ce fel de mântuire avem nevoie.

Ar fi suficient să aruncăm o privire în jurul nostru sau chiar în viaţa noastră ca să constatăm ce puternic e egoismul, ce puternică este dominarea prin bani, ce crudă e indiferenţa faţă de cei oropsiţi, câtă lipsă de solidaritate şi mai ales câtă lipsă de iubire ne înconjoară.

Atunci întrebarea lui Ioan Botezătorul are toate şansele să devină şi a noastră: Eşti tu acela care trebuie să vină în vieţile noastre? Ce fel de Mesia trebuie să fii tu pentru mine? Eşti tu acela care mă iubeşti dintotdeauna şi pe care eu îl cunosc atât de puţin? În acest Advent aş dori atât de mult să văd născându-se un Mesia care să sălăşluiască în inima şi în viaţa mea, precum şi în inimile şi în vieţile celorlalţi oameni, splendoarea şi bunătatea lucrării lui mântuitoare…

11

12

Sfânta Scriptură „Maria...va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate”.

(Mt 1,21)

Pr. Tarciziu ŞERBAN

Duminica a II-a din DVENT (A) Evanghelia zilei: Matei 1,18-24

Cea de-a patra duminică ma importanţa acestui episod cel al prezentării evenimentelor a Adventului este şi ultima pentru Evanghelia Sfântului ca fiind împlinirea profeţiei din dinaintea sărbătorii Naşterii Matei). Această acceptare libecartea profetului Isaia: Iată, feDomnului nostru Isus Cristos. ră de către un om drept concioara va zămisli şi va naşte un Sfântul Matei, care îşi începe diţionează începutul istoriei fiu şi-i vor pune numele EmanuEvanghelia cu cuvintele Carumane a lui Isus. Mai mult, el, care înseamnă: Dumnezeu tea neamului lui Isus Cristos…, Sfântul Matei oferă şi un alt este cu noi (7,14). Surprinzător enumeră mai apoi o lungă detaliu: atunci când îngerul i este faptul că numele stabilit genealogie prin care demonse adresează lui Iosif îl numeşde profeţia veterotestamentară strează că Iosif este un deste fiul lui David. Or, cuvintele este Emanuel şi nu Isus – fapt cendent al lui David. În conticare urmează scot în evidenţă ce nu pare să-l deranjeze pe nuare, evanghelistul începe să foarte bine misterul filiaţiunii evanghelist. Şi totuşi, care povestească naşterea lui Isus, lui Isus: zămislit prin puterea este numele Copilului? Sfântul povestire care îşi va atinge Duhului Sfânt şi nu prin Iosif, Matei ne va da răspunsul la punctul culminant în noaptea Isus va fi totuşi recunoscut ca această enigmă abia la sfârde Crăciun. În prima parte a fiul lui. Spunându-i nu te teme şitul Evangheliei sale. Acest povestirii – textul nostru de să o iei la tine pe Maria, logodCopil, ştim foarte bine, s-a astăzi – atenţia se concentreanica ta, îngerul îi va cere s-o numit Isus (ceea ce înseamnă ză, de fapt, asupra lui Iosif. introducă pe Maria, şi mai ales Domnul salvează…), dar atunci La Matei, ultimul verset al pe Cel pe care ea îl poartă în când El îi va părăsi pe ai săi, genealogiei spune: Iacob l-a sân, în casa lui. În felul acesta, le va spune: eu sunt cu voi în zămislit pe Iosif, toate zilele, până soţul Mariei, din la sfârşitul lumii care s-a născut (propoziţie care Isus, cel numit este traducerea Cristos.

Acest numelui Emanuverset indică el) – v. Mt 28,20. ruptura din caÎn fond, cel care drul genealogiei: se ştie şi se simte formula obişnumântuit, nutreşte ită ar fi „Iosif l-a şi convingerea că zămislit pe Isus” Dumnezeu este şi în felul acesta cu el, că trăieşte Isus s-ar înscrie în prezenţa Lui. în mod automat Este exact ceea ce în descendenţa a făcut Iosif. De davidică. Dar aici, aceea, amintindupentru ca Isus ne de o disponi...fericit este Iosif care a crezut… Prin el, ca şi prin să fie înscris în bilitate similară, Maria, Dumnezeu şi-a înfăptuit planul de mântuire. această descencea a Sfintei Fedenţă, trebuie să cioare Maria, am fie adoptat de Iosif: deja Fiu adopţia se încheie şi, prin urfi tentaţi să reluăm pentru Iosif al lui Dumnezeu, El este dat mare, lui Iosif îi revine dreptul cuvintele rostite de către înger: în mâinile oamenilor. Cu alte de a da nume Copilului soţiei fericit este Iosif care a crezut… cuvinte, planul lui Dumnezeu sale. El se va numi Isus.

Prin el, ca şi prin Maria, Dumare nevoie de acceptul unui În sfârşit, un alt aspect menezeu şi-a înfăptuit planul de om, Iosif. (Un mod de a confirrită să fie evidenţiat, şi anume mântuire.

Ştiri externe Papa înnoieşte apelul la rugăciunea pentru viaţă Pe 27 noiembrie, în ajunul primei duminici din Advent, la invitaţia Sfântului Părinte a fost reluată o iniţiativă comună cu Bisericile locale din lumea întreagă: Papa i-a îndemnat pe toţi catolicii să participe la o veghe de rugăciune pentru copiii nenăscuţi. De asemenea, Pontiful a recomandat ca această iniţiativă să fie preluată în parohii, în comunităţile religioase, de asociaţii şi mişcări religioase. „Timpul de pregătire pentru Crăciun este un moment propice de invocare a ocrotirii divine pentru fiecare fiinţă umană chemată la existenţă, precum şi de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru darul vieţii primit de la părinţii noştri”, a spus Papa, care a celebrat o veghe de rugăciune în Bazilica San Pietro, în ajunul primei duminici din Advent.

Programul pentru veghe a fost realizat de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor împreună cu Consiliul Pontifical pentru Familie.

Biserica are nevoie de creativitate în era digitală

În Europa, tot mai mulţi tineri sunt distanţi faţă de religie În luna noiembrie s-a desfăşurat la Viena un simpozion dedicat incidenţei „Valorilor în Austria şi Europa”, în cadrul căruia au fost prezentate şi rezultatele unui studiu european asupra valorilor 2008-2010 (European Values Study, EVS). Studiul arată că din ce în ce mai mulţi tineri sunt distanţi faţă de religie.

Sociologul religiilor Regina Polak a ilustrat situaţia austriacă, în care tinerii care se declară religioşi (practicanţi) sunt mai puţin de jumătate, şi anume 45%; situaţia nu stă mai bine în ţările vecine ca Ungaria, unde cifra estimativă coboară la 40%. Imediat urmează Elveţia, unde tinerii care cred sunt 39%, apoi Germania cu 37% şi penultimul loc îl ocupă Cehia, cu 23%.

Potrivit primelor estimări, cei mai religioşi sunt tinerii din Polonia, Grecia şi România. Situaţia devine critică în aria fostei Republici Democrate Germania, pe care specialista în sociologie Polak a definit-o un „pustiu religios”: aici doar 13% dintre tinerii sub vârsta de 30 de ani se consideră religioşi.

Ateii declaraţi sunt o minoritate în Europa: în Austria sunt 4% din totalul populaţiei şi 7% dintre tineri. O excepţie o reprezintă, încă o dată, fosta Germanie de Est (unde tinerii sunt mai puţin „atei” decât totalul populaţiei), dar şi Franţa (circa 25% dintre cei sub 30 de ani) şi Cehia. Între tendinţele cele mai semnificative înregistrate de studiu, Polak a subliniat „sfârşitul erei constantiniene”, marcată de colaborarea dintre Stat şi Biserică: „Astăzi se observă atât un declin al structurilor ecleziastice tradiţionale, cât şi un fenomen ce se răspândeşte în toată Europa, caracterizat de marele procentaj de persoane legate de o confesiune, dar care se definesc nereligioase”.

Pe 13 noiembrie, Sfântul Părinte i-a primit în audienţă pe participanţii la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Cultură, care a avut loc la Roma. Tema analizată în cadrul Adunării Plenare a fost Cultura comunicaţiei şi noile limbaje. Cu această ocazie, Papa a subliniat faptul că Biserica, ca să-şi poată îndeplini misiunea de a proclama adevărul lui Cristos la toate neamurile, trebuie să-şi folosească „inteligenţa creativă” pentru a face faţă anumitor provocări ale erei digitale.

Papa a amintit faptul că Biserica a primit „misiunea de a comunica la toate naţiunile Evanghelia mântuirii” şi că nu poate să rămână indiferentă. „Cu un reînnoit efort creativ, dar şi cu un simţ critic şi un discernământ atent, Biserica încearcă să se folosească” de noile limbaje şi modalităţi de comunicare. În prezent, nu puţini tineri, asaltaţi de posibilităţile infinite oferite de reţelele de informare sau de alte tehnologii, recurg la forme de comunicare care nu contribuie la maturizare, ci mai degrabă ameninţă să crească sentimentul de izolare şi abandonare. Suveranul Pontif a amintit că „În faţa unui astfel de fenomen, am vorbit de multe ori despre criza educaţională, o provocare la care putem şi trebuie să răspundem cu inteligenţă creativă, angajându-ne în promovarea comunicării care umanizează şi care stimulează simţul critic şi capacitatea de a evalua şi de a discerne”. nr. 12/2010

13

14

Semnificaţii liturgice

Postul celor patru anotimpuri şi Rogaţiunile Zilele de miercuri, vineri şi sâmbătă din săptămâna a III-a din Advent sunt marcate în calendar drept „Postul celor patru anotimpuri” (prescurtat „Qt”, Quatuor tempora). Astfel de zile mai apar şi în alte perioade ale anului: în săptămâna I din Post, în săptămâna de după Rusalii, precum şi în săptămâna de după a treia duminică din septembrie.

De asemenea, ziua de 25 mai, precum şi zilele de luni, marţi şi miercuri înainte de Înălţarea Domnului sunt marcate drept „Rogaţiuni” (prescurtat „R”).

Quatuor tempora („cele patru timpuri”) erau, în mod tradiţional, zile de post şi abstinenţă stabilite în fiecare anotimp pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile naturii, pentru a-i învăţa pe oameni să le folosească în mod cumpătat şi să-i ajute pe cei nevoiaşi. Practica este foarte veche, provenind din creştinarea unor uzanţe romane precreştine; Liber pontificalis (o biografie medievală a Papilor) atribuie această rânduială Papei Calixt (secolul al III-lea). De la Roma, obiceiul s-a răspândit în toată Europa. Liturghierul roman tridentin prevede liturghii specifice acestor zile, cu trei până la şapte lecturi în plus faţă de cele obişnuite (unele

dintre acestea, făcând referire la recolta bogată făgăduită celor ce-l slujesc pe Dumnezeu).

Papa Gelasius a hotărât ca hirotonirile preoţeşti să aibă loc numai în zilele de Quatuor tempora.

Rogaţiunile erau, la început, zile de rugăciune şi de post instituite de Biserică pentru a potoli mânia lui Dumnezeu din cauza păcatelor oamenilor, pentru a cere ocrotire în cazul calamităţilor şi pentru a dobândi recoltă bogată. Rogaţiunile cunoscute cu numele de „majore” sunt cele din data de 25 aprilie (însă fără legătură cu sărbătoarea Sfântului Marcu, aceasta fiind introdusă mai târziu decât rogaţiunile); ele erau deja o practică stabilită în secolul al VI-lea, când sărbătoarea Sfântului Marcu a fost reglementată de Papa Grigore cel Mare. Rogaţiunile „minore” sunt cele trei zile dinainte de Înălţare şi au fost introduse de Sfântul Mamert, episcop de Vienne (Galia) şi reglementate de un Sinod local din Orléans, tot din secolul al VI-lea. În Liturghierul tradiţional tridentin

(folosit până în 1969) – respectiv, în ritul roman extraordinar de astăzi – zilele de rogaţiuni se celebrează printr-o procesiune în timpul căreia se cântă Litania tuturor Sfinţilor, psalmi penitenţiali şi graduali, precum şi prin celebrarea Liturghiei rogaţiunilor (prevăzută cu misă gregoriană specifică).

Pentru ritul liturgic actual, Normele universale privind anul liturgic şi calendarul (nr.

45-57) menţionează că în zilele de Rogaţiuni şi Quatuor tempora, Biserica obişnuieşte să se roage pentru diferitele nevoi ale credincioşilor, mai ales pentru roadele pământului şi ale muncii oamenilor, aducând mulţumire pentru acestea. Rogaţiunile şi Postul celor patru anotimpuri se pot adapta specificului locului şi nevoilor credincioşilor, potrivit hotărârilor Conferinţei episcopilor, iar Liturghia se alege dintre cele „pentru diferite nevoi”, în funcţie de scopul rugăciunilor.

Concret, în unele locuri (de pildă, în ţările de limbă germană), Rogaţiunile şi Quatuor tempora nu mai sunt simple zile de post, ci reprezintă o ocazie pentru reînnoirea spirituală a comunităţii creştine, desfăşurându-se şi activităţi caritative de întrajutorare, cum ar fi Misereor, Renovabis, Missio, Adveniat.

Wilhelm Tauwinkl

15

nr. 12/2010

16

Biserica în Europa

(SIR Europa nr. 83/2010, trad. Cristina GRIGORE)

Europa de mâine depinde şi de contribuţia specifică a Bisericii Biserica nu poate să furnizeze răspunsuri pe măsură sau să propună soluţii la probleme legate de chestiuni ale Uniunii Europene. Nu este aceasta misiunea ei, dar, fără a banaliza seriozitatea situaţiei, poate să se lase călăuzită de câteva principii importante pe care le-a „moştenit" şi pe care ar vrea să le transmită. Aceste principii ne pot ajuta să analizăm situaţia dată şi să contribuim la găsirea de soluţii la probleme. Acestea nu-şi află semnificaţia în lumea politică sau în Statul de drept (chiar dacă prin ele au căpătat expresie şi formă juridică). Ele precedă existenţa omului şi sunt, din acest punct de vedere, „metapolitice" şi „metaeconomice": sunt principii fundamentale ale demnităţii inviolabile a persoanei umane şi ale binelui comun, şi principiile ce derivă din ele: subsidiaritatea şi solidaritatea. Aceste patru principii care provin din doctrina socială a Bisericii şi care se extind apoi, dacă sunt privite din punct de vedere al dreptăţii şi al adevărului. Misiunea Bisericii este aceea de a ne aminti acest lucru în mod constant şi de a monitoriza activitatea legată de Uniunea Europeană şi de instituţiile sale. Înainte de toate, Bisericile trebuie să urmărească cu mare atenţie intelectuală şi spirituală procesul de unificare europeană pentru a înţelege pe deplin semnificaţia acestuia pe termen lung. Ar fi de dorit ca în interiorul Bisericii să existe o mai mare curiozitate faţă de modul în care instituţiile europene îşi desfăşoară activitatea şi iau decizii. În acest scop este necesar totuşi să înţelegem mai în profunzime procesele şi mecanismele care conduc politicile UE. În Europa, creştinismul va supravieţui numai dacă creştinii vor voi să

aibă un rol activ în plăsmuirea construcţiei europene şi se vor implica pentru un viitor mai uman pentru continentul nostru.

O ordine mondială dreaptă întemeiată pe solidaritate este însă de neconceput fără înţelegere între religii şi culturi.

Din cauza istoriei Europei şi a situaţiei în care ne aflăm astăzi, cu culturi înghesuite una peste alta, se înregistrează pe continent o dorinţă vie de înţelegere între religii şi culturi care e greu de găsit altundeva. Din acest motiv, Biserica din Europa trebuie să practice astăzi dialogul intercultural ca pe una dintre principalele sale misiuni, şi să promoveze dialogul dintre religii. Dialogul dintre culturi, ideologii şi religii nu e într-atât un dialog de natură teologică cât unul despre valorile morale dintre persoane care trăiesc în culturi şi civilizaţii diferite. Conţinuturile sale se referă la întrebări de tipul „de ce şi cum” în ce priveşte sensul şi etica. Oamenii pot să evite aceste întrebări în gândirea lor, dar nu şi în acţiunile lor. Aşadar, este important ca Bisericile să expună propria percepţie religioasă despre condiţia umană în lume. În virtutea umanităţii comune a tuturor persoanelor, creştinii şi necreştinii devin conştienţi de propria responsabilitate faţă de oameni, astăzi şi în viitor. Obiectivul final al unui dialog conceput în acest fel este aşadar acela de a se ajunge la o societate umană şi umanizatoare, în sânul căreia popoarele de diferite origini culturale şi religioase să poată convieţui în pace în Europa.

Adrianus van Luyn Episcop de Rotterdam şi preşedinte ComECE

Întemeierea UNIUNII EUROPENE - date importante 9 mai 1950 – ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, lansează, pentru prima oară, ideile care vor conduce mai apoi la crearea Uniunii Europene; 1951 - CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) este prima instituţie comunitară în sensul adevărat al cuvântului, întemeiată de Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Are la origini Declaraţia lui Schuman (9 mai 1950) care urmărea să pună în comun producţia de cărbune şi oţel, constituind primul pas spre o mai bună colaborare între ţările din Europa occidentală pentru construirea unei păci durabile; 1957 - la 25 martie, la Roma, au fost semnate cele două Tratate care au instituit CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi CEEA (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice).

1992 - CEE devine UE (Uniunea Europeană) prin semnarea Tratatului de la Maastricht; 2002 – la 1 ianuarie este introdus euro. La 28 februarie încep lucrările Convenţiei pentru redactarea Constituţiei Uniunii; 2004 – la 18 iunie, Consiliul Europei aprobă textul Tratatului Constituţional, care este semnat la Roma, la 29 octombrie; 2007 – la 1 ianuarie aderă la UE şi România. Consiliul Europei aprobă şi semnează oficial (la 13 decembrie) noul Tratat de reformă (sau Tratatul de la Lisabona); 2009 – după procesul de ratificare de către cele 27 de state membre ale UE, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, la 1 decembrie.

Biserica în Europa Instituţiile Uniunii Europene Parlamentul european Parlamentul european, ales la fiecare cinci ani prin vot universal direct, exprimă voinţa democratică a cetăţenilor europeni. În interiorul său sunt reprezentate principalele tendinţe politice ale statelor membre reunite în formaţiuni politice pan europene. Parlamentul are trei funcţii principale: exercită un control democratic asupra tuturor instituţiilor comunitare; împarte, împreună cu Consiliul, puterea legislativă; desfăşoară un rol important în adoptarea bugetului.

Sediul oficial este la Strasbourg (pentru sesiunile plenare); un alt sediu de lucru este la Bruxelles. Parlamentul european este alcătuit din 737 de deputaţi.

Consiliul Uniunii Europene Consiliul este principalul organism decizional al UE. Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din fiecare guvern al statelor UE. În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni participă miniştrii de resort din fiecare stat membru (ex. agricultu-

Organisme ecleziale europene CCEE – Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa Din Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE) fac parte cele 33 de Conferinţe Episcopale prezente pe continentul european, reprezentate de preşedinţii lor; la acestea se adaugă Arhiepiscopul de Luxemburg şi al Principatului de Monaco, şi Episcopul de Chişinău (Moldova). Preşedintele actual al CCEE este Cardinalul Péter Erdő, Arhiepiscop de EsztergomBudapesta, Primat al Ungariei; vice-preşedinţi sunt Cardinalul Josip Bozanić, Arhiepiscop de Zagreb şi Cardinalul Jean-Pierre Ricard, Arhiepisocp de Bordeaux. Secretarul general al CCEE este Pr. Duarte da Cunha. Sediul secretariatului general este la St. Gallen (Elveţia).

CCEE (www.ccee.ch) este aşadar un organism de comuniune între conferinţele episcopale din Europa, al cărui scop constă în: exercitarea colegialităţii în comuniunea ierarhică cum et sub romano pontefice; punerea în aplicare a unei comunicări şi cooperări mai strânse între episcopi şi conferinţele episcopale europene, respectând funcţia şi competenţele lor, pentru promovarea şi insuflarea noii evanghelizări în contextul european; promovarea comuniunii cu consiliile conferinţelor episcopale de pe alte continente; sprijinirea colaborării ecumenice în nr. 12/2010

ră, finanţe, afaceri externe, mediu, educaţie…).

Organism decizional al UE, Consiliul îşi exercită această putere în colaborare cu Parlamentul european în multe domenii de competenţă comunitară. Împreună cu Parlamentul, îşi exercită autoritatea şi asupra aprobării bugetului. Când se reunesc conducătorii statelor şi ai guvernelor (reuniuni la nivel înalt), se reunesc sub denumirea de Consiliul european (cunoscut şi cu numele de summit).

Consiliul european are un preşedinte „stabil”, ales pentru doi ani şi jumătate. Sediul Consiliului este la Bruxelles.

Comisia europeană Comisia europeană este „motorul” politicii comunitare; reprezintă şi apără interesele generale ale Uniunii, aplicând deciziile Consiliului şi ale Parlamentului. Este „apărătorul Tratatelor”. Are putere să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului. Este aleasă de Consiliu şi supusă spre aprobare votului europarlamentarilor Comisia are sediul la Bruxelles şi este formată din 27 de membri, câte un reprezentant din fiecare stat membru al UE. Europa, pentru restabilirea unităţii creştinilor; a da o mărturie eclezială în societatea europeană. Revista CCEE este intitulată Litterae communionis.

ComECE - Comisia episcopatelor din Comunitatea Europeană Comisia episcopatelor din Comunitatea Europeană (ComECE) este alcătuită din episcopii delegaţi ai conferinţelor episcopale din ţările membre ale Uniunii Europene. Începând din 2007, România este membră ComECE şi este reprezentată de PS Virgil Bercea, episcopul Eparhiei greco-catolice de Oradea. Înfiinţată în 1980, ComECE are următoarele obiective: de a urmări îndeaproape procesul politic şi legislativ al Uniunii Europene; de a ţine la curent Biserica Catolică asupra evoluţiei politicii şi legislaţiei comunitare; de a colabora cu alte organisme ecleziale cu scopul de a promova construirea unei Europe a păcii, solidarităţii şi deschisă spre lume; de a promova o reflecţie asupra procesului de integrare comunitară, în baza învăţăturilor Doctrinei sociale a Bisericii.

ComECE (www.comece.org) are sediul la Bruxelles şi este condusă de Mons. Adrianus Van Luyn, episcop de Rotterdam (Olanda). În acest an, ComECE a celebrat 30 de ani de la înfiinţare. Revista ComECE este intitulată Europe Info.

17

18

Biserica în Europa

Fondatorii Europei COMUNITARE Trei catolici, pentru o Europă a valorilor creştine Au trecut 60 de ani de la naşterea Europei comunitare. Mai precis, era pe 9 mai 1950 când ministrul de externe francez, Robert Schuman a rostit celebrul discurs care a pus bazele pentru noua integrare a Statelor europene, întemeiată pe angajamentul menţinerii unor relaţii paşnice.

Pe parcursul anului 2010, au fost amintiţi cei 60 de ani de la începutul instituţiei supranaţionale însărcinate iniţial cu gestiunea în Europa a industriei cărbunelui şi oţelului, materii prime indispensabile pentru orice putere militară.

Obiectivul era, de fapt, prevenire altor conflicte după dezastrul celui de-al II-lea Război Mondial. Declaraţia care a sigilat actul de naştere al Europei comunitare a fost concepută de Jean Monnet şi a fost citită de Robert Schuman, în Sala orologiului, la sediul Ministerului Afacerile Externe, la Quai d'Orsay din Paris.

Părinţii fondatori Trei au fost părinţii fondatori ai Uniunii Europene: germanul Konrad Adenauer, italianul Alcide De Gasperi şi francezul Robert Schuman, toţi trei formaţi la şcoala Evangheliei şi conduşi de forţa credinţei pe care au mărturisit-o şi au trăito, convinşi fiind că Europa şi Creştinismul sunt inseparabile. Cu aceeaşi viziune pe care o avea şi Papa Leon al XIII-lea, cei trei considerau că Europa şi Democraţia sau ar fi fost creştine sau nu ar fi fost deloc. Acest gând a fost exprimat de Schuman în mod explicit când a spus în Parlamentul European, pe 19 mai 1958: „Toate ţările Europei sunt impregnate de civilizaţia creştină.

Aceasta este inima Europei şi este necesar să i-o redăm”. Rectitudine morală, statornicie în credinţă şi autonomie în opţiunile politice, acestea sunt calităţile unui om de stat care se declară creştin, calităţi pe care le-au dovedit din plin cei Alcide De Gasperi (1881-1954) a fost deputat în parlamentul de la Viena în 1911. După al Doilea Război Mondial a fost printre părinţii fondatori ai partidului popular şi preşedinte al consiliului de miniştri între 1945 şi 1953. În 1993 a fost deschis procesul de beatificare în dieceza de Trento.

Konrad Adenauer (1876-1967) a fost un om politic şi statistician german. Cancelar al Germaniei între 1949 şi 1963 şi lider al uniunii Creştin-Democrate (CDU) din 1950 până în 1966. S-au înregistrat cereri de deschidere a procesului pentru beatificarea lui.

1

2

3

trei fondatori ai Europei unite şi susţinători ai democraţiei creştine: Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi şi Robert Schuman.

Alcide De Gasperi evocat de Papa Benedict al XVI-lea Născut în 1881, în localitatea italiană Pieve Tesino, din regiunea Trento, Alcide De Gasperi s-a stins din viaţă la 19 august 1954, murmurând de trei ori numele lui Isus. Valorile creştine care au inspirat acţiunile sale politice nu au fost un drapel ridicat în scopuri de propagandă, ci un reper interior de adâncă limpezime faţă de care a rămas fidel până la moarte, chiar dacă a fost nevoit să plătească preţul unor mari sacrificii personale.

Pe 20 iunie 2009, Benedict al XVI-lea i-a primit în audienţă pe membrii fundaţiei care poartă numele personalităţii politice italiene. Cu acea ocazie a trasat un profil admirabil al lui Alcide De Gasperi, omul politic care a demonstrat nu doar „statornicie în credinţă” dar şi o fină „sensibilitate religioasă”, după cum a observat Sfântul Părinte în discursul dedicat politicianului care a apărat libertatea şi democraţia în Italia, orienRobert Schuman (1886-1963) a fost un politician franco-german. După al Doilea Război Mondial ajunge prim-ministru (1947-1948) şi apoi ministru de externe (1948-1952) în guvernul francez. În acei ani Schuman participă la negocierea tuturor marilor tratate europene. La 9 mai 1950 prezintă o propunere de creare a unei organizaţii europene, cunoscută şi ca Declaraţia lui Schuman, care a pus bazele viitoarei Uniuni Europene. Din 1958 până în 1960 a fost primul preşedinte al Parlamentului European. La încheierea mandatului, Parlamentul l-a numit „părintele Europei”. În 1990 episcopul de Metz a deschis procesul pentru beatificarea lui Schuman.

Biserica în Europa tând reconstrucţia ţării din ruinele fascismului şi ale celui de al Doilea Război Mondial.

Faptul că De Gasperi era un om de credinţă, a subliniat Pontiful, nu i-a restrâns viziunea socială şi politică necesară transformării vieţii cetăţii în exerciţii colective de credinţă şi virtute. După cum afirma el însuşi într-unul din discursurile politice „este convenient să creăm şi să alimentăm un instrument adaptat acestor timpuri (...), care să aibă o responsabilitate autonomă, o trăsătură şi o gestiune democratică”. Desigur, a observat Sfântul Părinte, „în anumite momente nu au lipsit dificultăţile şi, probabil, unele neînţelegeri din partea lumii ecleziastice, dar De Gasperi nu a avut ezitări în privinţa adeziunii sale la Biserică”. Dimpotrivă, „docil şi ascultător faţă de Biserică, a fost autonom şi responsabil în

19

opţiunile sale politice, fără a se folosi de Biserică în scopuri politice şi fără a coborî vreodată la compromisuri faţă de conştiinţa sa corectă. La apusul vieţii sale putea spune: Am făcut tot ce era cu putinţă, conştiinţa mea este în pace”.

Pentru Benedict al XVI-lea, De Gasperi a fost „un om de stat de faimă internaţională care, prin acţiunea sa politică, a adus servicii Bisericii, Italiei şi Europei”, de aceea l-a propus ca un model de urmat pentru actualii politicieni europeni, mai ales pentru cei care se inspiră din Evanghelie.

Anca MĂRTINAŞ-GIULIMONDI Descriere foto: 1. Robert Schuman; 2. Alcide De Gasperi; 3. Konrad Adenauer.

Era 8 decembrie 1955, a doua din cele trei zile în care Consiliul Europei îşi propusese să analizeze cele 101 de propuneri grafice pentru viitorul steag al Europei. La concurs participau artişti de pe întregul continent european.

Printre ei, şi desenatorul alsacian Arsène Heitz, al cărui desen a fost în cele din urmă ales să reprezinte steagul Europei. În rezoluţia adoptată apoi de Comitetul de miniştri al Consiliului Europei, steagul este descris astfel: „pe un fundal albastru, un cerc format din 12 stele de aur, ale căror vârfuri nu se ating”. Bineînţeles, oficial, este oferită şi o descriere simbolică: „pe cerul albastru al lumii occidentale, stelele îi simbolizează pe oamenii Europei dispuşi în cerc, semn al uniunii. Stelele sunt 12 şi numărul lor este invariabil, cifra 12 fiind simbolul perfecţiunii şi al întregului”.

Aceasta era, de fapt, descrierea oferită oficialilor de la Consiliul Europei de către desenatorul Arsène Heitz. Mai târziu, Heitz, catolic practicant, va declara – nu doar o dată – că a fost inspirat de devoţiunea sa profundă faţă de Preasfânta Fecioară Maria Neprihănit Zămislită, în particular de medalia miraculoasă, obiect devoţional marian răspândit de Sfânta Ecaterina Laboure, după apariţiile Sfintei Fecioare Maria din 1830, de la Paris.

Iniţial, Heitz desenase stelele de culoare alb-argintie pe fundal albastru-celest: culorile veşmintelor Sfintei Fecioare Maria. Ulterior, în forma finală a desenului, stelele au fost colorate în auriu. Preşedintele comisiei care juriza concursul era responsabilul biroului de presă al Consiliului Europei, belgianul Paul M. G. Lévy, catolic convertit, evreu la origini. Se spunr. 12/2010

ne că Lévy a fost atras de desenul prezentat de Heitz datorită elementelor comune cu steagul israelian. Ulterior, Lévy avea să confirme că, la acea vreme, nu era la cunoştinţă de inspiraţia mariană a desenului prezentat de Heitz şi că, deşi era catolic, nu a făcut nicio legătură între desen şi medalia miraculoasă.

De fapt, analizând desenul lui Heitz, Comisia de jurizare a concursului s-a întrebat de ce sunt 12 stele şi nu 6: Consiliul Europei avea pe atunci 6 membri şi, dacă steagul s-ar fi inspirat din cel american – în care fiecare stat e reprezentat de o stea –, ar fi trebuit să aibă 6 stele.

Heitz a motivat că, după înţelepciunea antică, 12 este numărul perfecţiunii şi al întregului.

Aşa se explică şi de ce, în descrierea oficială a simbolisticii steagului se specifică: „stelele sunt 12 şi numărul lor e invariabil”.

Cercul de stele desenat de Heitz nu era altceva decât cununa de stele a Sfintei Fecioare Maria, aşa cum este ea reprezentată pe medalia miraculoasă, inspirată de Cartea Apocalipsului (cap.

12,1): „Şi s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele”. Şi ca o confirmare, parcă, a legăturii strânse dintre steagul Europei şi devoţiunea mariană, Comisia de jurizare a concursului a ales reprezentarea grafică a stindardului chiar în ziua de 8 decembrie, zi în care Biserica Catolică o sărbătoreşte pe Sfânta Fecioară Neprihănit Zămislită.

Deşi oficialii Uniunii Europene neagă legătura dintre steag şi devoţiunea mariană – ceea ce nu surprinde, într-o Europă care încearcă să se detaşeze tot mai mult de „religios” –, adevărul istoric rămâne, iar catolicii trebuie să-l cunoască.

Cristina GRIGORE

Steagul Europei, de inspiraţie mariană

20

Vladimir Ghika

Mons. Ghika, martor al unităţii Unitatea, al cărei martor extraordinar a fost Mons. Vladimir Ghika, are o dublă natură: unitate religioasă, adică ecumenică, şi unitate culturală. Aceste două tipuri de unitate sunt de fapt foarte asemănătoare şi formează o unitate spirituală în care era adânc înrădăcinat sufletul lui Vladimir Ghika, un suflet complet până la sacrificiul suprem de la Jilava.

Papa Pius al XI-lea spunea că Vladimir Ghika era „marele hoinar apostolic al secolului XX”.

Acest aspect al personalităţii lui extraordinare era înnăscut şi s-a manifestat de-a lungul întregii sale existenţe. El nu s-a născut de fapt în România, ci la Constantinopol, cea de-a doua Romă, unde erau încoronaţi domnitorii români, strămoşii săi. A crescut în Franţa, pământul străbunilor lui din partea mamei, a trăit o lungă perioadă la Paris şi la Roma şi a fost foarte strâns legat de Italia. A activat până la moarte pe teritoriul românesc, de care stirpea sa domnească moldovenească era strâns legată prin relaţii istorice şi misiuni regale. Adăugăm apoi experienţa sa la Salonic, unde a înţeles semnificaţia carităţii. Părea să reparcurgă itinerariul Sfântului Pavel, modelul tuturor pelerinilor din Evanghelie. Într-o epocă în care călătoriile erau foarte dificile şi obositoare, a mers la Sidney, Cartagina, Tokio, Dublin, Buenos Aires, Manila, Budapesta, Bruxelles, Varşovia, Copenhaga, iar apoi în misiune în India şi în China. Ghika părea că dorea să îmbrăţişeze lumea.

Jacques Maritain l-a descris în tonuri înţelepte dar şi amuzante, astfel: „Disponibil la orice apel care îl chema în slujba sufletelor, Monsenior Ghika era mereu în călătorii: dimineaţa în Congo, la prânz la Buenos Aires, la ceaiul de la ora cinci la Tokio. Dar ce spun? Iată-l la Calcutta şi apoi la Melbourne. Această disponibilitate surprinzătoare este aspectul mobil al unei bunătăţi fără margini”.

Vladimir Ghika a fost un om în slujba întregii umanităţi, pentru că era îndrăgostit de Cristos, dar mai ales pentru că a fost un european autentic, în acea Europă care era poate, mai mult decât acum, un ansamblu unic şi irepetabil de civilizaţie şi cultură, armonizat de mesajul creştin, deşi corpul mistic al lui Cristos era divizat deja de câteva secole. Născut ortodox şi frecventând de mic până şi cultul reformat, el ştia acest lucru şi şi-a împlinit cu modestie şi dragoste conversiunea, trecerea sa la credinţa catolică, fără să uite conceptul şi datoria de caritate (caritas) care depăşeşte şi anulează orice diviziune socială şi religioasă.

Caritatea şi dragostea au fost instrumentele prin care Mons. Ghika a realizat un dialog autentic, mai întâi social şi apoi spiritual, şi deci o unitate solidă în diversitatea dintre Biserici. La Bucureşti, el îi ajuta şi pe sărmanii de rit ortodox, iar gesturile concrete ale carităţii constau într-o unică Liturgie, catolică şi ortodoxă, bazată pe iubire gratuită şi mărturie autentică. Aşadar, el a promovat şi unitatea liturgică: Liturgia carităţii.

Mons. Ghika descria astfel această «Liturgie» specială: „Dublă şi misterioasă Liturgie: săracul îl vede pe Cristos venind spre el sub forma celui care îl ajută, iar binefăcătorul îl vede în sărman pe Cristos pătimind, în faşa căruia se înclină. Dar tocmai de aceea este vorba de o unică Liturgie. De fapt, dacă gestul este dus la bun sfârşit aşa cum trebuie, de ambele părţi se află tot Cristos: Cristosul Salvator vine către Cristosul Suferind, iar ambii se reintegrează în Cristosul Renăscut, glorios şi binecuvântător”.

Chiar şi vocaţia lui sacerdotală a fost legată de această unitate. Când a fost sfinţit preot, în 1923, la vârsta de cincizeci de ani, Papa i-a permis apartenenţa atât la ritul latin cât şi la cel oriental. Imaginea aleasă pentru a aminti apartenenţa sa, îl reprezenta pe Sfântul Iosafat, martir şi apostol al unităţii între Biserica din Orient şi din Occident, iar pe verso era o rugăciune care implora de la Dumnezeu darul unităţii. Cu spirit ecumenic aprins, Monseniorul Ghika obişnuia să spună că trecuse la catolicism tocmai pentru a fi un bun ortodox, iar una dintre dorinţele sale era ca cele două Biserici, cea ortodoxă şi cea catolică, să se unească.

Neobositul hoinar apostolic, care a călătorit mult, la sfârşitul vieţii sale nu a vrut să se îndepărteze de persecutorii săi; a rămas la Bucureşti, aşa cum Petru şi Paul au rămas la Roma, deoarece Cristos era chiar acolo şi alături de el avea să rămână. Monseniorul Ghika nu putea accepta ca Isus să se sacrifice în locul său: şi-a acceptat astfel crucea până la capăt („Domine, quo vadis?”).

Precum apostolii, a vrut să rămână până la capăt acolo unde îl condusese viaţa, la Jilava, slujitor suferind, pelerin al spiritului, martor convins al unităţii carităţii şi astfel iubit de Dumnezeu pentru că şi-a jertfit viaţa pentru prietenii săi.

Alberto Castaldini (Intervenţie în cadrul colocviului dedicat Mons. Vladimir Ghika. Institutul Cultural Român din Bucureşti, 16.09.2010)

Pastoraţia universitară

21

Conferinţe lunare în cadrul Pastoraţiei universitarilor

În cadrul pastoraţiei universitare, al cărei responsabil este Pr. Iosif Tiba, la Institutul Teologic Sfânta Tereza a Pruncului Isus, din Bucureşti, a avut loc o conferinţă dedicată gândirii lui Blaise Pascal. Conferinţa a fost ţinută de Prof.

Dr. Mihaela Voicu, de la Departamentul de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti. Mai întâi a fost prezentată biografia lui Blaise Pascal, subliniindu-se influenţa formaţiei sale ştiinţifice asupra gândirii sale teologice. Un al doilea factor decisiv a fost înrâurirea mediului monden în care a trăit la început, dar şi a pietăţii janseniste.

Această biografie frământată ne dezvăluie fără îndoială o personalitate contradictorie: misionar la 23 de ani, ghid spiritual al familiei sale, dar şi «monden», dornic de afirmare şi iubitor de mărire, umil până la renunţarea la lume şi la faima de savant, dar şi trufaş, nemilos faţă de adversari, interesat de afaceri şi de aspectele materiale, dar şi generos, împărţinduşi săracilor jumătate din avere, sunt tot atâtea chipuri sub care l-am putea recunoaşte, fără a-l identifica definitiv cu nici unul.

Matematician, fizician, filosof şi gânditor creştin, Pascal este una din personalităţile ştiinţifice de seamă ale secolului său şi un scriitor a cărui operă, marcată fără îndoială de o anumită formă, istoric determinată, a idealului creştin, fascinează prin patosul pus în slujba marilor idei, prin geniul polemic înzestrat cu darul de a-l implica pe nr. 12/2010

cititor, calităţi dublate însă de o retorică subtilă şi de stăpânirea desăvârşită a argumentaţiei.

Criza religioasă din 1646 fusese însă prea puternică pentru a nu lăsa urme. După îndelungi şovăieli şi lupte lăuntrice, convertirea definitivă se produce în noaptea de 23 noiembrie 1654, la capătul unei experienţe mistice, a cărei taină o va păstra cu grijă, ascunzând în căptuşeala hainei biletul ce transcrie această trăire de excepţie, cunoscută sub numele de Memorial. Din acel moment, Pascal va renunţa la «lume», la toate bunurile, funcţiile, onorurile, care pot umple o viaţă, dar care riscă să «distragă» sufletul de la singurul său ţel, şi, mai cu seamă, va renunţa la ştiinţe. Va duce o existenţă austeră, dominată de rugăciune, de lectura şi meditarea Bibliei. În continuare, prezentarea gândirii lui Blaise Pascal s-a oprit la opera epistolară Provincialele, redactată între 1656 şi 1657, şi la lucrarea Apologia religiei creştine. Lucrare cu caracter misionar, Apologia este destinată în primul rând necredincioşilor, libertini ori sceptici.

Primele zece capitole construiesc o antropologie ce propune o imagine a condiţiei umane: lipsit de har, omul este un «monstru de neînţeles», îmbinare absurdă de măreţie şi de josnicie. Pe de altă parte, omul se consideră pe bună dreptate «centru al universului» şi aşa a şi fost înainte de căderea dintâi, păstrând, spre propria-i nefericire, amintirea măreţiei căreia i-a fost menit.

Spre a depăşi această contra-

dicţie inexplicabilă, omul se risipeşte în tot felul de activităţi, tot atâtea forme de «divertisment», artificiu prin care încearcă să se sustragă propriei condiţii. Zadarnic însă, deoarece nici doctrinele filosofice, prea simpliste, nici «activităţile», oricât de multe şi de serioase, nu pot umple golul care-l nelinişteşte, nici ostoi setea lui de absolut. Dumnezeu a devenit «Deus absconditus», absolut transcendent, iar omului nu-i stă în putere să-l găsească, ci doar să-l «caute gemând». Căutare care e drum anevoios şi deopotrivă capăt de drum, căci «Dumnezeul ascuns» este şi «Cel Izbăvitor» (cf. Is 45, 15), care, prin Scripturi şi profeţii, ne-a dat semne ale lucrării sale tainice. În final, conferenţiara a evocat substanţa gândirii mistice a lui Blaise Pascal în opera Cugetări. În ciuda caracterului fragmentar, sau mai bine zis întemeindu-se pe acesta, ce devine astfel constitutiv operei, Cugetările se înfăţişează ca o savantă ţesătură de teme, în cadrul căreia anticipările, ecourile, repetiţiile se conjugă pentru a pune în lumină aceleaşi adevăruri majore: nimicnicia omului, Dumnezeu ascuns, necesitatea harului şi a mijlocirii lui Cristos. Complexitatea acestei reţele de corespondenţe, ce ţine deopotrivă de muzică şi de poezie, trimite din nou la rigoarea geometrică, dar şi la incandescenţa trăirii mistice, propunând, în ciuda caracterului fragmentar şi a unei «dezordini» proprii operei, o deschidere către Infinit.

Violeta BARBU

Reflecţii pe marginea gândirii lui Blaise Pascal

22

Universul familiei

abc -ul familiei

a ...de la aşteptare Cu prima duminică din timpul Adventului, începe noul an bisericesc de-a lungul căruia se va desfăşura întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare şi Naştere, la Înălţare, la ziua Rusaliilor, sub semnul aşteptării celei de-a doua veniri în slavă. Împărăţia este Cristos în persoană Aclamaţia de la Sfânta Liturghie Moartea ta o vestim Doamne şi învierea ta o mărturisim până când vei veni arată starea de aşteptare a creştinului care vrea să pătrundă dincolo de vălul tainelor. Aşteptarea vizează întâlnirea definitivă şi deplină cu Cristos. Şi cererea vie împărăţia ta din rugăciunea Tatăl nostru arată că viaţa creştină e permanentă aşteptare. Reluând învăţătura Sfântului Ciprian, Catehismul Bisericii Catolice învaţă: „E posibil ca împărăţia lui Dumnezeu să însemne Cristos în persoană. El, pe care îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia vrem să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră”. O formulare deosebit de frumoasă îi grăbim venirea prin aşteptarea noastră. Cum adică? Îmi permit să spun că aşteptarea devine poarta prin care se intră în taina lui Cristos care a luat

asupra sa firea omenească cu tot ceea ce înseamnă trup, nervi, sânge, emoţii, frică, lacrimi... În acest fel se vede cum fiecare fiinţă umană participă la taina Întrupării. Dar aşteptarea e mult mai mult.

E totală îndreptare, atentă şi conştientă orientare spre Isus din Nazaret, centru al cosmosului şi al istoriei, aşa cum îl defineşte episcopul emerit de Bologna, Giacommo Biffi.

Atenţia şi răbdarea sunt două laturi ale aşteptării. În acest fel, de la obiectul aşteptării care este Cristos, trecem la subiectul care aşteaptă.

Părintele ortodox Stăniloaie a inventat termenul trezvie pentru a descrie starea de aşteptare. Numai o minte trează şi vie, luminată de credinţă, e atentă. Dar cum mintea sau inima sunt chintesenţa fiinţei umane, trezvia este tresărirea întregii persoane la orice şoaptă de har. Sfântul Augustin spunea „mă tem de Isus care trece”. Aşa cum floarea receptează trecerea oricărei adieri de vânt, la fel şi sufletul atent e gata, veghează.

Cu mult simţ critic, cu ani în urmă, acelaşi episcop Biffi se adresa cetăţii sale prin cuvintele Bologna sătulă şi disperată, dând astfel o lovitură de ciocan răcelii spirituale a ace-

lor credincioşi încredinţaţi lui spre păstorire, a căror atenţie se îndrepta - parafrazând titlul unei cunoscute opere a Sfântului Augustin - spre cetatea pământească, neglijând sau chiar uitând cetatea cerească.

Tot episcopul de Bologna se exprima într-un mod foarte plastic: „faptul de a lua cafeaua de dimineaţă face ca aceasta să fie şi mai bună dacă e luată în perspectiva veşniciei, decât dacă e luată în perspectiva că totul se îndreaptă spre nimic”.

Dacă e presărată cu aşteptare atentă, viaţa omului dobândeşte culoare, vigoare, sens.

Dar aşteptarea este plină de răbdare. Fructul nu ajunge dintr-odată la coacere. Nerăbdarea, de obicei, e izvor de tulburare şi disconfort nu doar pentru propria persoană ci şi pentru aproapele. În schimb, răbdarea induce calm şi speranţă. În literatura monastică, răbdarea e o virtute deosebit de importantă. Prin răbdare, mânia - ca potenţă a firii umane - devine o forţă spirituală.

Cine este răbdător a câştigat lupta cu sine, a învins patimile rele. Cine este răbdător e capabil să discearnă între bine şi rău, între un bine mai mic şi unul mai mare. Răbdarea este transpunerea credinţei în fapt spiritual, este aştep-

Universul familiei tarea şi urmarea lui Cristos, pe plan moral. Trecerea de la credinţă la moralitate e mereu problematică.

Adventul poate fi o bună ocazie de cercetare a cugetului dacă trăiesc ceea ce cred şi aştept, şi anume venirea lui Isus, sau mă rezum doar la impresia pe care aceasta o produce. O autentică aşteptare înseamnă să-mi însuşesc din atenţia şi răbdarea lui Isus. Numai aşa Isus este pe deplin frumos.

Tinerii şi aşteptarea. Îndemnul ai răbdare poate

suna ciudat, iar îndemnul fii atent(ă), o sâcâială a mamei ori a bunicii. Şi totuşi, aşteptarea atentă şi răbdătoare e calea de a dobândi stăpânire de sine şi libertate lăuntrică şi exterioară.

Aşteaptă-mă poate fi cuvântul de ordine în relaţia dintre o fată şi un băiat.

Iubirea adevărată, durabilă se verifică tocmai în aşteptarea plină de răbdare. Între Advent şi aventură există o asemănare fonetică, dar semnificaţia lor e radical diferită. Dacă Advent vine din latinescul ad-ventus şi în-

seamnă spre cele ce vin (a fi îndreptat, orientat), aventură vine din latinescul a-ventura şi înseamnă fără viitor, fără perspectivă.

Fie ca pregătirea pentru Sfântul Crăciun, dar şi aceea pentru viaţă, să fie un advent trăit în atenţie şi răbdare. Iar Întruparea Cuvântului să-i aducă aminte fiecăruia că trupul (său) e făcut pentru iubire (cum îşi întitulează Daniel Ange, una din cărţi), o iubire curată şi în adevăr.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

* * *

Două minute pentru viaţă

Două minute pentru viaţă este numele unei iniţiative extraordinare de rugăciune în apărarea vieţii nenăscute, care a fost lansată în Italia în 2005, cu ocazia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Regina Sfântului Rozariu. În România, iniţiativa este propusă de către Asociaţia Familia şi Viaţa, din Roman, în întâmpinarea Anului Familiei 20102011, în colaborare cu Asociaţia Familiilor Catolice Vladimir Ghika, din Bucureşti şi Asociaţia Darul Vieţii, din Timişoara.

Denumirea Două minute pentru viaţă face referire la timpul necesar pentru recitarea rugăciunilor propuse, la intenţia cu care sunt recitate şi la faptul că aderenţii se angajează la rugăciune în acest mod, în fiecare zi.

Această rugăciune contribuie la: - încredinţarea copiilor avortaţi în braţele lui Dumnezeu; - însănătoşirea sufletească a părinţilor acestora; - întoarcerea la adevăr a mamelor tentate să avorteze şi a taţilor copiilor aflaţi în pericol; - atingerea inimilor şi conducerea la căinţă a medicilor care practică avortul, a personalului sanitar implicat şi a farmaciştilor care vând produse abortive, cât şi a celor care promovează cultura morţii.

Această iniţiativă este în sintonie cu Magisteriul Bisericii Catolice, promovând difuzarea şi afirmarea “culturii vieţii”, în particular sacralitatea şi invionr. 12/2010

labilitatea vieţii umane în orice etapă a existenţei, de la concepere până la moartea naturală.

Pentru ce ne rugăm? În rugăciunea pe care o propunem spre recitare în fiecare zi sunt amintiţi şi încredinţaţi lui Dumnezeu: - copiii ucişi în fiecare zi prin avort, în România; - mamele care se găsesc în faţa unei sarcini dificile şi sunt tentate să avorteze; - mamele care suportă presiuni pentru a avorta şi cele care sunt constrânse să avorteze; - taţii care îndeamnă la avort şi persoanele care se găsesc alături de o femeie care se gândeşte să avorteze;

- toţi cei care se dedică apărării vieţii umane.

Cu rugăciunea, printre altele, cerem lui Dumnezeu să atingă inimile şi să conducă la căinţă: - mamele care au avortat în mod intenţionat; - taţii, părinţii şi rudele care au favorizat sau îndemnat la avort; - medicii care practică avorturi şi fecundarea artificială cât şi personalul sanitar implicat; - farmaciştii care vând produse abortive, prezentate şi difuzate ca şi contraceptive; - toţi aceia care cooperează la difuzarea în societate a unei mentalităţi abortive şi împotriva natalităţii.

23

24

Arta de a trăi

„Lăsaţi copiii să vină la mine!”

Nu doar pe cei cuminţi Poate ni s-a întâmplat să vedem bucuria de pe chipurile celor mici la rugăciunea Tatăl nostru, când se prind de mână cu părinţii sau, în jurul altarului, cu părintele şi cu ministranţii; ori la momentul dăruiţi-vă pacea când parcă ar vrea să strângă cu mânuţele lor mâinile tuturor celor prezenţi în biserică; sau când sunt binecuvântaţi de părintele atunci când merg împreună cu părinţii lor la împărtăşanie. Ochii le strălucesc de bucurie; se simt luaţi în serios, se simt implicaţi şi poate că se simt parte din comunitate.

Cu copiii la Liturghie Sunt părinţi care aleg să-şi aducă copiii de mici ca să participe la Liturghie; în felul acesta îi obişnuiesc să meargă la biserică şi să se apropie de realităţile religioase. Însă există voci care se întreabă dacă este pedagogic să aduci copiii de la vârste fragede la biserică, susţinând că unor copii li se impun practicile religioase. Obiecţia lor se sprijină pe ipoteza că ei,

copiii, când vor fi mari ar putea să ignore aspectul religios al vieţii, ar putea să nu dorească să aibă de-a face cu religia, cu credinţa. Dacă este să privim lucrurile în felul acesta, aceeaşi obiecţie s-ar putea aduce şi altor deprinderi pe care copiii le învaţă de mici. De unde ştim noi că atunci când vor fi mari copiii vor dori să ştie să vorbească, să citească, să se spele, să mănânce singuri

Imagine din timpul celebrării primelor vespere ale Duminicii I din Advent (27 noiembrie 2010), Bazilica Sf. Petru din Vatican.

folosind tacâmurile? Şi totuşi, părinţilor li se pare firesc să-i înveţe toate aceste lucruri.

Toate alegerile pe care părinţii le fac pentru copiii lor au un singur resort: iubirea. Aşadar, şi educaţia religioasă se înscrie în acest registru. Deci părinţii care aleg să-şi obişnuiască copiii de mici să meargă la biserică fac lucrul acesta din iubire. Îşi iubesc copiii şi se gândesc şi la binele spiritual, sufletesc al acestora.

Credinţa creşte odată cu copilul Pe lângă vocile care îşi exprimă dezacordul faţă de familiarizarea copiilor de la vârste fragede cu realităţile religioase, mai există şi altfel de voci care nu-i încurajează foarte tare pe părinţii ce vor să participe la Liturghie cu copiii mici.

Sunt chiar persoane din comunitate care se arată deranjate de animaţia pe care o presupune prezenţa copiilor în biserică. Şi totuşi, este important ca educaţia religioasă a copiilor să meargă mână-n mână

cu maturizarea şi dezvoltarea umană a acestora. Deprinderile din copilărie rămân toată viaţa. Dacă de mici copiii vor fi obişnuiţi să se roage alături de părinţi, să fie alături de ei la Liturghie, treptat vor dori ei înşişi să fie activi în viaţa de credinţă.

Copiii care sunt obişnuiţi de mici să frecventeze biserica şi sunt familiarizaţi cu parohia, cu prezenţa preotului şi a celorlalţi credincioşi din comunitate, vor face lucrul acesta şi vor participa la viaţa parohiei şi după ce s-a încheiat pregătirea pentru Prima Sfântă Împărtăşanie sau pentru Mir. Ei vor fi generaţia de tineri apropiaţi de biserică şi de parohie, tineri de care este atâta nevoie. Ei vor fi

generaţia adultă de mâine, generaţie de încredere ce a avut privilegiul să beneficieze şi de educaţie creştină.

Părinţii nu trebuie să se descurajeze Este foarte adevărat că nu e deloc uşor să mergi cu copiii mici la biserică. Sunt gălăgioşi, neastâmpăraţi, aleargă prin biserică, se joacă. Dar acesta este modul lor de a fi. Totuşi, din respect pentru ceea ce se celebrează, pentru preotul care este la altar şi pentru ceilalţi credincioşi, un copil deosebit de gălăgios trebuie ajutat să se calmeze chiar scoţându-l pentru câteva minute afară. În felul acesta el poate să înţeleagă că în biserică trebuie să

aibă o altă atitudine. Însă agitaţia copiilor şi nemulţumirea afişată de unii dintre cei prezenţi la Liturghie nu ar trebui să-i descurajeze pe părinţi. Cu răbdare, cu perseverenţă, explicând copiilor pe înţelesul lor ce se întâmplă la altar, treptat aceştia vor ajunge să îndrăgească această practică atât de importantă pentru viaţa de credinţă.

Iar persoanele care se arată deranjate de agitaţia produsă de copiii mici în biserică ar trebui să-şi amintească de cuvintele lui Isus: „Lăsaţi copiii să vină la mine!” (Mt 19,14).

Iar El nu a specificat „doar pe cei cuminţi!”. Probabil că astfel risca să nu aibă prea mulţi copii în preajmă!

LIBRĂRIA SFÂNTUL IOSIF RECOMANDĂ

de perete e r a d n e l a C

ACTUALITATEA CREŞTINĂ – ABONAMENTE 2011

Calendare de buzunar

Calendar liturgic biritual romanbizantin

Actualitatea Creştină este un instrument pastoral al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi o oglindă a evenimentelor din arhidieceză şi din lume. Dorim ca revista să pătrundă cât mai mult în viaţa Bisericii şi în sfera socială.

Deşi costurile de producţie şi expediţie sunt mai mari decât preţul de vânzare al revistei, prin contribuţia multor colaboratori voluntari reuşim să menţinem un preţ accesibil, astfel încât revista să ajungă la cât mai mulţi cititori.

Preţul pentru anul 2011 rămâne acelaşi ca şi până acum, adică: • un exemplar: 3 lei • un abonament individual pe un an (12 numere, suplimentul de Crăciun şi taxe de expediţie) 43 lei • abonamente colective (minim 10 exemplare): 37 lei Cei care doresc să susţină financiar apariţia revistei sunt rugaţi să ia legătura cu Pr. Ieronim IACOB (tel. 021 2015411; email: actualitateacrestina@yahoo.com). nr. 12/2010

25

Cristina ŞOICAN

Arta de a trăi

26

Ştiri interne Biserica Greco-Catolică Sesiunea de toamnă a Sinodului Episcopilor În perioada 26-28 octombrie 2010 s-au desfăşurat la Blaj, Sediul Arhiepiscopului Major, lucrările sesiunii ordinare de toamnă a Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. (…) Sinodul a început prin celebrarea unui Te Deum laudamus, oficiat în Catedrala din Blaj, iar în zilele următoare, lucrările au fost deschise prin celebrarea Sfintei Liturghii.

Prima parte a lucrărilor a avut un caracter informativ: au fost trecute în revistă toate activităţile Comisiilor Sinodale şi s-au analizat rezultatele unor evenimente importante din viaţa Bisericii. (…) În această sesiune Sinodul a luat următoarele decizii: aprobarea Statutului Tribunalului Sinodului; aprobarea raportului definitiv al Conferinţei BRU-Renovabis, conferinţă desfăşurată la Blaj în perioada 18-20 octombrie a.c., asumat de către Sinodul Episcopilor ca document de bază pentru viitoarea organizare a activităţilor pastorale ale Bisericii; inventarierea şi valorificarea patrimoniului eparhiilor; se va organiza, cât mai curând posibil, o întâlnire a lucrătorilor media din BRU, cu scopul de a facilita o mai bună comunicare între eparhii; s-a aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli şi raportul financiar de investiţii pe anul 2011 ale Curiei Arhiepiscopiei Majore; se va face un studiu de către vicarii generali, pentru a analiza posibilitatea şi utilitatea rearondării eparhiilor.

Pe ordinea de zi s-au mai regăsit teme de actualitate ale vieţii şi activităţii bisericeşti din ţară şi străinătate, precum şi probleme disciplinare şi canonice. (...) S-a stabilit ca următoarea sesiune ordinară a Sinodului să aibă loc în perioada 8-10 iunie 2011, la Blaj.

Pr. William A. Bleiziffer (sursa: www.bru.ro)

Confederaţia Caritas România 8000 de persoane au aprins lumânări în semn de solidaritate cu cei nevoiaşi Sâmbătă, 13 noiembrie 2010, în 21 de oraşe din România au fost aprinse 20.000 de candele cu scopul de a sensibiliza cetăţenii faţă de persoanele care trăiesc în sărăcie şi sunt marginalizate social. La eveniment au participat 8000 de persoane: reprezentanţi ai societăţii civile, angajaţi din sectorul privat, jurnalişti, studenţi şi simpli cetăţeni care s-au alăturat acestei cauze şi au dorit să transmită un mesaj de compasiune faţă de cei nevoiaşi.

Participanţii au făcut donaţii benevole în valoare totală de 35.345 RON. Cu sumele adunate din donaţii, tinerii voluntari vor pregăti şi distribui 700 de pachete cu alimente bătrânilor singuri care trăiesc în izolare şi sărăcie. „Este impresionant că un astfel de eveniment se întâmplă în atâtea oraşe din ţară. Organizarea acestuia în spaţii publice dă posibilitatea oamenilor de orice fel să participe şi să contribuie la schimbarea atitudinii faţă de cei săraci”, a declarat unul dintre participanţi.

Acţiunea Un milion de stele, organizată anual de Organizaţiile Caritas din întreaga Europă este o modalitate prin care cetăţenii, prin participarea lor, aduc în atenţia decidenţilor politici şi a publicului larg inegalitatea şi injustiţia socială şi fac apel la corectarea acestor nedreptăţi.

(Sursa: www.caritas.org.ro)

Sfântul lunii în iconografie

27

„Pe necredincioşi îi voi vindeca de orbirea trufiei lor!”

Sfânta Lucia nu poate fi târâtă în lupanar... (Sano di Pietro) Neputrezirea trupului după moarte este interpretată de hagiografia creştină ca „premiu” din partea lui Cristos pentru virtutea fecioriei (virginitatea), apărată chiar cu preţul vieţii. Este şi cazul Sfintei Lucia, fecioară şi martiră din Siracuza (Sicilia), omorâtă pentru credinţa creştină, în timpul persecuţiei lui Diocleţian (anul 304). Trupul Sfintei Lucia, la 1700 de ani după moarte, este neputrezit şi poate fi venerat în biserica Santi Geremia e Lucia din Veneţia, aproape de intrarea pe Canal Grande. Pătrunzând în acest sanctur şi avansând către racla cu sfintele moaşte, te simţi privit de ochii Sfintei Lucia din tabloul lui Palma il Giovane (1544-1628). Se spune, în popor, că un înger i-a dăruit sfintei martire alţi ochi, după ce călăul i-a scos pe cei avuţi din naştere şi i-a aşezat pe un talger.

„Predella” lui Sano di Pietro. „Predella” este suportul icoanelor de altar, adesea împărţită în mai multe registre iconografice de mici dimensiuni, în care sunt pictate scene ce întregesc mesajul artistic al tabloului principal. Într-o astfel de „predella”, păstrată în Pinacoteca Naţională din

Siena, pictorul Sano di Pietro (1406-1481) o reprezintă pe Sfânta Lucia legată de boi, în încercarea de a fi trasă către lupanar. Autorul plasează episodul într-o piaţă a cărei arhitectură seamănă cu Siena natală. Printr-un artificiu cromatic, făcând rocadă între culoarea de foc a zidurilor (cărămida) şi cea a pavimentului pieţei, pictorul amplifică incandescenţa scenei. Oameni şi animale, parcă arşi la picioare, sunt antrenaţi în efortul de a o mişca din loc pe tânăra martiră. În contrast cu trupurile torţionarilor curbate de trudă, Lucia este înfăţişată într-o postură statuară. Trupul ei a împrumutat robusteţea şi verticalitatea zidurilor, cu care se aseamănă şi prin culoarea veşmântului. Faldurile rochiei cad pe pământ, într-o poziţie uşor piramidală, accentuând senzaţia de imobilitate. Secretul „statorniciei” este împărtăşit de poziţia mâinilor: „în rugăciune”.

Protectoare a luminii ochilor, Sfânta Lucia (de la latinescul „lux”, lumină) este totodată şi vindecătoarea spirituală a acelora care şi-au pierdut lumina credinţei sau nu au avut-o niciodată, conform spuselor care-i sunt atribuite: „Pe necredincioşi îi voi vindeca de orbirea trufiei lor!”

Când privesc „predella” lui Sano di Pietro îmi vine în minte figura unui bătrân călugăr care tuna şi fulgera împotriva internetului, televizorului, cinematografului... mijloace satanice care sucesc minţile tinerilor, ofilind virtutea creştină!

Numai că istoricii civilizaţiilor ne prezintă o panoplie mult mai vastă şi rafinată a „mijloacelor de pierzanie” ale lumii romane, comparativ cu cele actuale. Şi acele vremuri au dat, totuşi, atâţia martiri! Duşmanul virtuţii stă (şi) altundeva, probabil!

nr. 12/2010

Pr. Ieronim IACOB

Din Pătimirea Sfintei Lucia. După vindecarea miraculoasă a mamei, Lucia a obţinut permisiunea acesteia de a desface logodna, făcută de familie, cu un tânăr nobil. Astfel, putea rămâne fidelă jurământului de feciorie pe care îl făcuse.

Ofensat, logodnicul a denunţat-o pe Lucia procuratorului Pascasius că este creştină. Ameninţată că va fi trimisă într-un lupanar spre a fi dezonorată, tânăra a răspuns: „Trupul este întinat numai atunci când consimte sufletul”. Executorii sentinţei n-au reuşit să o târască pe fecioară spre locul de pierzanie nici împinsă de zeci de oameni, nici incantată de magii chemaţi la faţa locului şi nici măcar cu forţa boilor de care a fost legată cu funii. După nenumărate torturi, în cele din urmă călăii i-au străpuns gâtul cu un pumnal.

28

Suflet tânăr Deschiderea activităţilor Scout în parohia din Cioplea „Când Domnul e cu noi, cine e-mpotriva noastră?” Acesta este motto-ul ales de noi, tinerii din parohia Sfânta Maria Regină, pentru începutul anului de activităţi cercetăşeşti 2010. Astfel, la Sfânta Liturghie pentru tineri, din 7 noiembrie, împreună cu toţi cei care doresc să fie cercetaşi, de la mic la mare, cu preoţii şi enoriaşii parohiei, dar şi cu invitaţii din grupurile scout de la Catedrala Sfântul Iosif şi parohia Adormirea Maicii Domnului am cântat Domnului şi L-am rugat să binecuvânteze acest nou început. După Sfânta Liturghie, ascultând fluierul de adunare, am făcut un cerc mare în care ne-am prezentat şi am cântat tradiţionalul Suntem poporul ce-l laudă pe Domnul! A urmat careul, în care am cântat imnul ţării, arborând steagul României şi am făcut pentru prima oară strigătul cercetaşilor: Gata oricând!

Bineînţeles, i-am cunoscut şi pe liderii noştri, cu care ne vom întâlni în fiecare duminică. Nu vă putem spune ce bucuroşi am fost că după cele câteva jocuri în care am gândit şi ţopăit în echipă, am primit surpriza serii: un prudent foc de tabără, ceai cald cu aromă de mere şi cimbrişor, cântece la chitară şi… povestea de seară cu douăzeci de autori. Am fost circa 40 de persoane, tineri cu vârste cuprinse între 7 şi… 70 de ani, adică: copii, adolescenţi, tineri, părinţi şi bunici. Seara s-a încheiat cu un cântec de câmp, Doamna Cercetaşilor, şi cu cântecul Ne vedem duminică! Liderii au rămas pentru a face evaluarea zilei, astfel încât data viitoare să avem surprize noi şi la fel de frumoase.

Tinerii din parohia Cioplea

Benedict al XVI-lea: Fiecare ZMT este un dar deosebit În cartea Lumina lumii – recent apărută – Papa Benedict al XVI-lea răspunde unor întrebări puse de jurnalistul german Peter Seewald. Printre aceste întrebări sunt şi unele referitoare la Zilele Mondiale ale Tineretului, unde Papa spune că aceste Zile, de când au început, sunt „un dar deosebit”. „Când mă gândesc cât de mulţi tineri află în Zilele Mondiale ale Tineretului un nou punct de plecare şi trăiesc apoi spiritual nutrindu-se din acel eveniment, câtă bucurie rămâne după întâlnire, dar şi câtă reculegere este în timpul Zilelor, trebuie să spun că în acele Zile se întâmplă ceva care nu e făurit de noi”.

Zilele Mondiale ale Tineretului nu sunt o simplă acţiune în masă, şi aşa le percep toţi cei care sunt implicaţi: „În Australia - a amintit Papa -, gazdele se aşteptau la probleme de securitate, la dificultăţi, la conflicte, la tot ceea ce se întâmplă în cazul manifestărilor în masă. Erau pline de nelinişte şi aveau o atitudine critică. La final, poliţia era entuziastă şi toţi erau mulţumiţi pentru că nu avusese loc nici un incident”.

Secretul? „Pur şi simplu, ne-a împins de la spate bucuria comună a credinţei şi acest lucru a făcut ca sute de mii de persoane să poată rămâne în tăcere, în prezenţa Preasfântului Sacrament. În această reculegere şi această bucurie, în acea stare de mulţumire interioară şi de adevărată întâlnire, fără incidente, s-a întâmplat ceva extraordinar de minunat, ceva foarte diferit de ceea ce se întâmplă de obicei în manifestările în masă”, a explicat Suveranul Pontif. Şi concluzionează: „Întâlnirea de la Sidney continuă să producă efectele, cum ar fi de exemplu vocaţiile la preoţie. Cred că prin Zilele Mondiale ale Tineretului avem ceva ce e de ajutor tuturor (…)

Spania a fost mereu una dintre marile ţări catolice cu o vitalitate creativă. Dacă Dumnezeu vrea, o voi vizita din nou cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului, de la Madrid”. (www.madrid11.com)

Suflet tânăr Gândul meu pentru tine/ri Dragă prietene, Atunci când îngerul Gabriel i-a apărut, Maria, Fecioara Preacurată, era în rugăciune…

Numai Dumnezeu îi auzea cuvintele, pentru că ea era în dialog cu El. Numai Dumnezeu îi cunoştea căldura inimii, pentru că ea îl iubea mai presus de toate pe El. Numai Dumnezeu îi simţea bucuria interioară, pentru că ea îşi oferise inima Lui. Atunci când îngerul Gabriel i-a vorbit, Maria, Cea Aleasă, era plină de har.

Numai Dumnezeu a putut să intre în limbajul ei, pentru că ea intrase în limbajul lui Dumnezeu…

Numai Dumnezeu a reuşit să pătrundă în focul iubirii ei, pentru că ea era aprinsă de iubirea lui Dumnezeu…

Numai Dumnezeu a descoperit

transparenţa fiinţei ei, pentru că ea reuşise să ajungă, nevinovată, până la Dumnezeu…

Atunci când îngerul Gabriel

i-a adus vestea cea mare, Maria, Neprihănit Zămislită, s-a numit „slujitoare”.

De aceea cerul s-a deschis şi Isus a coborât în fiinţa ei.

De aceea Isus a preferat să se adăpostească în sânul ei.

De aceea Isus a început să se apropie, prin ea, de omul care avea nevoie de Dumnezeu.

Pr. Daniel BULAI

Concert de colinde CHRISTUS NATUS EST * Ediţia a 13-a * Sâmbătă, 18 decembrie 2010, Parohia Sfânta Cruce din Bucureşti va fi gazda Concertului de colinde Christus natus est, ajuns la cea de a 13-a ediţie.

Corurile de tineri vor urca pe „scenă” începând cu ora 14.30 şi vor prezenta fiecare trei colinde la alegere, din repertoriul naţional şi/sau internaţional. Fiecare grup va avea un semn distinctiv (eşarfă, vestimentaţie, mape etc). Colindele pot fi interpretate şi cu acompaniament instrumental. Înscrierile se pot face până la data de 10 decembrie, pe adresa Centrului Diecezan pentru Pastoraţia Tineretului. Persoana de contact: Anton-Cristian Balint, tel. 0765 311 085, email: anton_cbalint@yahoo.com. Mai multe detalii sunt disponibile pe site-ul www.tic.ro.

NU UITAŢI: 18 decembrie, biserica Sfânta Cruce din Bucureşti, ora 14.30 !!! nr. 12/2010

29

30

Pagina copiilor

Cele patru lumânări ale Coroanei de Advent În bisericile catolice, în perioada de dinaintea sărbătorii Naşterii Domnului, se obişnuieşte să se aşeze într-un loc vizibil Coroana de Advent: e o cunună din crenguţe de brad, cu patru lumânări, câte una pentru fiecare din cele patru duminici de dinaintea Crăciunului. În fiecare săptămână este aprinsă câte o lumânare (în prima săptămână una; în a doua, două ş.a.m.d.) şi astfel, cu cât ne apropiem mai mult de Crăciun, sărbătoarea Naşterii lui Isus-Lumina Lumii, cu atât lumina pe care o răspândeşte Coroana de Advent este mai puternică.

Se povesteşte că odată, într-o biserică, cele patru lumânări ale Coroanei de Advent vorbeau între ele. În biserică tăcerea era însă atât de adâncă, încât conversaţia lor putea fi auzită cu uşurinţă.

Prima lumânare spuse: Eu sunt Pacea. Dar, oricât aş vrea, nu mai pot rămâne aprinsă într-o lume ca asta în care ura şi violenţa continuă să se răspândească şi să distrugă. Nimeni nu mai alimentează flacăra mea…

Curând mă voi stinge. Nu după mult timp, flacăra pâlpâi de câteva ori micşorându-se tot mai mult şi în cele din urmă se stinse.

A doua lumânare spuse: Eu sunt Credinţa. Şi eu simt că mă sting… flacăra mea nu mai reuşeşte să încălzească inimile oamenilor. Frigul indiferenţei şi întunericul necredinţei mă doboară. Nici nu termină bine de spus aceste cuvinte că o adiere rece de vânt o lovi şi o stinse.

A treia lumânare, văzând cele întâmplate spuse tristă: Eu sunt Iubirea. Mă simt atât de slăbită că nu mai am putere să-mi mai ţin flacăra aprinsă. Oamenii mă sufocă cu lipsa lor de sensibilitate şi mă ignoră. Ei nu mai ştiu ce e iubirea şi nu-i mai iubesc nici măcar pe cei apropiaţi lor…. Şi fără să mai aştepte mult, se stinse şi ea. În biserică era aproape întuneric de-acum. Un băieţel, care stătuse ascuns într-un colţ şi ascultase cele spuse de lumânări, ieşi din ascunzătoare şi le spuse speriat lumânărilor: De ce v-aţi stins?! Mi-e frică de întuneric! Şi începu să plângă. Atunci, cea de a patra lumânare îi spuse: Copile, nu te teme. Atâta timp cât flacăra mea arde, le putem aprinde pe toate celelalte. Eu sunt Speranţa. Încurajat, copilul luă în mână cea de a patra lumânare şi le aprinse pe rând pe toate celelalte. Coroana de Advent lumina din nou ca mai înainte, cu toate cele patru lumânări, risipind întunericul din jur.

Adaptare de Cristina GRIGORE

Îndrumar mediatic

NOMOFOBIA, boala secolului

Ce poate face telefonul mobil?

Aproape totul, stochează informaţii despre persoanele cu care ai intrat în contact, întocmeşte liste cu ce ai de făcut, înregistrează întâlniri şi setează reminder-ul, deţine un mic calculator pentru socoteli matematice simple, transmite sau primeşte e-mail-uri, obţine informaţii, ştiri, divertisment, cotaţiile bursei, accesează jocuri simple sau chiar oferă posibilitatea de a integra alte aparate, cum ar fi PDA-uri, MP3 playere şi receptori GPS. Sute de milioane de oameni folosesc telefonul mobil, mulţi dintre ei îl consideră o minune, deoarece poţi să comunici cu oricine de pe glob şi aproape de oriunde, însă dependenţa de telefonul mobil se poate transforma într-o boală.

La persoanele care au devenit atât de dependente de telefonul mobil încât, în momentul în care descoperă că bateria aparatului este descărcată sau că nu mai ştiu nr. 12/2010

unde au pus încărcătorul, se constată o creştere exagerată a nivelului de stres în organism, spun cercetătorii. Potrivit acestui studiu, care a fost făcut în urmă cu aproximativ doi ani, numai în Marea Britanie 13 milioane de persoane suferă de nomofobie.

Principalul motiv pentru care aceste persoane sunt dependente de telefonul mobil este contactul cu familia şi prietenii. Peste 50% din utilizatori spun că nu închid niciodată aparatul. 10% din utilizatori simt nevoia să fie disponibili permanent din cauza slujbei, în timp ce 9% spun că, dacă îşi închid telefonul, au crize de anxietate. Experţii afirmă că nomofobia afectează aproximativ 53% din utilizatori. S-a dovedit de asemenea că bărbaţii sunt mai dependenţi de telefonul mobil decât femeile.

Sfaturi pentru a evita nomofobia Cercetătorii îi sfătuiesc pe cei care vor să evite nomofobia să se asigure că au credit suficient, să poarte în geantă un încărcător de baterie, să ofere familiei şi prietenilor un număr de telefon alternativ şi să aibă o cartelă de rezervă pentru cazul în care aparatul a fost furat, stricat sau pierdut.

Fobia de a nu putea folosi

telefonul mobil, deşi ciudată, poate avea repercursiuni asupra bunei funcţionări a organismului în momentele de criză.

Specialiştii mai spun că cei care suferă de această fobie ar trebui să încerce să se elibereze de dependenţă pur şi simplu prin închiderea aparatului.

Nu puţini specialişti, recunoscuţi pe plan mondial, atrag atenţia şi asupra unor efecte care ar trebui să ne dea de gândit. Telefoanele mobile, potrivit unui studiu realizat de Vini Khurana, doctor în neurochirurgie, în următorii zece ani pot duce la dublarea riscurilor de apariţie a cancerului cerebral. Sfatul acestuia este ca oamenii să conştientizeze acest pericol şi să evite, pe cât posibil, folosirea telefonului mobil, iar guvernele şi producătorii din industria de telefonie mobilă ar trebui să ia măsuri imediate pentru a reduce riscul de expunere la radiaţiile emise de telefoanele mobile.

Ce este fobia?

Fobia reprezintă o frică intensă, iraţională, persistentă în faţa anumitor situaţii, obiecte, activităţi sau persoane. Simptomul principal al acestei dereglări este dorinţa excesivă, iraţională, inexplicabilă de a evita subiectul ce o provoacă.

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI

Cu siguranţă, v-aţi confruntat, măcar o dată, cu lipsa semnalului la telefonul mobil sau cu problema bateriei descărcate. Cum aţi reacţionat?

Aţi intrat în panică sau v-aţi păstrat calmul? „No mobile phobia”, pe scurt „nomofobia”, înseamnă teama de a rămâne fără telefonul mobil şi se declanşează atunci când posesorul telefonului constată că i s-a descărcat bateria şi nu are încărcătorul la îndemână sau atunci când se află în afara ariei de acoperire.

31

32

Istoria Bisericii

Redescoperirea Americii şi controversele (II) În al cincilea centenar al descoperirii Americii (12 octombrie 1492), există mai multe date şi interpretări despre Cristofor Columb sau despre regina Izabela de Castilia (a fost sau nu a fost o sfântă?). Şi dacă vorbim şi despre Papa Inocenţiu al VIII-lea, cel care a finanţat expediţia lui Columb, ce putem spune?

Toma A. – Târgu Mureş În prima parte a răspunsului nostru (în numărul din octombrie al revistei), l-am văzut pe Cristofor Columb în relaţie cu Papa Inocenţiu al VIII-lea şi regina Izabela de Castilia, care dorea ca exploratorul să fie beatificat. Am observat controversele istorice, dar nu am clarificat ce ştia Papa despre el, pentru a ne gândi la sfinţenia marinarului.

Se ştie că la sfârşitul anului 1491, Columb se întâlneşte, în apropiere de Granada, cu Alessandro Geraldini, genovez şi reprezentant al Papei Inocenţiu al VIII-lea. De aceea, este posibil ca Papa Inocenţiu să fi ştiut de expediţia lui Co-

File de istorie

lumb, dar această informaţie nu ne dă posibilitatea să tragem concluzia că ar fi intervenit personal pentru finanţarea călătoriei.

În ce priveşte sfinţenia Izabelei de Castilia şi a lui Cristofor Columb e bine să amintim părerea contemporanilor: ea era considerată o bună creştină şi o regină de excepţie, dar în 1492, împreună cu soţul ei Fernand de Aragon, a decis expulzarea tuturor evreilor din Spania, dacă nu se converteau la catolicism; el, părea un creştin fervent şi un marinar extraordinar, dar se ştie că din 1487 a convieţuit ilegal, născându-i-se un fiu

ilegitim anul următor. Aşadar nu se poate spune că, în ceea ce îi priveşte, totul era conform preceptelor evanghelice.

Este dramatică întâlnirea dintre lucrurile clare şi cele obscure din istorie, lucruri pe care spiritul evanghelic trebuie să le discearnă dincolo de lupta continuă dintre bine şi rău.

Pr. Emanuel DUMITRU

Profesor Edgar Papu

Edgar Papu s-a născut la 13 septembrie 1908, la Bucureşti. A urmat studii academice strălucite la Bucureşti şi Viena (Facultatea de litere), activând apoi ca profesor de limbi clasice şi moderne la Liceul Naţional din Iaşi şi ca profesor de Estetică la Facultatea de filozofie a Universităţii Bucureşti, fiind asistent al lui Tudor Vianu.

Recent, în revista România literară (nr.36/2010) se făcea următoarea menţiune privitoare la Edgar Papu: „Era un fervent catolic practicant, admirator al Monseniorului Vladimir Ghika. Această relaţie strict religioasă îl făcuse «suspect» partidului şi îl aduse într-un proces ca «spion al Vaticanului», terminat prin condamnarea la închisoare”. Într-adevăr, profesorul Edgar Papu a fost arestat de Securitate în decembrie 1961 şi deferit Tribunalului Militar Bucureşti, strămutat la Bacău, care l-a condamnat la 8 ani închisoare pentru „înaltă trădare”.

A fost graţiat de restul pedepsei în 1964, devenind apoi o persoană marginalizată.

A publicat cărţi de mare interes pentru cultura română.

Moare la 30 martie 1993, la Bucureşti.

Dr. Dănuţ DOBOŞ