încercat să le explice vizitatorilor că nu şi-au pierdut minţile, ci pur şi simplu sunt nevoiţi să ducă la îndeplinire o sarcină de serviciu lipsită de sens pentru a-şi câştiga pâinea şi cu care ei nu s-ar identifica nicidecum. În această situaţie creată de Paweł Łubowski, paznicii îşi pierdeau prestanţa, întreaga lor autoritate fiind pusă sub semnul întrebării, deşi conduita lor continua să fie una categorică, profesionistă şi sobră. Atât vizitatorii cât şi gardienii au acţionat sub presiunea unor circumstanţe bizare, cu totul atipice, experimentul artistic demonstrând că autoritatea poate fi anihilată printr-o simplă inversare de roluri. Puterea celui care supraveghează este, în consecinţă, întotdeauna mai mare decât a celui supravegheat. Există, prin urmare, legături strânse între capacitatea de a vedea/observa şi putere. Muzeul. Diminuarea puterii unei instituţii de artă În 2004, Hubert Czerepok realiza lucrarea video Muzeul − operă care ni-l înfăţişează pe artist în timpul unei discuţii purtate cu un director şi curator de muzeu. Acţiunea filmului se petrece într-un muzeu care expune o amplă colecţie de lucrări de artă modernă şi contemporană. Ambii bărbaţi se plimbă prin diferitele încăperi ale muzeului, directorul răspunzând unei serii de întrebări ale oaspetelui şi oferind numeroase informaţii şi detalii despre respectiva instituţie de cultură. În timpul vizionării acestei lucrări video, spectatorul nu ştie niciodată exact dacă urmăreşte, de fapt, un interviu real cu directorul muzeului sau doar o regizare cât se poate de reuşită. Deşi acest aspect rămâne neelucidat, problema autenticităţii interviului devine din ce în ce mai neimportantă, deoarece chintesenţa operei constă tocmai în posibilitatea oferită spectatorului de a-l ţine pe directorul de muzeu sub observaţie şi de a afla, astfel, o sumedenie de detalii despre instituţia în cauză, fără ca acesta să considere că ar fi necesar să îşi autocenzure în vreun fel explicaţiile. Cei doi bărbaţi discută despre lucrările expuse, iar din dialog reiese că arta nu poate fi definită precis şi fără echivoc. Înţelegem că decizia selectării unei opere în scopul expunerii ei în cadrul unei colecţii muzeale depinde, până la urmă, de o mulţime de factori şi nicidecum doar de gradul valorii sale artistice. Astfel, directorul de muzeu menţionează că multe dintre lucrările expuse au ajuns incluse pe furiş în colecţie, dat fiind că artiştii ţineau neapărat să îşi vadă operele expuse în cadrului muzeului respectiv. Alte tablouri fuseseră expuse ca urmare a datoriilor mari pe care directorul de muzeu le avea faţă de autor, includerea tablourilor în expoziţie exonerându-l de plata acestora. Ulterior, ambii bărbaţi pot fi văzuţi jucându-se cu nişte fotolii interactive, prezente în muzeu. Directorul de muzeu aduce vorba şi despre presupusele aşteptări ale publicului vizitator, care ar cauta plăceri şi divertisment inclusiv în cadrul unei instituţii de artă. Din acest motiv, spune directorul, ar trebui reflectat serios dacă nu cumva s-ar impune şi servirea publicului cu popcorn, având în vedere că orice vizitator sau vizitatoare este îndreptăţit/ă să se simtă la fel de bine în incinta unui muzeu ca într-un parc de distracţii. Iar această relaxare ar putea fi creată inclusiv prin intermediul unui mobilier pe măsură, confortabil. Aflăm aici că băncile din incinta muzeului au fost fabricate de o rudă a directorului, aceeaşi rudă fiind mai apoi rugată să realizeze şi cópii ale unor tablouri de Philip Guston, furate într-un moment în care paznicii luau micul dejun. Cei doi bărbaţi vizitează şi restaurantul muzeului − restaurant ce constituie, în mod vizibil, mândria directorului, în timp ce pe fundalul sonor poate fi auzită discuţia dintre cei doi potenţiali hoţi de artă, care fac observaţii despre sistemul de supraveghere deficitar din cadrul departamentului dedicat artei medievale. Ceva mai târziu, directorul povesteşte despre relaţiile sale cu diverse studente la arte, toate membre ale comunităţii locale, despre care crede că ar trebui să-i fie profund recunoscătoare pentru că a găsit timpul necesar să li se dedice în pofida înaltei funcţii deţinute într-o instituţie culturală de vază. La finalul vizitei muzeului, directorul poate fi urmărit purtând o discuţie telefonică extrem de deschisă, în care vorbeşte fără reţineri despre sumele mari pe care el şi muzeul său tocmai le-au încasat ca urmare a vânzării unor opere de artă. În final, îşi ia un succint rămas bun şi dispare, în timp ce musafirul abandonat − adică artistul Hubert Czerepok – distruge, cuprins de mânie şi frustrare, o piesă de mobilier din muzeu, realizând că în calitate de tânăr artist polonez nu are, practic, nicio şansă să-şi expună vreodată lucrările în acest muzeu. Ajungem, prin urmare, să înţelegem abia într-un târziu că întreaga discuţie constituie, de fapt, o regizare persiflantă, o satiră usturătoare la adresa muzeului ca personificare a unei instituţii culturale deopotrivă importante şi influente. Artistul polonez analizează şi critică mecanismele de putere ale acestei instituţii − reprezentate, în cazul de faţă, de persoana directorului de muzeu. Deficienţele muzeului au fost, desigur, exagerate până la caricaturizare pentru a evidenţia cât mai mult distorsiunile existente. Cine vizionează filmul se va amuza cu siguranţă, dar va realiza totodată că reflecţiile suscitate de acesta sunt departe de a fi amuzante şi agreabile. Constatăm că nu există criterii obiective de evaluare a operelor de artă, că persoanele puse în funcţii de răspundere, cum ar fi directorul de muzeu, îşi urmăresc strict propriile interese, fiind interesaţi doar să câştige cât mai mulţi bani fără a-şi periclita în vreun fel slujba. Se folosesc de poziţia şi influenţa deţinute fie pentru a face achiziţii ieftine de pe piaţa de artă, fie pentru a susţine fel de fel de rude sau cunoştinţe cu veleităţi artistice, în loc să coopereze în mod egal cu toţi artiştii demni de atenţie. Lucrarea lui Czerepok dezvăluie o situaţie din păcate universal valabilă în lumea artei: banii şi cunoştinţele au fost şi rămân factori decisivi pentru artistul care aspiră să-şi vadă lucrările expuse într-o galerie de muzeu sau care doreşte să vândă una sau mai multe opere unei astfel de instituţii de cultură. În lucrarea video semnată de Czerepok, directorul de muzeu ne este prezentat drept o persoană extrem de cinică, necugetată şi lipsită de scrupule, care îşi întelege poziţia strict ca pe o sinecură, bună de păstrat şi de exploatat în vederea acumulării unei considerabile averi personale. Opera artistului polonez nu vizează doar deconspirarea pârghiilor puterii din muzee sau alte instituţii de artă, ci mai ales evidenţierea dezordinii şi a lipsei de responsabilitate în materie de selectare a exponatelor. Deşi prin zâmbetul sau râsul nostru contribuim, pe parcursul vizionării lucrării lui Czerepok, la slăbirea, fie ea şi minimă, a autorităţii reprezentante de conducerea muzeului, nu reuşim, totuşi, să schimbăm cu ceva situaţia globală. Instituţiile de cultură vor continua să domine lumea artei şi să determine modul de evaluare aplicat mediului artistic. Monitorizând şi aceste relaţii tot
23