păpădia electrică de Șerban Axinte by Business Cover Publishing

șerban axinte

păpădia electrică

păpădia electrică de Șerban Axinte prefață de Radu Vancu seria Poezie | colecția Prezent © 2012

casa de pariuri literare

www.cdpl.ro | editura@cdpl.ro tel. : 021.2607596 ; 0741.587259 ; 0726.407349 © ilustrația de pe copertă : Encounter de Traian Gligor – www.traian-gligor.de typefaces Warnock Pro & Adobe Text Pro, designer Robert Slimbach, Adobe Systems Incorporated tipărit la Mega Print, Cluj‑Napoca 0 9 8 7 6 5 4 3 2 1 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Axinte, Șerban păpădia electrică / Șerban Axinte; pref. de Radu Vancu. – București : Casa de pariuri literare, 2012 isbn : 978-606-8342-76-4 I. Vancu, Radu (pref.) 821.135.1–1

șerban axinte

păpădia electrică

casa de pariuri literare

Șerban Axinte s‑a născut la 27 iulie 1976 la Iași. Este cercetător științific la Insti‑ tutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române – Filiala Iași, redactor al publicației cu profil academic Philologica Jassyensia și colaborator la mai multe reviste culturale, printre care Observator cultural, Bucureștiul cultu‑ ral, Convorbiri literare, Transilvania. A fost secretar general de redacție al revis‑ tei culturale Timpul (2004‑2007). A publicat volumele de versuri Starea balanței, Editura Eurocart, Iași, 1996 ; Pragurile Apeiron, Editura ouTopos, Iași, 1999 ; Lumea ți‑a ieșit așa cum ai vrut, Editura Vinea, București, 2006 și studiul Definițiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, Editura Timpul, Iași, 2011. Prezent în antologiile oZone friendly. Iași. Reconfigurări literare (coord. O. Ni‑ migean), Editura T, Iași, 2002 ; Antologie de la poésie roumain contemporaine, în „Confluences poétiques“, nr. 3. (Anthologie établie par Magda Cârneci et Linda Maria Baros) ; Nasturi în lanul de porumb (coord. V. Leac), Editura Brumar, Timișoara, 2008 ; Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic româ‑ nesc (coord. Daniel D. Marin), Editura Paralela 45, Pitești, 2010 și Ziua cea mai lungă (coord. Aleksandar Stoicovici), Editura Herg Benet, București, 2011. Coautor al Dicționarului general al literaturii române, vol. I‑VII (coord. Eugen Simion), Univers Enciclopedic, București, 2004‑2009. Doctor în filologie din ianuarie 2010. Membru al Uniunii Scriitorilor din Româ‑ nia și al Asociației de Literatură Generală și Comparată. Site personal : www.serbanaxinte.com

magdei, care a ĂŽnČ&#x203A;eles deja cum stau lucrurile

Cel mai atipic douămiist

Șerban Axinte este, după cum știe toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la „Observator cul‑ tural“, el este și autorul uneia dintre cele mai ambițioase sinteze recen‑ te – Definițiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfo‑ logie istorică a romanului românesc care merită cu prisosință o receptare en fanfare. Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea știe cine e criticul lite‑ rar Șerban Axinte nu‑i face un PR prea grozav poetului Șerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s‑a văzut și la precedenta sa carte de poezie, Lumea ți‑a ieșit așa cum ai vrut (Vinea, 2006) – recomandat de prefața empatică a lui Doris Mironescu, vo‑ lumul n‑a avut totuși receptarea pe care ar fi meritat‑o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefață empatică, sperând din toată inima că păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă. Fiindcă și‑ar merita norocul cu prisosință. Este, o spun din capul locului, punctul cel mai înalt atins de scrisul lui Șerban Axinte. (De scrisul lui poetic, se înțelege). Am avut dintotdeauna încredere în poeții cu traseu evolutiv as‑ cendent, tot mai buni cu fiecare carte, infirmând tipologia generală a poetu‑ lui care are explozia la debut și apoi intră într‑un recul quasi‑permanent. Cu cele patru cărți de poezie publicate până acum (Starea balanței, 1996, Pragurile Apeiron, 1999, Lumea ți‑a ieșit așa cum ai vrut, 2006 și, iată, păpădia electrică, 2012), Șerban Axinte e unul dintre acești poeți‑maratoniști despre care vorbesc mai sus, iuțind ritmul pe măsură ce se apropie de finiș. Fiecare carte e superioară celei dinainte, construind astfel o spirală ascendentă a cărei buclă ascendentă e de sperat că poetul o va urma și mai departe. În cronica mea la Lumea ți‑a ieșit așa cum ai vrut, după ce enumeram ca‑ litățile dominante ale poeziei lui Șerban Axinte, remarcam că singurul ei cu‑ sur ar sta într‑o anumită zgârcenie a imaginii poetice, folosită rar și cumva cu 7

inima strânsă, încât ai senzația că poetul se simte diminuat cu fiecare imagi‑ ne livrată în text. Or, simplificând enorm, dar totuși în limite plauzibile, se poate spune că mai toți teoreticienii poeziei, de la Aristotel la Pound, cad de acord că, înainte de toate, condiția necesară a poeziei e imaginea (necesară, subliniez, nu și suficientă – de asta „miliardari de imagini“ precum Voronca nu sunt implicit mari poeți, iar brevilocvenți care‑și construiesc poemul în jurul unei singure imagini trasă în tuș, precum Kavafis, da) ; din cauza aceas‑ ta, găsesc acum acele poeme (altfel remarcabile) ale lui Șerban Axinte din cartea anterioară cumva devitalizate, limfatice, organisme bine articulate, însă întrucâtva hipodinamice. Cu atât mai mult mă bucură să constat că acest unic cusur al cărții trecute nu mai e de găsit în cea de față. Păpădia electrică e construită din trei cicluri (ca și Lumea ți‑a ieșit așa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis), intitulate decoct, bulb și acele electrice ; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt inervate de imagini remarcabile, deseori de‑a dreptul memorabile – citez aproape la în‑ tâmplare : „să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă“ (acele electrice), „ceva crește acum din mine, / ci‑ neva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni. / / aura / înflorește din bulbul creștetului meu / într‑o uriașă păpădie electrică“ (păpădia electrică), „de ce îți este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te poate atinge. / / ce văd în tine, ce văd în tine, / / un cimitir în care toți dumnezeii pământului / și‑au lăsat morții să înflorească“ (de ce îți este frică) ș.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumusețe, cu care empatizezi instantaneu și te fac să stabilești cu textul de sub ochi acel contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiție sine qua non a lecturii de poezie. Însă, și asta e cu atât mai demn de apreciat, plusvaloarea păpădiei electrice față de cartea precedentă nu vine numai din această infuzie masivă de imagi‑ ne. Ci și dintr‑o limpezire decisivă a poeticii. Pe prima manșetă a volumului Lumea ți‑a ieșit așa cum ai vrut, Liviu Antonesei remarca despre „poezia de începuturi“ a lui Șerban Axinte că „avea o tăietură perfectă, cvasi‑geometri‑ că, dar și răceala adiacentă“, pentru ca în cartea din 2006 să „scrie mult mai liber, mai puțin atent la perfecțiunea formală, deci mai liric“, și valoriza „in‑ finit mai mult această postură, pentru că e un lirism mult mai atașant“. Iar Doris Mironescu, în prefața volumului, producea următoarea observație : „poetica de la care se revendica Șerban Axinte în volumele sale anterioare era una, să‑i zicem, de factură modernistă, ermetică, prelungind influențe 8

rimbaldiene, dar și dinspre Giuseppe Ungaretti (studiile universitare de ita‑ lienistică ale poetului și‑au spus cuvântul“. Așadar, amândoi comentatorii sesizau descendența poeziei lui Șerban Axinte din marea familie a ermetici‑ lor căutători de perfecțiuni poliedrale, hibridată cu maniera brevilocventă și ultralimpidă a lui Ungaretti – așa încât, are dreptate Doris Mironescu (el are întotdeauna dreptate când e vorba despre poezie, în treacăt fie zis), era audi‑ bil un son italienizant în dicția aproape prea perfectă a poemelor lui Axinte. Ce trebuia subliniat mai apăsat era indecizia structurală a poeziei lui, venită din postularea simultană și ireductibilă atât către „modul intelectual al lirei“, din care originează natura aceasta luminos‑geometrică a textelor lui, cât și către modul ei visceral – pentru că, scriind cerebral și la rece, Șerban Axinte era încercat mereu de o irepresibilă nostalgie a lirismului biologic, așa‑zi‑ când al „căldurii animale“ pe care Mallarmé, părintele tuturor ermeticilor moderni, o voia alungată din poezie. După cum se vede, Șerban Axinte ilus‑ tra un caz aporetic în tipologia ermeticilor – era, care va să zică, un erme‑ tic… eretic, un strănepot al lui Mallarmé sedus în egală măsură de răceala ideii pure și de fierbințeala impură a cărnii. Erezie din care decurgea o poe‑ tică mixtă, indecisă, lesne identificabilă în Lumea ți‑a ieșit așa cum ai vrut. Ei bine, păpădia electrică aduce o clarificare decisivă și sub acest aspect. Lumina intelectivă și carnea mată nu mai sunt antinomice, ci devin coexten‑ sive, reprezintă secvențe ale unei cauzalități comune, după cum ni se spune pe șleau în această splendidă imagine din poziția corectă în timpul morții, de pildă : „ai grijă ce spui când ți‑e frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcu‑ te, lumina cea mai pură nu vine din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac“. Ceea ce era până acum atipie congenitală se rezol‑ vă, așadar, printr‑o sinteză paradoxală a intelectivului cu biologicul, cu orga‑ nicul. Până și titlul, păpădia electrică, e semnificativ în acest sens – lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuși animată a păpădiei, contrăgând astfel simbolic într‑o imagine memorabilă conjuncția dintre spi‑ ritul rece și trupul călduț. Numai conectat la o asemenea electricitate orga‑ nică se poate ajunge la o atât de plastică sublimare a amintirilor precum cea din creștetul de 1000 °C : „atât de viu încât amintirile se lichefiază deasupra creștetului meu de 1000 °C“. Consider această găsire a echilibrului între antiteze o mare calitate a poe‑ ziei lui Șerban Axinte. După cum consider, de asemenea, o calitate de primă importanță faptul că se poate discuta despre ea făcând complet abstracție de orice încadrare generaționistă. Cum se poate lesne constata, am vorbit până 9

acum despre ultimele două volume ale lui Axinte fără să fac vreo referință la poeticile și tendințele douămiiste. Iar acest fapt e posibil pentru că, deși bine integrat în metabolismul generației sale, poetul Șerban Axinte n‑are nici în clin, nici în mânecă cu douămiismul. În context generaționist, poezia lui are o stranietate de ființă teleportată dintr‑o altă galaxie, cu un organism con‑ struit după alte proceduri biologice și existențiale. Firește, încă din prima secțiune a cărții dăm peste poeme excelente precum sublim, sublim sau undo în care găsim un univers traumatic și o lume declasată la nivelul biologicului larvar care ne pot părea izomorfe cu Weltanschauung‑ul traumatic și visceral al douămiiștilor – cu atât mai mult cu cât scenografia e și ea prezumabil douămiistă, fiind una a spitalului (în sublim, sublim, de pildă) ori a localului propice alcoolizării supreme (chiar în poemul care deschide cartea). Dar, pe măsură ce citim, ne lămurim că, la fel ca majoritatea congenerilor săi, și Șerban Axinte scrie într‑adevăr tot o poezie a traumei, însă – și asta îl singularizează în același context – la el trauma și‑a pierdut calitatea narativă. Ceea ce vrea să spună că, trauma rămânând un hapax existențial, cu terme‑ nul lui Vladimir Jankélévitch (preluat și glosat masiv de Michel Onfray în L’Art de jouir), adică o experiență destinală radicală și fondatoare, ea (adică trauma) nu mai este totuși și o narațiune fondatoare, un epos clar articulat al respectivei experiențe radicale. Poemele celor trei cicluri ale păpădiei electri ce pot fi (chiar sunt) deseori narative, însă poveștile lor nu coagulează într‑o Poveste macro, care să subîntindă în rama ei cartea întreagă – precum, să spunem, la T.S. Khasis ori la Dan Sociu. Între cele trei cicluri, precum și în‑ tre poemele lor componente există diverse trimiteri, o rețea de aluzii și de imagini recurente (cititorul atent se va simți răsplătit să le descopere) ; însă rețeaua aceasta atent elaborată nu compune o poveste, având o natură mai degrabă muzicală decât narativă. Chestiune care arată, pe de o parte, artistul matur și atent la construcția cărții, iar pe de alta, o natură poetică radical diferită de aceea a douămiiștilor, pentru care poezia înseamnă înainte de orice narativizarea eului biografic, transformarea lui într‑o poveste. Așadar, dacă ținem să‑l etichetăm generaționist pe Șerban Axinte, nu pu‑ tem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepția obsesiei pen‑ tru hapax‑ul existențial, nimic nu‑l leagă de generația sa : nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic ; or, după cum se știe, atipicii sunt întotdeauna câștigători pe termen lung. Radu Vancu 10

decoct

la sibiu am adormit pe un scaun, într‑un hol celebru, m‑am trezit în basarabia, chiar în clipa în care încercam să ridic de jos niște bancnote urâte ; am văzut de două ori gara, prima oară eram foarte grăbit, a doua oară, foarte beat, așa că am luat o decizie, o măsură urgentă, încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei. am încercat preț de câteva minute să‑mi amintesc cum arăta soția lui radu vancu, venită special să vadă cât de deștepți și frumoși sunt ieșenii. cinci ore de mers cu trenul, cu tot cu schimbatul roților, am jucat X și 0 pe tavanul cușetei, am recitit, o dată la fiecare sfert de oră, email‑ul de la ovidiu nimigean pe care magda mi‑l listase cu acea dragoste a soției ce‑i pregătește soțului tot ce e mai bun pentru drum :

Cherule, Din câte știu, din câte am observat și am constatat pe propriu‑mi ficat, alcoo‑ lul are efecte din cele mai diverse, în funcție de metabolismul celui ce‑l consu‑ mă, de starea de moment. E o chimie destul de misterioasă. Pe unii îi învese‑ lește, pe alții îi posomorăște, alții par neatinși (vezi iordache ce‑și păstra starea indiferent de numărul paharelor). Pe dragoș, de pildă, sau pe bogdan, alcoo‑ lul îi euforizează, le dă energie, îi bagă în priză. Lui radu vancu îi dă o bună dispoziție uluitoare, îi împrospătează memoria. Pe mine, dacă mai ții bine minte, mă făcea mai bun, mai frumos, mai vorbăreț și mai cântăreț. Precum și mai cirotic. Nu‑i o regulă. Tu ai o reacție depresivă, dar în zilele astea se 13

leagă și de oboseala drumului și de iritările de la bucurești. Cred că e o bună decizie să treci la abstinență. Cu drag, O. ce mă fac acum, ce să mă mai fac, s‑a terminat iar scrisoarea, nu am ajuns acasă, închid ochii și‑mi apare instant alex ștefănescu ; comedia actelor mai mult sau mai puțin ratate, asfixia mecanică evitată în ultimul moment grație unui șut în cur de la însoțitorul de drum. în gara nicolina constat că nu am decât lei moldovenești, încerc să‑l conving pe taximetrist să accepte, în locul celor 7 roni, bomboane bucuria.

sublim, sublim cobor un etaj, ajung într‑un salon curat, e prea multă liniște, nimeni nu e legat de pat, doar câțiva indivizi se rotesc în jurul unui ibric ; cafeaua nu o să‑i agite, după atâtea tranchilizante, câteva ore de luciditate o să‑i ajute să meargă mai drept, mai apăsat ; așteptăm nerăbdători să vină masa, singura distracție a zilei ; șterpelesc o scrumiera să îmi probez forța de aruncare, am uitat niște bani într‑o carte, cartea e acum la infirmier ; citește și numără în gând bancnotele nou‑nouțe ; nimeni nu va mai trece de mine, am un cuțit de sticlă în buzunarul de la pijama, mâncarea e bună doar pentru cei cu glicemia mărită, infirmierul se plimbă sfidător prin salon, eu aleg o victimă la întâmplare ; dorm lângă un individ căruia amândoi copiii i‑au murit asfixiați, el plânge în somn, plânge când se trezește ; poți să‑l înjuri, poți să‑l scuipi, să urinezi peste el, nu reacționează decât atunci când aude „mormântu’ mă‑tii !“ ; victima mea va fi cerșetorul de chiștoace, cadavrul ei, țigara strivită cu ură de dușumea ; ești un om mort, o pușlama nenorocită, te depresurizezi înainte ca pumnul lui să‑ți mute fleanca ; știu povestea lui de la alții, el a evoluat, nu vorbește cu nimeni ; gata, l‑am ales, mai are foarte puțin ; eu sunt mântuitorul ; sufletul cald al aproapelui coboară mai jos de silueta desenată cu creta pe dușumea ; prin crimă intri și ieși de câte ori vrei din salon, un du‑te‑vino sexual, sublim, sublim ; o femeie bătrână ne dă de pomană sarmale, cozonac și mere, mâncăm veseli, mâncăm ; distracția se prelungește, e bine ; după bunul meu plac se vor rândui să‑și ia medicamentele umbrele astea desenate aiurea prin aerul din ce în ce mai bogat în târtâite, umbre, desene, holografii simpatice ; 15

mă așez într‑un loc ferit de camerele de supraveghere, aici îmi voi aștepta victima, ea speră să‑i dau un chiștoc de țigară, trag câteva fumuri, apare ; să mă ascund în toaleta fără uși dimineața, am auzit că cineva s‑a spânzurat în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani ; cum ar fi arătat destinul lui hitler dacă ar fi ascultat mai multă muzică de bach, prolégomènes à une science de la contradiction de stéphane lupasco, ai auzit de tristan tzara, trist în țară, trist în țară, ovreiul ăla de samuel rosenstock ; o să mă întorc inginer consultant, patru ore pe zi sau nici una, o să le trimit toate informațiile prin telepatie ; vai ție, am nevoie de o cu totul altă formulă, pe tine te‑au ridicat de la cafea și te‑au dus direct sus, nu contează ce cred ei cu adevărat, tu știi rugăciunea, mai știi și altele dar nu vrei să ne sperii, prea multe secrete aflate deodată paralizează mușchii limbii ; da, mi‑am revăzut victima trântindu‑se la pământ plină de sânge, rugăciunea minții și lama de sticlă i‑au spintecat inima artizanală ce‑i atârna în buzunar ca o hernie rușinoasă, vai mie, am aruncat chiștocul și l‑am strivit cu ură, iată crima, iat‑o, acum îi desenez conturul cu creta, victima mea privește cu jind la cadavrul de jos, iese puțin fum, mult praf, fum, praf, „mormântu’ mă‑tii !“ ; boala intră și iese prin ochii ei, intră și iese prin ochi, sublim, sublim.

pe ocolite dimineața mă trezesc cu gust de palincă în gură nu am mai băut nici un strop de mai bine de trei luni, dar văd că boala persistă, îmi inflamează nările, îmi obturează sinusurile, mă face să‑mi doresc un cincizeci ca să mă dreg ; mă înțep într‑o jucărie, așa‑mi încep ziua, mă țin cu o mână de spate, cu cealaltă de mobilă, mă balansez ca după noaptea în care am chefuit de unul singur ; cum vine asta, mă asigur eu că voi avea de răspuns la cel puțin o întrebare și astăzi, cum vine asta, cum să mă transform instantaneu în cel ce‑și părăsește domiciliul pe propriile picioare ; după ce ies din casă uit că sunt un om suferind și îmi dau singur la gioale, călcâiul drept în pulpa stângă, călcâiul stâng în pulpa dreaptă, până iese untul din mine ; pe drum constat că direcția în care mă deplasez este greșită, nu‑i nimic, sunt încă tânăr, peste ani și ani îmi voi dori nespus să ajung la destinație cât mai pe ocolite.

bucuria de a te îngrămădi în tine însuți ca într‑o teacă să te întorci în decorul de piatră al primei zile să reverși chipul mort al copilului într‑o altă formă, atent la toate mișcările, la toate încercările nereușite ale tatălui. mi‑ai dat cuvântul, eu te‑am crezut, nu putrezi aici, intră în camera din spate și lasă îngerii să te decupeze din colțul tău nu te sfii să pici direct de tine să te temi ca de ciumă ! o frântură din gândul meu să‑ți întindă nervii la maxim să te eliberezi să‑ți scurtezi umbra, să te aduni în punct da, da, da, memoria ta întinerită și rece, da, da, da, culoarul fără ieșire al zilelor totul în perfectă ordine. nu‑mi mai rămâne decât să te sărut, cu voie, fără de voie nu mai contează, lumina soarelui o să mai stea puțin deasupra până n‑o să mai rămână altceva decât bucuria bucuria de a te îngrămădi în tine însuți ca într‑o teacă.

singurul fapt important e crima … și am văzut prin geamul deschis în tine ce mai făcea sora ta geamănă pe care ai înghițit‑o din greșeală pe vremea când încă înotai în marea amniotică. ce grozăvie, în tot acest timp te‑ai crezut singură la părinți, ți‑ai amenajat camera după bunul tău plac, nu mai zic nimic de grădină, despre piticii din iarbă băutori de bere, care se adăpostesc de ploaie sub o ciupercă, ți se părea viața o recompensă binemeritată, nu țin să te contrazic, oricine are dreptul să jubileze când i se mai slăbesc testiculele din strânsoare (pardon, în cazul tău nu se pune problema !) singurul fapt important e crima, o crimă despre care ai aflat abia acum că ai săvârșit‑o, ar trebui să ai remușcări, dar ce să facem, ai toate circumstanțele atenuante, plus doza de naivitate congenitală ; sora ta geamănă a fost extirpată, nici măcar nu împlinise vârsta la care femeile devin perfecte ; ce mai rămâne de văzut, de spus ; spun ce văd : un molar, un premolar, piele, mult păr.

rama să mai intri o dată în tub și să te ferești de bornele milimetrice care perforează burta revărsată peste curea a pământului ; să nu mai crezi deloc în tine, să vrei să te ascunzi în intestinele îngrămădite‑n corp ca într‑o ramă.

priehaly rumânskie muzâkantâ începutul ăsta de zi îmi amintește de sfârșitul unui film sovietic. la 4 a.m. mă trezesc din cel mai fericit coșmar, depăn amintiri din copilărie și adolescență, strâng în brațe perna udă și‑mi beau cafeaua în gând ; câinii latră dincolo de tapet în noapte. la zarea oamenii sunt triști pentru că vorbesc doar rusește : priehaly rumânskie muzâkantâ au băut doar votcă, horoșaya vodka acum stau cuminți în camerele lor insalubre și primitoare nathalia s‑a speriat când ne‑a văzut, ne‑a trimis pe toți trei la culcare ; magda a terminat de numărat chiștoacele din scrumieră, nu mai are nici un rost să mai dați acum lei românești pe lei moldovenești, sticlele goale ale lui dan se vor umple cu apă de ploaie după primele 48 de duble.

es ist fertig ! kaput ! da, ți‑ai mirosit bluza după ce ai șters cu ea săruturile umede de pe sâni, ai inhalat somnul de lapte și te‑ai trezit dintr‑o dată foarte tristă, ți‑a revenit melancolia veche, o știai în remisie. atunci ai început să o visezi pe mama ta cum te visează, tot ce prevestea ea ți se întâmpla instantaneu și asta nu te lua deloc prin surprindere. vezi tu, un lichid incolor iese din piciorul tău stâng și nimeni nu are curajul să se întrebe încotro o apucă.