Fantana inaltarii preview864 by Editura TREI

C O L E C ลข I E C O O R D O N ATฤ D E M I H A I DA N PAV E L E S C U

Al doilea volum din seria Născuţi din ceaţă

TRADUCERE DIN ENGLEZĂ DE ANA-VERONICA MIRCEA

EDITORI:

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL:

Magdalena Mărculescu REDACTOR:

Ana-Maria Tamaş DESIGN:

Faber Studio Ilustrație copertă: Andrei Gamarț DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban DTP:

Eugenia Ursu CORECTURĂ:

Maria Mușuroiu Elena Bițu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SANDERSON, BRANDON Fântâna înălţării / Brandon Sanderson ; trad.: Ana Veronica Mircea. - Bucureşti : Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-401-2 I. Mircea, Ana-Veronica (trad.) 821.111(73)-31=135.1

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-719-401-2

Pentru Phyllis Call, Cea care s‑ar putea să nu‑mi înțeleagă niciodată roma‑ nele fantasy, dar care m‑a învățat mai multe despre viață — și ca urmare despre scris — decât va ști pro‑ babil vreodată. (Mulțumesc, bunico!)

PARTEA ÎNTÂI Moștenitoarea supravieţuitorului

Scriu aceste cuvinte în oțel, pentru că în nimic din ceea ce nu este gravat în metal nu se poate avea încredere.

1 Armata se târa de‑a lungul orizontului ca o umbră. Regele Elend Venture stătea nemișcat pe zidurile cetății Luthadel, privind trupele dușmane. În jurul lui, cenușa cădea din cer în fulgi puhavi, molâi. Nu era cenușa albă, arsă, în care rămân tăciunii stinși; era de un negru‑intens, aspru. În ultima vreme, Munții de Cenușă deveniseră din cale‑afară de activi. Elend simțea cenușa pe față și pe haine, dar n‑o lua în seamă. În depărtare, roșu ca sângele, soarele cobora către asfințit. În contralumină se închega în forme precise armata care venise să‑i smulgă regatul. — Câți sunt? întrebă, cu voce scăzută. — Cincizeci de mii, așa credem, răspunse Ham, reze‑ mându‑se de parapet, cu brațele lui vânjoase sprijinite pe piatră. La fel ca întreg orașul, zidul era mânjit de negreală după atâția ani de ninsori de cenușă. — Cincizeci de mii de oșteni… spuse Elend, lăsându‑și vocea să se stingă. În ciuda recrutărilor masive, abia izbutise s‑adune sub comanda sa douăzeci de mii — și nu erau decât țărani, trecuți prin mai puțin de‑un an de instrucție. Până și păstrarea unui număr atât de mic îi împuțina considerabil rezervele. Dac‑ar fi fost în stare să găsească atiul Lordului Legiuitor, poate că lucru‑ rile ar fi stat altfel. Însă, așa cum decurgeau, regatul lui era în pericol s‑ajungă la sapă de lemn. — Ce părere ai? întrebă. — Nu știu, El, răspunse Ham, cu voce joasă. Kelsier a fost întotdeauna cel cu viziune.

FÂ N TÂ N A Î N Ă LŢĂ R I I

— Dar tu l‑ai ajutat să‑și facă planurile, insistă Elend. Tu și ceilalți, voi erați ceata lui. Voi ați născocit un plan de răsturnare a imperiului, voi l‑ați răsturnat. Ham amuți, iar Elend avu senzația că știa ce‑i trecea prin gând. Kelsier s‑a aflat în miezul tuturor lucrurilor. El a organizat totul, el a pus cap la cap toate ideile nebunești și le‑a preschim‑ bat în izbândă. El a fost conducătorul. Geniul. Și el murise cu un an înainte, în aceeași zi în care — ca parte a planului său secret — poporul se răsculase cu furie, detronându‑și împăratul‑zeu. Elend pusese mâna pe tron în haosul care urmase. Iar acum părea din ce în ce mai probabil că putea să piardă tot ce dobândiseră Kelsier și ceata lui cu atâta trudă. Să fie înfrânt de un tiran care s‑ar fi putut dovedi chiar mai rău decât Lordul Legiuitor. Un bătăuș meschin și escroc, în manieră „nobilă“. Un om care mărșăluia spre Luthadel în fruntea armatei sale. Tatăl lui Elend. Straff Venture. — Ai ceva șanse să… vorbești cu el, să‑l convingi să nu atace? — Poate, răspunse Elend, șovăitor. Presupunând că orașul n‑o să‑i fie pur și simplu predat de Adunare. — E pe punctul s‑o facă? — Ca să fiu sincer, nu știu. Mă tem că da. Armata îi înspăi‑ mântă pe membrii Adunării, Ham. Și pe bună dreptate, se gândi. Oricum, am să propun ceva la întrunire, peste două zile. O să‑ncerc să‑i conving să nu se pripească. Dockson s‑a‑ntors azi, nu? Ham dădu din cap. — Chiar înainte ca armata să se pună în mișcare. — Cred c‑ar trebui să adunăm ceata, spuse Elend. Să vedem dacă putem găsi o cale de ieșire. — Oricum n‑o să fim toți. Fantomă ar trebui să se‑ntoarcă abia peste o săptămână și numai Lordul Legiuitor știe pe unde‑o fi umblând Boare. N‑am mai primit vești de la el de câteva luni. Elend oftă, clătinând din cap. — Nu sunt în stare să mă gândesc la nimic altceva, Ham.

BRANDON SANDERSON

Ham se întoarse cu spatele și rămase din nou cu ochii pierduți asupra ținutului acoperit de cenușă. Soarele apunea și armata aprindea focuri. În curând avea să se lase ceața. Trebuie să mă‑ntorc la palat și să lucrez la propunerea aia, se gândi Elend. — Unde s‑a dus Vin? întrebă Ham, întorcându‑se din nou spre rege. Elend șovăi. — Știi, răspunse, nu sunt sigur. Vin ateriză lin pe pietrele umede ale pavajului, uitându‑se cum se forma ceața în jurul ei. Căpăta ființă imediat ce cădea întunericul, crescând ca o împletitură de lujeri translucizi ce se răsuceau, înfășurați unii în jurul altora. În imensa cetate Luthadel se înstăpânise nemișcarea. Chiar și după un an de la moartea Lordului Legiuitor și după instaurarea noii guvernări libere a lui Elend, oamenii simpli nu ieșeau noaptea din casele lor. Se temeau de ceață, teama era o cutumă cu rădăcini într‑un trecut mai îndepărtat decât domnia Lordului Legiuitor. Vin înaintă fără zgomot, cu toate simțurile în alertă. Ardea în ea, ca de obicei, cositor și fludor. Cositorul îi ascuțea simțurile, o ajuta să vadă mai bine în întuneric. Fludorul îi dădea mai multă forță, o făcea mai sprintenă. Acestea două, alături de cupru — care‑i oferea puterea de a‑și ascunde Allomanția de cei care ardeau bronz — erau metalele pe care le lăsa să ardă aproape fără întrerupere. Unii spuneau că era prea prăpăstioasă. Ea se considera pre‑ văzătoare. Oricare ar fi fost adevărul, acest obicei îi salvase viața în nenumărate rânduri. Se apropie de un colț liniștit de stradă, se opri și aruncă o privire dincolo de el. Nu înțelesese niciodată cu adevărat cum putea să ardă metalele; își aducea aminte că toată viața o făcuse, că folosise Allomanția, instinctiv, chiar dinainte de a deveni eleva lui Kelsier. De fapt, pentru ea n‑avea importanță. Nu era ca Elend; n‑avea nevoie de o explicație logică pentru orice. Îi

FÂ N TÂ N A Î N Ă LŢĂ R I I

era de‑ajuns să știe că, atunci când înghițea bucățele de metal, putea să asimileze puterea lor. O putere pe care‑o prețuia, fiindcă știa foarte bine ce însemna să‑ți lipsească. Nici măcar acum nu arăta așa cum își imaginau oamenii un luptător. Subțire, de numai un metru și cincizeci și cinci înălțime, cu păr negru și piele palidă, era conștientă de aspectul ei fragil. Nu mai avea privirea flămândă din timpul copilăriei petrecute pe străzi, dar în mod cert apariția ei nu‑i intimida pe bărbați. Asta îi plăcea. Îi oferea un avantaj — și ea avea nevoie de toate avantajele pe care le putea dobândi. Îi plăcea și noaptea. În timpul zilei, Luthadelul era un loc înghesuit și îngrădit, în ciuda dimensiunilor sale. Noaptea, în schimb, ceața era ca un nor gros. Domolea, îndulcea, ascundea. Fortărețele masive se preschimbau în munți acoperiți de umbre, casele înghesuite se topeau, contopindu‑se, ca marfa refuzată de mușteriii unui negustor de mărunțișuri. Vin se ghemui lângă clădire, continuând să privească răs‑ pântia cu ochi atenți. Se întinse cu grijă în interiorul său și arse oțel — unul dintre metalele pe care le înghițise mai devreme. În jur îi țâșniră imediat linii albastre, translucide. Vizibile numai pentru ea, porneau dinspre pieptul ei către toate sursele de metal din apropiere. Grosimea liniei era proporțională cu dimensiunile bucății de metal la care ajungea. Unele mergeau către lacătele de bronz ale ușilor, altele, la cuiele din fier brut care țineau laolaltă scândurile. Vin aștepta în tăcere. Nicio linie nu se clintea. Arzând oțel, își dădea cu ușurință seama dacă în apropierea ei se mișca ceva. În urma celor care purtau asupra lor obiecte din metal se târau viclene linii albastre. Dar principalul scop al arderii oțelului era, firește, altul. Vin își strecură cu grijă mâna în punga de la cin‑ gătoare și scoase una dintre numeroasele monede adăpostite în interior, ascunse în vatelină. Ca orice altă bucată de metal, se afla în capătul unei linii albastre, pornite din pieptul lui Vin. Ea aruncă moneda în sus cu un bobârnac, apoi se prinse mental de linie și — arzând oțel — Împinse. Bucata de metal

BRANDON SANDERSON

se avântă în aer și, silită de Împingere, se îndepărtă arcuindu‑se prin ceață. Se opri în mijlocul străzii, zornăind. Ceața continua să se învârtejească. Groasă și misteri‑ oasă, chiar și pentru Vin. Mai groasă decât ceața obișnuită și mai stabilă decât orice alt fenomen meteorologic, se învolbura și curgea, zămislind pârâiașe în jurul tinerei femei. Ochii ei puteau să le străpungă. Cositorul îi ascuțea vederea. Pentru ea, noaptea părea mai luminoasă, ceața, mai subțire. Însă conti‑ nuau să existe. Prin piața orașului alunecă o umbră, răspunzând la chema‑ rea monedei — a cărei Împingere fusese un semnal. Vin înaintă furișându‑se și‑l recunoscu pe OreSeur, kandra. Acum purta un alt corp, îl schimbase pe cel avut cu un an în urmă, când jucase rolul lordului Renoux. Însă ei îi devenise între timp familiar trupulacela de bărbat chel, altminteri greu de descris. OreSeur ajunse lângă ea. — Ai găsit ce căutai, stăpână? o întrebă, pe un ton respec‑ tuos, deși cumva ușor ostil. Ca de obicei. Ea clătină din cap, scrutând întunericul din jur. — Poate m‑am înșelat, spuse. Poate n‑am fost urmărită. Recunoștea cu un strop de tristețe. Așteptase cu nerăbdare să se lupte din nou cu Pânditorul. Încă nu aflase nici măcar cine era; în prima noapte, îl luase drept asasin. Și poate nici nu greșise. Totuși, părea prea puțin interesat de Elend — în schimb plin de interes pentru ea. — Ar trebui să ne‑ntoarcem pe zid, spuse Vin, ridicându‑se. Elend se‑ntreabă, probabil, unde‑am dispărut. OreSeur dădu din cap. În clipa aceea, o rafală de monede țâșni prin ceață, parcă azvârlindu‑se direct spre ea.

FÂ N TÂ N A Î N Ă LŢĂ R I I

Am început să mă‑ntreb dacă sunt singurul om cu min‑ tea încă întreagă. Oare ceilalți nu pot vedea? Așteaptă de atât de multă vreme să le sosească eroul — cel despre care vorbesc profețiile din Terris — încât se grăbesc să tragă concluzii, presu‑ punând că toate poveștile și legendele i se potrivesc numai aces‑ tui singur om.

2 Vin reacționă imediat, schimbându‑și locul dintr‑o săritură. Se mișcase cu o viteză incredibilă, cu mantia din panglici răsu‑ cindu‑i‑se când alunecă pe pietrele ude ale pavajului. Pe cele din spatele ei le izbiră monedele, azvârlind în aer așchii de piatră și umplând prin ricoșare ceața de dâre. — OreSeur, fugi! se răsti ea, deși kandra alerga deja către o alee alăturată. Vin se răsuci ghemuindu‑se, cu mâinile și picioarele pe pie‑ trele reci. Metalele Allomantice ardeau cu flacără înaltă în sto‑ macul ei. Arse oțel, urmărind cu privirea liniile albastre trans‑ lucide apărute în jur. Așteptă, se încordă, se uită cu atenție… Din ceața întunecată țâșni un alt vârtej de monede, fie‑ care trăgând după sine o linie albastră. Vin își incendie imediat oțelul și le Împinse, abătându‑le din drum înspre întuneric. Noaptea redeveni liniștită. Era o stradă mare — pentru Luthadel — cea pe care se afla, mărginită de o parte și de alta de case înalte. Iar ceața se învâr‑ tejea alene și ascundea capetele străzii într‑o pâclă mohorâtă. Un grup de opt bărbați se ivi din ceață, apropiindu‑se. Vin zâmbi. Avusese dreptate. O urmărea cineva. Însă nu Pânditorul. Necunoscuților le lipseau și eleganța lui robustă, și acel simț al forței care‑l caracterizau. Erau niște mojici. Asasini. Avea sens. Dacă tocmai ar fi sosit în fruntea unei armate ca să cucerească Luthadelul, ea ar fi început prin a trimite un grup de Allomanți să‑l ucidă pe Elend.

BRANDON SANDERSON

Simți o apăsare bruscă într‑o parte și înjură când își pierdu echilibrul, cu punga de monede smucindu‑i‑se la centură. Îi rupse șnurul, lăsându‑l pe Allomantul dușman să Împingă monedele, azvârlind‑o departe de ea. Asasinii aveau cel puțin un Monedazvârlitor — un Cețurian care putea să ardă oțel și să Împingă metale. De fapt, doi asasini erau urmați de linii albas‑ tre, îndreptate către propriile lor pungi cu monede. Vin se gândi să le întoarcă favoarea, Împingându‑le pungile de lângă ei, dar șovăi. Încă nu era necesar să‑și joace toate cărțile. Monedele lor i‑ar fi putut prinde bine mai târziu. Rămasă fără punguța ei, nu putea ataca de la distanță. Însă, dacă acționau ca o echipă închegată, ar fi fost lipsit de sens să‑ncerce — Monedazvârlitorii și Deviatorii lor ar fi fost gata să facă față atacului cu monede. Nici fuga nu era o soluție. Grupul nu venise numai după ea; dacă fugea, și‑ar fi continuat drumul către adevărata lui țintă. Nimeni nu trimitea asasini să ucidă gărzi de corp. Asasinii omorau oameni importanți. Oameni ca Elend Venture, regele Stăpânirii Centrale. Bărbatul pe care‑l iubea. Vin aprinse fludorul — trupul i se încordă, intră în alertă, deveni primejdios. Patru Brutali în față, se gândi, cu ochii la bărbații care înaintau. Arzătorii de fludor aveau să fie inuman de puternici, capabili să supraviețuiască suportând extrem de multă durere fizică. Foarte periculoși de aproape. Iar cel cu scu‑ tul de lemn e Deviator. Se prefăcu că voia să înainteze, apropiindu‑se. Brutalii se traseră înapoi dintr‑un salt. Opt Cețurieni împotriva unui Născut‑din‑Ceață însemna că aveau o șansă rezonabilă — dar numai dacă erau prudenți. Cei doi Monedazvârlitori se retra‑ seră pe marginea străzii, ca s‑o poată Împinge din ambele părți. Ultimul bărbat, care stătea liniștit lângă Deviator, trebuia să fie Fumegător — relativ lipsit de importanță în luptă, rolul lui fiind s‑ascundă grupul de Allomanții dușmani. Opt Cețurieni. Kelsier le‑ar fi putut face față; omorâse un Inchizitor. Însă ea nu era Kelsier. Încă nu putea spune dacă asta era de rău sau de bine.

FÂ N TÂ N A Î N Ă LŢĂ R I I

Respiră adânc, dorindu‑și să fi avut un strop de atiu la înde‑ mână, și arse fier. Ceea ce îi permise să Tragă de o monedă din apropiere — una dintre cele care fuseseră aruncate spre ea — în aceeași măsură în care oțelul i‑ar fi permis să Împingă în ea. O prinse, o lăsă să cadă, apoi sări, astfel încât să Împingă ea, lansându‑se în aer. Însă unul dintre Monedazvârlitori Împinse moneda, aruncând‑o. De vreme ce Allomanția nu lăsa pe cineva decât să Împingă în linie dreaptă față de corpul său — sau să Tragă în linie dreaptă către el, Vin rămase fără ancora potrivită. Împingând în monedă, ar fi fost azvârlită într‑o parte. Se lăsă să cadă la loc pe caldarâm. Lasă‑i să creadă că m‑au încolțit, își spuse, ghemuindu‑se în centrul străzii. Brutalii se apropiară cu mai multă încredere. Da, cugetă Vin. Știu la ce vă gândiți. Asta e Născuta‑din‑Ceață care l‑a ucis pe Lordul Legiuitor? Creatura asta sfrijită? E cu putință? Uneori îmi pun aceeași întrebare. Primul Brutal se repezi s‑o atace, iar ea țâșni, reacționând imediat. Pumnalele de obsidian smulse din teci sclipiră în întu‑ neric și sângele împroșcă noaptea atunci când se ghemui sub bastonul Brutalului și‑și înfipse armele, tăindu‑l de‑a lungul coapselor. Omul urlă. Tăcerea nopții se frânse. Când Vin se strecură printre bărbați, aceștia o acoperiră cu vorbe de ocară. Al doilea Brutal o atacă — cu o mișcare atât de rapidă încât părea o umbră, cu mușchii stimulați de fludor. Bastonul lui biciui o panglică din mantia‑de‑ceață a lui Vin când ea se aruncă la pământ, pentru a se Împinge apoi, ridicându‑se iarăși, astfel încât să n‑o atingă lovitura celui de‑al treilea Brutal. O rafală de monede zbură spre ea. Vin se întinse și Împinse în ele. Monedazvârlitorul continua să Împingă — iar Împingerea ei se izbi de a lui. Împingerea și Tragerea metalelor avea legătură cu greuta‑ tea. Și — cu monedele dintre ei — aceasta însemna că greutatea lui Vin împingea într‑a asasinului. Amândoi se treziră azvârliți

BRANDON SANDERSON

înapoi. Vin zbură prea departe ca s‑o mai poată lovi Brutalul; Monedazvârlitorul căzu la pământ. Din cealaltă direcție se năpusti o rafală de monede. Încă rostogolindu‑se prin aer, Vin incendie oțel, oferindu‑și un sur‑ plus de forță. Liniile albastre se amestecau într‑un vârtej, dar ea n‑avea nevoie să le izoleze ca să le Împingă și să le îndepărteze. Monedazvârlitorul le dădu drumul imediat ce simți atinge‑ rea ei. Bucățele de metal se împrăștiară în ceață. Vin lovi caldarâmul mai întâi cu umărul. Se rostogoli — incendiind fludor ca să‑și poată ține mai bine echilibrul — și sări în picioare. În același timp, arse fier și Trase din toate puterile de monedele care începeau să dispară. Toate se repeziră către ea. Când ajunseră destul de aproape, sări într‑o parte și le Împinse spre Brutalii ce se apropiau. Însă monedele își schimbară imediat direcția, răsu‑ cindu‑se prin ceață către Deviator. El n‑avea cum să se ferească Împingându‑le — ca orice alt Cețurian, nu deținea decât o sin‑ gură putere Allomantică ce îi permitea să Tragă, arzând fier. Luptă cu pricepere, apărându‑i pe Brutali. Își înălță scutul și gemu sub forța impactului când monedele se izbiră în lemn și ricoșară. Vin se puse iar în mișcare. Alergă drept către Monedazvâr litorul descoperit din dreapta ei, cel căzut la pământ. Bărbatul scoase un strigăt ascuțit, surprins, în timp ce Monedazvârli torul celălalt încerca să abată atenția lui Vin, dar acționă prea tărziu. Monedazvârlitorul muri cu un pumnal în piept. Nu era Brutal; nu putea arde fludor ca să‑și întărească trupul. Vin își scoase pumnalul, apoi îi smulse punga. El bolborosi ceva abia auzit și recăzu pe caldarâm. Unu, își spuse Vin răsucindu‑se în timp ce stropi de sudoare îi picurau pe de frunte. Acum avea de înfruntat șapte bărbați pe strada îngustă ca un coridor. Probabil se așteptau ca ea să dea bir cu fugiții. În schimb, îi atacă. Ajunse aproape de Brutali, sări — apoi lăsă să cadă punga luată de la muribund. Cu un strigăt, Monedazvârlitorul rămas

FÂ N TÂ N A Î N Ă LŢĂ R I I