R
E
experiență
La revancha del tango Sau cum vindeci o dezamăgire în dragoste dansând în public. – De Dan Rădulescu
B
ărbaţii, inclusiv cei care nu recu‑ nosc, precum subsemnatul, au înscrisă în gene o teamă legendară de penibil. Dacă există cea mai mică posibilitate să se facă de râs, folosesc ca scut grupul de prieteni, excesul de alcool sau orice fel de scuză. La tango eram sigur că o să mă fac de râs, aşa că l‑am convins pe amicul meu Alex să vină cu mine. Astfel, orice se întâmpla acolo, aveam spatele acoperit. Nimănui nu i‑ar fi venit uşor să facă glume ulterior pe seama noastră. Alex are aproape 2 metri înălţime şi vreo 120 de kilograme. Tango am auzit prima dată ascultând Gotan Pro‑ ject. Apoi am descoperit şi dansul, pe YouTube, în sce‑ ne din Scent of a woman şi Take the lead. Dacă aveam să încerc vreodată să învăţ un dans, eram decis să fie ăsta. Părea pretextul perfect pentru a îmbrăţişa sen‑ zual o străină sau o iubită, pe un ring semi‑întunecat, îmbrăcat într‑un costum elegant. Datele problemei nu arătau promiţător: mă apro‑ piam cu viteză de 30 de ani şi nu‑mi aduceam aminte să fi dansat vreodată din proprie iniţiativă. Mă mai urniseră colega de bancă din şcoala generală, iubitele, băuturile sau colegii prea veseli. În casă, neapărat singur, mai închideam ochii şi mă imaginam dansând prin cluburi (probabil o urmă genetică de la mama, care dansează şi astăzi prin casă cu muzica dată la
42 • dor • vară 2010
maxim). În restul timpului, mai ales când eram treaz, încercam să nu mă fac de râs. Intram în rolul meu exersat de şoarece de bibliotecă, născut pe skiuri, îndrăgostit de călătorii şi maşini, IT‑ist cu diplomă şi lucrător la multinaţională şi încercam să ascund cât mai adânc orice idee legată de dans. După ce am fost părăsit de o combinaţie impro‑ babilă între Megan Fox şi Emily Blunt, m‑am trezit căutând demoni de ucis. Aveam nevoie de o preocu‑ pare nouă rapid, așa că am ales să‑mi înfrunt o frică: dansatul în public. O despărţire mai veche m‑a făcut să mă sui pe motocicletă; măcar tangoul era un leac cu potenţial mai redus de accidentări mortale. Într‑o zi înzăpezită, la sfârşit de ianuarie, am intrat pentru prima oară în sala cu podea cu parchet, secţionată din loc în loc de stâlpi. Alex s‑a ascuns după unul dintre ei, scuzându‑se eficient cu lipsa unor pantofi de schimb. Viitorii mei colegi, cam o duzină, bărbaţi şi femei aproape în număr egal, aveau în medie un pic peste 30 de ani. Unii dintre ei formau cupluri, alţii veniseră cu prieteni. Câţiva erau stingheri. Când au intrat instructorii – Silviu şi Oana –, i‑am recunoscut imediat. Silviu era înalt şi bine făcut, iar Oana, o blondă cu un corp de balerină. Păşeau altfel decât noi ceilalţi. Prima lecţie a început simplu. Silviu a dat drumul la muzică, ne‑a aşezat într‑un cerc şi ne‑a pus să mergem. Mersul în tango, ne-a spus el, ar trebui să fie ca o plimbare în parc – fără grabă sau scop. După ce