sănătate
GAZETA de OLT www.gdo.ro Vineri, 15 ianuarie
Platoşa trupului
15
Imunitatea este totalitatea mecanismelor de apărare ale unui organism împotriva elementelor străine de organism, în particular împotriva agenţilor infecţioşi (virusuri, bacterii sau paraziţi). Imunitatea pune în joc mecanisme împotriva agresiunii agenţilor exteriori: imunitatea mediată humoral (pe cale sangvină), în care anumite globule albe, limfocitele B, se transformă în plasmocite care fabrică anticorpi, şi imunitatea mediată celular, în care alte globule albe, limfocitele T, intervin mulţumită secreţiei diferitelor proteine, citokinele, şi îşi exercită proprietăţile lor citotoxice.
ANTICORPII Limfocitele B vânează germenii precum bacteriile sau virusurile libere care plutesc în afara celulelor, în sânge sau în alte fluide corporale. Alertate de prezenţa invadatorilor, limfocitele şi celulele plasmatice vin pe câmpul de luptă şi instalează aici o adevărată uzină moleculară din care vor ieşi milioane de anticorpi identici, într-un ritm extrem de rapid. Cele mai eficiente răspunsuri ale sistemului imunitar au loc atunci când sunt implicate şi celulele ucigaşe şi anticorpii. Să luăm cazul unei contaminări cu virusul gripei. Când o persoană „ia gripa”, celulele ucigaşe intervin pentru a distruge celulele infectate cu virusul gripei, dar anticorpii sunt esenţiali pentru a împiedica răspândirea virusului prin fluxul de sânge care circulă prin tot corpul. Anticorpii acţionează ca un fel de cercetaşi care patrulează în tot corpul în căutarea intruşilor şi îi imobilizează, rămânând cu ei până sosesc celulele ucigaşe, artileria grea a sistemului imunitar, pentru a-i nimici. Celulele B, în afară de fabricarea anticorpilor, mai au şi funcţia de a alerta complementul, acest de sisteme proteine letale prezente în fluxul de sânge în orice moment. SISTEMUL IMUNOLOGIC este format din limfocite, plasmocite şi macrofage. Limfocitele şi plasmocitele sunt strâns înrudite, limfocitul fiind elementul fundamental, iar plasmocitul ultima sa fază de specializare funcţională. Limfocitele alcătuiesc suportul imunităţii celulare. Ele generează hipersensibilitate tardivă (ex.: tuberculoza), recunosc şi interceptează non-selful, sunt celule cu memorie imunologică, produc reacţia grefei contra receptorului,
asigură imunitatea tumorală şi rezistenţa la unii germeni şi autoalergene. Plasmocitele constituie suportul imunităţii umorale. Ele sintetizează anticorpii, care sunt imunoglobuline (g-globuline). Limfocitul este, aşadar, o celulă a sistemului imunitar, responsabilă de reacţiile de apărare ale organismului faţă de substanţele pe care le consideră străine. Limfocitele aparţin familiei leucocitelor (globule albe) şi se clasifică în două mari tipuri: LIMFOCITELE B sunt răspunzătoare de răspunsul imunitar umoral; ele sunt specializate în producerea de anticorpi, pe care îi secretă după ce s-au transformat în plasmocite şi difuzează în umorile (lichidele) organismului. LIMFOCITELE T - este vorba de celulele sistemului imunitar a căror maturare se face în timus (de unde şi denumirea lor). Limfocitele T se diferenţiază în două populaţii responsabile de răspunsul imunitar de tip celular: - Limfocitele T CD4 auxiliare sau T helper, sau simplu T4, sunt specializate în secreţia de citokine sau interleukine, molecule care le permit să coopereze cu alte celule. - Limfocitele T CD8 cuprind două tipuri de celule, limfocitele citotoxice, capabile să ucidă celulele infectate de un virus, şi limfocitele T supresoare, al căror rol este acela de a controla răspunsurile imunitare. - Celulele NK (din engleză, natural killer, ucigaş natural) sunt celulele înrudite cu limfocitele T, cu care ele împart anumiţi markeri membranari. Celulele NK sunt dotate cu o activitate citotoxică naturală, pe care ele o exercită în mod spontan pentru a distruge celulele infectate de virusuri sau celulele canceroase.
Patologie - Limfocitele pot prolifera (leucemie), pot descreşte ca număr şi pot prezenta anomalii funcţionale (deficit imunitar congenital sau dobândit, ca în cazul SIDA). Există, în plus, numeroase boli legate de diferite disfuncţiuni ale limfocitelor, ca bolile autoimune (scleroză în plăci, diabet insulinodependent, lupus eritematos diseminat etc.) sau alergice (febra fânului). AUTOIMUNITATEA este procesul patologic care constă în producerea de anticorpi îndreptaþi împotriva propriilor constituenþi ai organismului. Observaţia, care a condus la dezvoltarea imunologiei ca disciplină medicală, a fost aceea că un individ devine rezistent până la moarte la unele boli infecţioase, odată ce a intrat o singură dată în contact cu agentul patogen (a făcut boala). Termenul de imunitate derivă din latinul “immunis” şi se referă la protecţie naturală împotriva unor boli infecţioase, ca de ex., rujeola sau variola. Apărarea specifică şi nespecifică. Protecţia organismului împotriva agenţilor infecţioşi implică mai multe mecanisme, unele nespecifice (generale, comune pentru
mai multe microorganisme) şi altele specifice (efectul protector este direcţionat strict numai către un singur agent patogen). a. Apărarea nespecifică este înnăscută şi include: - barierele mecanice (integritatea epidermei şi a mucoaselor); - barierele fizico-chimice (aciditatea sucului gastric); - substanţe antibacteriene (imunoglobulinele şi lizozimul, prezente în secreţiile externe); - tranzitul intestinal, fluxul secreţiilor bronşice şi al urinii (contribuie continuu la eliminarea agenţilor infecţioşi); - ingestia şi distrugerea bacteriilor şi particulelor, care au depăşit barierele cutaneomucoase de către granulocite. b. Apărarea specifică se dezvoltă în timpul vieţii individului, ca urmare a unui proces secvenţial deosebit de complex, cunoscut sub numele de răspuns imun. ALERGIA - (greacă: reacţie diferită) este o reacţie anormală, disproporţionată, exagerată şi excesivă a sistemului imunitar, faţă de antigene exogene care sunt bine tolerate de subiecţii normali. Specialitatea medicală care se ocupă cu studiul
bolilor în care sunt implicate procese alergice se numeşte Alergologie şi Imunologie Clinică. Conform Nomenclaturii Revizuite pentru Boli Alergice pentru Utilizare Globală, alergia este o reacţie de hipersensibilitate iniţiată prin mecanisme imunologice. Ea poate fi mediată prin anticorpi sau prin celule ale sistemului imunitar. VACCINAREA este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin. Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării. Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani). Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei. În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.