1881. Recunoaşterea în cercul literar al “Junimii”, visul fiecărui aspirant către literatură, i-o aduce traducerea unei piese franceze în versuri “Roma învinsă” de D. Parodi. Perioada 1878-1890 este a marilor creaţii dramatice ale lui I.L.Caragiale, şi a articolelor acide din “România literară” împotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru, criticând actorii şi directorii care montau piesele fără să respecte adevărul istoric. În anul 1879, ianuarie, i se joacă pe scenă prima comedie “O noapte furtunoasă”, iar câţiva ani mai târziu pe 13 noiembrie 1884 în prezenţa reginei Elisabeta, are loc la Teatrul Naţional din Bucureşti prima reprezentaţie a piesei “O scrisoare pierdută”, capodoperă a teatrului românesc, înregistrând un succes extraordinar. În anul 1885 se naşte fiul său, Mateiu Caragiale, care va scrie mai târziu unul din cele mai frumoase romane din literatura română “Craii de Curtea-Veche”. În acelaşi an I.L.Caragiale scrie încă o comedie din viaţa micii burghezii, “D-ale carnavalului”, fluierată la premieră şi apoi drama “Năpasta” în 1890. În 1892 publică un volum de proză cuprinzând nuvelele “Păcat” şi “O făclie de paşti”, dovedind cu aceste două scrieri marele său talent de prozator. Iată ce scria Eugen Ionescu în “Portretul lui Caragiale 1852-1912” despre opera marelui dramaturg: “Pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăţi. Ceea ce îl particularizează este virulenţa excepţională a criticii sale. [...] Personajele sale sunt nişte exemplare umane în aşa măsură degradate, încât nu ne lasă nici o speranţă. [...] Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee, )« de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar mai sluji inteligenţa », se întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sunt cele mai josnice din literatura universală.” La 9 iunie 1912, I.L. Caragiale moare subit la Berlin, iar rămăşiţele pământeşti sunt aduse la Bucureşti unde îşi găsesc liniştea, nu departe de Mihail Eminescu, în cimitirul Bellu. Vă prezentăm câteva poezii ale scriitorului care au meritul de a fi aproape necunoscute.
Copilului - lui Amor sau Eros
Umbli hoinărind prin lume ca un orb, la ochi legat, Şi de câtă vreme-acuma pe la mine n-ai mai dat ! Prăpădeşti tu de pomană preţioasele-ţi săgeţi, Să te-alegi cu hulă numa de l-atâţi ingraţi poeţi ... Te-am vorbit eu rău vreodată ? vinovat cu ce ţi-am fost? De mă horopseşti uitării, tu, copil frumos şi prost ? A ! de-ai şti cum mângâi încă urmele unde-ai rănit ! Cu ce dor mi-aduc aminte