ardeleneascã: o tãieturã lungã pe mijlocul spatelui între cap ºi coadã, adâncã pânã la carne, ºi o alta, la fel de lungã, pe burtã; se fac apoi alte douã incizii, la fel de lungi, pe laturi, median, acolo unde se terminã burta ºi începe spatele; urmeazã alte douã cuþitãri scurte, perpendiculare pe primele, una între spete ºi alta între ºunci. Se scot douã table groase de slãninã de pe spate ºi alte douã mai subþiri de pe burtã, mari cât masa, care se pun în sare ºi apoi la afumat. Saºii îºi þin toþi slãninile în clopotniþa bisericii, care e vânturatã ºi rãcoroasã, chiar ºi în mijlocul arºiþelor verii. Un singur gospodar fruntaº din sat e chelar dar toþi au acces la cheie ºi se duc ºi-ºi taie slana, din bunul lor ºi numai dintral lor, cât le trebuie, în bunã pace ºi cinste (cã asta au pierdut românii când au fost goniþi saºii de „colectiv“ ºi persecuþii: un model de cinste ºi hãrnicie). Românii ardeleni nu au biserici fortificate cu clopotniþe de piatrã ºi nici saºi nu sunt, (sã-ºi poatã þine în siguranþã slãninile împreunã, unde vipia verii nu le poate strica), aºa cã, pentru cãmarã, e de preferat sã se taie tabla de slãninã în bucãþi mai mici, sã le prindã bine fumul peste tot. Deci se taie halca de slãninã în patru, se freacã cu sare grunjoasã (eventual, dar numai dacã vã place, cu cimbru ºi usturoi) ºi se aºazã pe pat de sare, în covata nouã de lemn, câte douã, una peste alta, – ºorici lipit de ºorici. Se mai presarã sare multã, cu pumnul, cã tot câtã îi trebuie îºi ia. Timp de o sãptãmânã, mai ales dacã slãnina e groasã, se sucesc tablele între ele ºi se ºi rãstoarnã cu susul în jos, de douã ori pe zi, sã le muºte bine sarea din tot locul. Dacã a trecut o sãptãmânã, se agaþã, rãruþ de o palmã, sã fie aer între ele, în colivia afumãtorii. Se face un fum rece, dulce ºi des, de rumeguº de fag, între cinci ºi zece zile, sã se cunoascã cã-s afumate ºi nu doar miros un pic, cât sãþi vinã pofta de rachiu de pere. Ungurii, dupã ce-o sãreazã, fierb slana de la gât ºi de la piept, cã are ceva carne, în zeamã de varzã ºi apoi o afumã ori o tãvãlesc în papricã dulce, sã se frãgezeascã, sã meargã cu pãlincã de caise ori de cireºe. Alþii decât ardelenii în România nu ºtiu nicicum face slãnina, cã mã ºi-ntreb ce fac ei cu porcul, cum îl duc ei, din decembrie pânã-1 mãnâncã, dar degeaba mã zgârmã grija, or gãsi ei o soluþie ca sã-I termine.
CHIªCA Nu prea se mai face în sud ºi în Moldova, dar în Transilvania nu existã pomana porcului fãrã tobo-caltaboºul ãsta. • 2 kg carne • 1 linguriþã cimbru • sare, piper dupã gust
• 0,5 litru sânge • 1 burtã porc • 0,5 kg pãsat (spãrturã de porumb)
• Pãsatul se fierbe întâi bine, sã se înmoaie • Se spalã burta, se tunde de zbârcituri, se pune în apã cu oþet
102
• Se fierbe ºi sângele, separat: se va închega • Carnea se fierbe numai pe jumãtate, în zeama în care a fiert pãsatul; se taie bucãþi • Totul se amestecã – carne, sânge, pãsat, sare, piper, cimbru, 100 ml zeamã de la fierturã • Se umple burta, se coase bine, se pune la fiert în aceeaºi zeamã rãcitã – cam 1 orã • Zeama scãzutã bine în care a fiert chiºca se sãreazã, se acreºte cu zer, oþet sau borº, se drege cu ou ºi smântânã ºi se mãnâncã cu lingura ºi cu hrean • Se poate mânca chiºca ºi aºa, fiartã dar se poate ºi afuma • Odatã afumatã, se considerã un tovar㺠nepreþuit pentru sarmale – drept pentru care se pun felii, ici ºi colo, în toatã oala La aºa amestecãturã istoricã e timpul sã-ncercãm ºi vinul popii din Ardeal – chiar aºa-i ºi spune – Plebanoº – un cupaj alb, destul de echilibrat (din Feteascã Albã – baza – prospeþime, aciditate, nerv, un pic de Grasã – gust pronunþat, rotunjime, tãrie – ºi un pic de Muscat – parfum zeiesc) a cãrui faimã a îmbogãþit pe vremuri Aiudul. Deºi sunt împotriva cupajelor, totuºi acesta merge uns cu o intrare pestriþã cum e chiºca. Cã tot am vorbit despre cupaje: sunt câteva vechi ºi celebre în toatã România care, neavând nume, au devenit doar vin (specialiºtii le spun vinuri-sortiment) Vinul de Cotnari e un cupaj alb de Frâncuºã, Grasã, Feteascã ºi Tãmâioasã. Vinul de Drãgãºani e un amestec de Crâmpoºie, Braghinã ºi Gordan. Iar Roºu de Miniº e un cupaj de Cabernet, Merlot, Cadarcã ºi Burgund. Deºi interesante, uneori remarcabile, compuse dupã reþete verificate, vinurile sortiment – în pofida calitãþii individuale a membrilor echipei – în general nu se conjugã ºi nu urcã valoric. Se pare cã vinurile, individualiste ºi rigide, nu se potenþeazã unul pe altul: pui împreunã douã mari, cu calitãþi aparent complementare, ºi fac o poºircã! Cele patru sortimente de mai sus sunt gustoase, bãubile, sunt vinuri bune, de succes popular, dar nu mari (deºi sunt fãcute din vinuri mari). Comândarea Crãciunului, e un ospãþ la „îngroparea“ºi „învierea“ Crãciunului, desfãºurat in noaptea de 28-29 decembrie. Dupã ceremonialul de îngropare a Crãciunului, feciorii se întorc la „casa jocului“ împreunã cu drãguþele lor. Pomana Crãciunului se transformã într-o petrecere nocturnã cu multe elemente orgiastice: excese de mâncare, bãuturã, joc ºi bucurie multã, de tot felul. (dupã Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“)
103