acte lipsite de orice moralã). În obiceiurile de naºtere, ca de altfel ºi în obiceiurile de înmormântare, lumea edenicã de unde vine nou-nãscutul ºi lumea prea fericitã în care pleacã muribundul par a se contopi într-o antitezã a lumii noastre. (dupã Ion Ghinoiu – „Obiceiuri...“) „Mama pleacã cu copilul sã-i dea sã sugã ºi nu se mai întoarce, cã e obositã. Dupã ce-a mâncat ºi bãut, toatã lumea zice «Sã vã trãiascã finul (sau fina)» ori «Sã vã trãiascã fata (feciorul), sã creascã mare, s-o (sã-1) vedeþi la casa ei (lui!)». Primeºti în dar colaci ºi îi dai în dar tatãlui fericit un plic cu bani, ca sã poþi pleca acasã cu obrazul curat. Dacã masa e la restaurant, serviciul e prost ºi mâncarea rece. Dacã ai norocul sã mãnânci la þarã, totul e minunat, oamenii te iubesc ºi se bucurã cã eºti acolo. Dar când te întorci, te opresc poliþiºtii ºi-þi iau carnetul sau o ºpagã mare, cã miroºi a þuicã. În rest, e plãcut ºi nici prea scump. Dacã mã cheamã naº, mã duc, ce dacã sunt catolic, nu suntem toþi creºtini?! Mie îmi plac copiii“. La hotarul dintre lumea geomorfã, în care adãposturile locuite de: sufletul pribeag (pântecele matern, placenta, numitã popular „casa copilului“) sunt înscrise în ovoide sau geoide, ºi lumea antropomorfã, cu; adãposturi dezvoltate pe verticalã (trupul uman, casa de locuit etc.),, vegheazã Moaºa, reprezentantã a moºilor ºi strãmoºilor, ºi Ursitoarele, nãprasnice zeiþe ale destinului. Moaºa, termen autohton, cert preroman, a fost o rudã apropiatã a tatãlui copilului, apoi o persoanã priceputã a satului în probleme de ginecologie ºi, în fine, un cadru cu pregãtire sanitarã. Ea era învestitã cu : rezoluarea tuturor problemelor ivite de la primele semne ale facerii pânã la botez. Pregãtea psihic ºi ajuta efectiv femeia, moºea copilul, rãspundea de igiena, sãnãtatea ºi viaþa mamei ºi nou-nãscutului, efectua scaldele rituale, asigura integrarea noului venit, prin gesturi, acte, formule magice ºi ceremonii specifice. De întâmpinarea cum se cuvine a Ursitoarelor, de obicei în numãr de 3 (Ursitoarea care toarce firul vieþii, Soarta care rosteºte ceea ce i se va întâmpla nou-nãscutului ºi Moartea care taie firul vieþii), rãspunde tot moaºa care îmbãiazã pruncul ºi lãhuza, dereticã prin camerã, pune pe masã obiecte de valoare simbolicã pentru viitorul pruncului ºi ofrande pentru îmbunarea Ursitoarelor. Recunoºtinþa faþã de moaºã se manifesta în diferite ocazii calendaristice: Masa Moaºei, Datul Copiilor de-a Grinda, Ziua Moaºei, Lãsatul Secului de Paºte. (dupã Ion Ghinoiu – „Obiceiuri...“)
146
În cadrul obiceiurilor legate de naºtere, „colãcime“ este petrecerea care se face la naºi când „colãcarii“aduc acestora „colacii“. Rolul de colãcar este îndeplinit de pãrinþii copilului, care aduc naºilor daruri (însoþite neapãrat de colaci), în schimbul mesei sãrbãtoreºti pe care aceºtia o organizeazã ºi care consfinþeºte noua legãturã de rudenie ce s-a creat. In relaþiile dintre moaºã ºi copil sau între naº ºi fin, simbolul legãturilor ce se creeazã ºi se menþin este dãruirea reciprocã de colaci. „A merge cu colac“ la moaºã sau la naº, la anumite date fixe din an, este actul a cãrui obligativitate moralã, recunoscutã în colectivitãþile tradiþionale, este respectatã cu stricteþe. În Transilvania, timp de opt ani de la naºterea copilului, în ziua de Crãciun sau în lunea Paºtelui, se duce moaºei o „pupãzã“, în alte zone (Gorj, Ialomiþa) mama trimite naºei colac mare înainte de botez ºi, apoi, la fiecare An Nou. La rândul lor, moaºa ºi naºa rãspund prin oferirea de daruri însoþite de colaci pentru „nepoþi“ încã de la naºterea lor, acest schimb intrând în normele tradiþionale de viaþã. Obiceiul cunoscut în Oltenia la Anul Nou, „datul copiilor la grindã“, este marcat festiv de un colac mare împletit ºi frumos împodobit, cu „flori“ din aluat, dãruit de moaºã copilului, care vine cu plocon. Acest colac are în concepþia tradiþionalã rosturi festive, dar ºi magice, de influenfare beneficã a viitorului copilului. (Ofelia Vãduva – „Paºi spre sacru“) Masa Moaºei e o petrecere a mamelor dobrogene la casa femeii care le-a moºit copiii. Are loc în ziua a treia dupã Boboteazã. In ziua de Sântion de Iarnã, moaºa merge cu apa sfinþitã ºi cu un buchet din flori ºi frunze verzi de muºcatã pe la „nepoate“ pentru a le invita la petrecere. Plocoanele aduse de fiecare mamã (colac, cârnat, jumãri, carne de porc, o sticlã cu uin) sunt aºezate pe masã, în jurul colacului moaºei. Ceremonia începe cu tãmâierea nepoatelor ºi aprinderea lumânãrii de pe masã. Colacul cel mare al moaºei este rupt în mai multe bucãþi ºi împãrþit nepoatelor care îºi prorocesc, dupã pâinea primitã (de la marginea sau mijlocul colacului, mai mare sau mai micã), dacã mai nasc sau nu copii, dacã copiii vor fi fete sau bãieþi. Urmeazã apoi petrecerea, cu mâncare ºi bãuturã, cu joc, glume ºi voie bunã. În timpul mesei, una din nepoate strânge darul. (dupã Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“)
O DRAGOSTE, PLECAREA, MAI DEPARTE... Masa de pomanã, cu dublul ei rol de asigurare a legãturilor cu generaþiile ascendente ºi cu generaþia în viaþã, se adreseazã deopotriuã forþelor invizibile ale celor plecaþi „în lumea cealaltã“, cât ºi celor din lumea pre-
147