Revista 2011 CNME suceava

serie nouă

anul IX

nr 1(15)

2011

Prof. Coordonator: Gabriela Ştefancu, Maria Rotaru Colaboratori: !Bibliotecar Lăcrămioara Andrei !prof. Cornelia Bratu !prof. Camelia Lorenţi !prof. Maria Căruntu !prof. Eugenia Fărcuţ !prof. Eugen Pintea !prof. Carmen Popa !prof. Cristina Zotic !prof. Claudiţa Brădăţan

Tehnoredactare computerizată: Ioana Airoaie, cl. a XI-a G Lăcrămioara Chiribucă, cl. a XI-a G Roxana Chiriac, cl. a XI-a G Vlad Crihan, cl. a XI-a G Diana Duceag, cl. a XI-a G Gabriel Hagiu, cl. a XI-a G Daniela Lupaşcu, cl. a XI-a G Adrian Moga, cl. a XI-a G Silviu Manolache, cl. a XI-a G Dana Moraru, cl. a XI-a G Florinela Murgoci, cl. a XI-a G Alina Negru, cl. a XI-a G Denisa Şibneschi, cl. a XI-a G Bianca Zelonka, cl. a XI-a G

Revista apare cu sprijinul conducerii şcolii: dir. prof. Mircea Popescu dir. adj. Eugenia Paicu Redacţia mulţumeşte tuturor colegilor profesori şi elevi care au contribuit la realizarea acestui număr.

Responsabilitatea privind conţinutul articolelor publicate revine în întregime autorilor

Materialele nepublicate se restituie la cererea personală a autorilor

Grafică: Larisa Oproaea, Irina Verciuc, Ancuţa Mutescu, Voichiţa Mutescu, cl. a X-a C Nadia Rădulescu

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Prin opera sa, Eminescu a încercat să aducă în literatură o nuanţă de autenticitate ce defineşte poporul român. Tocmai de aceea el aduce în prim-plan elemente tradiţionale, specific româneşti, unul dintre aceste elemente fiind chiar teiul-arbore ce caracterizează strict cultura si mitologia romanească. Însă, chiar dacă o mare parte a creaţiei eminesciene este construită pe baza elementelor tradi’ionale, asta nu îl împiedică pe marele poet sa fie la nivelul scriitorilor universali. Aşa se face că, în ceea ce priveşte mitul arborelui există similitudini între opera lui Eminescu şi cea a marilor poeţi universali. Din acest punct de vedere putem aduce în discu’ie opera lui Lamartine cu poeziile "Chant d'amour" şi "Le laque", opere în care arborele este părtaş la actul iubirii. De asemenea, integralitatea operei eminesciene în literatura universală se datorează faptului ca o parte din motivele literare întâlnite la Eminescu, se întalnesc şi în operele marilor poeţi apuseni.

Motivul " codrului"/"pădurii" poate fi întalnit şi în opera lui Shelley, "Odă vântului de apus".

Atât în creaţia populară, cât şi în literatură există un cult al arborelui, al peisajului natural privit sub un unghi specific al raportului dintre mit şi realitate. S-a demonstrat, în cadrul unor studii şi materiale de specialitate, că teiul, fagul, bradul, salcâmul, nucul şi mărul sunt arborii cel mai des atestaţi în lirica populară, originea acestora aflându-se, conform lui R. Vulcănescu, în „mitologia arhaică dacică şi daco-romană” prin aceasta explicându-se şi „sentimentul comuniunii dintre plantă şi om” sau „mitul codrilor şi al arborilor sacri”. În scrierile poeţilor basarabeni arborele poartă alura sacrală preluată din folclor, el posedă calităţi şi atribute neobişnuite, este un ocrotitor al casei, un simbol al perenităţii neamului, al viabilităţii sentimentelor şi trăirilor omeneşti. Metafora mitologică suplineşte realitatea, ea contribuie la crearea unui cadru simbolic de o largă perspectivă, unde au loc manifestări ritualice.

La fel ca în viziunea populară, asistăm la un spectacol ceremonial unde în prim-plan este prezentat teiul eminescian care îngemănează şi simbolizează deopotrivă atât elementele cosmosului, cât şi cele pământeşti.

Teiul este copacul cel mai îndrăgit de marele poet. În fiecare an când teiul e-n floare, fără să vrem ne gândim la Eminescu. Ca un adevărat monument al naturii, teiul în floare domină nu numai văzduhul, ci şi universul poetic eminescian. Pentru Eminescu, teiul vechi şi sfânt înseamnă floarea dragostei fericite şi a somnului cu vise plăcute (...); e pomul iubirilor norocoase, iar florile lui au darul unor amulete magice, pentru împlinirea dorinţelor - preciza criticul literar Şerban Cioculescu. Prin părţile Botoşanilor şi ale Ipoteştilor, în zona în care a crescut şi s-a format Mihăiţă, “copilul nepereche”, se pare că teiul este destul de răspândit. Poetul însuşi se lăuda bunului său prieten, Ion Creangă, că personal a plantat doi tei în grădina casei din Ipoteşti. La Iaşi, în Parcul Copou se mai află şi astăzi un un tei argintiu vechi de peste 250 ani, numit de localnici “Teiul lui Eminescu” sau “Copacul îndrăgostiţilor”.

La umbra lui îşi găsea, deseori, marele poet inspiraţia şi liniştea sufletească. În plimbările sale prin Copou, Eminescu se întâlnea deseori cu prietenul său din Bojdeuca din Ţicău şi se versiune a Luceafărului, Mai am un singur dor, Povestea teiului, Făt-Frumos din tei, Povestea Dochiei şi ursitorile, baladele dacice Sarmis şi Gemenii, Peste codri sta cetatea, Fiind băiet păduri cutreieram. În poezia Dorinţa regăsim motivul teiului ca reper ,,edenic'', dar şi ca arbore-casă cu făpturi paradisiace.

Dintre arbori, teiul este considerat sacru, iar motivul florilor de tei ce se proiectează ,,sinestezic'' sugerează eternizarea iubirii intensificând sentimentul de dragoste profundă şi unică. Pe genunchii mei şedea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei. Căzute din "teiul sfânt" cum îl descrie marele poet, florile le conferă celor doi tineri un nimb al purităţii neprihănite şi sunt chemate să sugereze ideea eternităţii care se desfăşoară într-o rotaţie liniştită şi sigură. Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rândurirânduri.

Florentina Grigore, cl. a XII-a D pagina 1

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

(urmare din pag. 1)

Putem afirma, astfel, că în această poezie, teiul reprezintă un deschizător de drumuri, un iniţiator în domeniul iubirii, un prim martor al legăturii dintre cei doi, şi, nu în ultimul rând, este cel ce conturează o pereche ideală, şi anume cea dintre Făt Frumos şi tânăra fată Blanca.

O altă operă eminesciană în care este prezent mitul teiului este Dochia şi ursitoarele în care teiul are semnificaţie multiplă. În prima ipostaza, teiul este o semnificaţie a divinităţii ce are rol de a proteja căminul tinerei văduve: Iar in uşa casei creşte/ Teiul mândru ce-o umbreşte/ Ca un viu coperământ. O altă semnificaţie pe care o are teiul în această operă este cea a continuităţii vieţii reliefată prin intermediul versurilor: Iară când am auzit/ Ca bărbatul mi-a murit,/ Teiu-acesta am sădit. În acelaşi timp, teiul reprezintă fertilitatea: Ca mama ţie ţi-a face/ Sub cel tei bătut de vânt/ Patişorul la pământ. Aceste versuri evidenţiază, în aceeaşi măsură, longevitatea întregului neam prin intermediul expresiei bătut de vânt.

Ampla legatură dintre om şi natură este, de asemenea, pusă în evidenţă de folosirea TEIULUI tocmai pentru faptul ca arborele, ca reprezentant al naturii ajută la conturarea spiritului celor doua fiinţe: MAMA, respectiv PRUNCUL: şi când vântul va sufla/ Teiul se va legăna... În încheierea poeziei, teiul este văzut de către poet ca un arbore în care trecutul unui neam coincide cu credinţa în divinităţi: Teiul vechi i se deschide/ Iar trei zâne ca pe-o poarta.../Intra zânele în tei, / Teiul vechi se reînchide .

Obsesia florală olfactivă se manifestă la Eminescu şi în poezia autobiografică Fiind băiet păduri cutreieram, în care tânărul Mihai, culcat lângă izvor, se bucură de farmecul codrului, când Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea adormitor/ (...) Alături TEIUL VECHI mi se deschise,/ Din el ieşi o tânără crăiasă.

Dragostea de natură a copilului se împleteşte cu extazul în faţa unei iubiri imaginare, zămislită de acest peisaj fabulos.

Marele nostru poet a iubit TEIUL, încât a dorit ca şi pe mormântul său, “Copacul îndrăgostiţilor” să-şi scuture florile şi frunzele, sub umbra protectoare, ca în copilăria cea fericită din Ipoteşti şi ca într-o reeditare a paradisului pierdut... Străjuit de teiul vechi şi sfânt, sădit la căpătâi, Eminescu îşi doarme somnul de veci “somnul dulce, somn uşor” fără vise, sub ploaia blândă a florilor de tei.

Florentina Grigore, cl a XI- a D

pagina 2

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Valori

VS

împrumutate

Valori Autohtone

Sistemul de valori este implicit definit de: religie, lege şi personalităţi publice. Secţionând istoria, putem vorbi despre sisteme de valori specifice unei naţiuni, şi sisteme de valori împrumutate de la alte naţiuni.

Fiecare naţiune în parte a evoluat conform sistemului propriu de valori, plus minus împrumuturi externe. În prezent, după inventarea tehnologiei contemporane (avion, mobil, net, etc) sistemul de valori este în curs de globalizare. Odată cu această dezvoltare continuă, valorile ţării noastre devin neclare întrucât ele încep a se contopi cu cele din exterior. Iar aceste schimbări sunt evidente şi nu pot duce decât la degradarea societăţii române. România face parte integrantă din Uniunea Europeană. Lipsa punctelor de reper, anihilarea valorilor autentice prin suprapunerea subculturii, neimplicarea elitelor sau mai bine spus implicarea nesemnificativă duce la o deteriorare continuă a noţiunii de cultură în ansamblu ei şi la marginalizarea oricărui tip de eveniment de sorginte culturală.

Influenţele din exterior apar atât în mediul urban cât şi in cel rural, ce se doreşte a fi mediul unde sunt conservate adevăratele principii române. De cele mai multe ori tinerii sunt cei ce împrumută de la alte culture, aceste împrumuturi fiind ulterior asimilate şi de cei ce fac parte din grupul lor.De exemplu sărbătorirea unor zile ce au echivalent şi în România, (Valentines' Day-Dragobete, Halloween, Noaptea de SF. Andrei).

Ancheta noastră urmăreşte analizarea acestor “furturi” din alte culturi, încât ceea ce se însuşeşte nu este întotdeauna un lucru benefic ce poate duce la dezvoltarea noastră ca societate.

Prin intermediul acestora, orizontul cultural nu ni se va lărgi, ci din contră, ni se va limita şi va căpăta dimensiuni deformate. Nimeni nu spune că ar trebui ca fiecare cetăţean să fie un adevărat actant cultural, însă inducerea lipsei de respect faţă de actul cultural provoacă o atitudine de respingere a formelor conexe de reprezentare, lucru ce duce în timp la radicalizarea conceptului de model cultural prin impunerea unor forme valorice de cea mai joasă ţinută şi prin creionarea unor false valori. Tot odată cu acest flux continuu de modificări, limbajul suferă deoarece sunt înlocuite cuvintele limbii noastre cu cele din Occident. Acest lucru fiind deasemenea frecvent în rândul tinerilor ce sunt influenţati de muzica ce o ascultă sau chiar de filmele ce le urmăresc. Adolescenţii nu au ajuns încă în stadiul de maturitate datorită faptului că prezintă această dorinţă frecventă de a şoca şi de a fi diferiţi. Iar singurul mod prin care pot face asta este prin pierderea a tot ceea ce îi leagă de naţionalitatea lor.

Dezvoltarea ce are loc la nivel global ca fiind un fenomen al degradări culturale, nu se petrece numai la nivelul ţării noastre ci peste tot. Însă atunci când un sistem de valori nu se poate adapta fluxului universal al sistemelor din vecinătatea sa, este depăşit, eliminat. Dacă preponderenţa valorilor negative este mai mare decât cea a pozitivelor, umanitatea va regresa negreşit. Este un rezultat logic.

Denisa Şibneschi, Florinela Murgoci, Raluca Fodor cl. a XI-a G

pagina 3

Noua GeneraĹŁie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Poveste

pagina 4

Noua GeneraĹŁie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Poveste

pagina 5

Noua GeneraĹŁie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Poveste

pagina 6

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Receptarea lui Eminescu, azi Ianuarie...O lună în care ziarele şi revistele, şcolarii şi oamenii de cultură se ocupă în special de Mihai Eminescu şi de rolul pe care acesta l-a jucat în literatura şi cultura română. Fie că folosesc un ton echilibrat, fie unul elogios din care nu lipsesc sintagmele devenite clişee - poetul nepereche sau luceafărul poeziei româneşti, fiecare încearcă să ne facă să ne amintim de Eminescu. Este de admirat că încă se scriu articole ce îl au în centru pe Mihai Eminescu, dar cred că cel mai important ar fi să citim opera lui Eminescu şi să stabilim ce ne leagă sau ne îndepărtează de acest poet care a marcat literatura română într-un mod atât de profund. „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi;/ Ochii mei 'nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.” Nu e dificil de recunoscut. Sunt versurile poeziei Odă (în metru antic), de Mihai Eminescu. „Un zâmbet blând şi adânc melancolic, cu aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, p redestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare; vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; de o abstinenţă de pustnic; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” acesta este portretul pe care I.L. Caragiale i-l face lui Eminescu. În textul lui Caragiale, Eminescu este comparat cu un excentric fugar. Era lipsit de manierele comune şi avea un temperament de o excesivă neegalitate.

Dacă n-ar fi fost Eminescu, n-am fi ştiut cât de somnoroase sunt păsărelele, cât de dulce sună glasul cornului sau al buciumului „sara pe deal”, cât de strâmt este cercul în care trăiesc muritorii, cât de bine ne cunoaşte pe noi râul, cât de efemere sunt vânturile, valurile şi care poate fi singurul dor omenesc în ultima clipă a vieţii noastre.

Pe de altă parte, în urma unui sondaj făcut printre elevii de liceu, am observat că majoritatea îl citesc pe Eminescu doar pentru că li se cere la şcoală. Însă cred că e important acest prim pas ca plăcerea pentru citit să fie stârnită. Glossă, Odă (în metru antic), O rămâi sau Floare albastră sunt câteva titluri ale lui Mihai Eminescu pe care tinerii le rostesc cel mai des când sunt întrebaţi care sunt poeziile lor preferate.

Majoritatea dau acest răspuns deoarece respectivele poezii sunt cele mai cerute de profesorii de limba română. Şi, ca să vedem şi partea bună a lucrurilor, dintre poeţii români, Eminescu ocupă unul dintre primele locuri în topul personal al elevilor.

Mai citeşte cineva Eminescu? În afară de textele obligatorii, mă îndoiesc că poetul naţional şi universal mai atinge multe coarde sensibile. Mă refer aici la plăcerea spontană a lecturii, nu la parcurgerea obligatorie a programei înainte de bacalaureat.Depărtarea de Eminescu este soluţionată de către Nicolae Manolescu: „Despărţirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranţa să facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toţi naţionaliştii lar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumându-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan.”

Poate că ar fi bine să ne amintim de Eminescu tot timpul anului şi nu doar la 15 ianuarie şi la 15 iunie. Dacă ne vom aminti şi altădată de Eminescu înseamnă că suntem sănătoşi din punct de vedere cultural şi ne dăm seama de valorile noastre. Dacă ne vom aminti doar la 15 ianuarie înseamnă că suntem la fel de artificiali şi snobi ca întotdeauna pagina 7

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

EXEMPLUL LUI EMINESCU „Dacă românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor, e pentru că Eminescu tocmai a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale, traducând cu fidelitate aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi.“ (Alain Guillermou).

Poet şi patriot, politician şi ziarist, venerat şi ignorat, Eminescu e o adevărată comoară pentru toată simţirea românească.

Tânăra generaţie se află sub influenţa operei poetice a lui Eminescu. Prin el, gândirea şi sensibilitatea românească au trăit o extindere a orizontului lumii, a cugetării şi a simţirii.

Astăzi, unii încearcă să diminueze importanţa lui Eminescu, spunând că nu este actual, ba chiar ar fi învechit. Dar prin tot ce a creat, el a produs un efect notoriu, profund şi de durată, a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze „sub auspiciile geniului său”, după cum spunea Titu Maiorescu. Forma dată de el limbii naţionale a devenit punct de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a cugetării româneşti.

Mihai Eminescu a fost unul dintre puţinii care au conştientizat starea anormală în care se găsea şi se găseşte ţara noastră. Activitatea lui ca ziarist la publicaţia „Timpul” de aproape şase ani a rezumat o continuă luptă, dusă contra elementelor care degradau societatea românească din acel timp. Eminescu a fost un adversar al formelor fără fond, dar şi al politicianismului, de parcă ar fi avut puterea să prevină gravitatea fenomenului care se instalase la acea vreme în România şi care urma să devasteze societatea românească timp de decenii.

Actualitatea scrierilor lui Eminescu publicate în acelaşi ziar se vede şi prin aceea că observaţiile sale cu privire la învăţământul românesc, în anul de graţie 1880, se adeveresc în marea lor majoritate şi astăzi. Observând degradarea învăţământului, intervine cu câteva propuneri ce privesc redefinirea rolului şcolii în formarea intelectuală a tinerei generaţii, îmbunătăţirea pregătirii de specialitate, dar şi a prestaţiei didactice: „…şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregii individualităţi a omului, elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine…” (Mihai Eminescu, Educaţie şi învăţământ).

Lipsa de caracter şi omenie a politicienilor era denunţată încă de pe atunci de Eminescu. El mai denunţă şi jocurile care aveau loc pe arena politică a ţării, adică sistemul de alianţe dintre partide care avea un caracter efemer şi nu era orientat decât spre beneficiul personal al politicienilor. Următorul citat oglindeşte perfect felul în care politicianismul a distrus bunele moravuri: „La noi ajungi oriunde, tăind câinilor frunze. Politicianismul a încurajat incompetenţa. Merit, muncă, acestea sunt desconsiderate. Trebuie să fii ignorant, viclean, şi atunci prin politică înaintezi în statul român.” („Timpul”, 6 mai 1881).

Mihai Eminescu este poet reprezentativ al literaturii române, creator al unei opere care străbate timpul cu forţa nealterată, trăind într-o perpetuă actualitate. Influenţa copleşitoare a poetului avea să vină din înălţarea filozofică şi din frumuseţea expresivă a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoaştere a spiritualităţii naţionale în afara căreia nu există creaţie durabilă. Literatura de după Eminescu a existat, întrun fel sau altul ca replică la modelul acestuia. Dincolo de imitaţii servile ale maestrului, Al. Macedonski transferă eminescianismul spre direcţia simbolistă şi parnasiană, după cum Coşbuc, Iosif şi Goga îi asigură multiple resurecţii. Primul caută noul în viziune polemică, în timp ce ceilalţi valorifică estetic dimensiunea naţională a eminescianismului. Mai târziu, Lucian Blaga şi Tudor Arghezi actualizează şi amplifică bipolaritatea lui Eminescu - între naţional şi universal.

Implicaţii multiple şi profunde se vor menţine la Mihail Sadoveanu (prin liricizarea romantică a prozei), precum şi la Nichita Stănescu şi Nicolae Labiş. Se pot compara oricând texte realizate de aceşti scriitori cu fragmente eminesciene spre a se demonstra continuitatea fluxului eminescian, în măsura în care marele nostru creator de literatură şi de limbă s-a impus nu ca o trecere, ci ca o permanenţă. Creaţia eminesciană s-a manifestat, deci, ca un centru de forţă, către care s-au dirijat eforturile spre expresivitatea literelor româneşti din întregul secol XX şi după aceea.

Eminescu rămâne pentru noi un model de cultură, de informare. Este impresionantă setea lui de a cunoaşte, de a studia, de a se documenta în cât mai multe domenii -, pentru a fi puternic, drept şi liber atunci când afirmi ceva, când optezi sau militezi pentru ceva.

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi farmecul limbajului.

Scrisul era viaţa lui: omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind..., „poet în toată

pagina 8

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

C

i e t e d a m o r a u c i e d on

1. Aveaţi idee că din cauza activităţii sale jurnalistice extrem de tumultoase, Eminescu a fost arestat de opt ori, iar pe urmele sale a fost trimis şeful Poliţiei Române, Radu Mihail?

2. În 1864, elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat pe motivul că nu mai sunt locuri vacante. Patru ani mai târziu însă, studiază la Viena, iar în 1872 este numit student extraordinar la Berlin.

3. De tânăr a părăsit casa părintească şi a rupt relaţiile cu familia sa. Mai târziu, întâlnindu-se cu fratele lui, Iorgu, este sfătuit sa reia legăturile cu rudele, dar acesta refuză vehement.

4. După moartea tatălui Veronicăi Micle, Eminescu face publică dorinţa sa de a se căsători cu aceasta, însă după multe certuri are loc o ruptură între cei doi, cauzată de gelozia sa excesivă.

5. V-aţi fi gândit că Eminescu, în clasa I a fost clasificat al unsprezecelea în primul semestru şi al douăzeci şi treilea pe al doilea, iar în clasa a II-a a rămas repetent?

6. A avut probleme cu o fată de casă, pe care a angajat-o cu treburile gospodăreşti. Aceasta, odată văzându-se instalată în casa poetului, dă dovadă de laşitate şi începe răspândirea unor bârfe de cancan, spunând vrute şi nevrute. Ion Creangă, bun prieten al scriitorului, sare în apărarea lui, dând-o afară pe femeia codoaşă în şuturi.

7. Se zvoneşte, de fapt, moartea lui Eminescu nu a fost accidentală, ci provocată şi că nu suferea de sifilis. Nebunia i-a fost indusă cu ajutorul unui medicament, asta din cauza condeiului său plin de elan şi adevăr, deja prea periculos pentru politica României de atunci.

8. Eminescu deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

9. Uniunea Astronomică Internaţională a dat recent numele de Eminescu unui crater de pe planeta Mercur. Ciudat, nu-i aşa? Să aibă oare numele planetei legătură cu misterioasa moarte a poetului?

10. O mărturie mai puţin dezvăluită de către autorităţi ar fi cea a unui frizer care era cu poetul în momentul în care acesta ar fi fost ucis. Martorul susţine că cei doi se plimbau prin grădină când din spate a venit un bărbat ce l-ar fi lovit în ceafă cu o cărămidă, iar Eminescu ar fi murit la scurt timp după aceea. Surprinzător, nu?

Ana-Maria Lungu, cl. a XI-a C pagina 9

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

i e t e d a m o r a u c i e Cond

,,Eminescu nu este numai al nostru, ci este un cetăţean de onoare a universului…Aşa cum vântul şi apa, lumina şi întunericul, dragostea şi ura sunt eterne, tot aşa şi Eminescu fi-va.'’

Emilian Marcu (1950) ROMANTISMUL se dezvoltă în Europa ca o reacţie contra revoluţiei industriale, a normelor social-politice aristocratice specifice iluminismului şi clasicismului. Curentul apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi va cunoaşte apogeul la mijlocul secolului al XIX-lea.

La români, romantismul a pătruns şi s-a dezvoltat sub impulsul generaţiei paşoptiste.

Generaţia de la începutul secolului, educată în special în Franţa (“bonjouriştii”) a preluat nu doar modelele culturale şi sociale specifice apusului, dar şi-a însuşit şi aspiraţiile liberale şi egalitare ale revoluţiei franceze. Transpunerea acestora în ţară implica o profundă modernizare a societăţii româneşti şi crearea statului naţional modern într-un cadru constituţional specific occidentului.

Romantismul a susţinut acest proiect de modernizare din punct de vedere cultural şi şi-a găsit o puternică justificare şi legitimitate morală în promovarea emancipării naţionale prin mijloacele specifice culturii.

Mitul florii albastre este o constantă a literaturii romantice europene, având trăsături particulare în fiecare manifestare.

Motivul apare în opera eminesciană în mai multe ipostaze, semnificând un element al peisajului (Călin file din poveste), simbolizând puritatea, desăvârşirea (împodobeşte fruntea personajelor ideale: Maria şi Dionis, din Sărmanul Dionis, fata de împărat din Călin…) sau desemnândo pe iubită (Floare albastră).

Ca element al peisajului, floarea albastră apare într-un cadru ideal: “Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, / Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet” (Călin). În nuvela Sărmanul Dionis, floarea albastră apare ca atribut al desăvârşirii: “El îşi răzima fruntea încununată cu flori albastre de genunchiul ei: iar pe umărul ei cânta o pasăre măiastră”. De la atribut al feminităţii ideale (“Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă”, Călin), floarea albastră devine simbolul iubitei în poezia cu acelaşi nume.

Am avut curiozitatea întocmirii unei liste cu speciile de flori prezente în versurile poetului; aşa am putut observa că nuferii, trandafirii, macii, viorelele, florile-albastre, liliecii, florile de tei, abundă în poezii precum: Somnoroase păsărele, Luceafărul, Călin, Freamăt de codru, Atât de fragedă, Povestea teiului, Povestea codrului,, Dorinţa, Lacul, Crăiasa din poveşti, Făt-Frumos din tei, Floare albastră, Fata-n grădina de aur. (continuare în pag. 11)

pagina 10

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) 1(13) - 2011

i e t e d a m o r a u c i e d Con

urmare din pag.10 Floarea şi florile, în general, au constituit o prezenţă obişnuită în viaţa poetului, care de mic a avut prilejul să fie sedus de misterul acestora.

Deşi nu a precizat în nici un manuscris, Eminescu a preluat acest motiv de la germanul Novalis, pentru care floarea albastră sugerează împlinirea iubirii ideale şi, implicit, a cuplului erotic, după moarte,”cândva” într-o altă lume. ,,Floare albastră” face parte din categoria operelor care au la bază temele romantice iubirea şi natura fiind îmbogăţită cu profunde meditaţii filosofice, priviind condiţia omului de geniu într-o lume superficială, inferioară. „Floare albastrǎ" este metafora -simbol din titlul omonim al unei poezii eminesciene, un motiv romantic care apare şi-n finalul acesteia, aparent paradoxal („ Ce frumoasǎ, ce nebunǎ / E albastrǎ-mi, dulce floare!" şi „Floare-albastrǎ, floare-albastrǎ!... /Totuşi... este trist în lume!"). Critica literarǎ a oferit mai multe interpretǎri acestui motiv, vǎzând în el o influenţǎ germanǎ. ,,Floarea albastrǎ" este motivul central al romanului Henrich von Ofterdingen, de Novalis, şi simbolizeazǎ nostalgia infinitului, aspiraţia spre absolut, ca ideal de puritate, sugerând infinitul.

Floarea albastrǎ poate fi simbolul iubitei care-l cheamǎ la trǎirea realǎ a iubirii pe poetul - geniu preocupat de abstracţiuni, visǎtor şi contemplativ, dar poate fi chiar floarea de „nu-mǎ-uita", care a declanşat memoria afectivǎ, proiectând în imaginar sau readucând din trecut o poveste de dragoste sau o dorinţǎ. În aceastǎ interpretare, floarea albastrǎ ar simboliza iubirea, sau mai precis, dorul de dragoste.

La Novalis, “albastrul” apare în asociaţie cu “floarea”, exprimând sentimentul infinitului, al dorului de absolut.

Eroul din Heinrich von Ofterdingen săvârşeşte o călătorie iniţiatică de-a lungul Thuringiei, mistuit de dorul de a zări “măcar” floare albastră: “nu comorile sunt cele ce mi-au deşteptat o atât de neasemuită dorinţă, îşi spunea în sineai, departe de mine orice lăcomie; dor îmi este însă să zăresc floarea albastră. Necurmat la ea îmi stă gândul şi la nimic altceva.”

Novalis asociază motivul florii albastre cu motivul visului, care însoţeşte procesul de autocunoaştere pe carel parcurge eroul. La fel de importantă ca rătăcirea pe drumuri necunoscute, în căutarea idealului, este călătoria interioară pe care Heinrich o săvârşeşte, reuşind să-şi cunoască sufletul.

La Mihai Eminescu “floare albastră” exprimă, după Vladimir Streinu, un “ideal erotic de tinereţe, cea dintâi tentaţie a vieţii, pe care e adevărat că o reduce, cu versul ultim, la pesimismul poeziilor lui de debutant, dar nu fără o diferenţă de timbru muzical şi fără a o relua în opera întreagă sub forma spectaculoasei oscilaţii eminesciene între ideea de moarte şi viaţă, care conţine toate valorile proprii. Floare albastră poate fi luată de aceea ca embrion al marii lui opere”.

Astfel, poezia “Floare albastră”este o meditaţie pe tema iubirii, o idilă desfăşurată într-un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul, putându-se confunda cu natura, dar şi o eglogă pe tema fericirii şi a iubirii ca formă de cunoaştere.

Profesor coordonator: Proiect realizat de: clasa a XII-a D Gabriela Ştefancu Chişcan Andra Cucoş Laura Dan Mihaela

Hîncu Ana-Maria Lupu Cǎtǎlina Manic Cristina

Michitiuc Cristina Rusu Cǎtǎlina Sîrgheanu Anca

pagina 11

Verciuc Maria

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t l A

cum ar fi: ceaşca de cafea cu două torţi, muguri pe crengi cu aripioare roz, sau lumânări arzând cu capul în jos…

Dar nu, de fapt, eu nu inventez lucruri, lucrurile mă inventează pe mine. Şi dacă tot am deschis subiectul acesta.. ţin să spun că pe mine m-a născocit un termometru. (de-asta sunt când caldă, când rece…) Şi poate nimănui n-o să-i vină să creadă că aş putea da naştere alteia aşa cum stau aici, cu picioarele pe masă tot meditând şi gândindu-mă cum ar fi dacă mi-aş da, pentru o clipă, părul din ochi…

Câteodată sunt atât de gri Că-mi vine să mă răstesc la cer: De ce nu m-a făcut albastră? Şi-n momentele mele de meditaţie, când stau cu picioarele pe masă, mă gândesc la un singur lucru: Nu vreau să-mi dau părul din ochi Nu vreau. Şi pun pariu că alţii cred că eu, în timp ce-mi aplec capul şi nu mi se vede faţa, mă gândesc la ceva frumos, sau inventez lucruri

DEB

UT

Îmi vine să râd.

Ce noroc pe mine că nu-ţi poţi băga nasul peste tot!

Sunt Stephen Hawking al doilea Multe mai vreţi voi să ştiţi , oamenilor mari, paralizez dintr-odată, nu mai pot să scriu lasă că şi voi aveţi secrete, parcă eu nu ştiu? aşa că-mi învăţ gândurile pe de rost. luaţi-vă secretele şi mâncaţi-le Uite, chiar acum plănuiesc nişte versuri n-are nimeni nevoie de ele, vă spun eu. despre cât de mult mi-ar plăcea să dispăreţi (şi stii de ce nu mă lasă pe mine ăştia în cu toţii pace? ca să pot scrie. îţi spun eu de ce: le e ciudă că eu nu am Şi nu că mi-ar fi ruşine cu stiloul în mână secrete dar mă şi imaginez: şi vor să-mi descopere unul eu cu foaia în faţă, trudindu-mă să-mi storc mic, mititel, mititeluţ sufletul ca să fiu şi eu un om mare, urât şi plin de (n-o să mai rămână nimic) riduri şi unul dintre voi, mai isteţ de felul său ca să plâng tot timpul că am un secret pe care să mi se furişeze în spate nu-l pot spune nimănui şi să privească peste umărul meu: şi să-l ţin între dinţi până mă fac amară de „oooo…vaaaaii…pff…” tot.)

Ia zi-mi tu mie, nu-i aşa c-ai vrea dar pân-atunci să pătrunzi puţin, puţintel, puţinteluş în nimeni n-are dreptul să se uite peste umărul sufletul meu meu când scriu să vezi măcar ce culoare are? (nici măcar să mă corecteze) Nu sunt eu cea mai bună, da' oricum… pagina 12

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t l A

Era vară, era miercuri, era lună, era seară, Noi, ca doi căţei de rasă, şchiopătam veseli pe-afară, Tu aveai un ochi de sticlă şi-altu-n formă de steluţă Eu aveam nasul turtit, şi pe el o aluniţă.

Tu spuneai că vrei un nor, să-l respiri cu fum cu tot, Eu ţi l-aş fi dat degrabă, dar ţi-am spus apoi: „nu pot”.

M-ai privit c-un ohi de sticlă,şi cu celălalt ai râs: „Las' că ţi-l dau altă dată”, şi-am făcut un compromis.

A trecut mult timp de-atunci, te-am văzut ieri într-o gară Era vară, era miercuri, era lună, era seară… „Copil, chiar dacă anii ţi-au desenat pe faţă Îngemănate fire de barbă şi mustaţă, Nu spun, eşti foarte dulce, frumos ca mai' nainte, Dar parcă mai înalt, şi parcă mai cuminte. Şi mâna ţi-e mai caldă, şi ochiul tău mai verde, De te-aş vedea pe stradă, străin te-aş putea crede…”

Am vrut să scot ceva din buzunarul mic… Şi l-am întors pe dos…dar n-a căzut nimic.

Sunt o Săgeată Albastră, pornind dintr-un arc mai ceva ca o gară, şi-am să mă opresc pe-un peron mai ceva ca o „ staţie, oricum, nu contează unde ajung, important e să-mi păstrez direcţia (să nu care cumva să mă smulgă alt oraş, altă gară) şi dac-ar fi să mă oprească din drum altcineva decât capătul de linie ne-am distra, mergând împreună pe jos…

Am văzut mai demult, tot în tren, un nebun care-şi imagina că e mecanic de locomotivă şi pe mine mă punea să-i ţin harta să nu cumva să apuce pe-o şină greşită… de-atunci, de fiecare dată când merg cu trenul mă prefac că mă uit pe geam şi că n-am nicio hartă la mine. …Câmpiile au ochii verzi şi aripi noroioase, pe fiecare aripă doi copaci fără scop în lume.. în fiecare copac câte-o lumină de pasăre, şi-acolo, departe, se trezeşte o fântână cu cumpănă.. e greu să fii câmpie şi să treacă trenul prin faţa ta în fiecare dimineaţă, fără să te întrebe nimic, ca şi când aţi fi certaţi şi, sigur, nu vă cunoaşteţi, dar aţi putea face cunoştinţă între două staţii, un cer şi-o ploaie… iar macii de la marginea căilor ferate să murmure însângeraţi: „Cât e ceasul?” …S-ar putea să fie vară afară, nu ştiu… prin geamul acesta cu urme de degete pe el nu se vede prea clar, mă cheamă din infinit o mână de Dumnezeu şi-o barză îmi face semn cu ciocul…

Dacă m-aş lua după norii aceştia mari şi graşi în

formă de elefant, aş zice că viaţa-i mai mult decât o junglă… dar mă contrazice pământul în formă de minge de fotbal care-mi spune că viaţa-i numai un joc. …Merg cu spatele, dac-ar fi să intru într-o gaură neagră n-aş vedea, şi moartea mi s-ar părea uşoară şi dulce ca o limonadă, aproape că mi-ar părea rău că n-am murit şi eu cum mor toţi oamenii chinuiţi de boală sau ajunşi de bătrâneţe… …Îmi plac şinele care sclipesc în soare, aşa drepte şi serioase parc-ar fi linii de caiet dictando, vezi rândurile astea pietruite dintre ele: ar trebui să le umplu eu cu ce-mi mai trece prin cap. …Nu vreau să mă mai uit pe geam, cine ştie ce-o să-mi mai vină-n minte (nu sunt sigură niciodată) întorc capul, mă simt ca un simpatic evadat din închisoare, am mâinile bătătorite fiindc-am dat „noroc” cu toţi stâlpii de la marginea şoselei… iar acum privesc în compartiment cu ochi tulburi să văd „ce mai e de făcut”. …Pe scaunul din dreapta o bunică îşi pune ochelarii ca să vadă mai bine… eu în locul ei i-aş arunca, să nu văd gara cu oameni mari şi urâţi… aş închide ochii şi mi-aş pune un greier pe suflet să tot facă „Cri-Cri” ca să nu mai simt când se-opreşte trenul în staţie…

pagina 13

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t l A

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Iubesc cutiuţa asta, ea mă face să trăiesc, Ea îmi dă dureri de cap, şi-uite-aşa înnebunesc De n-ar fi butonul roşu, nu ştiu… cred c-aş inventa Altul ce se-aprinde singur cât ai zice „dumneata!”

Nu am sonerii, alarme, şi nici ceas deşteptător Căci pe mine mă trezeşte doar al meu televizor.

Nu contează cine-i tipa care ţipă-n gura mare Că vremea se-anunţă rece, şi nici urmă de vreun soare…

Dacă are părul lung şi poartă albă rochiţă Poate şi să viscolească..şi să curgă lapoviţă!

Nu vreau să mă spăl pe faţă, nu pot să mă mişc din loc Sunt cuprins, vrăjit de-a dreptul de simpaticul lor joc: Una vine, alta pleacă, domnişoare să tot fie…

Ce de lume adunată poate-ncape-ntr-o cutie!

(…)

Aici e vorba despre orice despre autobuze în care oamenii capătă proporţii uriaşe, şi se calcă-n picioare, despre ferestre care nu sunt fumurii şi nu se deschid niciodată, despre băieţi care nu ştiu să spună cele două cuvinte, şi despre multe altele. (…) În fiecare dimineaţă văd numai cu un ochi, mănânc numai cu o mână, şi merg numai cu un picior, (cealaltă jumătate a mea e în paharul cu apă în care-şi ţine bunicul proteza dentară) (…)

Eu vreau să stau lângă Andrei.

Numai şi numai lângă Andrei.

Mă tot bate la cap să scriu (că eu scriu frumos şi drăgălaş şi, mai ales, atunci când scriu: tac) Sunt obsedată de Andrei. (şi el de mine ) (…)

Vreau să stau în magazin şi să nu cumpăr nimic.

O să-mi aduc o canapea şi-o să zâmbesc oricui se uită cruciş la mine. (îmi plac oamenii ăştia care cumpără ceva

N-aş mai vrea să mă desprind, şi de n-aş avea vreo treabă Aş sta tolănit în pat cât e ziua de întreagă.

Ba, că totuşi veni vorba, de ce nu aş invita Câţiva vecini, prieteni, să mai stăm la o cafea…!? …Zi de vară până-n seară, lumea e aşa frumoasă Când te uiţi la ea prin sticlă, la televizor, deacasă…

Tu îi vezi pe toţi şi-adesea poţi să critici pe oricine Şi ce bine că niciunul nu vede până la tine! …Câteodată, mai spre seară, cutiuţa fermecată Prinde a vorbi întruna, în odaia luminată …Tu adormi, deşi n-ai vrea: emisiunea-i numai una Ceasu-arată ora 1. Lasă-mă să sting lumina…!

şi cred că-s fericiţi.) Într-o zi, era să-i cred. (…)

Degeaba-mi spune mie Andrei că lumea se întinde mai departe de dealul acela verde sprealbastru pe care-l văd de fiecare dată când mă uit pe geam.

Dacă-mi mai spune o dată asta… …îl trimit acolo. (…)

Andrei crede că-l iubesc şi eu câteodată chiar îl iubesc.

Totul curge frumos, până când …aflu din nou că-mi poartă adidaşii, pe ascuns… (…)

Nu vreau să mă îmbrac gros. nu suport delfinul acesta de haină pe mine… mai bine mă fac una cu vântul… …decât să-mi fie cald şi să nu-mi mai vină să scriu… (…)

Cât îmi va lua mie să cred în oameni?

Cam tot atât cât i-a luat lui Andrei să creadă în legumele din supă… (…)

Andrei conduce cu o sută de fluturi pe oră..

Nu-i de mirare c-am ajuns aşa de repede la sfârşit… (…)

Ultimul joc cu Andrei: „Ce vreau eu”: El: Vreau un ceas mare şi auriu, pagina 14

pe care să-l pot purta şi la mână dar pe care să-l pot pune şi pe perete…

Eu: vreau un soare mare şi auriu pe care să-l pot purta şi la mână dar pe care să-l pot pune şi pe perete…

El: Vreau o carte cu un infinit de pagini, să nu mă mai satur s-o răsfoiesc…

Eu: Vreau o viaţă cu un infinit de pagini, Să nu mă mai satur s-o răsfoiesc…

El: Vreau o maşină tare, roşie, de firmă, cu roţi care nu obosesc niciodată…

Eu: Vreau o inimă tare, roşie, de firmă, cu roţi care nu obosesc niciodată…

El: Vreau un set de pixuri albastre care să-mi ajungă toată viaţa…

Eu: Vreau un cer albastru care să-mi ajungă toată viaţa… …………………………………… ………………………………

El: Vreau un robot numai al meu care să-mi facă temele şi căruia să-i spun toate secretele mele…

Eu: Vreau un om* numai al meu care să-mi facă temele şi căruia să-i spun toate secretele mele… * …Şi tu nu te-ai născut încă…

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t l A Îmbrăţişez cu pasul drumul spre ea, spre lumina zilei. Mi se joacă în palmă în forme tăiate, e prea îndrăzneaţă astăzi. Îmi trezesc curajul şi fericirea să le iau cu mine în aceasta zi. Se trezesc aiurite, bete de lumina zilei, apoi se odihnesc aşezate în conştiinţa mea cu picioarele călcând uşor pe gânduri şi cu mâna-n suflet. Restul sentimentelor sunt obosite, le-am obosit şi m-aş simţi vinovată să le deranjez. Fericirea mă prinde de mână şi mă conduce spre şcoală.

Am ajuns, un prieten mă îndeamnă să încerc ceva numit „D”. S-a trezit curiozitatea, accept. În urmatoarea zi îmi spune că a găsit ceva mai interesant decât în ziua precedentă. De data aceasta se chema „R”.

A continuat cu „O” apoi cu „G”. şi-mi promitea libertatea, văzută prin alţi ochi, o libertate desprinsă de realitate, căci asta doream, şi am ajuns dependentă de libertatre, dependentă de acele litere. Le repetam şi sunau prostesc, depind de nişte litere? Stăteam şi meditam, nu mă regăseam. Nu-mi mai regăseam voinţa în mine, de câteva săptămâni nu mi se mai deştepta şi nu-mi mai ţinea predici, o parte din mine nu mai era locuită.

Dar în scurt timp în acel loc s-a instalat disperarea. şi-mi lipsea voinţa mea, ma ataşasem prea mult de ea. O parte din mine o aştepta să se întoarcă iar una o împiedica să-şi găseasca drumul spre casă, căci din mine s-a născut şi în mine s-a pierdut. Dar de mâine va fi altfel, îmi voi impune ceea ce mi-am impus şi ieri. Mă mint pe zi ce trece că voi reuşi să alung dependenţa. Poate voi reuşi să păcălesc drumul parcurs de atat timp, doar pentru a-mi certa curiozitatea. Dacă nu aş fi intins mâna ...

Morala: Te face curiozitatea incompletă? Uneori.

Oana Lavinia Franciuc, cl. a X-a C

pagina 15

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t l A

Povestea albului pal şi al culorii...

Povestea lor îmi coboară pe fiecare treaptă a gândului meu. Nu calcă greşit, te rog,nu mi te prăbuşi am nevoie să ştiu ..vreau să-mi amintesc fiecare clipă ce ai îmbrăţişat-o în ale tale braţe şi le-ai cules în tine, poveste. Dar cine mă strigă povestea sau ei ? Care ei ? Păi ..ea şi el, ea un alb pal şi el fir din foc.Astăzi vei afla de ce mi s-a imprimat acestă poveste atât de adânc în mine încât nici razele LUI nu o pătrung.

Dar orlogul îşi strigă fiecare bătaie atât de armonios în mine,se izbeşte de pereţi de mine într-un cântec de noapte bună,noul glas de mamă. Dar genele-mi sunt un negru greu, negru greu ce-mi ajunge pe obraz într-un joc de umbre.

Visez cerul în culori.

Curiozitatea:Câte culori ?

Eu: Doar două…

Curiozitatea: Cine sunt ei ?

Eu: Soarele şi Luna.

Curiozitatea: Acele culori, albul pal e Luna şi fir de foc, Soarele ?

Eu: Da! Curiozitatea: Care e povestea lor ?

Demult..când cerul nu-şi schimba culoarea când ei păşeau în el, demult s-au întâlnit ..

Curiozitatea:Şi ce s-a întâmplat ? Înainte de asta s-au mai văzut o dată sau mai bine zis l-a mai văzut o dată în timp ce-şi lega razele de norii din depărtare, era pal,soarele era pal…

El a auzit de ea, îşi dorea să o intâlnescă.Visau la ziua în care îşi vor prinde razele într-o îmbrăţişare cerească.

Ceru le era prieten amândurora, prin cer îşi trasmiteau gândurile.

Curiozitatea:Ce gânduri ?

Eu:Te iubesc!

Curiozitatea: Se iubeau?

Eu: Asta îşi doreau.

Atât de puternic cutremura cerul la aceste cuvinte încât se roşea sub privirea amândurora. Şi a venit clipa între zi şi noapte când au reuşit să-şi strecoare chipurile afară, au reuşit să se intâlnescă.

Ea pală, el strălucind încă. Şi-au aruncat privirile dispreţuite unul altuia Curiozitatea:Dispreţ?

Ea-l vroia pal, El o vroia în plină strălucire, însă nu a fost aşa. Şi-au întors spatele într-o aură dezamăgită, şi au păşit amândoi pe trepte de nori,spre casă.Gânduri urâte şi-au făcut loc în ei iar cerul le trimitea unul altuia, cerul le spunea tot …

Din orgoliu au pedepsit cerul, l-au înlănţuit şi l-au făcut pe placul lor.Rob. Ziua luminos, noaptea posomorât, pătruns de mister şi întrebări..

Curiozitatea: Rasism ?

Curiozitatea: Prejudecată ?

Curiozitatea: Ne seamănă nouă ?

Eu: Da !

Eu: Până şi ei au devenit umani…

Oana Lavinia Franciuc, cl. a X-a C

pagina 16

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e Alt

Pentru tine... suflete al meu trecut

Parcă a fost ieri... În spatele acelor ochi albaştri era un suflet de copil care mai credea încă în bunătatea oamenilor, care credea ca toţi îi vor binele şi că toţi sunt buni. Un copil mic şi pistruiat cu sufletul curat şi cu ochii inocenţi. Privesc acum amintirile mele şi îmi dau seama cât de naiv eram. Credeam că scopul meu în viaţa este să fac bine persoanelor pe care le iubesc si să încerc să fac tot posibilul să le ţin cât mai aproape de mine. Acum îmi dau seama că am trecut peste acel gân , iar viaţa a continuat nefiind nici măcar o zi asemănătoare zilei ce a trecut. Scriu această scrisoare şi îmi pun câteva întrebări, doar eu mă cunosc pe mine cel mai bine... îmi imaginez şi în ce să îmi amintesc prin ce am trecut... pentru o clipă îmi dau seama că amintirile îmi apar în minte aşa cum vreau eu să apară şi nu aşa cum sunt ele în realitate. Îmi amintesc că pe atunci aveam inima fericită sşi mintea pură, o minte care mereu întreba tot felul de lucruri: ”De ce păsările zboară; De ce copii îşi iubesc mamele?; De ce cerul e albastru?” şi multe altele. Însă odată cu trecerea timpului am realizat că am ajuns să devin complexat din orice, poate chiar să mă urăsc, să îmi fac vise pe care trebuie să le ucid şi să îmi fac coşmaruri pe care să le trăiesc. Cândva încercam să caut răspunsuri la unele întrebări, dar mereu mă izbeam de nişte ziduri uriaşe, imposibil de dărâmat.

Atunci am realizat că noi oamenii nu ne descurcăm dacă nu avem la îndemână definiţii pentru tot şi toate şi mai ales pentru cuvântul ”Viaţă”. Eu cred că viaţa se defineşte prin vise, fericire, dorinţă, încredere, prietenie, încercare cât şi prin coşmar, suferinţă, neîncredere, duşmănie, ură. Viaţa... un cuvânt atât de uşor de rostit pentru unii şi atât de greu de rostit pentru alţii. Cu unii viaţa a fost prietenoasă iar altora le-a luat mai mult decât le-a dăruit. Copil fiind credeam că toţi suntem egali, numai pentru a-mi da seama mai târziu de inegalitatea dintre noi. Încep să plâng... nu pentru sufletul meu cel pierdut ci pentru cel de acum, care nu mai vede aceleaşi culori, nu vede realitatea care-i de văzut... care nu ştie să vadă dincolo de aparenţe.

Mă privesc în oglindă şi văd ca fizic am rămas aproximativ la fel... stau o secundă şi meditez... nu îmi e frică de ce va urma de acum încolo.

Pentru tine, insignifiantul meu suflet de copil.

Andrei Gîză, cl. a XI - a D

pagina 17

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t l A Poeme într-un vers

Copilărie Încă putem atinge soarele cu degetul. (Cristina Tofan, clasa a X-a C) Îmbrăţişare Doi fluturi: fiecare are o singură aripă. (Cristina Tofan, clasa a X-a C) Dezamăgire A fost odată un zid cărămiziu... (Virma Barcşa, clasa a X-a C) Copilărie Desene pe asfaltul sufletului, desene care rămân. (Matei Gabriela, clasa a X-a C) Speranţa Pe malul drept, aici acasă, e bine să iubeşti şi să înveţi iubind. (Maria Moţoc, clasa a X-a C) Viaţa Trepte de urcat, trepte zidite în timpul propriu. (Oana Franciuc, clasa a X-a C) Melancolii Nefericirea din mijlocul paradisului. (Alexandra Duceac, clasa a X-a C) Viata Ciudată comedie cu dureri şi bucurii. (Alexandra Duceac, clasa a X-a C) Fericirea Stropi de ploaie doriţi în miez de vară. (Alexandra Duceac, clasa a X-a C) Sentimente Te urăsc…, dar te iubesc. (Virma Barcşa, clasa a X-a C) Iarnă Peisaj autohton ce-ţi conturează gânduri. (Larisa Oproaea, clasa a X -a C) Copilărie O jucărie spartă într-un pod... (Mădălina Gherasim, clasa a X-a C) Clipe magice Sunt momente tatuate în timp... (Mădălina Gherasim, clasa a X-a C) Copilăria Râu de veselie într-un munte de inocenţă. (Voichiţa Mutescu, clasa a X-a C) Paene mortem Un râu de amintire înaintea clopotului funebru. (Aurora-Maria Clement, clasa a X-a C) Nepăsare Ochiul meu priveşte, dar dincolo de lumea voastră vede. (Aurora-Maria Clement, clasa a X-a C) Optimism O zi fără zâmbete este o zi pierdută.

Adolescenţa Aproape de-o viata roz, nelipsită de speranţă.

Negru Fără gust şi miros, doar sentiment. (Monica Horbaniuc, clasa a X-a C) Adolescenţa Muză a credinţei, o pană purtată de briza timpului. (Irina Verciuc, clasa a X-a C)

pagina 18

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c Alte

Personalităţi pe care le admirăm la TV, pe stradă, în reviste, ne-au trecut de-a lungul anilor pragul Colegiului. Pe unii îi priveam cu admiraţie, despre alţii nu ştiam mai nimic, iar o parte dintre ei au devenit adevărate modele pentru noi, cei care aşteptăm să ni se deschidă porţile în spatele cărora se află adevăratele noastre vise.

Cine ar fi crezut că există oameni care se lasă „dezbrăcaţi” de nişte elevi dornici să absoarbă informaţii, experienţe de viaţă, glume, sfaturi? Aproape nimeni, pentru că, aşa cum spunea şi actorul despre care vă voi vorbi în cele ce urmează, puţini încearcă să devină oameni. De ce oare? Probabil le este frică de consecinţe.

Aţi aflat deja că este vorba de un actor, însă nu unul oarecare. Nu vă mai ţin în suspans, pentru că dăunează pe plan psihologic. Este vorba de Adrian Păduraru.

Rar mi-a fost dat să întâlnesc asemenea persoane. Pur şi simplu sunt oameni care spun o frază şi deja ţi-au deschis noi orizonturi, pentru că astăzi şi cuvintele pot ucide, cum spunea unul dintre scriitorii mei preferaţi.

Fără introduceri sofisticate, discursuri care nu-si găsesc rostul şi finalitatea, acest actor ne-a împărtăşit amintiri, lucruri inedite, în fine, şi-a jucat perfect rolul de om-actor timp de o oră, perioadă în care l-am ascultat, uitând parcă să mai respirăm.

Aşadar, s-au dezbătut multe teme spuse cu un umor deosebit, care au făcut sala la un moment dat să izbucnească în aplauze. „ Nu e bine deloc să ai preconcepţii. Fiecare fapt de viaţă trebuie privit de la zero, cu sufletul deschis şi înţelegând exact ce se întâmplă, nu ce crezi tu că se va întâmpla”.

A spus asta cu ocazia unui spectacol la Siret, unde era aproape sigur că nu va avea audienţă. În ciuda acestei prejudecăţi, sala a fost plină, iar spectatorii (foarte tineri), au ascultat piesa cu sufletul la gură.

I-a plăcut mult să facă film, dar teatrul reprezintă pentru el o entitate vie. „ Am înţeles că vreau să fac actorie la 20 de ani după ce am terminat facultatea. Nu eram deloc bun când am fost admis, însă am intrat pentru că eram senin şi pentru că aveam încredere în mine. Institutul a reuşit după aceea să mă facă să-mi pierd acea încrederea. Mi-au trebuit 10 ani să mi-o recapăt şi încă 10 să devin actor; motiv pentru care sărbătoresc câţiva ani de când sunt actor, dar încrederea…(bat şaua să priceapă audienţa) Aveţi încredere în voi!” „Istoria, memoria colectivă nu se construieşte pe valori materiale. Nu vă lăsaţi păcăliţi de tot ceea ce înseamnă moda valorii palpabile. Valoarea este energie, emoţie. Propuneţi-vă în viaţă să fiţi oameni, şi nu posesori.”

Dumnezeu l-a ajutat să revină cu picioarele pe pământ. A ajuns la concluzia că niciodată nu trebuie să ne luăm în serios. Succesul, notorietatea există azi, mâine poate să nu mai fie. Obiectele pe care le avem, aprecierea celorlalţi pot să dispară; ceea ce nu dispare în nici un caz e ceea ce suntem cu adevărat. „Fericirea e o chestiune extrem de abstractă, pe care majoritatea dintre noi o atingem la o vârstă la care o şi înţelegem.”

Ca orice om care-şi iubeşte profesia, a afirmat că actoria e cea mai frumoasă meserie care se poate face pe lumea aceasta. Prin ea, s-a descoperit pe sine. „ Viaţa e mult mai surprinzătoare decât poate fi un scenariu. Filmul e un concept care se închide, pe când viaţa e permanent deschisă”, a afirmat Adrian Păduraru.

Regretă foarte multe lucruri, printre care şi faptul că a făcut oameni să sufere, că a spus unele cuvinte în mod direct, putând s-o facă într-o manieră mai elegantă.

Mi-a plăcut enorm o sintagmă pe care nu o voi uita niciodată : Aveţi curajul să fiţi anacronici!

A rămas actor până la capăt, formându-şi o imagine deosebită în ochii celor prezenţi. Încheierea a fost surprinzătoare, relatându-ne cuvintele pe care i le-a spus regina Elisabeta lui Columb atunci când a plecat să descopere America: Pluteşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există, Dumnezeu îl va crea anume spre a-ţi răsplăti îndrăzneala!

Cei care aţi citit acest articol, aveţi curajul să plutiţi, însă nu în vise.

Iuliana Roman, cl. a XII -a D

pagina 19

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d lA te con Spectator

repetăm roluri privind în oglindă uşa se deschide începe o nouă zi masca e în cuier - ultima tendinţă e să porţi pe chip minciuna cratere enorme-n trupu-ţi se-adâncesc pe zi ce trece tu nu vezi cum înăuntru un vulcan erupe-n piese ai în inimă cenuşă ai un zâmbet şifonat pe fundal de note cioburi defilezi prin faţa mea

ru Neg

sufletele nefardate ies din umbră-n miez de

Al

ina

pagina 20

noapte sub lumina lunii , astăzi eu ascult cum ei se roagă măşti de fier se sparg în lume lanţurile se rup pe rând sufletele descătuşate se închină la Stăpân e o nouă zi aceasta , sunt un simplu spectator dar din rândurile strânse eu renunţ la acest rol

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t Al

Cercuri

aş vrea sã am mâinile atât de lungi încât sã pot îmbrăţişa marea îmi plimb tristeţea pe ţãrmurile infinite privesc cum marea înghite alţi pescari de care s-a îndrãgostit azi ecouri crude rãsar din adâncuri eu îmi notez în jurnalul de bord cum alte suflete au fost rãpite de vãduva care nu se saturã niciodatã sparg clepsidra în care mi se scurge viaţa sufletul meu evadeazã din închisoarea toracicã în care a stat o veşnicie coastele curbate se deschid ca o poartã nu mã trag înapoi îmi aratã drumul cãtre libertate

u Negr

instinctiv , mã îndrept cãtre mare care e la fel de înfometatã ca întotdeauna sufletul meu e la fel de îndrãgostit nu mai am limite , nu mai am timp îmbrţişez marea şi fãrã milã o înghit

sufletul meu devine ca un hotel pentru alte suflete refugiate camere pline pânã la refuz şi în pereþi mii de chipuri sfâşiate þipã cã în miez de noapte vor rupe lanþurile şi vor gãsi drumul cãtre eternitate mã cutremur , sufletele se iau în braţe şi se sãrutã surâd cãci ştiu cã-n astã lume suntem doar jumãţi care tot uitã cã iubirea ne uneşte , ne inundã turiştii au plecat şi la mine în suflet e la fel de gol şi la fereastra unde priveam marea eu aştept încã sã mã îndrãgostesc

pagina 21

A

lin

a

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e t l A Vagoanele roşii

. Tăcere

de la mii de kilometrii distanţă îmi numeri bătăile inimii care cresc ritmic sacadat sunet de tobe şi pe fundal un violoncist îngână simfonii pe care abia azi le-a învăţat

în vagoanele acelea roşii cu scaune din piele zgâriatã m-am dezbrãcat de inocenţã era pentru prima datã când mã simţeam la fel de goalã ca şi pe dinãuntru

lumina lunii cade perpendicular în raze frânte , verticale pe sufletul rănit de-un veac în gară trenuri multe trec , marfare goale părăsite în noaptea caldă , îngândurată cresc pe la colţuri flori de mai

mi-am zidit în dreptul inimii o fereastrã şi am lãsat-o deschisã mi-am spus cã sufletul meu nu mai vrea sã trãiascã într-o astfel de casã goalã pãrãsitã şi am avut dreptate .

m-ai privit minute în şir iar eu am rãmas nemişcatã - mi-era teamã sã nu cad şi din greşealã sã mã prefac în cioburi

ciudat , mã iubeai mai mult acum aşa Pustie îmi şopteai cã e de ajuns sã locuieşti tu în mine dar ai greşit

te întâlnesc în zori de ziuă te recunosc după surâs ai vise multe-n buzunare te-ai săturat cât ai tot strâns te iau de guler , mi te apropii îţi număr genele pe rând privesc în ochii ce îngheaţă cuvintele rămase-n gând

vagoanele roşii au prins viaţã din nou şi-au început din nou cãlãtoria ne-am cãptuşit ochii cu vise şi aşa orbi , am uitat de dulcea luminã nu mai aveam o casã acum - dar în loc de suflet , mi te-am pus pe tine

tăcerea-i dulce cine ar fi crezut ?

iarna mi s-a aşternut pe umeri şi a început sã îmi apese grav pe piept tu ai rãmas fãrã suflare trupul meu a îngheţat pe loc nu m-au primit în rai mi-au spus sã îmi caut sufletul şi abia atunci sã mã întorc

săruturi moi culese-n grabă mi le presori pe chipul ud

N

eg pagina 22

a n i ru Al

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

” e n e i c s e n i m e “ e i e d n o c e Alt

Paradox vaporul care mã duce spre destinaţii fãrã nume are inscripţionat pe coaste frânturi de versuri din poemele lui Bacovia ciudat decor- cocori vopsiţi în negru sãrutã marea cu ciocurile pline de sânge şi ea le rãspunde cu un surâs stricat -goluri imense din care ies rechinii mã înfãşor în propriile braţe- sã simt cãldura dar mâinile mele glaciare au amorţit la fel ca şi sufletul meu - pe care îl simt tot mai greu probabil s-a adunat deja mult praf în ultimele secole cât a cãlãtorit din trup în trup busola care mã ghida în vremuri de demult am aruncat-o în ochii tãi care mi-au scufundat orice vis nu mai am nevoie de ea acum - nu mai am motive sã rãtãcesc cãci drumul meu s-a oprit la tine plasa pentru visele mele eşti tu

egru A

N vaporul care mã duce spre tãrâmuri bine ştiute are inscripţionat pe chip zâmbetele noastre decor de poveste- columb ne scrie pe cer frânturi de versuri din poemele lui Eminescu sufletul meu îşi dã jos haina singurãtãţii şi se îmbracã în cãldura sãruturilor tale

pagina 23

a n li

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

S

m ă d ă

profilor

Eminescu. Negocierea unei imagini sau despre receptarea receptarii Am citit studiul lui Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, cu multă prudenţă, din mai multe motive pe care vi le prezint aici. Unu, Cristian Bădiliţă, colegul meu din facultate, îmi spune... din Franţa că e o carte excelentă, dar eu, de aici, încă nu ştiu de ea; doi, sunt crescută şi formată la şcoala zeilor întru Eminescu, şi anume Maiorescu, Călinescu, Perpessicius, Buşulenga... Trei, pe youtube, lansarea de carte are aspect de stand-up comedy, ceea ce mă înspăimântă şi mă amuză în mod egal. Patru, elevii mei oricum ar prefera altceva despre Eminescu, sau, mai bine zis, ar prefera o abordare mai puţin clasică. Dar ca să dorească alt-ceva, ar trebui să fi cunoscut întâi acel ceva, şi anume drumul bătătorit pe care noi îl invocăm mereu. În realitate, ei vor un Eminescu a cărui poezie să rezoneze cu sufletul lor „modern”, pentru că, orice s-ar spune, o fi iubirea eternă, dar omul se schimbă. Şi nu spun nimic nou, dacă spun că, în timp, până şi conceptul de iubire a cunoscut atâtea schimbări şi atâtea abordări diferite. Era doar un exemplu, nu minimalizăm, reducându-l pe Eminescu doar la poezia de inspiraţie erotică. A-l moderniza însă pe Eminescu la infinit, a-l face mereu contemporanul nostru, ca şi cum înţelegerea actuală a operelor eminesciene ar fi dată de undeva de sus şi nu construită pe baza unor paradigme culturale determinate istoric, este o greşeală şi ar trebui să înceteze, măcar în spaţiul şcolii. Şi nu în ultimul rând, sau da, chiar în ultimul rând, am citit tot ce am putut despre cartea lui Iulian Costache, rămânând paralizată în faţa unor nume pe care le venerez încă, cele mai multe fiind ale foştilor mei profesori.

Profesor fiind, prin urmare păstrând cultul pentru profesorul acela care te zideşte după chipul şi asemănarea lui, am rămas aşa preţ de vreo două săptămâni în faţa monitorului. Timp suficient pentru ca o lectura să se sedimenteze sau nu, altfel spus, să văd dacă merită sau nu. Şi am încercat, forţând puţin norocul printr-un experiment. Mi-am propus o recenzie în oglindă, o recenzie realizată de o elevă şi de mine, un fel de receptare a receptării lui Eminescu, de două generaţii diferite (pentru că, nu-i aşa?... într-o şcoală care se respectă nu se ştie cine dă şi cine primeşte!) În fond, cartea lui Iulian Costache este şi ea un experiment.

A contat mult în abordarea preliminară a cărţii şi mărturisirea autorului însuşi: A scrie despre un astfel de autor e ca şi când ai face armata la „geniu”: ai în mână o bombă, cu ceas. Şi timpul se scurge. Dacă izbuteşti să dezamorsezi prejudecăţile ce urmăresc opera unui astfel de scriitor, ai şansa să supravieţuieşti. Dacă nu, calculul e simplu: orice eroare nu poate fi decât ultima. Viata hermeneuticii, trăită in preajma geniilor indiscutabile, seamănă prea adesea cu aceea a geniştilor.

Iulian Costache (mărturisire a autorului făcută la prezentarea volumului - Botoşani, 13 ianuarie, 2008).

Literatura funcţionează, în fapt, ca un imens joc de negociere şi strategie. În acest joc, autorul/textul şi cititorul/criticul devin actori ai unor negocieri sistematice, angajând strategii şi tactici specifice. (Costache) Înţelegem de aici că termenii negociere şi ofertă, folosiţi cu premeditare, nu fac altceva decât să amintească de mercantila lume în care trăim, în care cererea şi oferta spun totul, dacă nu cumva decid asupra vieţii... inclusiv asupra vieţii operelor. Nu e, de fapt, decât o chestiune de limbaj: oferta e opera, cererea e tipul de receptare.

Scriitorul este dator să ofere opere ţinând cont de receptor, sau îşi permite să fie un artist care vede opera ca pe un act gratuit? Această viziune ce conferă cititorului vocaţia unei posibile instanţe coparticipative, a fost asumată în chip programatic, până acum,numai de Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. (continuare în pag. 25)

pagina 24

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Să

d ăm

profilor

Eminescu. Negocierea unei imagini sau despre receptarea receptarii

(urmare din pag. 24)

Spaţiul literar devine astfel mai cuprinzător şi, implicit, mai bogat în provocări. Altfel, fără negocierea (unicităţii) textului cu (multiplicitatea) cititorilor săi, literatura ar risca să fie redusă la un depozit de pagini mineralizate, niciodată deschise, conservate sub eticheta vreunei biblioteci ferecate.

Aşadar: cîtă negociere, atîta literatură. (Iulian Costache) Cartea lui Iulian Costache devine în felul acesta un studiu necesar şi obligatoriu în bibliografiile şcolarilor mai silitori. Poate că în locul mult controversatului brand de ţară (vezi frunza... aceea atât de neutră şi de anostă, nici de tei îndrăgostit, nici de plop părăsit, nici de nufăr în derivă), Eminescu cu floarea lui de tei ar fi fost mult mai reprezentativ şi simbolic. Experimentând în manieră didactică, am recomandat această lectură unei eleve cu destul de bogate lecturi critice, ca să ne punem faţă în faţă două receptări, două vârste.

Iulia mărturiseşte: la început am crezut că citesc altă carte... m'am uitat de vreo câteva ori pe copertă să văd dacă are titlul recomandat de diriga. Mi-a fost teamă că nu înteleg, până am depaşit 80 de pagini, respectiv faza cu canonul şi Pierre Ménard.

Inutil să vă spun că am văzut în eleva mea un om sfârşit al lui Papini, care, ajungând la o trimitere spre o notă de subsol, intră în labirintul nesfârşit al cunoaşterii şi lecturii, fiind nevoit să citească opera la care se făcea trimitere şi tot aşa... Pe de altă parte, trebuie să recunosc că ajungând la pagina 30 m-am întrebat şi eu unde vrea Iulian Costache să ajungă.

Iulia Roman: eram puţin nervoasă k nu înţelegeam nimic (scuzabil, vorbeam pe messenger); dacă aţi vedea ce început am pus... dar l'am schimbat..

Iulia Roman: l'a văzut cineva ...şi m'a convins să schimb Bizu: ia să văd Iulia Roman: că doar eram avocatul cărţii Iulia Roman: dar nu'l mai am....

Iulia Roman: l'am şters Bizu: mda, o recenzie nu trebuie să fie neapărat pozitivă Bizu: să ştii că ai putea să o faci sub formă de text argumentativ Bizu: şi să-ţi exprimi opiniile pro şi contra Bizu: uite, mi se pare o idee bună , ca să nu-ţi calci pe suflet Bizu: trebuie să spui ce gândeşti Iulia Roman: ei...dar mi'a trecut...

Bizu: când e prea dur, acoperi cu stil Bizu: chiar m-ar interesa opiniile contra; ce nu convine minţii tale de adolescent?

Bizu: încearcă pro şi contra şi cizelăm împreună, dacă vrei...

Mă aflam aici in ipostaza de dascăl (urăsc termenul ăsta; obligă la prea mult sau de ce?) care vrea să dezvolte în tânărul de lângă el (vedeţi? Nu din faţa lui!) interesul pentru lectură, plăcerea de a citi, gustul estetic, dar fără să neglijeze stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate. Atâta doar că nu e foarte uşor, în faţa unui astfel de studiu să dai încredere tânărului, să-i cultivi o atitudine pozitivă faţă de comunicare şi mai ales, da, mai ales să-i dai încredere în propriile abilităţi de receptare şi comunicare. Am în minte, în legatură cu această idee, o experienţă povestită de o fostă colegă de facultate care predă în Canada şi care îmi zicea că ei niciodată nu resping opinia unui elev spunând: Nu ai dreptate! sau: Nu e bine!...ci, Da, ai dreptate, dar... te rog să te gândeşti şi la următorul punct de vedere: ... şi urmează un punct de vedere autorizat, al dascălului. Cu siguranţă e vorba şi de ceva tradiţie pedagogică în acest sens, dar nu mi-a stricat să abordez această metodă de ceva timp, cu elevii care înţelegeau mesajul meu cu adevărat. Aşa mi s-a părut mai corect şi mai eficient în a atinge un alt obiectiv al meu, şi anume, abordarea flexibilă şi tolerantă a opiniilor şi a argumentelor celorlalţi. Nu voi reproduce în întregime recenzia tinerei, însă prezint câteva pasaje, pe care le consider neatinse de opiniile altora, decat cel mult în mod inconştient.

Discuţiile noastre au poposit apoi şi spre noţiunile de canon, de mască şi sosie, de ofertă, de mit în lumea contemporană (făcând loc de-mitizării în atâtea contexte de regulă sociale), aşa încât tânăra conchide: Cele cinci subcapitole care constituie materialul de studiu (Valorizări negative, Valorizări pozitive, Semioza extraliterară, Oferta operei eminesciene, Oferta operei eminesciene- structuri de negociere) detaliază tipul de ofertă de lectură. (continuare în pag 26) pagina 25

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

ăm d Să

r o l i f pro

Eminescu. Negocierea unei imagini sau despre receptarea receptarii (urmare din pag. 25)

Cu toate că în prima parte sunt prezentate prea multe concepte încă străine mie şi aranjate în mod haotic (cel putin pentru mine, iertare, doamna dirigintă!) în cea de-a doua parte, totul devine mai limpede şi mai coerent. „Eminescu. Negocierea unei imagini” de Iulian Contache se dovedeşte un studiu inedit, captivant, ce are la bază o bibliografie impresionantă, complexă şi atent structurată. Autorul prezintă un discurs provocator, care demonstrează încă o dată că nu s-a spus nici pe departe totul despre Eminescu.

Nu ştiu în ce măsură am reuşit să lecturăm la două mâini, sau la ...patru ochi acest studiu, însă pentru mine, ca şi pentru eleva mea, a fost un experiment, elevul devenind de data aceasta un partener de dialog didactic, prin care am încercat să dezvolt gândirea critică (elevul evaluează ceea ce a citit), dar şi lectura creativă (elevul extrapolează, caută interpretări personale, prin raportări la propria sensibilitate, experienţă de viaţă şi mai ales de studiu, de lectură.

Noutatea studiului vine cu siguranţă din însăşi intenţia autorului: Eminescu. Negocierea unei imagini o carte despre receptarea poetului în epoca sa (1870-1900) şi nu despre receptarea operei sale în epoca noastră, aşa cum mai toate studiile critice ne-au obişnuit. De aceea, suntem de multe ori în faţa unor aspecte ne-canonice, prin urmare ne-didactice. Nu ştiu în ce măsură această manieră de abordare a noului se va dovedi eficientă, feedbackul e de lungă durată, am fi prea orgolioşi să credem că o nouă generaţie de cititori ai lui Eminescu se va naşte... sub auspiciile studiului lui Costache, sau sub ale noului demers didactic. Dar parcursul istoric al literaturii trebuie să implice, pe lângă cunoaşterea unor repere ale fenomenului cultural românesc sau formarea unei imagini de ansamblu asupra acestuia, şi exersarea gândirii critice şi autonome a elevilor.

Bibliografia şcolară trebuie înnoită, lucrăm cu oameni proaspeţi, care citesc cu ochi vii opere pe care noi le-am predat de atâtea ori, încât riscăm să nu mai ieşim din nişte periculoase tipare.

Cartea lui Costache nu se adresează tocmai unui discipol, ci mai degrabă specialistului, de aceea nici eu nu am pretenţia de a fi oferit decât o variantă de lectură.

Cred, însă, că acest studiu trebuie să facă parte dintr-o bibliografie care se vrea completă sau să se regăsească printre recomadările unui profesor care respectă setea de informaţie şi de inedit a unui tânăr.

Prof. Gabriela Ştefancu

pagina 26

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

dăm ă S

POVESTEA UNUI CONCURS r o l i f pro

A fost odată ca niciodată un concurs ce se numea Videoart. Cum trecuse vremea, crescuse el de ajunsese la a II-a ediţie. Mesagerii electronici au prins a da de veste că cine se încumetă să realizeze filme de scurt metraj sau spoturi publicitare, să binevoiască să se înscrie şi să se înfrunte pentru premii. Şi, ce să vezi, doi voinici din clasa a XI-a B Francisc Ciprian Danileţ şi Gheorghe Mitrofan şi-au zis că n-o fi foc dac-or încerca.

- De Videoart am auzit prin clasa a X-a, de la Doamna profesoară Cristina Zotic. Deşi eram entuziasmat de concurs, nu am reuşit să termin filmuleţul la timp şi nu am participat. Atunci mi-am zis că anul viitor trebuie neapărat să mă înscriu. Şi aşa am făcut, mărturiseşte Francisc.

- Când Domnişoara profesoară Eugenia Fărcuţ ne-a prezentat concursul, mi-am zis că din moment ce e la nivel naţional, fără îndoială vom avea oponenţi pricepuţi în arta video. Aşa se face că împreună cu Francisc ne-am propus să participăm şi să dăm ce avem mai bun, îşi aminteşte Gheorghe.

Ei, dar n-a fost treabă uşoară. Timpul trecea iute ca gândul şi voinicii trudeau din greu.. Mai marii concursului spuseseră clar şi răspicat: cine vrea în finală, să facă bine şi să meşteşugească repejor un film sau spot publicitar, să le trimită şi să aştepte veste de la ei. După ce au cugetat, cei doi s-au pus pe treabă. S-au gândit ei să meşterească un spot publicitar. Repetau, filmau, ştergeau, o luau de la capăt cu filmarea...şi tot aşa, până într-o zi când, în sfârşit, au terminat.

- Am repetat de multe ori pentru realizarea spotului publicitar. Am filmat în mai multe rânduri şi am schimbat locaţia pentru ca totul să iasă exact cum am dorit. A fost stresant. La cei mai mulţi, aceasta s-ar fi transformat în nervi şi certuri, dar în cazul nostru nu a fost aşa. Noi am profitat de fiecare greşeală şi am trasformat-o într-un moment de amuzament. Am râs de gafele pe care le făceam, de ideile trăsnite care ne veneau în minte şi am trecut cu bine peste momentele mai încordate, povesteşte Gheorghe, iar colegul său completează: - Sub îndrumarea Domnişoarei profesoare şi cu ajutorul coechipierului meu am realizat un spot intitulat „ Chiar vrei să plăteşti acest preţ ?” care a avut drept scop evidenţierea pericolelor determinate de consumul băuturilor alcoolice în rândul tinerilor.

Mare le-a fost bucuria când au primit veste că sunt aşteptaţi în confruntarea finală. Ehei, da' gluma sengroşa ! Din ţara întreagă urmau să sosească rivalii de temut. Greul abia urma să înceapă, dar temerarii noştri seavântară în concurs puşi pe fapte mari. Când s-au adunat toţi laolaltă au primit poruncă să meargă cale lungă, prin arşiţă sau ploaie, să deschidă bine ochii şi să filmeze ce-or şti, ce-or vrea şi cum or vrea, numai să facă la urmă de tot un alt film.

Gheorghe îşi aminteşte de acea zi: A doua parte a concursului începea dis-de dimineaţă. Atunci au început emoţiile. Francisc nu venise încă şi nu-l puteam contacta pentru că nu aveam baterie la mobil. Am început să-mi privesc adversarii cu atenţie şi să mă gândesc la potenţialul lor. Organizatorii ne-au dus cu autocarul în diverse locuri din judeţ, unde fiecare echipă trebuia să filmeze în funcţie de tema aleasă de juriu „contraste”. Ulterior, neam întors în laboratorul de informatică al liceului pentru a realiza montajul filmului.

Dacă au terminat filmul, nu le mai rămânea decât să aştepte ceasul când cei mai bravi urmau să fie răsplătiţi cu vârf şi îndesat.

- A doua zi era premierea. Stăteam în sală şi tensiunea creştea pentru că vedeam că toţi colegii de concurs erau premiaţi şi nouă tot nu ne venea rândul. În sfârşit, am auzit numele noastre şi faptul că ne adjudecam premiul al II-lea la secţiunea noastră. Am primit premiile şi am răsuflat uşuraţi, relatează Gheorghe despre acea zi fericită.

Ca orice poveste, şi aceasta are un tâlc desprins de cei doi voinici.

Gheorghe: Tot concursul nu era despre „să căştigăm, să câştigăm”, chiar dacă ne doream enorm acest lucru. Am învăţat să mă bucur de drumul parcurs până la obiectivul final, să trăiesc intens tot ceea ce a avut de oferit acest concurs: experienţă, ocazia unei excursii în afara oraşului, posibilitatea de a admira locuri noi, schimbul de idei cu alte persoane.

Francisc: Tot ce vreau să adaug e că a fost o experienţă plăcută şi voi participa şi la a III- a ediţie. Deci, implicaţi-vă în cât mai multe concursuri. Chiar dacă nu luaţi vreun premiu, vă faceţi prieteni noi, acumulaţi experienţă şi vă distraţi. În plus, nu aveţi nimic de pierdut. Şi uite-şa s-a terminat povestea. Dar mai e loc şi pentru alte povestiri din care să aflăm isprăvile voastre la alte concursuri.

Foaie verde de spanac, Fost-a concursul Videoart.

Frunză verde şi-un trifoi, Veţi mai auzi de noi!

Prof. Eugenia Elena Fărcuţ în colaborare cu Francisc Ciprian Danileţ şi Gheorghe Mitrofan, cl. a XII-a B pagina 27

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

dăm ă S

profilor

Se spune că drumul spre rai este presărat cu spini. Eu aş adapta această zicală, spunând că în drumul spre victorie este nevoie de intenţii bune, sfaturi utile, multă dăruire, responsabilitate şi seriozitate.

Sub îndrumarea d-şoarei profesoare Eugenia Fărcuţ ne-am propus să fim Studente pentru 1 zi la disciplina istorie, în cadrul concursului iniţiat de Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava. Aşadar am devenit detective în ceea ce priveşte căutarea probelor, a informaţiilor şi, de ce nu, a martorilor care au trăit evenimentele perioadei comuniste.

Proiectul nostru s-a intitulat Detectivi pe urmele istoriei şi a avut ca motto Quot homines, tot sententiae.

Pornind de la constatarea că în societatea contemporană există atitudini foarte diferite faţă de însemnătatea anului 1989 şi de la faptul că schimbările inevitabile au produs reacţii contradictorii în rândurile românilor, am considerat important să dăm curs invitaţiei şi am elaborat un proiect pe care l-am perceput ca pe o modalitate interesantă şi bine venită de a găsi răspunsul la diverse întrebări. Efortul nostru a fost răsplătit, ocupând locul al II-lea. În cele ce urmează noi, membrele echipei - Ana-Florentina Grigore, Teodora Olenici şi Iuliana Roman ne vom spune propriile opinii cu privire la derularea acestui proiect.

O experienţă plină de senzaţional în care nu ştii ce îţi oferă următorul moment. Aşa aş putea caracteriza clipele petrecute alături de d-şoara prof.

Eugenia Fărcuţ, Grig şi Iulia în realizarea acestui proiect. Acum nu îmi vine în minte decât ziua în care ne-au fost prezentate cerinţele proiectului şi în care am acceptat să-l realizăm în formula prezentată mai sus. Am pornit atunci spre necunoscut. Am învăţat pe parcurs cât de plăcut şi de dificil este, în acelaşi timp, să lucrezi în echipă. Spun dificil, nu în sensul rău al cuvântului, ci mai degrabă pentru că este nespus de greu să alegi o singură idee, când toate sunt extraordinare.

Oricare a fost starea morală a întregii echipe pe parcursul proiectului, eu cred că, fără doar şi poate, nopţile nedormite, suspansul şi lacrimile ce şiau făcut apariţia pe obrajii noştri cu o seară înaintea prezentării (pentru că nu ne aflam pe lista celor care urmau să prezinte proiectele) au fost răsplătite cu vârf şi îndesat.

(Teo)

E o vorbă din popor care spune că dacă vrei să fi fericit, trebuie să închizi un ochi. Nu am ţinut cont de această expresie, deschizându-ne larg ochii şi cămăra cu idei, pentru a putea da naştere, într-un final, unui produs perfect. Spun asta pentru că totul a ieşit exact cum ne-am propus.La început roiau în creierii noştri întrebări precum scânteile dintr-un cărbune peste care a căzut un strop de ulei. Însă pe parcurs ne-am orientat atenţia spre un singur punct ce conţinea un amalgam de viziuni şi etape.

Alături de cel mai dedicat coordonator (d-şoara prof. Eugenia Fărcuţ) şi cele două colege (Flory şi Teo), neam bucurat de acea clipă de fericire care a durat doar o secundă şi pe care bineînţeles că mi-o amintesc cu plăcere de fiecare dată când suntem în aceeaşi formulă (deşi acum acest lucru e aproape imposibil) sau atunci când răsfoiesc dosarul încărcat de apogeul succesului.

Acest proiect nu ne-a cerut imposibilul, doar calităţile. Am adunat multă experienţă, am avut parte de întâmplări care ne-au demonstrat până la o virgulă că putem pierde totul într-o clipă, cu toate că efortul depus a fost inestimabil.

(Iulia)

pagina 28

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

dăm ă S

profilor

A

cest concurs mi-a arătat încă o dată că nimic nu se obţine cu eforturi minime. La început totul părea mult prea simplu, dar când am început să lucrăm, am văzut de fapt ce presupune cu adevărat concursul ”Student pentru o zi”.

După ce am devenit ”detective pe urmele istoriei”, a început o muncă asiduă, dar şi plăcută în acelaşi timp. Până să ajungem la concursul propriu-zis de la universitate, am avut de trecut numeroase obstacole, începând cu probleme la trimiterea lucrării şi sfârşind cu seara plângerii dinaintea concursului. După nenumărate nopţi petrecute în cămin lucrând la proiect, a venit şi ultima seară programată pentru repetiţii generale. Aveam speranţe mari, deoarece d-şoara profesoara ne-a învăţat să avem încredere în propria muncă şi-n propriul potenţial.

Acea seara în care nu ne-am regăsit pe lista participanţilor la concursul ce urma a doua zi nea dat peste cap toate aşteptările. Eu am dat startul la concursul ”cine varsă mai multe lacrimi şi are mâine cearcăne mai evidente”. După ce jumătate de noapte am plâns, ne-am hotărât să dormim şi să ascultăm sfatul d-şoarei profesore de a ne prezenta la concurs. După o competiţie strânsă am reuşit să obţinem premiul al doilea datorită sprijinului acordat de dşoara profesoară.

(Ana) Redactare: Iuliana Roman, cl. a XII-a D

Ce-aş mai putea adăuga la cele de mai sus?

Pot să afirm cu toată convingerea că am îndrumat cea mai bună echipă. Am şi argumente: seriozitate maximă, iniţiativă, responsabilitate, entuziasm, rezistenţă la efort prelungit, bunăvoinţă. Toate acestea le-am regăsit pe deplin în aceste fete deosebite. „Detectivele” au prezentat proiectul în faţa unui juriu format din profesori universitari şi au concurat cu echipe extrem de valoroase de la licee din judeţele Suceava, Botoşani şi Neamţ.

Cine mai ştie câte ore ne-a luat pregătirea proiectului?

Nu mai contează. Rămân în urmă un premiu şi o experienţă de viaţă.

Prof. Eugenia Elena Fărcuţ

pagina 29

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

dăm ă S

profilor

UN ALTFEL DE 1 DECEMBRIE

Se iau următoarele „ingrediente”: o zi liberă neapărat 1 Decembrie, ger, câteva grupuri de adolescenţi, entuziasm şi bună dispoziţie. Care este rezultatul acestei combinaţii?

De Ziua Naţională, elevi din clasele X E, XI D, XI F şi XII E s-au răspândit în diverse cartiere ale oraşului Suceava pentru a împărţi trecătorilor un dar special: un „fluturaş” de hârtie cu tricolorul românesc şi un mesaj specific Zilei Naţionale. Pentru tinerii implicaţi a fost o ocazie aparte de a marca această zi. În acelaşi timp, s-a dorit pe această cale unii dintre semenii noştri să fie sensibilizaţi cu privire la momentul din an în care ne amintim în mod special de Marea Unire. Să nu uităm că 1 decembrie 1918 şi desăvârşirea României Mari sunt repere fundamentale ale istoriei şi identităţii noastre ca popor. În ciuda frigului care „muşca” nemilos, elevii nu s-au descurajat, ci practic au împânzit întregul oraş din Obcini până la Orizont, de la Mobilă până în Centru. Cu un zâmbet pe buze şi urarea „La mulţi ani”, ei au oferit celor care le-au ieşit în cale „fluturaşii” pregătiţi cu grijă. Despre ce s-a întâmplat cu acea ocazie, iată ce povestesc unii dintre ei.

Sincer, mi-a plăcut să merg pe teren şi să împart un „fluturaş” şi un zâmbet românilor. Am apreciat foarte mult oamenii care îl primeau cu interes şi cu zâmbetul pe buze. Au fost şi unii care nici nu au vrut să-l primească sau îl aruncau pe jos. (XI D) În ciuda frigului de afară, ziua de 1 Decembrie a fost una mirifică, iar ceea ce a făcut-o aşa a fost zâmbetul de mulţumire a celor ce au primit steguleţul nostru cu îndemnul „Nu uita că eşti român”.

(XI F) Oamenii rămâneau miraţi văzându-ne îngheţaţi şi ne întrebau cum rezistăm pe aşa un frig.

Noi le spuneam că suntem bucuroşi că putem face ceva special cu ocazia Zilei Naţionale şi că prin acest gest ne simţim cu adevărat români! (XE) Am fost foarte bucuroasă că am contribuit cu ceva la marcarea Zilei Naţionale şi i-am îndemnat pe oameni să-şi reamintească că sunt români. Unii din ei erau încântaţi de faptul că există elevi care promovează ziua de 1 Decembrie prin astfel de activităţi şi au primit cu un zâmbet acel dar simbolic. (XE) Chiar dacă era foarte frig, am împărţit steguleţele cu mare drag, nelăsându-mă descurajată de unele priviri speriate sau de atitudinile rigide. Dacă ar fi, la anul m-aş duce cu mare drag să împart steguleţe. (XI F) A fost o experienţă frumoasă. Ne-am bucurat că am rostit cu mândrie numele colegiului nostru, iar trecătorii s-au înveselit primind „fluturaşii”. (XI F) Pentru mine a fost o zi de sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului. Cred că este primul an în care am conştientizat semnificaţia zilei de 1 Decembrie. Sper ca pe viitor asfel de acţiuni să ia amploare, să fie comemorate mai multe zile importante pentru noi, românii. (XI F) Contrastul dintre generaţii se observa foarte bine. Tinerii se uitau lung la „fluturaşi”;bănuiesc că îi lăsau la primul coş de gunoi. În schimb, oamenii trecuţi de 45 de ani îi primeau foarte uimiţi şi impresionaţi în mod plăcut; zâmbeau şi îmi mulţumeau. Mesajul era citit cu zâmbetul pe buze, iar acest lucru îmi dădea o mare satisfacţie. (XI F) A fost o plăcere pentru mine şi colegii mei să ieşim pe stradă, în ciuda vremii, şi să împărţim lumii un mesaj patriotic şi simpatic în acelaşi timp: „Ori suntem Români, ori nu mai suntem !” (XI D) Mi s-a părut o idee excelentă, deoarece au fost oameni care uitaseră de Ziua Naţională şi mi-au zis„Aaa! Uitasem! Mulţumesc şi la mulţi ani!” (X E) Cred că unii dintre oameni nu se aşteptau ca cineva să mai facă ceva de 1 Decembrie şi i-am surprins într-un mod plăcut. Mă bucur foarte mult că am împărţit acei „fluturaşi” şi că majoritatea persoanelor au reacţionat favorabil. (XII E) Prof. Eugenia Elena Fărcuţ pagina 30

Noua Generaţie, an IX, nr. 1(15) - 2011

Cuprins I. Condei cu aromă de tei Condei cu aromă de tei Valori împrumutate versus valori autohtone Poveste Receptarea lui Eminescu, azi Exemplul lui Eminescu Zece lucruri surprinzătoare despre Eminescu Ce frumoasă, ce nebună...

II. Alte condeie “eminesciene” Debut. Camelia Maximoaia, cl. a X -a C Incompletă Povestea albului pal...

Despre prietenie: Paula Buta, cl. a XI -a C Poeme într-un vers: cl. a X-a C Plutiţi pe scena vieţii Poezie: Alina Negru, cl. a XI-a G III. Să dăm cuvântul profilor Eminescu. Negicierea unei imagini Povestea unui concurs Detectivii din D Un altfel de 1 Decembrie

pag. 1, 2 pag. 3 pag. 4,5,6 pag. 7 pag. 8 pag. 9 pag. 10,11

pag. 12,13,14 pag. 15 pag. 16 pag. 17 pag. 18 pag. 19 pag. 20,21,22,23

pag. 24,25,26 pag. 27 pag. 28,29 pag. 30

ISSN 2065 - 0337