Cu casa deschisă Cum mi‑am transformat apartamentul în teatru. De Jean‑Lorin Sterian Fotografie de Mara Ploscaru
S
trada Șipotul Fântânilor e mi‑ nusculă și şerpuieşte spre parcul Cişmigiu, o zonă a Bucureştiului în care locuiesc mulţi actori şi muzicieni în vârstă, ceea ce mă face să presupun că în regimul trecut statul le‑a alocat aparta‑ mentele, considerând‑o o zonă boemă. Acum 10 ani, când scriam la o revistă pentru bărbaţi, tre‑ ceam adesea pe acolo în drum spre parc, unde, în zilele frumoase, luam prânzul cu un prieten. Pe‑atunci locu‑ iam în Berceni, un cartier pe care‑l detestam, şi visam să ajung într‑unul din acele blocuri vechi. S‑a întâmplat în 2005, când, printr‑o întâmplare, am cumpărat apartamentul în care locuise regizorul Cristian Mungiu. Că zona face astăzi parte din viaţa mea o ştiu mulţi. Va apărea şi pe harta Areal teatral bucureştean, ca gazda lorgean theatre. La sfârşitul lui 2008, când mi‑a venit ideea de a organiza primele reprezentanţii, în mintea mea s‑au combinat trei surse: conceptul de la Miercurea lejeră de la Centrul Naţional al Dansului (prezentarea unor fragmente din piese în lucru ale profesioniştilor şi în‑ cercări performative ale neprofesioniştilor), o anecdotă auzită la un master de dramaturgie despre nişte actori ruşi care prezentau monoloage într‑un apartament din Paris şi, mai ales, episodul din Seinfeld în care Kramer găseşte un decor de show TV şi‑şi transformă casa într‑un platou de televiziune. Atunci nu ştiam nimic despre antropologia teatrală, despre teatrul ambiental, despre ideea sociologului
40 • dor • primăvară 2011
R
personal
Erving Goffman că viaţa cotidiană e ca un spectacol. Eram un jurnalist freelance care nu se mai regăsea în scris, fie el de presă sau literatură. De când renun‑ ţasem la viaţa de birou – sau, mai bine spus, de când renunţase ea la mine –, încetasem treptat să mă văd doar ca un slujitor al condeiului şi voiam să explorez alte modalităţi de exprimare. Numele teatrului a fost ales uşor, lorgean theatre, „lorgean” fiind cuvântul care mă însoţeşte ca papa‑ galul de pe umărul lui Long John Silver. Scris fără majuscule, ca să mă ţin departe de Artă, în sensul plin de emfază din prezentările şi cronicile oficiale. Am privit teatrul mai mult ca pe un teren de joacă care îmi oferea atât posibilitatea să intru în contact direct cu mediul artistic, cât şi să experimentez idei artistice într‑un mod pe care, teoretic, îl puteam con‑ trola în totalitate, de la conţinut, la numărul şi chiar numele spectatorilor. Pe 18 decembrie 2008, la prima reprezentaţie, în faţa blocului meu se strânseseră aproximativ 20 de invitaţi. Patru dintre ei urmau să performeze, fără să ştie care sunt sau ce vor face ceilalţi. Performerii nu erau plătiţi, iar spectatorii nu plăteau bilet – reguli păstrate şi azi. Tot ce ştiau e că trebuie să aducă un obiect care pentru ei simboliza singurătatea. Eu ştiam distribuţia şi ordi‑ nea, dar nu şi conţinutul şi, cu atât mai puţin, efectul performărilor. (Performer e o denumire generală pen‑ tru cineva care se produce în faţa unei audienţe. Poate să fie actor, dansator sau poet. La nivel social, fiecare apariţie publică presupune o performare.) Spectatorii au urcat pe rând la etajul nouă, ajungând în ceea ce pentru mine este livingul, iar pentru ei un